Tag : editura publica

culori1Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre. Ce sa fac ca sa fiu EU mai bun? –
carti simpapersonal
7 years ago

Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre. Ce sa fac ca sa fiu EU mai bun? –

Ce-i face pe marii campioni sa fie The Greatest?

Sunt oameni care se confrunta cu durerea, fizica si emotionala, cu o rata mult mai mare decat media. De cele mai multe ori vorbim de tineri, chiar adolescenti, care dupa ani de munca imensa rateaza intr-o mare competitie si reusesc cumva ca in doar cateva zile sa-si gaseasca motivatia sa se intoarca la antrenamente ca sa lupte pentru o victorie mare.

Noi, oamenii care nu suntem The greatest in niciun domeniu de activitate, ne uitam la ei cu admiratie si proiectam vietile noastre pe infringerile si/sau victoriile lor .

Rareori ne gandim:  daca un copil de 17-20 de ani gaseste resurse sa o ia de la capat, eu de ce nu pot? Ce are el/ea in plus fata de mine? Sau suntem din acelasi aluat iar eu sunt mai rasfatat(a) si imi caut scuze sa nu muncesc la fel de determinat pentru visul meu?

Cineva mi-a spus – poate ca ei (campionii) au un destin mai bun – si m-am gandit: Pe bune?! Adica dam vina pe altii (e sportul nostru national, invatat de la politicieni), chiar si cand altii e o notiune abstracta precum “destin” pentru faptul ca nu muncim noi constant si cu determinare, cu propria persoana pentru a fi mai buni?!

*

De felul meu sunt o persoana disciplinata, care se simte confortabil cu un to do list pe care sa-l urmareasca. As putea spune ca, intr-unele momente, am chiar un temperament/caracter autist: procedurile imi dau confort, lucrurile noi ma incurca. Am invatat sa ma uit la mine cu atentie, am invatat sa-mi corectez multe dintre aceste momente de autism social, dar am un confort (poate ca vine din increderea in sine) care ma face sa nu-mi pese de gura lumii si sa ma ghidez dupa ceea ce simt ca e bine sau ceea ce-mi spun ca e bine oamenii in care am incredere. Sa caut mereu drumul meu, in liniste, chiar daca e greu de parcurs.

 Am observat ca, la intervale regulate de timp (care se masoara in ani), mintea mea are nevoie de antrenamente pentru a fi mai motivata, mai concentrata, pentru a invata sa (re)elimine elementele nocive care m-au indepartat de la claritate.

Nu vorbesc aici de exercitiile de meditatie care ajuta la curatarea zilnica a creierului, pe astea le fac, dar dincolo de ele, pentru ca – dupa reperele mele – mi se pare ca uneori ajung sa cobor ritmul la ceea ce am de facut pe o durata mai mare de cateva saptamani (pentru ca ma fura viata cu toata avalansa de informatii si de tentatii), simt nevoia de noi “antrenamente”.

Asa am ajuns in decembrie sa caut ce ii motiveaza pe sportivi, cum functioneaza mintea lor, ce exercitii mentale fac. Pe drumul acesta am ajuns si la o carte care se numeste The Greatest , scrisa de unul dintre cei mai mari cronicari sportivi ai momentului, Matthew Syed

Eu am citit-o in engleza fara sa stiu ca exact in ianuarie apare si la noi. O gasiti la editura Publica (Cei mai buni. Cum să atingi perfecțiunea în sport), m-am uitat putin pe traducerea ei pentru ca intre timp am daruit-o pe cea primita de la editura, si e foarte frumos tradusa.

Las mai jos cateva ganduri din carte care sper sa va motiveze si sa va faca sa va ganditi la propria performanta (ca e vorba de croitorie, de reparat masini sau actorie) si la cum poate fi ea imbunatatita.

(cum pe drumul meu pentru a ma remotiva si a-mi regasi ritmul am ajuns si la o doamna care a facut exercitii mentale pentru sportivi si a lucrat cu Ivan Lendl si Andy Murray pentru a avea concentrarea si determinarea sa fie nr 1 in tenis, dar si cu alti campioni olimpici, la sfarsitul acestui articol las un exercitiu pentru antrenarea atentiei si concentrarii care e util de facut dimineata inainte de a va da jos din pat)

 Exemplele pe care le dau mai jos sunt in engleza pentru ca mi-a fost mai usor sa le au din versiunea ebook pe care am citit-o.

cei-mai-buni-matthew-syed-editura-publica_1

Federer despre rutina zilnica de dinaintea unei final de Grand Slam, rutina care-l ajuta sa nu puna presiune pe el si sa-si faca treaba cat mai bine.

‘The strange thing is that I was always incredibly nervous on the morning of a grand-slam final. At Wimbledon, I would often wake up at five thirty a.m., my body pumping with adrenalin. My mind would be racing. I had a terrible fear of failure. I lost a few times in grand-slam finals and it sucked. The hard truth is that nobody cares about the loser. It was the fear of failure that drove me. ‘But something would happen when I walked on to play at two p.m. Suddenly I felt in control. In control of myself, in control of my emotions, in control of the crowd. I was comfortable. My head would clear out all the other stuff and focus on something incredibly simple. I would lose myself out there. The best way to describe it was like the body taking over the mind.’ It is a revelatory phrase. I ask how easy it was for the mind to cede control to the body. ‘You need confidence to be able to do it,’ he says. ‘Don’t get me wrong. Before that second-serve ace, I was nervous as hell. During matches, I would get feelings of anxiety. But the act of playing would free my mind: when I toss the ball up, my arm swings and my body takes over. It just clicks. It’s about repetition as a kid; it’s about good technique; it’s about having everything in place. It’s about confidence and muscle memory. It’s the 10,000 hours.’

Despre ratare, infringere, nereusita

Failure is generally considered a pejorative. It has profoundly negative connotations. But, to Coleman, it has a very different meaning. ‘I’m not afraid to fail,’ he said. ‘Everybody fails. I have had more failures than I’ve had success.’ His point was simple and powerful. Failure is central to life and learning. It is how you grow, develop, and ultimately flourish. As Michael Jordan, the basketball ace, once put it: ‘I fail. But that is why I succeed.’ If failure is stripped of its negative associations, if it is no longer an indictment of who you are, but an opportunity to learn, what reason is there to be fearful? If football is a game of expression, and you accept the mess-ups that are inherent to any creative enterprise, why freeze at the point of executing a pass? And if you are with a group of like-minded people, cohesive and strong, united in resolve and ambition, why worry what the media might say if things go wrong?

Despre personalitate si caracter

Most of us are, to use a term from economics, risk-averse. We avoid risk, we try to live our lives by minimising its influence, we hedge our bets. That is why there is rather a large sector of the economy known as the insurance industry and why we hike millions of pounds into its claws. But it is also why we are mesmerised, at some profound level, by those among us who embrace uncertainty, who take the daring course, who risk the world to gain the world.

(…)

Most of us think we are better than we are. In fact, the tendency is so powerful that psychologists have given it a name: illusory superiority.

In Being and Nothingness, Jean-Paul Sartre wrote that the vast majority of us are inclined to misgauge the calculus of risk. We fear to step outside the comfort zone because of a morbid trepidation of what might lie beyond, when the unspoken reality is that, whatever we do, however much we insure and barricade ourselves in, the existential endgame is always the same. ‘Fear?’ he wrote. ‘If I have gained anything by damning myself, it is that I no longer have anything to fear.’

The phenomenon of illusory superiority is not, by any means, all bad. When we rate ourselves highly, we tend to become more positive, optimistic and resilient, as Martin Seligman, the psychologist, has noted. But when we are overlooked, it can lead to a sense of injustice that can be destructive. Every now and again, isn’t it worth accepting that we failed to make the cut, not because the boss or selector is a raving lunatic, but because we were not good enough? This means that, instead of stewing or, worse, quitting, we find new ways to improve.

 

Despre smerenia de a o lua de la capat

I remember talking to David Beckham about when he was out of favour at Real Madrid under Fabio Capello. Many felt that the Italian had made a mistake by dropping the midfielder, and it would have been easy for Beckham to have regarded the decision as prejudicial. He was wealthy, famous, popular, and could have coasted through his remaining months at the Spanish club before joining Los Angeles Galaxy. In extremis, he might have had a slanging match with his coach. Instead, he forced himself to accept that Capello was doing what he thought was best for the team, which was the first step in trying to convince the coach to change his mind. ‘I knew that Fabio wanted the club to do well, and that the best way to get back into the team was working harder, showing my stuff on the training pitch, giving it everything,’ Beckham said. A few weeks later, Capello, an arch rationalist, performed an about-turn. ‘I started to see that he was working hard and this week he has trained perfectly,’ the coach said. ‘He was better than good. He has behaved like a great professional . . . the only thing that has influenced my decision is the work that Beckham has put in. This is not about the players saying they want him back in the squad and nor do I think that my decision to recall him undermines my authority.’

Despre puterea subconstientului… si de ce e nevoie sa-ti exersezi mintea ca sa lasi subconstientul sa te conduca in unele momente.

The power of the subconscious has much to do with the basic architecture of the brain (according to neuroscientists, the subconscious can process up to 11 million bits of information per second while the conscious mind can only process 40), but it can also be gleaned from the testimony of top performers. When a sportsman (or, for that matter, musician) is at peak performance, the conscious mind is often very still. Very serene. Rather, it is the subconscious competence, built up over many years of practice, that is given full rein. There is a gargantuan amount of processing going on, and a huge amount of effort, but it is all taking place beneath the radar of conscious awareness. The zone in sport, rather like the state of Zen, can be compared to a duck gliding effortlessly across the water while its legs are going like the clappers.

Si citatul meu preferat din carte, care apartine unui mare fotbalist si antrenor, Jonatan Cruyff, si care se potriveste minunat oricarei activitati daca vrei sa fii printre cei mai buni. Si mai ales se potriveste cu aceste vremuri in care cei mai multi cauta victoriile pe scurtatura, cu cat mai putina munca, daca se poate cumparandu-le, imitind forma si uitand continutul.

Winning is just one day, a reputation can last a lifetime,’ Jonatan Cruyff said. ‘Winning is an important thing, but to have your own style, to have people copy you, to admire you, that is the greatest gift.’

*

Mai jos unul dintre cele 36 de exercitii faimoase ale coach-ului pentru campioni B Alexis Castorri. (am primit cartea ei zilele trecute, am comandat-o la un anticariat din America pentru ca nu a mai fost editata din 1992 si am sa revin cu un nou articol despre exercitiile ei).

Prin acest text nu vreau sa spun ca trebuie sa faceti asa, sa urmati pasii acestia, sa faceti exercitii de motivare sau de activare a memoriei si concentrarii. Vreau doar sa pun in fata, in spatiul public, si o alta perspectiva despre nereusitele noastre ca societate. Daca toti ne-am face mai bine treaba, cat mai bine si mai etic, in dreptul nostru, lumea s-ar schimba din interior.

Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre.

mental aerobics Alexis Castorri

 

 

4
10052
shutterstock_cartiBookfest- 5 carti magice si un concurs cu vouchere de 100 ron
diverse
8 years ago

Bookfest- 5 carti magice si un concurs cu vouchere de 100 ron

Update: castigatoarele sunt Oana, Marta si Andreea D. Veti primi fiecare un mail cu detalii cum intrati in posesia voucherului. Multumesc tuturor pentru participare. A fost o bucurie sa va citesc comentariile si sa descopar carti pe care mi le voi cumpara de la targ zilele viitoare.

De joi incepe Bookfest si e din nou vremea sa petrecem muuulte ore printre carti, sa ne intalnim cu scriitorii nostri preferati si… sa cumparam compulsiv:)

Anul acesta va recomand cu drag cateva carti de care sunt legata emotional:

  • Anul gandirii magice – Joan Didion.

Asteptam de multa vreme traducerea acestei carti. Este o bijuterie de carte, o poveste despre cum te impaci cu tine si cu viata pe care ai trait-o alaturi de persoana care te stia cel mai bine si-a parasite aceasta lume, o poveste despre regasirea de sine cand esti in doliu. Un filigran al emotiilor descrise fara pic de emfaza, puse pe hartie cu gratie si … liniste.

E cartea mea preferata din toate timpurile, e cartea pe care am daruit-o in zeci de exemplare (in limba engleza), acum am sa o cumpar in romana sa o mai daruiesc o tura:). A aparut la editura Pandora M, in traducerea minunatei Virginia Costeschi care a reusit sa pastreze si in versiunea ei intreaga atmosfera fina si eleganta a scrierii lui Didion.

Va rog tare tare tare sa cumparati cartea aceasta, o sa fie un balsam pentru suflet pentru fiecare dintre voi.

 

  • Ion Ratiu –  Jurnal. Volumul 1. Inceputurile unui exil indelungat (1940–1954)

Fac parte dintre cei multi care regreta ca in urma cu 20 de ani nu am fost suficient de educata si inteligenta sa inteleg pe deplin vorbele domnului Ion Ratiu care se intorsese in tara noastra bantuita de sechelele comunismului. N-am stiut sa apreciem atunci prezenta domniei ale printre noi si regret teribil ca am ratat aceasta sansa, noi ca natiune, nu doar eu personal.

Am citit zilele acestea primul volum al Jurnalului pe care Ion Ratiu l-a tinut pe parcursul intregii sale vieti. E o lectie de istorie si e o radacina pentru a intelege de ce omul acesta si-a construit toata viata ca sa ajute tara lui, Romania. Chiar si dupa disparitia sa, Fundatia Ion Ratiu aflata la Turda continua o activitate de o tinuta exemplara in a sprijini democratia, cultura si recuperarea istoriei. Ca si viata domnului Ratiu, totul se face cu eleganta si smerenie pentru beneficiari. Despre fundatia Ion Ratiu puteti citi aici, cu volumul I al jurnalului dlui Ion Ratiu va intalniti la Editura Corint, cartea se va lansa sambata 27 mai si beneficiaza de prezenta fiului lui Ion Ratiu, Nicolae Ratiu.

 

  • Martha Bibescu si Vocile Europei (corespondenta si dosar CNSAS  1941 -1945)

Intr-o lume in care pierdem pas cu pas esenta a ceea ce inseamna aristocratie, intr-o vreme in care cei mai multi copiaza forma “elegantei de salon”, fara sa fi avut vreodata backgroundul cultural al ceea ce a insemnat “conversatia de salon”, memoriile printesei Bibescu sunt cu adevarat un eveniment si o lectie despre viata.

Nu am cultura istorica sa plasesc corect (din perspectiva obiectivizarii) in istorie faptele descrise dar cartea, in partea in care sunt transcrieri ale gandurilor Marthei Bibescu este o dantela de ironii si de descrieri savuroase ale membrilor din aturajul regilor Europei si marilor oameni de cultura europeni care si-au desfasurat activitatea intre 1941 -1945).

Toate aceste exprimari super delicate si rafinate, chiar si cand sunt descrieri ironice sunt puse fata in fata cu observatiile Securitatii asa cum apar ele in dosarul CNSAS. E inspaimantator sa constati ca femeia era urmarita si raportata la Securitate de cele mai bune prietene, cum la fel de inspaimantatoare sunt descrierile grosolane facute de cei care scriau notele nformative.

Intr-un fel, cartea aceasta este o metafora despre aristocratie si educatie pusa fata in fata cu ceea ce a facut comunismul din noi.

O gasiti la Editura Corint.

Mai am doua recomandari din categoria memorii si biografii.

N-am citit inca aceste carti, dar stiu ca o sa-mi placa si ca merita sa fie citite. (le achizitionez si eu de la Bookfest, sambata cand imi petrec toata ziua acolo): Driblingul meu. Autobiografia lui Johan Cruyff si Autobiografia Rod Laver.

*

Si acum un concurs simpatic:

Cu participarea exceptionala a organizatorilor Bookfest pun la bataie 3 vouchere de 100 de ron fiecare de cheltuit la standul unei edituri, la alegere, la targ.

Ce trebuie sa faceti?

Pana maine sa scrieti la comentarii care este carte ape care doriti cel mai mult sa o cumparati anul acesta de la Bookfest. (in felul acesta facem si o colectie de recomandari)

Joi dimineata la ora 10 anuntam castigatorii. 

Miercuri seara anuntam castigatorii, mai puteti comenta pana la ora 14.00

(cu scuzele de rigoare, dar maine nu voi fi in Bucuresti)

P.S. Am avut 5 vouchere cadou, dar 2 le-am daruit unor copilasi. Asta ca sa fie public totul:)

 

3715
diverse
8 years ago

Arta interviului – Lawrence Grobel, acum in romana

 

 

La Gaudeamus poate fi cumparata una dintre cele mai spectaculoase carti despre cum se fac interviurile, despre relatiile dintre oameni, despre jurnalismul facut (si) cu inima: Arta interviului de Lawrence Grobel. Sunt mai mult decat onorata ca Editura Publica mi-a propus sa scriu prefata acestei carti si le mai multumesc inca o data si aici ca au facut efortul de a o traduce. Mai jos prefata care spune povestea mea cu aceasta carte care a insemnat foarte mult in formarea mea ca jurnalist. Sa o cumparati, o sa iubiti cartea asta, sunt sigura.

 

 

Interviul este una dintre cele mai intense experiențe. Te întâlnești cu o persoană pe care e foarte posibil să nu o cunoști și, pe parcursul a două, trei ore, îi pui întrebări pe care uneori n-ai curaj să le adresezi unei rude sau unui prieten apropiat. Întrebări care sapă în sufletul omului, care cer răspunsuri concise, cu vorbe care să lase urme. Dacă n-ar fi convenția jurnalistică și dacă te-ai întâlni pe stradă cu cineva care ți-ar pune ție asemenea întrebări, l-ai considera nebun.

Interviul are o parte de terapie, de psihologie. Ai subiectul în față, te-ai documentat atât de mult despre el încât știi ce răspunsuri ar putea să dea la întrebările tale și aștepți să iasă din cadrul pe care l-ai anticipat, să se emoționeze la ceva în plus, să se enerveze. Pentru că în emoția aceea, în enervarea pe care uneori o simți doar dintr-o altă frecvență a cuvintelor sau dintr-o privire mai lungă, se află direcția în care poți să sapi mai mult, ca să afli ceva ce nu s-a mai scris. Uneori doare când sapi, alteori e o ușurare pentru că adevărul a ieșit la iveală.

Interviul de personaj e atât de intens încât e ca o iubire. Se schimbă niște idei, se transmit niște emoții și – dacă a fost făcut bine – se încheie de multe ori cu o prietenie. Pentru că subiectul știe că tu, jurnalistul, știi mai multe despre el decât majoritatea oamenilor din jurul său. Și mai știe că ai fost onest (și e bine să fi fost onest) și că nu i-ai folosit povestea altfel decât a spus-o el, că l-ai dezvăluit lumii cu toată vulnerabilitatea sa, dar și că i-ai lăsat un loc din care să poată să zâmbească și să le arate celorlalți că poți reuși să treci peste ce e greu.

M-am întâlnit pentru prima dată cu ediția în limba engleză a cărții pe care o aveți în mână în 2010, când în România tocmai apăruse biografia lui Al Pacino, realizată de Lawrence Grobel sub formă de interviuri.
Erau surprinzătoare interviurile din carte și felul în care autorul alesese să le editeze (îți dezvăluiau în layere personalitatea actorului), dar era și o usoară urmă de aroganță printre rânduri. Nu din partea lui Grobel, ci a lui Al Pacino, care mărturisea că acceptase un interviu cu presa, la 39 de ani, doar cu condiția să fie făcut de Grobel, jurnalistul ale cărui interviuri le citea.

Cu informațiile acestea încă de când citeam bografia lui Pacino, am comandat cartea The art of the Interview de pe Amazon. Voiam să văd cine naiba e Grobel, care e metoda lui de lucru și ce are în plus față de alți jurnaliști încât a reușit să-l convingă pe Pacino că el e cel mai cel, ba mai mult, au dezvoltat și o prietenie.

La vremea respectivă, eram redactor-șef al revistei Tabu, o publicație de lifestyle feminin în care apăreau interviuri ample, consistente, cu personalități culturale atât din România, cât și din afara țării. (Am părăsit revista în 2011 ca să-mi fac propriul un business și trei ani mai târziu a dispărut și revista de pe piață – asta dacă vă întrebați de ce nu știti mare lucru despre această publicație.)

Voiam deci să înțeleg, în toate nuanțele, în ce consta magia lui Grobel, care se întindea de la momentul în care suna subiectul pentru un interviu și până la editarea finală, negociată cu editorul publicației pentru care scrisese interviul.

Știu că am citit cartea în două zile și am fost uimită de claritatea cu care își destructura pașii din mecanismul unui interviu și de modul în care transpunea fiecare etapa într-o poveste glamouroasă, în care implica actorii de la Hollywood pe care îi intervievase. Mi s-a părut că lucrurile despre care am citit în cele două zile puteau fi ușor comparate cu câțiva ani de cursuri la Jurnalism și am vrut să dau mai departe din bucuria pe care mi-o adusese mie domnul Lawrence Grobel.

Așa că am comandat încă zece exemplare ca să o dăruiesc jurnaliștilor care ar fi avut nevoie de ea pentru documentare, dar și pentru încurajare.

Pentru că paginile pe care urmează să le citiți sunt ca un manual despre cum să te documentezi pentru un interviu, despre cum să construiești o relație cu subiectul tău, dar să rămâi onest, despre cum te ajută în viață tehnica interviului chiar și dacă nu ești jurnalist. Despre cât de frumoasă este această meserie dacă o faci cu multă pasiune și cu atenție la orice detaliu.

Cinci ani mai târziu de la prima mea întâlnire cu această carte, m-am regăsit în biroul- bibliotecă al celor de la Editura Publica, povestind despre cât de mult a însemnat cartea lui Grobel pentru mine ca jurnalist. Despre cât de mult m-a încurajat că merg într-o direcție bună în meseria mea, despre cum mi-a validat efortul nebunesc de a mă documenta uneori ca o obsedată, despre cât de important ar putea fi acest volum în România, într-o vreme în care se produce mult conținut (online și offline), dar care nu are un standard ridicat.

Am plecat din biroul Publica făcând un mic pariu și o promisiune.

Am pariat pe traducerea cărții în română într-un fel care a unit cele două medii prin care jurnaliștii se exprimă astăzi – online și offline. Am pariat pe numărul de like-uri și de share-uri pe care l-ar putea avea postarea în care întreb oamenii dacă vor să fie tradusă această carte. Am spus 500 și au fost mai mult de 1000.
Și-am promis că voi face campania de promovare a acestei cărți (astăzi lucrez ca PR și consultant de imagine pentru personalități și branduri din industria divertismentului).

Cred că pariul a fost doar o joacă, pentru că reprezentații editurii se hotărâseră să o traducă încă din timpul întâlnirii noastre, dar și un semn frumos că își începe viața în România atât de dorită.
La momentul la care scriu aceste rânduri, în România sunt din ce în ce mai puține ziare și reviste care publică interviuri de formă lungă, așa că apariția acestei cărți este o nebunie frumoasă. Dar știu sigur că ea va marca activitatea unor tineri jurnaliști care își încep carierele.

Indiferent de mediul în care va fi expusă informația în viitor (online sau offline), ea va avea la bază un interviu. Cineva se va fi dus să întrebe pe altcineva despre un subiect. Așa că această carte va fi de actualitate și peste 10 ani, și peste 20 de ani. Și va continua să fie de referință pentru cineva care are treabă cu jurnalismul (sau cu comunicarea) pentru că vorbește despre resursele interioare la care trebuie să apelezi ca să ți se spună o poveste bună și adevarată.

Interviul e baza jurnalismului. De la un interviu bun încep zeci de articole bune. Nicio anchetă și nicio investigație nu pot apărea fără interviuri.

Interviul – conversația în care unul întreaba și-l ascultă pe celălalt – e baza relațiilor interumane. Din acest motiv cred că Arta interviului nu este o carte doar pentru jurnaliști sau pentru oamenii din comunicare, ci și pentru cei care vor să învețe să-i asculte pe ceilalți ca să înceapă să fie ascultați.

P.S. Mi-am promis ca în primii cinci ani de la apariția acestei cărți (adică până în 2021), studentul la Jurnalism din anul I care are media cea mai mare la sfârșitul anului va primi de la mine cadou cartea pe care o aveți acum în mână. Indiferent de orașul în care studiază.

Arta-interviului_edituraPublica

2
4662
sedarisDavid Sedaris – despre scris, romancele cu mult make-up si rabdare
carti simpa
10 years ago

David Sedaris – despre scris, romancele cu mult make-up si rabdare

David Sedaris, jurnalist american recunoscut pentru umorul sau extrem de acid si pentru cartile in care face haz de necaz despre intimplarile cu care l-a incercat viata, a venit saptamina trecuta in Romania la lansarea cartii sale ” In pielea goala” .

Vizita lui, cu vorbe pline de umor, dar cu detalii despre o pregatire minutioasa e o lectie despre profesionalism: cu doua saptamini inainte si-a facut fise cu cuvintele si expresiile uzuale din romana, a invatat citeva injuraturi (si-a creat chiar un moment in care a ironizat injuraturile foarte colorate din limba romana), a avut povesti pregatite pentru publicul roman si, la sesiunea de autografe, a vorbit cu fiecare – dar absolut fiecare -dintre cei carora le-a semnat cartile.

Iata trei dintre povestile lui din acea seara:

despre scris si a face cu pasiune ceva

Am mers la o scoala de arte si am inceput ca artist vizual. Eram ok cu ce faceam, dar cind am ajuns la scoala si-am vazut ca majoritatea colegilor traiau pentru meseria asta, mi-am dat seama ca eu nu sunt ca ei. Daca nu traiesti pentru ceea ce faci, daca nu faci cu pasiune, nu o sa reusesti.

Pe vremea aia am inceput sa scriu in jurnal, dar nu m-am gindit ca o sa public.

Am primit zilele trecute o scrisoare de la o tinara care mi-a zis: am un blog si oamenii care mi l-au citit mi-au zis sa-l transform intr-o carte. Si as vrea sa stiu ce crezi: trebuie sa scot o carte?” I-am scris inapoi: “Prietenii tai ti-au spus asa pentru ca de asta sunt prietenii tai- sa-ti spuna lucruri dragute, dar nu te apuci sa scrii si doua saptamini mai tirziu, te gindesti sa publici o carte.”

Eu am scris 15 ani, zi de zi, pina la aparitia primei mele carti.

Nu am vrut sa fiu rau. Cind eu am inceput sa scriu, sigur ca m-am gindit ca ar fi frumos sa scriu o carte intr-o zi, dar am stiut ca va fi foarte mult de munca. In primii 7 ani nu am aratat nimanui ceea ce am scris.

Astazi tinerii isi expun scrierile foarte repede, isi fac un blog, pun statusuri ca nuvelele pe facebook. Dar eu cred ca e bine sa pastrezi ceea ce ai scris – mai ales cidn esti la inceput – doar pentru tine pentru o perioada mai lunga si sa recitesti.

Pentru ca, de fapt, nimeni nu vrea sa citeasca ceea ce ai scris. Tinara despre care spuneam mai devreme folosise de 4 ori acelasi cuvint intr-o fraza, schimbase timpul verbului in propozitia urmatoare si la sfirsit avea trei puncte de exclamare.

“Deschide o carte si uita-te. Nu e chiar limbajul unui scriitor”

*

despre prima impresie in fata femeilor din RO

Am vazut astazi aici o multime de femei care aratau… ca si cum ar trebui sa se urce pe o scena si sa joace un rol, atit de mult make-up aveau. Ca si cum in urmatoarele 5 min ar juca personajul negativ in cea mai tare piesa: sprincene conturate cu creionul, foarte ascutite, ochii foarte machiati, buzele foarte rosii .

Nu fac fotografii, dar am incercat sa le fotografiez in minte ca sa pot scrie despre ele miine in jurnalul meu. Asa ceva nu am mai vazut nicaieri in lume. Si poate fi un subiect bun de articol.

Chiar de la poarta de imbarcare din Paris catre Bucuresti, puteai sa te uiti la femei si sa spui” e frantzuzoiaca?! Nuuu, are prea mult make-up e din Romania, arata ca un criminal dintr-o piesa de teatru”

*

despre umor si scrierile sale

Daca ai rabdare sa treaca timpul, pina la urma, totul devine amuzant. In orice intimplare , oricit de grea ar fi, o sa gasesti ceva amuzant. Nu scriu despre o intimplare pina cind nu am vazut si partea comica a ei.

*

David Sedaris e un domn care a avut in copilarie un comportament compulsiv obsesiv cu manifestari stranii (se lovea de mobilier, lingea intrerupatoarele, numara pasii, pupa ziarele) si n-a avut o viata foarte usoara in scoala. Mai tirziu a inteles ca e gay si s-a luptat o vreme si cu sexualitatea lui.

Astazi e unul dintre cei mai bine vinduti autori americani, a fost vedeta in emisiunea lui Jimmy Fallon, iar cartile lui – in care povesteste despre nimicurile din viata lui (dar care l-au definit ca om) cu atit de mult umor incit izbucnesti in ris la fiecare pagina – sunt traduse in toata lumea.

Cartea sa In pielea goala a aparut la Editura Publica si poate fi gasita deja in librarii.

 

0
2997
sedarisde ce sa-l intilniti pe David Sedaris miine la Bucuresti
carti simpa
10 years ago

de ce sa-l intilniti pe David Sedaris miine la Bucuresti

David Sedaris e un domn care a avut in copilarie un comportament compulsiv obsesiv cu manifestari stranii (se lovea in cap cu pantofii, lingea intrerupatoarele, numara pasii, pupa ziarele) si, va imaginati, n-a avut o viata foarte usoara in scoala.

Mai tirziu a inteles ca e gay si s-a luptat o vreme si cu sexualitatea lui.

Astazi e unul dintre cei mai bine vinduti autori americani, a fost vedeta in emisiunea lui Jimmy Fallon, iar cartile lui – in care povesteste despre nimicurile din viata lui (dar care l-au definit ca om) cu atit de mult umor incit izbucnesti in ris la fiecare pagina – sunt traduse in toata lumea.

Abia la sfirsitul cartii te gindesti “asa e el sau si-a creat o bariera ca sa se apere”?

David Sedaris vine miine in Bucuresti si il puteti vedea de aproape, ba chiar intreba lucruri, incepind cu ora 19 la libraria Bastilia din Piata Romana.

Eu am sa ma duc acolo ca sa ma uit cu atentie la el si sa-mi caut propriul raspuns pentru drumul lui in viata: si-a construit prin munca o bariera pe care a transformat-o intr-un zid atit de frumos incit lumea vine si se uita la el … sau asa e el si e cel mai ironic, amuzant, inteligent dintre oamenii mult incercati in viata.

Si cred ca ar trebui sa veniti sa-l intilniti pentru ca e un exemplu minunat despre cum sa-ti depasesti limitele si sa-ti gasesti drumul tau, oricit de multe greutati ai avea in viata. Nu e un autor de motivationale, e mai degraba un Seinfeld
al nimicurilor grele si dificil de purtat din vietile noastre, analizate si expuse cu mult mult umor.

David Sedaris vine in Ro la invitatia editurii Publica, gratie careia de miine gasiti cartea In pielea goala, eseuri personale ale lui Sedaris scrise cu super umor si autoironie.

aici Sedaris in dialog cu Fallon

0
2736
shutterstock_145512322Am fost in puscarie si mi-ar placea sa cititi ceva.
carti simpa
11 years ago

Am fost in puscarie si mi-ar placea sa cititi ceva.

Am fost in puscarie. De 7 ori, cite o zi. In 5 ani.

N-am fost condamnata, dar am stat cite 10 ore in fiecare dintre zilele respective, inchisa intre portile mari de fier ale penitenciarului de maxima siguranta de la Tirgsor. Un penitenciar pentru femei.

Prima data, in 2005, in septembrie. Motivul? Cel mai frivol dintre orice v-ati imagina: un pictorial pentru rubrica de moda a revistei Tabu, al carei redactor sef eram, pictorial in care vorbeam despre expunerea feminitatii in spatii care minimalizau esenta unei femei; protagonista – o tinara de 25 de ani condamnata pe viata.

Pastrez in minte o secventa foarte colorata, la propriu. In curtea destinata celor care erau la regim “inchis”, adica ieseau la plimbare doar o ora pe zi, era un perete pictat cu umbrele si flori mari in culori foarte aprinse. Genul de desen pe care l-ai gasi in curtea unei gradinite. Fotografului (Cosmin Bumbutz) i-a placut locul si l-a ales pentru unul dintre cadre. Fata care poza fusese machiata si coafata, asa ca a fost imbracata de stilista in haine scumpe – camasa, fusta plisata, pantofi , toate intr-un violet pruna– si s-a trecut la munca.

Pentru ca nu era un model obisnuit, fetei nu i s-au cerut posturi speciale, miscari ale capului sau ale trunchiului pe care le fac, de obicei, modelele profesioniste in fotografiile de moda pentru ca hainele sa fie puse in evidenta.
Trebuia sa se uite la fotograf si sa zimbeasca. Fata a refuzat sa zimbeasca, avea probleme mari cu dantura, dar s-a uitat fix in cadru cu ochii ei albastri, senini, care nu lasau nimic de banuit din crima la care fusese partasa.
Locul de fotografie era foarte aproape de geamurile unui dormitor, asa ca detinutele de acolo au inceput sa se afiseze la ferestrele cu gratii si sa comenteze ironic. Una dintre ele si-a schimbat look-ul de trei ori cit in curte s-a realizat fotografia. Si-a pus peruci diferite, blonda cu par lung, blonda tuns bob si roscata cu par lung, si-a scos o oglinda pe geam si a inceput sa strige:

“Doamna, doamna, eu sunt mai frumoasa decit ea, pe mine nu ma fotografiati?” Si ea avea niste dinti lipsa.

*
Cea de-a doua imagine pe care o pastrez din acelasi penitenciar e o intimplare din 2010, 5 ani mai tirziu de la prima mea vizita.

In clubul penitenciarului (un fel de sala de clasa cu tabla, catedra, scaune rabatabile si o mica scena) o tinara statea intr-un colt, cu fata aproape lipita de un perete, si cinta “I will always love you”. Era imbracata in haine de strada potrivite cu o cafenea luxoasa din mijlocul Bucurestiului, parul blond il prinsese cu o cordeluta lata pe care o intuiai doar pentru ca printre buclele vesele se facuse un spatiu mare ca un sant.

Notele de sus de la refren le atingea ca si cum ar fi fost acolo linga ea pe zidul de care aproape ca-si lipea fata. Cinta impecabil iar intre spatiile dintre note , sau dintre cuvinte, era mult mai multa tensiune si jale decit era in cintecul original.

Tinara care cinta era inchisa pentru trafic de droguri, reteaua din care facea parte plimbase pe teritoriul Romaniei citeva sute de kilograme de heroina. Cintecul era cadoul colegelor ei pentru mine la incheierea unui curs special pe care-l facusem prin revista: invatasera sa faca fotografii.

Fetei ii fusese rusine sa cinte uitindu-se la noi, asa ca se auto pedepsise si se dusese in coltul scenei, ca sa cinte cu fata la perete.

Cind a terminat si s-a intors catre public, i-am vazut lacrimile siroaie pe obraji cum si ea a vazut lacrimile celor care erau in sala.

Toata lumea plingea. Fara exceptie.

*
Cea de-a treia amintire e despre mine si inceputul unui atac de panica.

Dupa 10 ore de stat in penitenciar, cu toate simturile alerte pentru ca e un loc in care ti se pare poti fi atacat de oriunde chiar daca e un gardian aproape, cu femei care vin la tine si-ti cer tigari, mai intii politicos, apoi mai ferm iar cind le refuzi trec pe linga tine injurind, cu alte femei care-ti spun povesti pe care le-au auzit de la tine cu citeva clipe inainte, doar ca-si imagineaza ca sunt ale lor intr-un transfer bizar de identitate in lipsa unei vieti reale si a unui contact cu realitatea asa cum o stiau cu multi ani in urma cind erau in libertate, cu dispute care se petrec in fata ta, plecate aparent de la nimic dar care vorbesc despre dorinta de superioritate demonstrate in fata cuiva “ de afara” care se poate revarsa in putere si autoritate asupra celor “dinauntru”, dupa 10 ore din astea aerul de dupa gardurile mari ti se pare mai curat si vrei foarte mult sa fii afara.

In prima zi in penitenciar, aproape de ora la care ar fi trebuit sa parasim locul pentru ca dupa ora 18.00 nu mai aveau voie barbatii in zona (si aveam in echipa doi barbati), am ramas fara aer. Eram in curte, a inceput sa ma stringa cutia craniana, inima sa-mi iasa prin ochi si sa mi se para ca nu mai e nicaieri oxigen.

Am avut nevoie de citeva minute bune in care mi-am spus in gind “curind am sa fiu afara, curind am sa fiu afara” ca sa plece inima catre locul ei, iar respiratia sa revina la un tempo normal.

***

Ce ne imaginam noi despre penitenciare nu e chiar ceea ce vedem daca ajungem acolo.

In Romania in penitenciare nu se mai poarta uniforme, ci haine de strada, detinutii care sunt la regim deschis – care merg la munca in timpul zilei si doar noaptea ajung in dormitoarele cu 6 sau 10 paturi – se pot plimba linistiti prin curtea mare care are si-un chiosc de unde isi pot cumpara lucruri de igiena sau suplimente la mincare.

Dar presiunea pe care o simti acolo nu vine din ceea ce stiai, ci din ceea ce nu credeai ca o sa simti.

Ai in jurul tau femei care rivnesc dupa atentie, care n-au notiunea de incredere in sine pentru ca nu prea au experimentat-o, care sunt tatuate din cap pina in picioare sau care poarta tocuri fine si machiaj sofisticat.
Si tu trebuie sa traiesti printre ele, sa-ti gasesti un loc fie si pentru o zi sau, in cazul celor care sunt condamnate, pentru citiva ani. Intr-un mod straniu, iti dai seama ca si dincolo de zidurile alea mari, in libertate, e aceeasi situatie.

Te lupti pentru ce-i al tau, incerci sa-ti faci loc si sa captezi atentia, ti-e incredibil de rusine cind esti in varianta ta cea mai sincera si mai curata, iar in mintea ta se creeaza tornade cind simti ca te ingradeste cineva si nu te lasa sa faci ceea ce-ti doresti.

Sunt foarte putini oameni care au privilegiul sa experimenteze ceea ce am trait eu, dar puteti citi cartea Portocaliul este noul negru (care a inspirat si serialul de acum celebru) ca sa va uitati la lumea dinauntrul penitenciarelor si sa nu mai judecati. Sa va ginditi ca nu exista om fundamental rau sau fundamental bun.

Si intelegeti ca libertatea e in realitate pe dinauntru, cind suntem stapin pe noi si mintea noastra si cind ne gasim un loc potrivit in puzzle-ul care reprezinta imaginea lumii in care, pentru o vreme, traim.

Cartea a aparut la editura Publica, e o experienta extrem de interesanta si vi-o recomand din inima. E deja in librarii, dar o puteti cumpara si de aici, online.

foto cover: shutterstock

0
2553
barNe duceam acolo cind trebuia sa fim gasiti
carti simpa
11 years ago

Ne duceam acolo cind trebuia sa fim gasiti

Ne duceam acolo pentru orice ne trebuia. Ne duceam acolo cind ne era sete, bineinteles si cind ne era foame, si cind eram morti de oboseala. mergeam acolo cind eram fericiti, sa sarbatorim, si cind eram tristi, sa rabufnim.

Ne duceam acolo dupa nunti si inmormintari, sa luam ceva ca sa ne calmam si mereu pentru o doza de curaj inainte. Ne duceam acolo cind nu stiam ce ne trebuie, in speranta ca cineva ne va spune.

Nu duceam acolo in cautare de iubire, sau de sex, sau de probleme, sau dupa cineva care disparuse, pentru ca mai devreme sau mai tirziu toata lumea ajungea acolo. Dar cel mai adesea ne duceam acolo cind trebuia sa fim gasiti.

(…)

Ma tem ca suntem atrasi catre ceea ce ne paraseste si catre ceea ce e cel mai probabil sa ne paraseasca, insa, in cele din urma, cred ca suntem definiti de ceea ce ne imbratiseaza. Fireste, am imbratisat la rindul meu barul, pina intr-o seara cind barul m-a respins si, in acea parasire finala, mi-a salvat viata.

JR Moehringer – Dulcele Bar

***

sa cititi cartea lui JR Moehringer – autobiografica. Tocmai a fost lansata in librariile din toata tara.

***
cind simpaticii de la editura Publica mi-au spus ca au luat drepturile cartii lui Moehringer am fost foarte bucuroasa.

Moehringer e un jurnalist cistigator de premiu Pulitzer care a trait fara tata, linga un bar (asta din carte), care a avut super probleme cu alcoolul si a trecut prin momente de crunta singuratate.

si-a pus toata povestea in aceasta carte Dulcele Bar (tender bar, in engleza) si literlamente a ravasit lumea literara si jurnalistica in america. cartea a stat in primele locuri in topurile de specialitate de la toate publicatiile mari pentru foarte multe saptamini.

e o carte despre lumea barbatilor, dar e o carte scrisa cu garda jos, cu foarte multa emotie si – pentru cei care stiu sa citeasca si altfel – o carte cu o structura foarte frumoasa.
cartea l-a impresionat atit de tare pe Andre Agassi incit acesta s-a gindit pentru prima data ca, daca e sa-si scrie biografia, doar Moehringer o poate face asa cum isi imagineaza Agassi ca ar trebui sa arate. l-a sunat, au muncit 4 ani impreuna si “Open, o biografie” a fost una dintre cele mai vindute carti ale anului trecut.

diferenta intre Open si Dulcele bar e ca in cea de- a doua Morieringer are informatia direct de la sursa, din sufletul lui si n-are nici cea mai mica ezitare sa taie in carne vie.

2
2704
impresii de aiurea phillipe starckcu lanterna prin mintea unui om care a schimbat lumea
carti simpa
12 years ago

cu lanterna prin mintea unui om care a schimbat lumea

Conceptia mea despre viata poate fi ilustrata prin imaginea unui om cu o lanterna care paseste in noapte prin bezna totala. Nu exista decit ceea ce e luminat de lanterna. O multime de lucruri ajung in bataia luminii, dar, de indata ce nu mai sunt luminate, inceteaza sa mai existe. Exact asta este si viata mea.

Acesta este unul dintre motivele pentru care muncesc exagerat de mult. Caci muncesc prea mult, produc prea mult, si asta cu pretul vietii. Voi muri fara sa fi avut o viata, deoarece imi voi fi petrecut-o incercind cu disperare sa dovedesc ca traiesc. Exista marele risc sa nu reusesc.

Ar trebui, poate, sa iau o pauza? N-am nici dispozitia, nici curajul pentru asta. Uneori, mi se parea ca daca m-as fi oprit din munca, as putea, cine stie, sa supravietuiesc. E o intrebare deschisa.
Mi-as asuma oare acest risc?

Philippe Stark , Impresii de aiurea, o carte aparuta la Editura Publica.

o carte care e ca si cum ai aprinde lanterna de care spune Stark si ai lumina cotloanele din mintea lui. ar putea fi interesant sa vezi ce e acolo – unde nu e mereu lumina si nici voiosie – pentru ca e unul dintre oamenii care au schimbat lumea. a creat obiecte ale caror forme au reinventat functionalitatea si minimalismul. uneori si ideea de frumusete.

2
2560
carte samprasPete Sampras – in mintea unui campion – sau cum o carte despre performanta te poate face sa plingi
carti simpa
12 years ago

Pete Sampras – in mintea unui campion – sau cum o carte despre performanta te poate face sa plingi

am citit ieri cartea Pete Sampras, in mintea unui campion. la fragmentele de mai jos am plins.

 

Tim (Gullikson, primul antrenor important al lui Sampras ) a murit pe 3 martie 1996. Pentru prima data in viata mea, pierdeam pe cineva care era ca un membru al familiei; nici macar nu mai fusesem la o inmormintare pina atunci. Tom Gullikson (nota mea, fratele lui Tim, amindoi fosti jucatori de tenis, Tom antrenor nejucator al achipei de Cupa Davis) m-a rugat sa spun citeva cuvinte la slujba, dar l-am refuzat. I-am spus lui Tom:

– Nu stiu cum ma voi simti la inmormintare. Nu vreau sa-mi cedeze din nou nervii in public si nu vreau ca aceasta sluba sa graviteze in jurul meu, asa ca, momentan nu.

Dar am participat la inmormintare, inconjurat de atitia oameni comuni si dragi si am stiut ca trebuie sa spun ceva. Asa era firesc.

Am spus o poveste despre cit de departe mergea Tim atunci cind era vorba despre pasiunile si lucrurile care-l interesau. Citea mereu carti care aveau un substrat spiritual si autodidact; citea despre post, Tao, Zen si altele asemenea…

(… povestea e in carte. si e f emotionanta, dar si amuzanta.)

***

cu citeva pagini inainte cind povesteste despre semifinala de Cupa Davis din acelasi an (cu Suedia, desfasurata la Las Vegas, adica acasa… acasa la Agassi , chiar) mai e un fragment altfel despre Tim. la ultimul meci din semifinala, cind nu mai conta rezultatul pentru ca SUA avea deja trei victorii, Tom Gullikson , antrenorul americii, i-a rugat pe suedezi sa-i dea voie si fratelui lui, Tim, sa stea in teren pe locul antrenorului. Pete Sampras isi aminteste insa ceva de dupa finala.

Dupa runda, camera echipei americane era intesata cu amestecul obisnuit de prieteni, membri ai familiei, oficial USTA si ITF, precum si diversi gura casca. La un moment dat m-am uitat spre celalalt capat al camerei si am privit ochii lui Tim. Deja fata lui incepuse sa se goleasca de expresie, iar ochii – cindva de un albastru intens – practic ardeau. Pentru o clipa, ne-am privit reciproc si fiecare a stiut ce gindeste celalalt: acesta ar trebui sa fie momentul nostru. Toti ceilalti sunt in exterior. Este vorba aici despre noi doi si nimic nu poate lua ce am realizat sau increderea pe care o avem unul in altul. N-am uitat niciodata acea clipa sau acea privire. Sunt si astazi cu mine, amintirea mea permanenta despre Tim.

…
si despre ce a insemnat antrenorul in viata lui

Pina sa se prabuseasca Tim, relatia noastra nu mai avea de-a face cu modul de a para o minge pe iarba sau cum sa treci cu capul sus printr-o finala de Mare Slem. Dar nu m-am gindit cu adevarat la asta decit dupa ce s-a imbolnavit. Treptat, Tim devenise factorul stabil din viata mea – omul cu care vorbeam (in masura in care reuseam sa vorbesc) si caruia ma confesam, asa, in felul meu limitat.

***

Stia sa citeasca bine caracterul oamenilor si temperamentul cuiva si stia ce doream sa aud sau cum sa o spuna. Iar asta reprezinta o parte enorma – repet, enorma – a statutului de antrenor la nivel inalt. Trebuie sa-l intelegi pe jucator, sa te plasezi in zona lui de confort si sa eviti tentatia de a incerca sa-l schimbi sau sa-l faci sa se muleze dorintelor tale – chiar si atunci cind stii ca acele schimbari i-ar fi benefice.

 

e in carte descris momentul in care Sampras afla ca antrenorul lui are cancer la creier, in timpul Australian Open in 1995 si povesteste in detaliu ce e in spatele acestei secvente cu lacrimi care, la vremea respectiva, a facut ocolul lumii: in mijlocul unui set a inceput sa plinga in hohote si-a plins pret de doua ghemuri, in timp ce-si juca punctele.

***
e minunata cartea, Sampras e cu garda jos, dar nu in felul ostentativ amuzant al lui Agassi in biografia lui, ci intr-o forma analitica, asezata, autoironica. si foarte foarte tehnica. descrie loviturile incit poti sa faci schite cu miscarea corpului, centrul de greutate etc.

“Pete Sampras, in mintea unui campion” a aparut in aceasta luna la Editura Publica.

2
3020

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!