Tag : carti

franzen 88tineretea scriitorilor mari
carti simpa
12 years ago

tineretea scriitorilor mari

nu stiu daca voi va ginditi cam ce viata au avut scriitorii ale caror carti le cititi sau daca va imaginati cum arata…

mie imi place sa ma uit pe coperta 3 sau pe coperta 4 la fotografiile lor de prezentare si sa-mi imaginez cum sunt ei ca oameni.

iata citeva fotografii cu o parte din scriitorii pe care-i iubesc, fotografii din tineretea lor:)

jonathan franzen in 1988

 

philip roth in 1959

 

truman capote in 1948

 

faceti un exercitiu, cautati pe net o fotografie din tinerete cu scriitorul vostru preferat

sigur o sa zimbiti.

 

 

1
1941
roxana cioriiaIf you remember me, then I don’t care if everyone else forgets
carti simpa
12 years ago

If you remember me, then I don’t care if everyone else forgets

text de Roxana Cioriia

Am asteptat 1Q84-ul lui Murakami asa cum astept, in general, unele lucruri. Cu un entuziasm amestecat cu teama. Citisem ca ar fi cel mai ambitios roman al lui, un soi de Fratii Karamazov, dar in care se descrie des procesul de pregatire al senvisurilor si al supelor miso, because he’s cool like that. Un megaroman, ce mai incolo si-ncoace. De cand am mangaiat pentru prima data coperta m-a patruns un sentiment de teama. Imi place Murakami. Imi place ca e chirurgical si se joaca (uneori nepermis de riscant) cu descrierea banalului. Metaforele lui sunt uneori ca niste cersetoare. Daca nu te uiti de doua ori la ele, te pierzi si le pierzi si il pierzi. Lucru care, in peisajul literar al prezentului, e (destul de) oneofakind.

Si-a publicat primul roman, Hear the Wind Sing, in 1979, dupa care zece ani incheiati s-a chinuit sa-si construiasca o reputatie in Japonia, fara mari ganduri de altceva si fara mari sperante ca o sa-i iasa si aia. A Wild Sheep Chase a fost incercarea ce i-a adus notorietatea in vest, in 1989, dupa un success blitzkrieg acasa, cu Hard-Boiled Wonderland and the End of the World, un neo-noir cam cyberpunkish pentru gusturile mele, dar care i-a bagat in buzunar prestigiosul Tanizaki Prize. Nici premiul asta nu i-a facut mai usoara relatia cu tara mama, asa ca a facut ceea ce face orice autor in situatia lui. A plecat. A traversat Europa, a stat in Roma cat sa scrie Norwegian Wood (apropo, ecranizarea lui Tran Anh Hung merita) care, in ciuda absentei lui, s-a transformat in bestseller national, dupa care s-a aciuat pe la Princeton si Tuft’s University, predand si scriind una-alta.

In 1997, cand lumea incepuse sa-l cam uite, publica The Wind-Up Bird Chronicle, o minunatie. The prototypical breakout novel, spun criticii. O minunatie, ma repet eu. De un eclectism transnational care a facut ca postmodernismul sa se imbogateasca cu ceva mai mult decat o nota de subsol. A fost prima carte pe care am citit-o de la el. Aveam un pdf amarat de la un prieten, pe care ma tot codeam sa-l incep. Dupa prima pagina, m-am oprit, mi-am tras blugii pe mine si am plecat sa printez documentul. Era duminica si m-am chinuit un pic pana sa gasesc deschis pe undeva. M-am intors acasa cu un manuscris greu ca naiba si doua sticle de vin. Dupa doua zile de stat in plapuma, inconjurata de foi si picaturi de vin, am deschis calculatorul si am inceput sa caut toate cartile lui. Nu voiam sa le citesc in romana, pentru ca stiam ca nimeni nu l-a tradus mai bine ca Jay Rubin. Le-am citit. Pe unele le-am adorat, unele mi-au placut, pe altele le-am trecut la capitolul nimeni nu e perfect.

Dar sa revin la 1Q84. Mi-am cumparat-o de la Anthony Frost, toate trei volumele intrunul. O adevarata biblie, vorba prietenilor mei. Am citit-o fragmentat, nedorindu-mi sa o termin prea repede, pentru ca stiam ca voi mai avea de asteptat pana la urmatoarea. Dar fragmentat si pentru ca, revin, mi-era teama. Mi-era teama ca o termin si trebuie sa-mi recunosc ca nu e ce trebuia sa fie, ceea ce se anunta a fi. Credibilitate, melodrama, sentimentalitate, toti acesti termini imi zburataceau subtil prin minte cu fiecare pagina. Poate parea ironic ca un autor care se joaca atat de natural cu suprarealismul sa se loveasca de probleme de credibilitate, dar adevarul e ca, incercand sa resolve acest gigantic puzzle al unei iubiri la fel de gigantice, Murakami apeleaza prea des la coincidente si chestiuni de blind chance. Nu poti sa nu-ti pierzi rabdarea cu o carte care introduce atatea trucuri literare (nu ieftine, dar nedemne) a caror menire era doar sa prelungeasca suspansul pentru inca o suta de pagini. Plus ca Aomame aduce prea mult cu Lisbeth Salander. Prea two-dimensional. Prea unbelievable. Si Murakami nu era asa. Cartile lui, chiar si alea care nu s-au ridicat la nivelul Cronicii Pasarii Arc, nu erau simple colaje, in care variate pretexte si motive totalitare se lipeau prost, a caror unitate pierduta era atat de previzibila ca-ti venea sa arunci cartea cat colo, daca nu ai fi riscat sa faci o gaura in podea.

Sper doar ca Murakami stie ca nu cu 1Q84 a ajuns full circle. Ca nu aici ne-a spus ceea ce a dorit sa ne spuna in toate cartile lui anterioare la un loc. Ca o mie de pagini de pedanterie nu-s decat asta, o mie de pagini de pedanterie. Si ca in cativa ani o sa ne arate el noua. Altfel suntem multi cei care vom ramane cu acel gust dulce-amar al proverbialei iubiri ce n-a fost sa fie. In care am crezut pana la ultima pagina, in ciuda semnelor-metafora.

*

Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan, iar acum este PR la DRAFTFCB.

0
1700
roxana cioriia“Absence Makes the Heart. That’s It: Absence Makes the Heart”
culturale
12 years ago

“Absence Makes the Heart. That’s It: Absence Makes the Heart”

text de Roxana Cioriia

L-am descoperit pe Bob Hicok prin 2005, cand, practic, am inceput sa descopar si internetul cu posibilitatile lui nenumarate. E unul dintre primii “mari” poeti contemporani de care m-am indragostit cu cea mai sincera si mai novice patima. “Animal Soul”, finalista la National Book Critics Circle Award, a fost prima si singura carte de poezie pe care am citit-o dintr-o respiratie, intr-o noapte, sub plapuma, cu toate nodurile posibile in gat si lacrimi atarnate de obraji. And I’m a prose girl, give me Russian novels sau hai si short stories (mai ales si mai ales Cortazar) si nu mai am nevoie de altceva. Imi place pentru ca scrie poezie riscanta, parca are arcuri sub versuri si-ti lasa impresia ca poate sa se foloseasca de orice pentru a da pinteni unei idei. Are si umor dar e si frighteningly insightful, tese tristete si rasete cu o claritate atat de personala ca n-ai cum sa nu te cutremuri.

Ca si atmosfera sau poetical aftertaste, in mintea mea e in aceeasi liga cu Dean Young sau Russell Edson sau James Tate sau Gertrude Stein. Poezia lui porneste de la curiozitati si momente autobiografice care-l ajuta sa-si intinda imaginatia la maxim, pentru ca, stie si el, intensitatea iesita din banal e cea mai pretioasa. E brutal de sincer si de o simplitatea a imagisticii vertiginoasa.

“I saw he was looking for a place/in his brain to hide/his brain”

“I can’t be in the avant-garde/because I cry when dogs die/in movies”

“That was the day I learned you can sit/with someone who’s on the bottom/of the ocean and not get wet”

“When I said/I have to lay you off/a parallel universe was born/in his face, one where flesh/is a loose shirt/taken to the river and beaten/against rocks”

“How to say yes like a river/jumping off a cliff”

“I think staying up and waiting for paintings to sigh is science”

“And in that city,
at night, a little girl
wants a goldfish for the goldfish
she already has, and the goldfish
wants a little girl for the little girl
he already has, and the bowl
wants a bowl beside it
to share the orange and rippling feeling
it would call soul if the word
wasn’t already taken.”

In 2013, Copper Canyon Press ii vor publica cea de-a saptea carte, “Elegy Owed”. Daca rascolesti bine pe net, gasesti cateva poeme “scapate”, cu care te poti hrani pana apare. De exemplu fragmentul asta:

“Excerpt of a longer recording”

“A man loves silence so much, to talk to him,
you sit alone in a room
and have your say, leave the room,
which he enters and listens
to your thoughts, replies
and leaves, you enter again
and listen to the memory
of air, reply
and leave. I’ve known him
my whole life and we’ve yet to finish
our first conversation. There’s time.”

*
Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan, iar acum este PR la DRAFTFCB.

0
1229
winter journalMultumesc
carti simpa
12 years ago

Multumesc

You are glad to be in Trintignant’s company tonight, since you hold his acting in great esteem, and when you think of the films you have seen him play in ( Bertolucci’s The Conformist, Rohmer’s Ma Nuit chez Maud, Truffaut’s Confidentially Yours, Kieslowski’s Red – to cite just some of your favorites), you are hard pressed to come up with the name of another european actor whose work you admire more.

You also feel tremendous compassion for him, since you know about the brutal, highly publicized murder of his daughter some years back, and are keenly aware of terrible suffering he has lived through, continues to live through. Like many the actors you have know and worked with, Trintignant is a shy and reticent person. Not that he doesn’t exude an aura of goodwill and friendliness, but the same time he is closed in on himself, a man who finds talking to others difficult.

(…)

at one point, apropos of nothing, Trintignant turns to you and asks how old you are. Fifty seven, you say, and then, after a brief pause, you ask him how old he is. Seventy -four, he replies, and then , after another brief pause, you both go back to work.

(…)

You are sitting in a chair and not talking to anyone, just sitting in silence and looking at the people in the room, and you see Trintignant, who is about ten feet away from you, is sitting in silence as well, looking down at the floor with his chin cupped in his hand, apparently lost in thought. Eventually, he looks up, catches your eyes, and says, with unexpected earnestness and gravity:

“Paul, there ‘s just one thing I want to tell you. At fifty-seven, I felt old. Now, at seventy four, I feel much younger than I did then.”

***

acest fragment face parte din cartea autobiografica Winter Journal a lui Paul Auster. pilda din aceasta povestire este felul meu de a va multumi tuturor pentru sutele de urari de la multi ani .

1
1833
winter journalwriter’s wife, by paul auster
carti simpa
12 years ago

writer’s wife, by paul auster

No doubt you are a flawed and wounded person, a man who has carried a wound in him from the very beginning (why else would you have spent the whole of your adult life bleeding words onto a page?), and benefits you derive from alcohol and tobacco serve as crutches to keep your crippled self upright and moving through the world. Self medication, as your wife calls it. Unlike your mother’s mother, she does not want you to be different. Your wife tolerates your weaknesses and does not rant or scold, and if she worries it is only because she wants you to live forever. You count the reasons why you have held her close to you for so many years, and surely this is one of them, one of the bright stars in the vast constellation of enduring love.

Paul Auster, Winter Journal

***
incep sa citesc Winter Journal si cind am aruncat cartea pe pat s-a deschis la pagina cu citatul asta. la fix sa-mi aduc aminte cit de mult imi place Auster

1
1854
djuvaraSmaraldul lui Neagu Djuvara
culturale
12 years ago

Smaraldul lui Neagu Djuvara

text de Ana Maria Onisei

“Ati vrea un pahar cu apa?”, spune Neagu Djuvara. “Sa fie rece sau la temperatura camerei?”, si-aduce o carafa din sticla, cu gitul inalt. “Eu m-am obisnuit s-o beau la temperatura camerei in perioada in care eram in Africa”.

Ne pregatim pentru interviul pe care a acceptat sa-l acorde cu ocazia lansarii editiei aniversare a volumului de memorialistica, „Amintiri din pribegie”, publicat la Editura Humanitas. E unul dintre cei mai iubiti si vinduti autori romani, toate cartile lui sint bestselleruri si fiecare titlu are mai bine de doua sau trei reeditari – „Amintiri din pribegie” a ajuns la editia a X-a.

***
La cei 96 de ani, cea mai mare bucurie a lui Neagu Djuvara pare sa tina tot de carti. O spun ochii, care se lumineaza a mindrie, in timp ce analiza lasa loc unei povesti: „Eram in Franta cind sora mamei, in virsta de 90 de ani, fiind pe moarte, mi-a trimis printr-un diplomat strain un smarald de o mare frumusete. L-am vindut cu 10.000 de franci vechi si am impartit banii cu fratele meu. Cu partea mea, 5.000 de franci, am reusit sa public editia franceza a primei mele carti de filozofia istoriei”. Se ridica si se-ndreapta spre biblioteca de unde ia o carte. Miingie coperta c-un zimbet de adolescent. „Civilizatii si tipare istorice. Un studiu comparativ al civilizatiilor” scrie cu litere albe pe fondul verde al cartonului, ca de smarald.

foto: Marian Vilau/ Adevarul
***
Ana Maria Onisei este jurnalist la Adevarul, a scris pentru Esquire si Dilema Veche

0
1596
ebookbiblioteca la metrou
carti simpa
13 years ago

biblioteca la metrou

n-am rabdare sa ajung acasa ca sa va povestesc asta.

de astazi in statia de metrou victoriei e cea mai tare biblioteca posibila. te uiti la cartile desenate pe pereti, iti alegi cartea preferata si – dupa ce scanezi un cod de pe cotor – iti poti descarca in telefon un fragment.

e parte dintr-un proiect dezvoltat de Vodafone impreuna cu Humanitas. vineri cind ajung acasa dau o tura pina la biblioteca de la metrou si va recomand niste carti.

acum va avea toata lumea de citit la metrou:)

2
2180
nadia 1976Gimnastica si marketing
diverse
13 years ago

Gimnastica si marketing

la Olimpiada din 1976 nimeni nu stia nimic despre lotul roman de gimnastica, toata presa isi concentra atentia pe gimnastele din germania si URSS, dar Bela Karoly a avut strategia lui. iata o foarte frumoasa lectie de marketing.

(fragment din cartea Scrisori catre o tinara gimnasta – Nadia Comaneci,  ed Humanitas)

***

Antrenamentul oficial este o sansa pentru toate gimnastele de a-si realiza exercitiile la aparatele si in sala in care se va tine competitia. Fiecare echipa are 20 de minute la fiecare aparat si cele mai multe sportive executa programe reduse astfel incit sa evite accidentarile de ultim moment din cauza tracului. Tribunele sunt ticsite cu fani, presa si arbitri. (…) In 1976 echipa  romaniei era total necunoscuta si Bela era constient ca trebuie sa schimbam ceva daca voiam sa avem o sansa de cistig.

“Acum intra in sala echipa olimpica a Romaniei…” s-a auzit vocea crainicului repetind numele tarii noastre, insotite de citeva aplauze politicoase. Era momentul sa intram pentru antrenamentul oficial, dar Bela ne tinea pe loc in tunelul ce ducea spre arena, nedindu-ne voie sa intram. Toate eram imbracate in costume rosii, cu parul prins in coada de cal. Bela ne instruise sa intram marsaluind ca soldatii si sa ne facem programul fara greseala.

Crainicul a repetat anuntul. ” domn profesor ne cheama”, am indraznit eu. Bela a zis sa-i lasam sa astepte.

Cind in cele din urma am intrat, toata sala s-a uitat la noi pentru ca nu ne prezentaseram la timp. Aplauzele au fost ceva mai animate si simteam cum ne urmaresc cu ochii. Eram in orice caz o prezenta exotica. Comparativ cu celelalte gimanaste (care aveau paroape 20 de ani ori peste), eram de=a dreptul minuscule si purtam costume identice. Gimnastele din celelalte tari aveau costume individualizate si treceau de la un aparat la altul. Nu si noi. Fara un moment de odihna, am evoluat concentrate si fara greseala. Cind am coborit de pe birna, antrenorii, celelalte gimnaste si oficialii priveau uluiti.

A doua zi, fosta echipa necunoscuta a Romaniei trebuia sa se ascunda de ziaristi.

***

7
3399
scrisori-catre-tanara-gimnasta10 reguli esentiale – Nadia Comaneci
carti simpa
13 years ago

10 reguli esentiale – Nadia Comaneci

ieri am citit cartea Scrisori catre o tinara gimnasta – Nadia Comaneci ( pe care Humanitas a lansat-o impreuna cu EVZ) si dupa ce am citit fragmentele de mai jos ( si alte citeva) , i-am dat un mesaj Nadiei.

*

la Campionatele Europene, cind Nadia a invins-o pe Ludmila Turisceva, campioana mondiala si olimpica en titre…
*

N-am sa uit niciodata expresia infringerii de pe chipul ei, cind a urcat linga mine pe podium si m-a sarutat pe obraz. Inca pastrez fotografia, deoarece ea a fost idolul meu. Nu puteam sa ne spunem nimic; vorbeam limbi diferite, dar in acel moment am simtit ca era o campioana adevarata si as fi vrut sa am macar o parte din eleganta ei.
Cred ca poti transfera asupra propriei persoane o parte din ceea ce admiri la altii. Nu poti sa copiezi stilul sportiv al altuia si sa ajungi in top, dar poti deveni un om mai bun daca inveti din modul lui de a se comporta.

*

Nimeni nu stie cind anume intra in istorie. Nu exista manuale de specialitate in domeniu, care sa-ti spuna cum sa faci fata momentului. Pot sa-ti spun doar ca este un lucru obisnuit, asemeni unui balas la paralele.

*

In viata ma ghidez dupa 10 reguli esentiale.
(…)

1. Stapineste elementele de baza.
2. Concentreaza-te asupra detaliilor.
3.Succesul nu este la indemina oricui – ca sa ajungi la el trebuie sa te lupti.
4. Recunoaste-ti greselile si invata din ele.
5. Defineste succesul din propriul tau punct de vedere.
6. Bucura-te de inceputuri – orice lucru are la baza o temelie.
7. Fa mai mult decit ti se cere.
8.Fii original – lasa o semnatura inconfundabila.
9. Fii gata sa te sacrifici – gustul gloriei va fi cu atit mai dulce.
10. Pastreaza nestirbita dragostea si pasiunea pentru ceea ce faci.

*
nu ma cunoaste, nu ne-am intilnit niciodata, dar mi-a raspuns.


***

cartea Scrisori catre o tinara gimnasta poate fi gasita la chioscurile de ziare.
invidiati-l pe Alex Conupentru ca fotografia de pe coperta e facuta de el

2
2724
scrisori-catre-tanara-gimnastaScrisorile Nadiei Comaneci
carti simpa
13 years ago

Scrisorile Nadiei Comaneci

Astazi Bela spune ca a avut intotdeauna teoria lui in ce priveste copiatul. El zice ca daca te iei dupa stilul si sistemul de antrenament al marilor gimnaste, ale tale n-o sa fie niciodata la fel de bune; aproape identice, dar nu tocmai.
Vii mereu din urma, dar nu iei prim planul. Insa daca produci gimnaste unicat, ele au sansa de a le surclasa pe celelalte.
Cred ca teoria lui Bela este valabila si in viata. Incercind sa fii altcineva, nu deschizi nici o usa. dar daca esti unic, te faci observat!

*
Cred in viata disciplinata -uneori chiar prea mult. Asta depinde de ce viata vrei sa duci si de ce anume vrei sa realizezi. Chiar si acum cind merg la serviciu, imi adeplinesc obiectivele datorita disciplinei. Daca la 2 dupa amiaza am conferinta de presa, inainte de dus ma pregatesc, revad ce am de facut, ma sui in masina si sosesc la timp. Ma preocupa cele mai mici detalii – cind as putea sa fac un antrenament de treizeci de minute, cit o sa-mi ia dusul, daca am sau nu am timp pentru micul dejun sau daca nu ar trebui sa-l iau in timp ce lucrez. Pot sa ofer ce am eu mai bun daca ma organizez atent si daca respect programul. Iata ce inseamna o viata disciplinata.

***

sunt doua fragmente din cartea – Scrisori catre o tinara gimnasta – Nadia Comanesci , o carte autobiografica, nu la fel de emotionala ca aceea pe care a scris-o acum multi ani Ioan Chirila, insa o carte care – pentru ca e scrisa de o americanca (Nancy Anne Richardson Fisher) – e mai buna decit orice biografie scrisa la noi. are structura, fiecare scrisoare e motivationala (sunt 13 scrisori), are verb si ritm.

de citit neaparat, e foarte motivationala si f emotionanta pe alocuri. plus, pt ca intimplarile sunt povestite la multi ani de la petrecerea lor, distanta da obiectivitate si o eleganta a marturisilor.

Cartea care a aparut la Humanitas, poate fi gasita la chioscurile de ziare ( a iesit ieri cu Evenimentul zilei) si se citeste f usor. are 210 pagini, in format foarte mic. in 2 ore ati rezolvat-o:)

2
2437
Cineva-cu-care-sa-fugi-de-acasa-Noemi-Revnic-si-Marius-Concitabook cover tee
culturale
13 years ago

book cover tee

tricouri cu reinterpretari ale copertei cartii tale preferate – asta e book cover tee, un concept creat si realizat de Noemi Revnic pentru blogul ei Placerile lui Noe, in colaborare cu 109.

au si-au reinterpretat cartea preferata pe tricouri eroiiromanieichic (Cristina Pop si Lili Misaila, alaturi de Carla Szabo care a creat coperta cartii lor preferate); Ioana Ulmeanu & Robert Ratiu; Valeria Moldovan (mama Marinei de la 109); Ovidiu Buta, Razvan Firea si Marius Concita & Noemi.

cineva cu care sa fugi de acasa – Noemi Revnic & Marius Concita

portretul lui dorian gray – razvan firea

Accidentul – Ioana Ulmeanu & Robert Ratiu

Orlando – Ovidiu Buta

Dama de pica – Valeria Moldovan

Middlesex – eroii romaniei chic

pe Placerile lui Noe aflati si povestile din spatele fiecarei alegeri, iar tricourile le puteti cumpara din librariile Anthony Frost, Bastilia si Carturesti.

stiu, acum va ginditi cam cum ati ilustra coperta cartii voastre preferate…

1
1785
cartibun simt
culturale
13 years ago

bun simt

astazi la lansarea cartii Concert in memoria unui inger, Eric Emmanuel Schmitt ( ed Humanitas) a fost o secventa teribila.

la masa celor care vorbeau – Radu Paraschivescu – in fata, in primul rind – Antoaneta Ralian. amindoi geniali in ale anglisticii, amindoi cu carti minunate traduse sau/si scrise , amindoi cu un umor teribil…

si eu pe acolo, vorbitor la lansare mai degraba umil cititor decit orice altceva…

cind ne-am dus la masa prezidiului, dl Paraschivescu nu stia cum sa se aseze ca sa stea stavila soarelui care-mi batea in ochi si dupa citeva replici schimbate mi-a zis “putem sa te tutuim?”
dupa ce eu am raspuns, desigur, afirmativ (era o onoare pentru mine sa ma tutuiesc cu dinsul), a rasuflat usurat ca si cum il eliberez de chinul de a ma auzi cum ii vorbesc cu dvs… un gest de super modestie.

dna Ralian era surprinsa ca nu o sun, desi am nr dinsei de telefon.

“mi-e rusine, sa nu va deranjez”

“vai, dar de ce sa-ti fie rusine. nu va inteleg, uite zilele trecute am sunat-o pe o juranlista de la timisoara care a scris un text frumos despre mine, sa-i multumesc. si cind am auzit-o la telefon cit era de emotionata ca vorbeste cu mine, m-am emotionat si eu. dar sa stii ca eu sunt un om simplu, obisnuit, poti sa ma suni cind vrei”

“doamna, dvs credeti ca sunteti un om obisnuit pentru ca traiti in fiecare zi cu dvs, noi stim ca nu sunteti un om obisnuit si de asta ne emotionam”

***

jumatate din literatura internationala de limba engleza tradusa la noi a trecut prin mina doamnei Ralian, iar dinsa se minuneaza ca oamenii se emotioneaza cind o aud la telefon, sunindu-i sa le multumeasca pentru un text.

sa cititi cartea Toamna Decanei, convorbiri cu Antoaneta Ralian. poate ca nu e intimplator ca cel care o intervieveaza pe dna Ralian e dl Paraschivescu

1
1594
Gabriel-Garcia-MarquezMarquez nu mai scrie. Deloc.
diverse
13 years ago

Marquez nu mai scrie. Deloc.

Viata nu e ce ai trait, ci ceea ce iti amintesti ca ai trait si cum ti-o amintesti sa o povestesti. Gabriel Garcia Marquez.


Saptamina asta toata lumea a aflat ca Gabriel Garcia Marquez (85 ani) sufera de dementa senila. Gata. Nu mai scrie.

Vestea a venit de la fratele lui, Jaime, cel care e administratorul fundatiei pentru jurnalism pe care a creat-o Marquez.

N-ar fi vrut sa o spuna asa public in vazul tuturor , pentru ca voia sa oamenii sa-l aminteasca pe Gabriel Garcia asa cum il stiu din scrieri sau conferinte, din articolele politice. Erau insa prea multe zvonuri despre starea sa, detalii morbide despre cum traieste ca o leguma.

“Dementia runs in our family and he’s now suffering the ravages prematurely due to the cancer that put him almost on the verge of death,” said Jaime. “Chemotherapy saved his life, but it also destroyed many neurons, many defences and cells, and accelerated the process. But he still has the humour, joy and enthusiasm that he has always had.” (via Guardian)

***

Cei mai multi isi amintesc de Gabriel Garcia Marquez via  Un veac de singuratate, dar mie mi-ar placea ca macar cei care fac jurnalism – sau scriu (cartie, esseuri etc) – sa citeasca macar o data interviul lui din Paris Review .

(…)

INTERVIEWER

How do you feel about using the tape recorder?

GABRIEL GARCÍA MÁRQUEZ

The problem is that the moment you know the interview is being taped, your attitude changes. In my case I immediately take a defensive attitude. As a journalist, I feel that we still haven’t learned how to use a tape recorder to do an interview. The best way, I feel, is to have a long conversation without the journalist taking any notes. Then afterward he should reminisce about the conversation and write it down as an impression of what he felt, not necessarily using the exact words expressed. Another useful method is to take notes and then interpret them with a certain loyalty to the person interviewed. What ticks you off about the tape recording everything is that it is not loyal to the person who is being interviewed, because it even records and remembers when you make an ass of yourself. That’s why when there is a tape recorder, I am conscious that I’m being interviewed; when there isn’t a tape recorder, I talk in an unconscious and completely natural way.

INTERVIEWER

Well, you make me feel a little guilty using it, but I think for this kind of an interview we probably need it.

GARCÍA MÁRQUEZ

Anyway, the whole purpose of what I just said was to put you on the defensive.

INTERVIEWER

So you have never used a tape recorder yourself for an interview?

GARCÍA MÁRQUEZ

As a journalist, I never use it. I have a very good tape recorder, but I just use it to listen to music. But then as a journalist I’ve never done an interview. I’ve done reports, but never an interview with questions and answers.

INTERVIEWER

I heard about one famous interview with a sailor who had been shipwrecked.

GARCÍA MÁRQUEZ

It wasn’t questions and answers. The sailor would just tell me his adventures and I would rewrite them trying to use his own words and in the first person, as if he were the one who was writing. When the work was published as a serial in a newspaper, one part each day for two weeks, it was signed by the sailor, not by me. It wasn’t until twenty years later that it was re-published and people found out I had written it. No editor realized that it was good until after I had written One Hundred Years of Solitude.

INTERVIEWER

Since we’ve started talking about journalism, how does it feel being a journalist again, after having written novels for so long? Do you do it with a different feel or a different eye?

GARCÍA MÁRQUEZ

I’ve always been convinced that my true profession is that of a journalist. What I didn’t like about journalism before were the working conditions. Besides, I had to condition my thoughts and ideas to the interests of the newspaper. Now, after having worked as a novelist, and having achieved financial independence as a novelist, I can really choose the themes that interest me and correspond to my ideas. In any case, I always very much enjoy the chance of doing a great piece of journalism.

INTERVIEWER

What is a great piece of journalism for you?

GARCÍA MÁRQUEZ

Hiroshima by John Hersey was an exceptional piece.

INTERVIEWER

Is there a story today that you would especially like to do?

GARCÍA MÁRQUEZ

There are many, and several I have in fact written. I have written about Portugal, Cuba, Angola, and Vietnam. I would very much like to write on Poland. I think if I could describe exactly what is now going on, it would be a very important story. But it’s too cold now in Poland; I’m a journalist who likes his comforts.

INTERVIEWER

Do you think the novel can do certain things that journalism can’t?

GARCÍA MÁRQUEZ

Nothing. I don’t think there is any difference. The sources are the same, the material is the same, the resources and the language are the same. The Journal of the Plague Year by Daniel Defoe is a great novel and Hiroshima is a great work of journalism.

INTERVIEWER

Do the journalist and the novelist have different responsibilities in balancing truth versus the imagination?

GARCÍA MÁRQUEZ

In journalism just one fact that is false prejudices the entire work. In contrast, in fiction one single fact that is true gives legitimacy to the entire work. That’s the only difference, and it lies in the commitment of the writer. A novelist can do anything he wants so long as he makes people believe in it.

(…)

GARCÍA MÁRQUEZ

I do find it harder to write now than before, both novels and journalism. When I worked for newspapers, I wasn’t very conscious of every word I wrote, whereas now I am. When I was working for El Espectador in Bogotá, I used to do at least three stories a week, two or three editorial notes every day, and I did movie reviews. Then at night, after everyone had gone home, I would stay behind writing my novels. I liked the noise of the Linotype machines, which sounded like rain. If they stopped, and I was left in silence, I wouldn’t be able to work. Now, the output is comparatively small. On a good working day, working from nine o’clock in the morning to two or three in the afternoon, the most I can write is a short paragraph of four or five lines, which I usually tear up the next day.

(…)

INTERVIEWER

Did you anticipate the extraordinary success of One Hundred Years of Solitude?

GARCÍA MÁRQUEZ

I knew that it would be a book that would please my friends more than my others had. But when my Spanish publisher told me he was going to print eight thousand copies I was stunned, because my other books had never sold more than seven hundred. I asked him why not start slowly, but he said he was convinced that it was a good book and that all eight thousand copies would be sold between May and December. Actually they were all sold within one week in Buenos Aires.

Intregul interviu aici.

2
1901
concert in memoria unui ingerSchmitt: Concert in memoria unui inger
carti simpa
13 years ago

Schmitt: Concert in memoria unui inger

Eric Emmanuel Schmitt si-a facut un obicei in a transcrie la sfirsitul fiecarei carti insemnarile de jurnal din perioada in care a scris cartea… materialul e aur curat pentru cei pasionati de tehnici de scris, pentru cei care vor sa inteleaga cum gindeste un scriitor in dreptul personajelor sale si ce-l framinta sau il inspira in timp ce a creat povestirile pe care tocmai le-ai citit.

insemnarile acestea sunt ca un pod intre lumea din carte si lumea reala… o iesire eleganta, lina, din imaginar catre lumea in care ne platim facturile.

in cea mai recenta carte a lui Schmitt – Concert in memoria unui inger ( Ed Humanitas, se va lansa joi la libraria Kretzulescu de la ora 19) am descoperit un fragment care analizeaza /teoretizeaza o polemica pe care o are cu sine legata de “roman vs nuvela”,  fragment care pare scris ca sa vedem altfel  vremurile pe care le traim; noi romanii, aia care punem pe facebook poze cu “neam saturat de voi” sau aia care ii injuram pe oricare altii care au o parere diferita de a noastra. parere politica, desigur.

(…) am cazut in capcana polemicii: gindirea binara.

Gindesc aidoma celor carora le reprosez ca gindesc rau: opun, impart la doi, il valorizez pe unul impotriva celuilalt. Ce prostie! A gindi inseamna sa accepti complexitatea; ori polemica nu gindeste, reduce complexul la doi.

iata si alte fragmente din insemnarile lui Schmitt.

****

Consider ca arta scriitorului, asemenea artei desenatorului, consta in a face alegeri: sa creeze un cadru just, sa determine momentul cel mai semnificativ, sa spuna multe in cuvinte putine.

***

Prin scurtimea ei, nuvela este pe acelasi plan cu muzica ssau cu teatrul: o arta a timpului. Durata lecturii – asemenea celei in care se asculta o bucata muzicala ori se vizioneaza un spectacol de teatru – este reglementata de autor.

Scurtimea face lectura captivanta.

***

A reduce o povestire la esential, a evita intimplarile inutile, a contrage o descriere printr-o sugestie, a degresa scriitura, a exclude orice complezenta din partea autorului asta presupune timp. Ore de analiza si de critica.

***

O carte incepe sa traiasca atunci cind scriitorul ei a terminat-o.

Incepind din aceasta seara, nu mai sunt autor. De acum inainte, autorii ei vor fi cititorii…

Voltaire spunea ca cele mai bune carti sunt scrise pe jumatate de imaginatia cititorului.

Subscriu acestui gind al sau, dar in sinea mea simt mereu dorinta sa adaug: numai daca cititorul este talentat…

*

Precizare: nu sunt deloc stingherit daca cititorul are mai mult talent decit mine. Dimpotriva…

****

Ne vedem joi la Libraria Kretzulescu de la ora 19.00, voi fi acolo ca sa va povestesc despre aceasta carte si  despre de ce imi place mie Schmitt, si omul si scriitorul. Ma onoreaza ca m-au invitat sa vorbesc alaturi de Denisa Comanescu si Radu Paraschivescu. Va fi si o lectura a citorva fragmente din carte realizata de doamna Dana Dogaru.

P.S. cartea – care contine 4 povestiri – e minunata. e despre libertate, despre raul care salajduieste tovaras cu binele din noi, despre cit si cum vrem sa ne schimbam. zilele viitoare scriu mai pe larg despre ea.

3
3031
scrisLlosa si disciplina scrisului
munca mea
13 years ago

Llosa si disciplina scrisului

ieri ii spuneam lui Cornel Ilie ca scriu foarte greu, ca am nevoie de saptamini bune pina duc la capat un text lung, un profil sau un interviu.

el spunea ca ma alint si vreau un compliment, eu i-am replicat ca n-am talent, incerc sa compensez prin tehnica.

astazi am dat peste aceasta marturisire a lui Llosa

“Eu datorez Europei, Frantei si, mai ales, lui Flaubert faptul ca am invatat ca cei care nu avem un talent natural suntem obligati sa ni-l construim cu perseverenta, incapatinare si rabdare. (…) lucrez cu orar: dimineata si dupa amiezile, sapte zile pe saptamina.

(…) totul e determinat de pagina pe care o scriu, uneori cu o imensa dificultate si, in zilele minunate, cu oarece usurinta”

***

Daca si Llosa care are zeci de carti de succes se chinuie disciplinat ca sa scrie, e un semn ca si nici noi, muritorii de rind – care scriem mici nimicuri de maxim 20.000 de semne – nu trebuie sa ne mai temem ca, in lipsa talentului, ne incapatinam disciplinat sa ducem la bun sfirsit ceea ce ne-am propus.

* Citatul lui Llosa e din cartea Mario Vargas Llosa in dialog cu Gabriel Liiceanu, Chipuri ale raului in lumea de astazi.

3
2264
books3Despre biografii
carti simpa
13 years ago

Despre biografii

Text de Sorana Savu

**

Biografiile sunt o specie literară foarte ciudată – sunt, practic, poveștile unor oameni reali, importanți, speciali, cu daruri sau haruri divine a căror proveniență, de regulă, n-o înțeleg nici ei, nici cei din jur.

Sunt, de asemenea, lucrările care confirmă cel mai bine zicerea “truth is in the eye of the beholder” și din care ai mai multe șanse să afli ce au gândit cei din jurul unei personalități decât ce a gândit/simțit respectiva personalitate.

Câteodată, asta se întâmplă în urma unui demers profesionist, obiectiv, dat fiind că multe biografii sunt postume. Altădată asta se întâmplă din comoditate sau, de-a dreptul, dintr-o lipsă de obiectivitate atât de evidentă, încât nici nu mai are sens să fie drapată.

Cu cât personalitățile sunt mai mari, mai influente, mai magice, cu atât e mai probabil să aibă cel puțin două biografii – una autorizată, una nu. Din care fiecare e liber să aleagă ce vrea, dacă are răbdare, sau, dacă nu, măcar să aleagă o tabără.

Biografiile autorizate sunt, de obicei, cele condamnate cel mai ușor – drept simple exerciții de PR. Dar (lăsând la o parte faptul că sunt om de PR) – cele neautorizate sunt și ele condamnabile pe alocuri. Unele aleg părțile bune, întâmplările capabile să te inspire, pun cap la cap “moștenirea”, “amprenta” pe care El sau Ea le-a lăsat în urmă. Celelalte culeg “mărturii” din partea rudelor năpăstuite, ale secretarelor vexate, ale subalternilor concediați, ale instructorilor de călărie și vecinilor de palier. Unele urmăresc ce au avut în plus oamenii aceia, altele – ce aveau în minus.

Nu vreau să generalizez – și unele și altele pot fi și sunt deseori salvate de eforturile oneste de documentare, de calitatea scriiturii, de sinceritatea demersului autorului. Mai mult, sunt cărți aparte pentru că încearcă să afle răspunsul la întrebări la care toți (sper) încearcă să găsească un răspuns – care e originea talentului sau a geniului? Cum poți să-l hrănești? Cum poți să-l valorifici? Cum decizi ce cale trebuie să urmezi – cea a excepției sau cea a regulii? Cum poți schimba, de unul singur, lumea?

Am citit biografiile pro și contra ale lui Jack Welch și m-am bucurat să constat, când am avut prilejul să-l întâlnesc, că preferința mea pentru biografia pro era justificată. Am găsit nenumărate lecții în biografia lui Steve Jobs, atât de multe cât să mă înconjor de obiectele pe care le-a creat și să trec fără să clipesc peste poveștile triviale despre droguri sau excese de autoritate. Trec prin același exercițiu acum cu Callas – prima biografie am citit-o când eram mică, a doua acum, a treia va fi cea scrisă de Arianna Huffington (altă grecoaică), iar pe cea a surorii sale o s-o ocolesc de-a dreptul.

Toate sunt povești de singurătate, de nesiguranță, de mirare, de invidie, de încântare, de căutare. Iar înainte de a le judeca, fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe – despre mine se va scrie vreodată vreo biografie? Iar dacă răspunsul e da, oare ce vor alege autorii să treacă în primul capitol? După acest mic exercițiu de introspecție, suntem absolut liberi să criticăm românește pe toată lumea!

**
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premmium Comunication

3
2566
momo_poliromAVEM NEVOIE DE MOMO. URGENT
carti simpa
13 years ago

AVEM NEVOIE DE MOMO. URGENT

Ati citit in copilarie cartea lui Michael Ende, MOMO?

Momo, fetita care crede ca are 100 de ani pentru ca nu stie sa numere si nici nu stie cind s-a nascut “dupa cite imi amintesc, am fost dintotdeauna”, avea ceva magic.

iata cum o descrie Ende

“Ceea ce stia sa faca Momo ca nimeni altul era sa asculte. Poate ca unii cititori vor spune ca asa ceva nu-i nimic deosebit, oricine stie sa asculte.

Este insa o eroare. Numai putini oameni stiu cu adevarat sa asculte. Iar modul cum stia Momo sa asculte era cu totul fara seaman.

Momo stia sa asculte astfel incit prostilor le treceau dintr-odata prin minte idei foarte destepte. Nu fiindca ea ar fi intrebat ceva care sa-i sugereze celuilalt asemenea idei, nu, fetita sedea doar acolo si asculta cu toata atentia si toata simpatia, privindu-l pe celalalt cu ochii ei mari, negri, iar el simtea cum dintr-odata iau nastere in el ideile despre care nu banuise niciodata ca ar zacea in sinea sa.

Momo se pricepea sa asculte astfel incit oamenii nehotariti si nedumeriti se lamureau dintr-odata foarte clar, stiind ce vor. Sau cei sfiosi se simteau brusc nestingheriti si indrazneti. Sau cei nenorociti si amariti deveneau voiosi si plini de sperante.

(…)

Intr-un asemenea fel stia Momo sa  asculte!”

***

zilele astea cind toata lumea urla la toata lumea, cind nu mai asculta nimeni argumentele celuilalt ( cind celalalt e vecinul tau impovarat de griji sau presedintele/ premierul tarii – nu-mi imaginez ca acesti doi oficiali va sunt vecini:) ), avem nevoie de Momo.

a reeditat Polirom cartea lui Michael Ende.

6
3483
carticaut o CARTE
carti simpa
13 years ago

caut o CARTE

voi termina curind doua proiecte mari si vreau sa ma curat de ele

as vrea sa citesc o carte care sa lase urme . cum a fost Copilul umbra a lui Thomese. sau Didion a mea draga cu The year of magical thinking.

dar nu (neaparat) despre moarte cum sunt astea doua. poate sa fie proza sau poezie. poate sa fie orice.

cum a fost biografia lui Agassi, sau interviurile cu Pacino.

caut o CARTE.

ce mi-ati recomanda?

comentati aici pe blog, ca sa pot aduna toate parerile si sa caut cartile:)

apple_ipad_2Cartea de pe noptiera
carti simpa
13 years ago

Cartea de pe noptiera

text de Sorana Savu

Am iPad de un an – argumentul suprem pentru care l-am cumpărat a fost acela că pot să-mi car pe el toate cărțile pe oriunde m-aș duce, fără să trebuiască să plătesc bagaj extra (cum mi s-a întâmplat de câteva ori). Vă scriu despre el pentru că, după un an în care mi-a schimbat puțin câte puțin viața, am tras linie și am constatat că, puțin câte puțin s-a făcut foarte mult. Dar să vă explic ce și cum.

Când m-am mutat acasă, am dedicat un spațiu enorm (credeam eu) bibliotecilor. În doi ani, ele s-au umplut cu cărți și CD-uri. Asta s-a întâmplat anul trecut. De atunci, mi-am mai cumpărat 2 (două) cărți și 2 (două) CD-uri, dintre care unul special ca să iau și autograf de la trupă.

Citeam oricum destul de mult în engleză, dar acum citesc numai în engleză. Practic, singura carte în română pe care am citit-o în ultimele 12 luni e un volum de amintiri ale lui Zoe Cămărășescu, pe care l-am primit.

Ajungeam să citesc 2-3 cărți odată pentru că aveam una acasă, una la birou, una sau mai multe în vacanță. Acum le citesc secvențial, le am pe toate cu mine, oriunde, oricând. Drept pentru care și citesc mult mai mult.

Șocul cel mai mare a fost când am terminat un prim volum dintr-o trilogie, în print, și am constatat cu neplăcere, în miez de noapte, că-mi lipsește volumul al doilea. În traducere n-aveam de unde să-l iau noaptea, așa că am descărcat toată trilogia în două minute de pe amazon.com/kindle. A fost primul moment de wow.

Un alt șoc a fost biografia lui Steve Jobs pe care, pe iPad, am putut să o citesc la câteva minute de la lansarea mondială. E genul de carte despre care îți vine să vorbești cu toată lumea. Așa am descoperit funcția “share” pe FB, pentru citate. Alt wow!

Un al treilea șoc a venit când o colegă m-a rugat să-i împrumut o carte pe care o iubesc mult și pe care o aveam în print. Nu era vina ei, i-am explicat, dar am pierdut în timp atâtea cărți – fix alea la care țineam cel mai tare – încât am fost necooperantă. DAR – am găsit-o urgent pe Kindle store și i-am trimis-o pe mail, cadou. Alt wow, și pentru mine și pentru ea.

Găsesc un autor care-mi place, am acces instant la tot ce a scris. Pentru un copil care a citit în franceză doar volumul al doilea din “Contele de Monte Cristo” pentru că numai pe acela îl avea în bibliotecă, nu știți cât de mult înseamnă asta…
Și apoi mai e muzica – încărcat cu toate cărțile pe care mi le-am dorit în ultimul an și toată muzica pe care mi-am cules-o în ultimii 15, cred că e ușor de ghicit cu ce obiect aș vrea să fiu lăsată pe o insulă pustie. Numai să aibă curent electric și wi-fi gratuit!

***
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

0
1578
herta mullerNew York Times un super profil Herta Muller
carti simpa
13 years ago

New York Times un super profil Herta Muller

New York Times publica un amplu portret al Hertei Muller ; inca una dintre ocaziile acelea rare in care tinem o pagina intreaga din ziar cu un articol in care se vorbeste despre Romania, fara cersetori . il puteti citi integral aici

“I never wanted to be a writer,” Ms. Müller said in an interview while in New York this month for the PEN World Voices literary festival. “There were no books at home.”

But when, as a teenager, she was sent off to high school in Timisoara, the closest city, she said: “Whatever I read went under my skin, I almost devoured the literature, which became like a road to discovery. And this is how it stayed. I always wanted to know, how should one live? I write in order to bear witness to life.”

Exposure to those new ideas made her a nonconformist and ultimately a dissident, fired from her job for refusing to cooperate with state security. Her first efforts as a writer were when she was a university student, and she and a group of friends published unauthorized literary work and statements in favor of freedom of expression.

Valentina Glajar, a Romanian-born scholar who teaches at Texas State University, was a translator of “Traveling on One Leg,” an early Müller book. She has also examined some of the secret police dossiers on Ms. Müller that were declassified after the collapse of Communism in 1989, two years after Ms. Müller had immigrated to West Germany and began the uneasy process of trying to define her place in that new setting. Ms. Glajar was startled by what she found.

“What most impressed me was how many of the facts in her file she then expressed artistically in her writing,” Ms. Glajar said. “So much of it is true. And like everyone else, I was surprised by how many sources in her wider entourage had to inform on her: her neighbors, the director of a theater in Timisoara, a teacher at one of the schools where she taught kindergarten who was someone she considered a friend.”

0
1990

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!