humanitas - Blogul Cristinei Bazavan

5 years ago

Carti 2019 part 3 – ce am citit (carti publicate in Romania) –

Am ajuns la partea a treia si ultima a enumerarii cartilor pe care le-am citit in 2019. A fost un an in care am avut preocupari legate de istorie si de jurnalism, date fiind proiectele in care am fost implicata.

Cum spuneam in prima parte din seria despre cartile cu care m-am intalnit in 2019, am citit mai putin decat de obicei pentru ca noul meu proiect jurnalistic, urban.ro (prima platforma culturala care creeaza experiente) mi-a ocupat mult timp. La asta se adauga si proiectele de PR , deci am avut un an complicat si aglomerat, dar ma bucur ca am reusit sa citesc cateva carti. (citesc de obicei dimineata de la 5 la 6 si ceva cand imi beau cafeaua si ma pregatesc pentru o noua zi, citesc cam in fiecare zi, de asta e usor de simtit daca am citit mult sau nu… unele dimineti din septembrie incoace mi le-am ocupat editand texte pentru urban.ro) Am cateva regrete despre carti care se afla in biblioteca si nu le-am citit, dar mai am aproape 10 zile de vacanta si sper sa recuperez. Una este Serotonina lui Michel Houellebecq.

Credeam ca stau mai prost la lecturile din 2019, bilantul m-a ajutat sa -mi recapat stima de sine:) e posibil sa mai fi uitat dintre ce am citit, nu le-am notat, ca sa fac acest bilant am facut o excursie intre multele carti din biblioteca si m-am uitat intre proiectele editoriale care necesitau documentare.

Partea 1 cu cartile netraduse la noi dar citite via kindle o puteti gasi aici, partea 2 cu audiobook-urile pe care le-am parcurs in acest an este aici.

Le multumesc foarte foarte mult editurilor care au avut generozitatea sa ma lase sa public fragmente din carti, cateva le gasiti si in acest text, mai jos.

As vrea sa fac asta in continuare, mi se pare cea mai buna cale sa convingi pe cineva sa citeasca o carte, iar pentru mine, una din marile bucurii este sa-mi spuna cineva ca si-a cumparat o carte/ un bilet la spectacol/film pentru ca a aflat de ea/el de aici, de pe blog.

Arthur Gould Lee- Regina Elena a Romaniei – o gasiti aici

Tatiana Niculescu – Regele si Duduia –Carol al IIlea si Elena Lupescu dincolo de barfe si clisee – o gasiti aici

Stelian Tanase – Conversatii cu Regele Mihai – o gasiti aici

Sunt trei carti care se leaga intre ele si ofera o imagine cu multe nuante a istoriei noastre. Regina Elena si Carol al II-lea au fost parintii Regelui Mihai; fiecare dintre carti spune povestea vietii lor tumultuoase dintr-o alta perspectiva si realizezi ca deciziile istoriei n-au fost in alb si negru, ci cu multe nuante de gri.

In continuare nu il plac pe Carol II, desi cartea despre el si Duduia Lupescu il arata mai uman decat ni l-a prezentat istoria (cu propaganda de rigoare, inevitabila). E totusi un barbat care s-a purtat absolut oribil cu mama fiului lui.

Sunt de citit cartile pentru ca fiecare are marturisiri la prima mana, documente din arhive, scrisori originale. Iar eleganta si demnitatea cu care Regele Mihai isi spune povestea din perspectiva sa sunt emotionante.

Nicolae Iorga – Scrisori de femei – o gasiti aici

Nu e o carte, e o carticica, de 100 de pagini, dar e o mica bijuterie aparuta la Editura Vremea.

Cartea e de fapt programa de lecturi pentru elevele de la scolile de fete, din vremea lui Iorga, si contine scrisori ale mamelor si sotiilor marilor conducatori din istoria Romaniei – de la mama lui Mihai Viteazu pana la Elena Cuza sau Regina Elisabeta.

Ce pacat ca astazi nu se mai face scoala asa, imi imaginez ca discutiile pornite de la lecturile acestor scrisori erau adevarate lectii de istorie si de viata.

Iata un fragment dintr-una dintre ele

In aceeasi linie a recuperarii unei parti din istorie am mai citit

Alte povesti ale doamnelor si domnilor din Bucuresti, o gasiti aici

Sebastian Torok -Miracolul Del Potro , o gasiti aici

Povestea super emotionanta a vietii tenismenului argentinian Juan Martin del Potro – de la accedentarile si operatiile care-l secau de durere si-l faceau sa planga zilnic pana la medalia de argint la Olimpiada, un an mai tarziu.

Sunt multe momente frumoase in carte dar e una in care primarul oraselului in care s-a nascut ii descrie ce fac elevii de la scoala unde a invatat si el: copiii au tema sa scrie in fiecare zi in niste carnetele stirile bune, ce i-a impresionat pe ei si intr-o vreme – imediat dupa Olimpiada din 2016 – copiii il desenau pe Del Potro care-i tine de mana. Cand un professor l-a intrebat pe unul dintre copii care avea in carnet un aseamenea desen daca vrea sa se faca tenismen, acesta a raspuns: Nu. Eu vreau sa ma fac ca Del Potro.

Despre cat de puternic e exemplul victoriilor personale dincolo de orice medalie.

Cand am citit cartea m-am gandit ca Del Potro seamana mult cu Horia Tecau de la noi. Desigur, nu-i doresc asemenea accidentari lui Tecau, dar dincolo de medalia de argint la Olimpiada, pe care o au si Tecau si Del Potro, amandoi sunt oameni foarte asezati, foarte cultivati, foarte aproape de familie.

Radu Paraschivescu

Fluturele Negru & In lume nu-s mai multe Romanii (planetei noastre asta i-ar lipsi) – pe cea de-a doua o gasiti aici

Imi place foarte mult domnul Paraschivescu, umorul si eleganta cu care aseaza in pagina prostia expusa in prime time. E un reper – dintre putinele care au mai ramas – de cultura si de educatie.

Cartile sale despre realitatea romaneasca sunt printre putinele lecturi care ma aduc in ritmul de citire, cand sunt foarte foarte obosita.

Literatura ( Fluturele Negru e despre viata lui Caravaggio, o puteti cumpara de aici ) e ca o poezie cu un ritm foarte cald si savuros. Daca nu ati citit niciodata literatura scrisa de domnul Paraschivescu va recomand din inima. Eu mai am pe masa de lecturi si cea mai recenta carte a domniei sale, Omul care muta norii – aici

Marina Abramovic Incalcand toate granitele, o puteti cumpara de aici.

Mie Abramovic imi creeaza repulsie. Ma scoate din starea mea de bine. Mi se parea multa vreme o sarlatanca, asta pentru ca a descoperit extrem de repede – din adolescenta – conceptul de “arta marfa” si si-a setat mintea sa produca marfuri care sa socheze, iar performance-urile ei nu ajung la mintea mea practica si pragmatica.

M-am intalnit cu expozitiile ei in Florenta si in Londra, de fiecare data m-au enervat cumplit performance-urile. Am citit cartea ca sa o inteleg pe Marina Abramovic, ca sa vad daca e autentica pentru ca mi se pare ca e mai mult marketing in ea decat orice altceva.

Ei bine, din carte reiese ca avea doza aceasta de nebunie inca din tinerete – la lucrarea de licenta a propus un performance care includea si un pistol cu un singur glont; tragea spre cap, daca ar fi murit, asta era, daca supravietuia era un performance despre un nou inceput. Noroc ca n-au lasat-o profesorii sa faca acest performance.

Iata crezul ei, expus la intrare in expozitia de la Moma.

Constantino D’Orazio Secretul lui Leonardo https://www.edituracorint.ro/secretul-lui-leonardo.html

O carte scrisa de unul dintre cei mai cunoscuti critici de arta italieni care aseaza opera lui Leonardo Da Vinci in contextul istoriei, in raport cu personalitatea lui , cu explicatii despre mama si tata, despre originea numelui … Cartea are mereu trimiteri la psihologi, istorici care merg catre domenii paralele si, daca sunteti pasionati de arta, o sa va placa foarte mult.

Michael Pollan – Cum sa-ti schimbi mintea, o gasiti aici

e din seria de carti pe care le-am citit in dorinta mea de a intelege ce defineste mindset-ul si cum poti schimba acest mindset ca sa fii mai performant, sa te bucuri mai mult de viata. Am citit-o chiar acum in vacanta si am insotit-o cu multe discursuri TEDx pe aceeasi tema, am sa revin zilele viitoare cu un articol separat.

Citesc, sau ascult, biografii de artisti pentru ca imi dau indicii despre munca din spatele brandului personal pe care-l reprezinta, la fel si detalii despre cum e construit la ei star sistemul.

Biografiile lui Freddie Mercury, am citit ambele biografii aparute la noi, pentru ca au aparut chiar in momentul in care faceam strategia de promovare (si o executam, desigur 🙂 ) pentru musicalul We Will Rock You, cand cautam orice detaliu care ma poate ajuta pentru social media sau pentru alte modalitati de expunere– una dintre biografii a aparut la Publica, aici , alta la Nemira (din cea de-a doua e aici un fragment pe care l-am publicat, desigur cu acceptul editurii)

Michael Caine – Arta de a asculta si alte chestii in viata, o gasiti aici

E o bijuterie de carte, cu foarte multe lucruri de invatat despre sacrificiu si umanitate, despre cum sa-ti cureti ego-ul ca sa ajungi un mare artist. Am publicat si un fragment din carte pe care, va rog, va rog, sa-l cititi. Il gasiti aici

Desi nu e artist am citit si biografia lui Edward Snowden, Dosar permanent, o gasiti aici

E o carte care vorbeste despre ce l-a facut pe Snowden sa dezvaluie secretele sistemului de informatii american, dar e la jumatatea distantei – nici testament, nici curatenie pentru imagine. Oricum sunt sigura ca tot ce a scris a verificat si cu mama avocatilor, nu doar avocatii lui foarte scumpi.

Meg Wolitzer – Sotia – o gasiti aici

Cartea a fost ecranizata cu Glenn Close in rolul principal, pentru care a fost nominalizata la Oscar – iar nu a castigat statueta si este o carte cu care mi-am stresat prietenele; le-am daruit-o si le-am si ascultat la lectii :).

Puteti citi un fragment aici

Urmeaza o serie de carti despre care am scris la inceputul anului cand aveam mai mult timp si am fost mai disciplinata cu blogul.

Despre efectele negative ale internetului cand ne aruncam ca berbecii si ne dam toate datele posibile pentru ca “oricum stiu ei, ce sa ma mai impotrivesc”.

Am vorbit la lansarea acestor carti si am scris despre ele, pe larg, aici

Doua carti bijuterie publicate la editura Vremea, ambele cu corespondenta lui Brancusi – una cu iubirea lui cea mare, Martha, cealalta cu prietenul lui foarte bun, Marcel Duchamp. Am scris despre ele, pe larg, aici.

Iubirile lui Hemingway povestite de el insusi, Madame Picasso, Orasul fetelor – Elisaberth Gilbert

Misterul Henry Pick, Matusile mele fabuloase

Un grup de carti lejere simpatice, de vacanta. Asa le-am si recomandat in vara, drept carti de vacanta, am scris pe larg despre ele aici

Gheorghe Hagi Campionii creeaza campioni

E mai degraba o istorie a Academiei Hagi, am citit-o pentru ca am un mare respect pentru filosofia de viata a domnului Gheorghe Hagi si am vrut sa vad ce le spune celor mici ca sa le dea un mindset de campioni – am scris despre ea aici

Zadie Smith – Swing Time

Malcom Gladwell – De vorba cu necunoscuti

Am mai citit cat sa vad cum sunt traducerile in romana pentru ca le-am parcurs in engleza la aparitie, cartea preferatei mele Zadie Smith – Swing Time si cartea lui Gladwell – De vorba cu necunoscuti.

(apreciez capacitatea lui Gladwell de a scoate subiecte cu putere de statistica din aproape orice si de a ne da iluzia ca a scris ceva stiintific, desi – rational, dincolo de tehnica impecabila de scris – mi se pare un sarlatan, ma iertati. E ca smecherii care se uita la un sondaj pe o fasie ingusta, ingusta pana iese castigator cine le convine lor. Nu e stiinta ce scrie el, dar n-are timp nimeni si nici putere sa-l combata. Oricum eu sunt perseverenta si citesc tot ce scrie)

Sa avem lecturi frumoase in 2020 care sa ne inspire si sa ne ajute in viata.

(decitit) Elisabeth Gilbert – Orasul fetelor– ce (nu) mi-a placut –

carti simpa

6 years ago

(decitit) Elisabeth Gilbert – Orasul fetelor– ce (nu) mi-a placut –

Ca sa spun de la inceput: Orasul Fetelor a lui Elizabeth Gilbert va fi hitul verii si o sa vedeti aceasta coperta pe multe plaje din Romania in aceasta vara.

E o carte simpatica , usurica, de vacanta care vorbeste despre New York-ul anilor 40 din perspectiva unei fete bogate si rasfatate care duce o viata decadenta in lumea mondena a acelor vremuri.

Partea cea mai draguta, pentru mine cel putin, e cea in care apar detalii despre lumea teatrului prin care autoarea incearca sa faca putina educatie pentru cititoarele ei. Eroina ajunge la teatrul matusii sale si participa la realizarea unui spectacol (din perspectiva costumierei), spectacol care o are drept vedeta pe o actrita britanica foarte faimoasa care e exilata in America din cauza razboiului.

Va las aici cateva exemple de detalii despre teatru:

Creezi costume de scena, Vivian. Mergi mai mult pe forma decat pe detaliu. Nu uita ca spectatorul ce mai apropiat de mine va fi la zece pasi distanta. Trebuie sa gandesti la scara mare. Culori mari, linii ordonate. Un costum este un peisaj, nu un portret.

Secretul comediei e sa nu joci comic, a intervenit Billy. Nu incerca sa fii amuzanta si vei fi amuzanta. (…) cea mai buna comedie iese cand nu te intereseaza sa faci comedie.

Despre spectatori, la pauza

Daca vorbesc despre piesa, e bine. Daca vorbesc despre unde si-au parcat masinile e rau. Cauta mai ales semne de mandrie. Cand e multumit de ce vede, spectatorul arata intotdeauna al naibii de mandru de el. De parca el e facut piesa, egoist nenorocit ce e.

Despre critici

E celebru? Are bani?

E om de presa. Nu are bani. Nu are altceva decat putere.

Despre adevarul perceput de spectator vs cel al personajului.

– Arthur! personajul tau nu aude ce canta orchestra. Da-o dracului de treaba, e tema de uvertura (nota mea, actorul pe nume Arthur nu se putea abtine sa nu fluiere peste orchestra, indiferent de moment)

– Ba bineinteles ca aud! a protestat Arthur. Da-i naibii de muzicieni ca sunt chiar langa mine.

Atunci, Billy se lansase exasperat intr-o lunga peroratie despre diferenta existenta in teatru intre muzica diegetica (pe care o aud si personajele de pe scena) si cea non diegenica (pe care nu o aude decat publicul)

(…)

Inchipuie-ti ca te uiti la un western cu John Wayne. Si il vezi pe Wayne cum calareste singur singurel prin prerie si dintr-o data incepe sa fluiere pe coloana sonora. Iti dai seama cat de ridicol ar fi?

Astea sunt partile simpatice si bune (pentru astfel cititoarele lui Gilbert afla cateva notiuni despre teatru.) Partile rele sunt in logica structurii, in naratiunea la nivel de o Sandra Brown pentru secolul asta (are multe trimiteri la sex pentru ca personajul experimenteaza mult… stiu asta o sa placa doamnelor, dar… e prost scris… puteti incerca Beautiful You al lui Chuck Palahniuck pentru comparatie).

In plus, o omoara fix naratiunea asezata pentru cititoare versus ce povesteste ea unuia dintre personaje.

Rama textului e o scrisoare pe care o scrie unei fete care o intreaba de tatal ei si, printre povestiri, pe final ajunge, de exemplu, sa descrie amplu rochia de mireasa pe care o facuse pentru ea.

Evident ca doamna care purtase rochia stia ce si cum, stia si cum decursese prima lor intalnire si urmatoarele, dar cititoarele nu stiu si informatiile sunt pentru ele. Doar ca nu mai e credibil in naratiune.

Asa ca ideea de rama scrisoare omoara cartea pentru un cititor care intelege putin mai mult decat actiunea. Plus ca, fata care intreaba de tatal ei primeste 400 de pagini de povestiri dintre care doar 20 au legatura cu tatal, adica ori avem o eroina nevrotica care vorbeste/scrie mult si aiurea, ori una cu un ego foarte foarte mare care simte sa fie ea in centrul atentiei, nu omul despre care a fost intrebata.

Dar ma rog, astea sunt detalii.

Cartea e muuuult mai bine scrisa decat orice roman serie al duduilor de la noi care s-au trezit peste noapte scriitoare si s-au gandit sa umple fanteziile femeilor (stiu, au mii de cititoare, dar asta nu le face mai pricepute… ci doar ca si-au gasit un public care nu stie ce citeste).

Asa ca daca e sa cititi ceva pe plaja, fara sa va complicati mintea, mergeti pe cartea asta, nu pe o autoare autohtona de pagini parfumate.

De citit: Tentația de a fi fericit – Lorenzo Marone – (fragment carte) –

carti simpa

6 years ago

De citit: Tentația de a fi fericit – Lorenzo Marone – (fragment carte) –

La Gaudeamus a fost lansata o carte scrisa foarte tandru de italianul Lorenzo Marone, Tentatia de a fi fericit. Cartea este un succes international de casa i a fost ecranizata , filmul se numeste La tenerezza, regizat de Gianni Amelio în 2017, cu Renato Carpentieri, care a obținut Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal la Premiile David di Donatello din 2018.

Lorenzo Marone ne propune o poveste puternică și emoționantă, scrisă cu meșteșug, despre viața și moarte, condimentată deseori cu accente comice. Cesare Annunziata, eroul septuagenar al romanului, e prins într-un păienjeniș de relații cu fiul lui homosexual, cu fiica adulteră, cu amanta prostituată și cu toți vecinii de bloc.

Motto: Sufletelor fragile care iubesc fără să se iubească.

Prima dintre cele trei femei inaccesibile

Când se ajunge la vârsta mea e inevitabil un bilanţ al propriei vieţi, a ceea ce ai făcut şi a ceea ce ai pierdut, al greşelilor comise, al şanselor evaporate. Dar pentru că nu mi-au plăcut niciodată bilanţurile, am evitat şi evit şi acum să fac vreunul. Oricum, orice s-ar spune, dacă m-ar arunca pe pământ de alte zece ori, aş străbate întotdeauna acelaşi drum şi m-aş izbi încontinuu de aceleaşi ziduri. Cea mai mare parte dintre noi suntem ca furnicile, urmăm o cale deja trasată. Aşa că, staţi liniştiţi, n-o să vă plictisesc cu lista regretelor mele, o să vorbesc mai degrabă despre femei, care rămân oricum, după părerea mea, unul din motivele principale pentru care merită să trăieşti.

Am avut multe: frumoase şi urâte, simpatice şi odioase, bune şi canalii. Şi n-am iubit-o pe nici una ca pe singurele trei pe care n-am reuşit să le am. Se ştie, un lucru de care te bucuri, indiferent dacă este o maşină, o casă, un serviciu, sau chiar o femeie, se consumă ca o lumânare. Nu ne vom obişnui însă niciodată cu ceva ce nu avem. Iată de ce, chiar şi acum, când sunt un bătrân amorţit care poate spera doar în altruismul (e un fel de a spune) Rossanei, singurele femei, în afara soţiei mele, care mă caută în liniştea nopţii sunt ele, cele trei harpii care n-au vrut în nici un chip să se culce lângă mine.

Anna era colega mea de şcoală, păr blond, ochi verzi, sâni mari. M-am îndrăgostit imediat ce am văzut-o. Încă de pe atunci aveam o pasiune exagerată pentru formele pline. Problema era că ea era mai mare decât mine, chiar dacă numai cu un an. Dar în adolescenţă cele trei sute şaizeci şi cinci de zile în plus fac diferenţa; în perioada de timp de care pământul are nevoie ca să se învârtă în jurul soarelui, o femeie a înţeles deja că tu, mică şi insignifiantă fiinţă din clasa inferioară, valorezi cât guma lipită sub banca ei.

În viaţa fiecăruia dintre noi vine momentul în care poveştile romantice despre iubiri imposibile pe care le spuneau bunicii şi mătuşile bătrâne nu sunt decât prostii. Dragostea e mult mai crudă decât o rudă bătrână şi-ţi zvârle în faţă adevărul, şi anume că poţi să ai un zâmbet frumos, să scrii poezii de iubire pentru prinţesa ta sau să-i cânţi o serenadă sub balcon, dar dacă ai faţa plină de coşuri şi îţi miroase gura, ea iese cu altul. Aşa că a trebuit să aştept ultimul ei an de şcoală ca să încerc s-o cuceresc. Şi, dacă mă gândesc, a fost mai bine aşa. Timpul petrecut urmărind-o pe ascuns (sau dedicându-i scurte şi trecătoare minute de pasiune în baie) m-a învăţat că, dacă doreşti ceva, aşteptarea se transformă în speranţă şi face ca timpul să fie demn de a fi trăit.

Eram îndrăgostit de Anna aşa cum poate fi un adolescent care nu ştie nimic despre capcanele vieţii. Şi, într-adevăr, aceea e vârsta potrivită pentru a-ţi pierde capul pentru o fată, dacă nu înveţi să iubeşti la cincisprezece ani, nu înveţi niciodată. În ziua în care m-am apropiat de ea, o doream deja de trei ani, ştiam unde locuieşte, cine sunt cele mai bune prietene ale ei, până şi cu ce băieţi fusese. Ea, în schimb, nu ştia nimic despre mine. Şi totuşi, după câteva zile ne-am sărutat.

Nu cred că greşesc atunci când spun că tot ceea ce am devenit mai târziu se datorează acelui fatidic moment. Pentru că eu, odată ajuns acasă, eram convins că mă logodisem. I-am spus-o şi mamei, care a zâmbit şi s-a întors la treburile ei. În primul moment n-am dat prea mare importanţă faptului că a ridicat din umeri, dar aş fi făcut bine să cer explicaţii în legătură cu scepticismul ei. În ziua următoare m-am dus la Anna şi am îmbrăţişat-o, ea m-a privit surprinsă, s-a tras şi m-a întrebat ce fac. Un sărut nu era decât un sărut, cu siguranţă nu trebuia să ne căsătorim pentru asta. Problema e că pentru mine era prima oară. Primele dăţi ar trebui să aparţină exclusiv neofiţilor, altfel cine a trăit deja experienţa potoleşte, chiar şi fără să vrea, bucuria celuilalt. Anna a distrus primul meu sărut. Atunci m-am gândit că, pentru a o cuceri cu adevărat, va trebui să fac ceva mult mai dificil: să trăiesc cu ea o „primă dată“. Adică trebuia să mă culc cu ea.

Am avut nevoie de unsprezece luni ca să-mi duc la îndeplinire planul, luni în care am jucat rolul prietenului căruia să-i facă mărturisiri, care s-o însoţească peste tot dacă e nevoie, care să-i dea sfaturi, care să fie mereu prezent dacă e nevoie, ca un fel de căţeluş. În fond, am fost perfect. Atâta doar că nu te logodeşti cu un prieten, şi aşa şi era: ea se încurca, desigur, cu alţii, nu cu mine. Apoi însă i-a murit tatăl şi, recunosc, pentru mine a fost un mare noroc, pentru că Anna a avut şi mai multă nevoie de subsemnatul. S-a întâmplat ca într-o zi să rămânem aşezaţi mai mult decât de obicei pe patul meu şi să vorbim despre tatăl ei. Dacă ar fi fost după mine, aş fi continuat să ascult toată seara mii de poveşti despre tată, care nu mă interesau absolut deloc, numai că, la un moment dat, ea s-a întors spre mine şi m-a sărutat. Continua să vorbească, iar gura îi era la câţiva centimetri de a mea, chiar să fi vrut mi-ar fi fost imposibil să continui conversaţia ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Atunci ne-am sărutat din nou şi în câteva secunde ne-am trezit pe jumătate dezbrăcaţi, sub pătură.

Îmi aduc şi-acum aminte de senzaţia pe care am trăit-o, pielea mea poate retrăi clipa aceea la infinit. E foarte adevărat că lucrurile pe care le păstrăm cu pasiune nu mor niciodată, oarecum asemenea casei bunicilor, pe care, dacă închid ochii, reuşesc încă s-o vizitez. Iată, primul meu contact cu Anna se mai află încă ramificat într-un capilar periferic al trupului şi atunci când iese la suprafaţă, chiar dacă doar pentru o clipă, simt că mi se face pielea de găină, ca acum şaizeci de ani.

Eram acolo, doar câteva clipe şi i-aş fi dăruit şi eu o „primă dată“, aş fi ajuns pentru totdeauna printre lucrurile de păstrat cu pasiune. Dar, se ştie, dragostea nu te înşală, eventual preferă să te pocnească peste ochi cu o palmă bine ţintită. Aşa că exact când era mai frumos, ea mă opri, îmi luă faţa între mâini şi spuse. „Cesare, îmi pare rău, ţin la tine, dar asta o fac cu bărbatul vieţii mele!“

Aş fi curios să ştiu dacă şi-a respectat promisiunea. Mi-ar face plăcere s-o întâlnesc şi s-o întreb: „Ai văzut? Nobila ta promisiune era o mare tâmpenie! Nu puteai face o excepţie în seara aia? Cine spune că n-aş fi putut fi eu bărbatul vieţii tale?“

N-am spus nimic însă, m-am îmbrăcat, i-am dat o sărutare castă pe obraz şi am condus-o acasă. Nu ne-am mai văzut, nu după mult timp ea s-a logodit, eu am plecat în armată. După câţiva ani am aflat că s-a mutat în Nord, cu soţul ei. N-am mai întâlnit-o niciodată, din câte ştiu s-ar putea să fi şi murit.

Anna a fost prima mea experienţă cu dragostea neîmpărtăşită, o invenţie inutilă, dacă te gândeşti bine. Există atâtea persoane singure pe lume, care ar putea să se întâlnească, să se iubească, să fie fericite, să aibă copii, să se înşele şi apoi să se despartă, în schimb mulţi pierd timpul urmărind pe cineva care cu mare greutate îşi dă seama de existenţa lor.

În orice caz, povestea asta m-a învăţat ceva: persoanele încruntate, arţăgoase şi sceptice nu sunt de fapt rele, numai că, spre deosebire de alţii, nu sunt în stare să facă faţă adevărului că lumea nu e un loc pentru cei buni.

Eu eram bun. Apoi a venit Anna şi piciorul ei în fund.

Ar trebui să le spun povestea asta copiilor mei, să-i explic Svevei că şi eu am fost un om mai bun înainte ca viaţa să mă înveţe să mă uit suspicios în jur, ca un iepure care iese din vizuina lui să caute hrană. Animalul are înscris în ADN-ul său simţul pericolului, se naşte pregătit deja să se apere de prădători, eu însă mi-am pierdut primii douăzeci de ani apărându-mă de vreunul din semenii mei.

Viaţa terestră ar trebui să fie ca o călătorie în Orient, o experienţă care ne deschide mintea şi ne face să devenim nişte fiinţe speciale. Dar se întâmplă exact invers, suntem scoşi afară din gaura neagră atunci când suntem inocenţi şi suntem vârâţi în sicriu după ce am făcut o mulţime de porcării. Am impresia că în timpul în care rămânem pe pământ ceva nu funcţionează cum trebuie.

Traducere din italiană şi note de Vlad Russo

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2018

(fragment in exclusivitate) Lebedele de pe Fifth Avenue – Melanie Benjamin

carti simpa

7 years ago

(fragment in exclusivitate) Lebedele de pe Fifth Avenue – Melanie Benjamin

Am bucuria sa va prezint in exclusivitate un fragment din romanul Lebedele de pe Fifth Avenue de Melanie Benjamin, cartea care sunt sigura ca va fi una dntre vedetele din librariile din Romania din acest an.

Cartea povesteste viata lui Truman Capote din perspectiva omului monden care incearca sa-si faca loc in inalta societate New Yorkeza. Povestea este inspirata de fapte reale si porneste de la un faimos articol din Esquire semnat de Capote (un fragment din cartea Answered Prayers) care i-a distrus cariera. In respectivul articol Capote a dezvaluit unele dintre cel mai ascunse secrete din viata unora dintre cele mai importante femei ale epocii – femei bogate sau maritate cu barbati foarte bogati care se prezentau in publicatiile vremii (Vougue, Harpers Bazaar, Life) drept neveste cu o viata perfecta.

Capote – care era prietenul lor intim, acceptat de toti sotii pentru ca era gay deci nu era o amenintare pentru cuplu – s-a infiltrat usor in vietile acestor femei, s-a autoinvitat la petrecerile lor si a sfarsit prin a le face publice unele dintre cele mai intime secrete.

Cartea, pe langa povestile savuroase din lumea mondena din New York-ul anilor 60, dezvaluie si cum erau crescute aceste femei pentru a fi neveste perfecte, iar asta ar putea fi informatii amuzant nostalgice despre cum se raportau femeile la ideea de casatorie si cum ajungeau sa le fie pe plac unora dintre cei mai importanti si bogati barbati ai lumii.

Lebedele de pe Fifth Avenue de Melanie Benjamin se lanseaza pe 14 februarie la Libraria Humanitas Cismigiu, la ora 19, si am sa fiu si eu acolo:)

Mai jos un fragment din roman, dar ca sa asezam frumos realitatea impreuna cu fictiunea, iata cum aratau in realitate, la vremea cand se petrece actiunea, o parte din personaje.

Truman Capote

Barbara Cushing – Paley

Gloria Guinness

Marella Agnelli

Lebedele de pe Fifth Avenue – Melanie Benjamin

(roman)

Traducere din engleză și note de Florica Sincu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2018

„A fost odată ca niciodată…“

Niciodată n-a fost atât de bine, niciodată n-a fost atât de rău…“

„A fost odată unul din Nantucket…“

Truman râdea de se prăpădea. Îşi ținea mâna la gură ca un băieţel şi umerii sfrijiţi i se cutremurau de râs, iar ochii albaştri îi sclipeau de o veselie răutăcioasă, încât ai fi zis că e nici mai mult, nici mai puţin decât o întrupare a unei statui de-a lui Pan.

— Of, Big Mama! Sunt aşa un drăcuşor răutăcios!

— True Heart, eşti nepreţuit! Slim îşi amintea că şi ea râdea până o dureau fălcile. Truman avea efectul ăsta asupra ei, în vremurile acelea glorioase de început – o făcea să râdă. Asta era tot, pe cuvânt. Nimic mai simplu şi mai adevărat.

Pe când era tânăr, prin 1955, când şi ele erau tinere – sau, oricum, ceva mai tinere –, când faima era călduță şi prietenia căpăta aripi, alimentată de şampanie, de caviar şi de cadouri de la Tiffany, Truman Capote era o sursă nemaipomenită de haz.

— „A fost odată ca niciodată…“ a rostit Slim în cele din urmă.

— Da. În fine… a repetat Truman cu vorbirea lui tărăgănată, teatrală, şi a adăugat câteva vorbe: „A fost odată ca niciodată un oraş pe nume New York“.

„New York.“

Familiile Stuyvesant, şi Vanderbilt, şi Roosevelt, şi respectabila, tihnita Washington Square. Trinity Church. Vestita sală de bal a doamnei Astor[1], Cei Patru Sute, elita secolului al nouăsprezecelea, snobul de Ward McAllister. Edith Wharton, trădătoarea. Restaurantul Delmonico. Zany Zelda şi Scott[2] în fântâna din Grand Army Plaza. Grupul de scriitori şi de actori strânşi în jurul mesei rotunde de la hotelul Algonquin; Dottie Parker[3], cu pana şi cu limba ei, amândouă ascuţite ca briciul. Spectacolele de revistă The Follies. Grupul de editorialişti de scan dal care semnau cu numele Cholly Knickerbocker. Clubul 21. Seratele dansante organizate de Lucky Strike la clubul Stork. Clubul de noapte El Morocco. Recitalul incomparabilei Hildegarde[4] în Salonul persan de la Plaza Hotel, cu Cary Grant, îngenuncheat la picioarele ei, în adoraţie. Fifth Avenue: magazinele Henri Bendel, Bergdorf, Tiffany.

Exista şi un New York subteran, plasat mai jos, din toate punctele de vedere. Ellis Island, Bowery Lane şi Lower East Side. Metroul. Schrafft’s şi alte localuri cu autoservire, tonete cu hotdog şi cu pizza vândută la felie. Pui atârnaţi la ferestre în Chinatown, murături la putină pe Delancey Street. Beatnicii din Village, cu ciorapi găuriţi, cu helănci jegoase şi cu un desăvârşit dispreţ față de orice.

Numai că nu spre acest New York tindeau ambiţioşii, visătorii, nesăţioşii. Ei erau atraşi de impunătorul New York, oraşul clădirilor impozante şi al apartamentele luxoase de la St. Regis, de la Plaza ori de la Waldorf, acel New York pentru care Trenul de la linia A e un cântec, nu o opţiune. Acel New York unde găseşti la cel mai mic semn un taxi galben încăpător, dacă limuzina e ocupată. Acel New York cu premiere strălucite la Metropolitan, cu nenumărate baluri şi banchete de caritate, cu trotuare largi şi curate, unde nu se îmbulzesc cărucioare cu umeraşe pentru haine, şi copii care se joacă. Cu panoramă spre parc, spre râu, spre pod, nu spre străduţe dosnice, întunecate şi spre ziduri de cărămidă afumată. Acel New York al teatrelor, al cinematografelor, al cărţilor, al revistelor The New Yorker, Vanity Fair şi Vogue.

Un far călăuzitor, un pisc, un far aşezat pe un pisc. O lumină strălucind necontenit în depărtare, vizibilă până şi din lanurile de porumb din Iowa, de pe dealurile din cele două state Dakota, din deşerturile Californiei ori din mlaştinile Louisianei. Trimiţând fără întrerupere semnale. Chemându-i pe cei nemulţumiţi, seducându-i pe visători. Îndemnându-i pe cei cu sânge fierbinte şi iute să îşi privească familiile placide, vecinii blazaţi, mormintele strămoşilor adormiți şi să-şi spună: „Eu sunt deosebit. Sunt altfel. Sunt mai mult“. Veneau toţi la New York. Nancy Gross, din California, poreclită de prietenul ei, actorul William Powell, „Slim“. Gloria Guinness, „La Guinness“, născută într-o familie de ţărani dintr-un sat mexican. Barbara Cushing, căreia i s-a zis „Babe“ încă de la naştere, mezina unui triplet senzaţional de surori din Boston.

Şi Truman. Truman Streckfus Persons Capote, care şi-a făcut într-o bună zi apariţia în avionul privat al soţilor William S. şi Babe Paley. Se ţinuse ca scaiul după Jennifer Jones şi David O. Selznick, buni prieteni ai familiei Paley. Bill Paley, preşedinte fondator al companiei de radio şi televiziune CBS, a rămas cu gura căscată la vederea acelui faun tânăr, subţirel, cu ochi mari albaştri şi cu o voce caraghioasă.

— Mi-am închipuit că vorbeai despre președintele Truman, i-a şoptit el ironic lui David. N-am mai auzit până acum de… individul ăsta mărunțel. O să trebuiască să ne petrecem tot weekendul cu el?

— Vai, Bill, fireşte c-ai auzit de el, a murmurat gingaş Babe Paley, soția lui, şi a ieşit să-l întâmpine pe musafirul nepoftit cu legendara ei căldură şi graţie.

Sigur că auzise şi Bill Paley de Truman Capote. Mai era cineva în Manhattan care să nu fi auzit de el în 1955? „Truman, Truman, Truman“, şuşotit, fluierat, invidiat, dispreţuit. Abia împlinise treizeci de ani Băiatul-Minune, acest Wunderkind, dacă nu chiar Mica Teroare, cum i se spunea doar printre scriitori. Truman Capote, subţirel, cu părul căzut nostalgic pe frunte, cu ochii expresivi şi cu buzele țuguiate, în aşteptare, întins leneş pe canapea, arunca o privire senzuală de pe coperta primului său roman, Alte glasuri, alte încăperi. Un roman pe care, ce-i drept, nici Babe, nici vreuna dintre prietenele ei, cum ar fi Slim sau Gloria, nu-şi dăduse osteneala să-l citească. Îi şuşoteau totuşi numele la petreceri, la vreo gală de binefacere şi la masa de prânz.

— Trebuie neapărat să-l cunoşti pe…

— Eu sunt pur şi simplu înnebunită după…

— Nu se poate să nu-l cunoşti pe…

„Truman.“

— Eu ţi l-am prezentat mai întâi, i-a amintit Slim lui Babe după acel weekend nefast petrecut în locuinţa din Jamaica a soţilor Paley; acel weekend uimitor, ameţitor, când Babe şi Truman s-au trezit orbiţi de cel dintâi răsărit al soarelui prieteniei, încă atât de nou pentru ei, încât nu îşi dăduseră bine seama că fuseseră prinşi amândoi în mrejele unui lucru de care muritorul de rând nu avea parte. Tu chiar nu-ţi mai aminteşti, dar a fost al meu, a fost Inima mea Credincioasă. Nu-i cinstit că mi l-ai furat! Şi Slim şi-a ţuguiat buzele şi şi-a scuturat părul blond, care îi intra mereu în ochi şi o făcea să semene cu Lauren Bacall mai mult decât semăna Lauren Bacall cu ea însăşi, ceea ce era perfect justificabil, din moment ce Lauren Bacall o copiase întâi pe Slim. A fost cam pe-atunci când Truman lucra la scenariul filmului Mai tare ca diavolul şi Leland l-a invitat într-o seară la masă. Nu ții minte?

— Nici vorbă, eu l-am descoperit prima, a insistat Gloria, aruncând scântei din ochii aceia exotici, ca de cărbune, care ameninţau întruna să-i demaşte originea bine ascunsă de rochiile Balenciaga, de coafurile concepute de Kenneth şi de accentul ei britanic studiat. Mă mir, Slim, c-ai uitat, a continuat ea. S-a întâmplat la scurt timp după ce Truman a adaptat pentru teatru Harfa de iarbă, ca să fie jucată pe Broadway. Normal că nu mă dau în vânt după Broadway, a zis, aruncându-i o privire răutăcioasă lui Slim, care s-a zbârlit toată. Dar mă bucur nespus c-am fost la premieră în seara aceea. Imediat ce ne-am văzut ţi-am povestit totul despre el, dragă Babe.

— Te-nşeli, draga mea! Eu l-am chemat într-un weekend la Paris, nu v-aduceţi aminte? a intervenit Pamela cu un accent britanic atât de pronunțat şi un glas atât de reţinut, încât toate s-au aplecat instinctiv spre ea să o audă (şi toate i-au recunoscut instinctiv şiretlicul care îi făcea pe soţii lor să se aplece la fel şi să dea cu nasul de magnificul ei decolteu, scos în evidenţă de croiala Dior). Asta a fost cu mult înainte să-l cunoaşteți voi, a continuat Pamela, pe vremea când lui Truman tocmai i se publicase Alte glasuri, alte încăperi. Bennett Cerf – îl ştiţi, editorul – m-a întrebat dacă nu vreau să-i țin companiei tânărului său romancier, care era foarte agitat la gândul criticilor pe care avea să le primească. Pamela şi-a reţinut cu greu un tremur al umerilor; doar nu era convenabil să recunoşti că ai avut de-a face cu tipi de felul ăsta. Erai şi tu acolo, Babe, a mai zis ea. Sunt sigură!

— Doamnelor, doamnelor! le-a pus la punct C.Z., neclintită şi inaccesibilă, ca de obicei, nici chiar „înăuntru“, dar nici total „în afara“ lumii lor. Simplă, deloc complicată, o blondină hitchcockiană cu un surâs luminos (şi un accent bostonian excesiv de apăsat şi de curat). Tot grupul ştia că C.Z. era mai fericită să lucreze prin grădină cu o săpăligă în mână sau să îşi vadă de cai decât să ia masa la Le Pavillon. De obicei, a spus ea, lucrurile astea mă lasă rece, dar cred că eu i l-am prezentat pe Truman lui Babe. Când făceam cumpărături la Bergdorf. Truman se pricepe de minune să aleagă exact geanta potrivită. În după-amiaza aia erai şi tu acolo, Babe.

— Nu, eu aş zice c-a fost pe iahtul nostru, a spus Marella, nesigură pe engleza ei, mereu timidă şi reţinută în tovărăşia prietenelor, dat fiind că era mult mai tânără decât ele şi niciodată sigură de statutul ei, în ciuda imensei bogăţii şi a unei frumuseţi remarcabile. Un chip despre care Truman spunea că ar fi putut să fie opera lui Botticelli, dacă artistul ar fi avut mai mult talent. Alec Corda l-a adus, într-o vară. Cred că tu şi Bill eraţi atunci cu noi, aşa-i Babe?

Într-un costum Chanel de in, dintre cele care nu se şifonau oricât ar fi fost de cald în New York, Babe Paley n-a răspuns. Abia dacă le-a aruncat amuzată câte o privire în timp ce îşi scotea mănuşile, le plia şi le băga în geanta ei Hermès din piele de aligator. Aşezată la cea mai bună masă în mijlocul restaurantului Le Pavillon, era atentă la cei din jur. Se afla în lumea ei, o lume de o eleganţă calmă, artificială; un univers al aparenţelor, în care prânzul era cel mai însemnat moment al zilei, un motiv să te dai jos din pat dimineaţa, să mergi la coafor, să cumperi ultima noutate de la Givenchy ori de la Balenciaga, drept recompensă pentru grija de a avea o casă perfectă, nişte copii perfecţi, un soţ perfect. Şi pentru păstrarea unui trup perfect. La urma urmei, de cinat, cinezi acasă ori la vreo petrecere, altfel la ce bun să mai angajezi un bucătar-şef, dacă nu chiar doi?! Însă la prânz mergi la The Colony ori la Quo Vadis. Şi, cu precădere, la Le Pavillon, unde Henri Soulé tratează doamnele din înalta societate ca pe nişte obiecte de artă, cum de altfel şi sunt, le plasează cu mândrie în salon pe banchete de pluş roşu, la mese acoperite cu pânzeturi fine, unde vaza de cristal cu flori proaspăt culese e înconjurată de pahare Baccarat, de porţelanuri şi de tacâmuri de argint. Ele îşi beau vinul preferat şi fac mofturi la cele mai fine preparate franţuzeşti (pentru că, de bună seamă, când ai ţinuta şi prestigiul care îţi asigură intrarea în Le Pavillon, nu vii acolo să mănânci), bârfesc şi sunt văzute.

Pe trotuarul din faţa restaurantului se înghesuiau întruna fotografi gata să imortalizeze lumea încântătoare dinăuntru, iar Babe, înaltă, cu ţinuta ei regală şi cu zâmbetul graţios, era cea mai căutată, spre permanenta frustrare a prietenelor ei şi în ciuda dispreţului manifestat de ea. Cu toate astea, o persoană înzestrată cu spirit de observaţie, aşa cum era Slim, ar fi putut să constate că Babe îşi încetinea imperceptibil pasul dacă se întâmpla să nu fie prin preajmă nici un fotograf, ca şi cum ar fi căutat cu privirea sau şi-ar fi dorit să apară vreunul ca prin minune.

Oare de ce era preferată Babe Paley? De ce tocmai ea era în centrul atenţiei? De ce căutau cu încăpăţânare un prilej să o salute reverenţios mulţi dintre cei care nu se bucurau de privilegiul de a fi aşezaţi la aceeaşi masă cu ea? Nu era cea mai frumoasă. Gloria Guinness se bucura de această onoare graţie gâtului ei lung, elegant, a unui păr ca pana corbului şi a ochilor ei scânteietori. Nu era nici cea mai amuzantă, ci Slim Hayward, ale cărei zeflemele ori vorbe de spirit fuseseră şlefuite la picioarele unor bărbaţi precum Ernest Hemingway, Howard Hawks ori Gary Cooper. Nici cea mai nobilă nu era, fără îndoială. Nobleţea şi-o împărţeau între ele Pamela, Honorable Pamela Digby Churchill, fiică a unui baron, fostă noră a unui prim-ministru, şi Marella Agnelli, o prinţesă bona fide, căsătorită cu Gianni Agnelli, moştenitorul regatului Fiat.

Babe Paley îşi căpătase rangul datorită acelui har care e stilul. Se spunea şi despre celelalte că au stil, însă Babe era însăşi în truchiparea stilului. Nimeni, de pildă, nu băga de seamă ce purta, cel puţin nu la prima vedere, deşi era întotdeauna îmbrăcată cu cele mai alese creaţii originale de modă. Remarcată era ea însăşi, silueta ei înaltă, zveltă, ochii ei gravi şi întunecaţi, felul în care îşi ţinea geanta la încheietura braţului, graţia nesofisticată cu care îşi împingea ochelarii de soare pe creştet ori îşi descheia mantoul cu o singură mână şi îl lăsa să-i cadă de pe umeri în braţele unui maître d’hôtel care aştepta în spatele ei.

Ce nu observa lesne lumea era singurătatea care o însoţea pretutindeni, asemenea parfumului ei preferat, suav, cu miros de iarbă, Vent Vert, de la Balmain. În ciuda bogăţiei fabuloase, a nenumăratelor case, a copiilor, a unui soţ mai dinamic şi mai influent decât toţi bărbaţii prietenelor ei, tovărăşia ei permanentă era singurătatea. Mai bine spus „fusese“. Până acum.

— Chiar nu contează, a rostit Babe într-un târziu, pecetluind definitiv discuţia. Sunt pur şi simplu bucuroasă că l-am cunoscut. Pentru Truman! a mai adăugat şi a ridicat cupa cu şampanie Cristal.

— Pentru Truman! au răspuns ca un ecou cele patru prietene şi au ciocnit paharele în cinstea ultimei lor descoperiri, stârnite şi anticipând cu mare poftă o mulţime de ocazii de distracție, nimic mai mult.

— Pentru Truman, a mai şoptit o dată Babe, însă doar pentru sine, şi a surâs aşa cum prietenele ei nu o mai văzuseră făcând până atunci. Însă tocmai în clipa aceea a intrat în restaurant ducesa de Windsor, care şi-a întors cu un gest suveran faţa mică şi dură la stânga şi la dreapta, de parcă ar fi fost cu adevărat de spiţă regală. Pe loc s-a stârnit în jur focul bârfelor.

— Ai mai cunoscut vreodată pe cineva mai plictisitor decât ducele?

— Totuşi, bijuteriile…

— Singurul lucru pe care l-a făcut şi el vreodată ca lumea!

Şi, în toiul agitației, nici una dintre prietenele ei nu i-a mai aruncat măcar o privire lui Babe. În afară de Slim, care a mijit ochii şi şi-a muşcat buza. Şi s-a minunat.

(…)

[1] Caroline Webster Lina Schermerhorn Astor (1830–1908), proeminent membru al Celor Patru Sute de familii reprezentând protipendada newyorkeză din secolul al XIX-lea. Numărul acesta fusese stabilit în funcţie de capacitatea sălii de bal a doamnei Astor, de către Samuel Ward McAllister (1827–1895), autoproclamat arbitru al eleganţei.

[2] Francis Scott Key Fitzgerald (1896–1940) şi soţia lui, poreclită Zany Zelda (Zelda cea Nebună).

[3] Dorothy Parker (1893–1967), poetă, nuvelistă, critic literar şi satiristă. A făcut parte dintre fondatorii grupului de critici şi scriitori The Algonquin Round Table.

[4] Hildegarde Loretta Sell (1906–2005), cântăreaţă americană de cabaret.

carti simpa

7 years ago

Ce citesc in aceasta vacanta

Mai am 3 zile de munca si apoi ma asteapta 2 saptamani de vacanta, departe de lumea dezlantuita, departe de telefoane si sper destul de departe de calculator.

mi-am cumparat deja cateva carti pentru aceasta vacanta, am si niste filme pe lista (vine Black Mirror sezonul 4 la sfarsitul lui decembrie).

Iata o parte din cartile pe care le am pe lista in aceasta vacanta.

The Vanity Fair diaries – Tina Brown

Robbie Williams – Reveal

Avedon, Someting personal

Truth to Tell – notes from my White House education – Lanny J Davis

Oare o sa zboare? – Pat Flynn

Rose –Marius Constantinescu

Astea sunt la obligatorii sa le termin pana pe 7 ianuarie, dar….. daca ma organizez corect:), adica stau mult infasurata in paturi calduroase cu vin fiert alaturi si ceva prajiturele, poate mai citesc vreo doua ramase restante de saptamanile trecute.

Poate va inspira vreuna dintre alegerile mele de vacanta,

Va doresc lectura placuta.

(ca sa inlaturam mitul cititului mai rapid decat altii, citesc in 3 ore si jumatate-4 o carte de 250-300 de pagini, si e un ritm absolut obisnuit , m-am prins dintr-o conversatie cu un editor de la Humanitas cand imi spunea ca imi trimite o carte aflata in lucru ca sa vorbesc la o lansare si-am intrebat cate pagini are ca sa stiu cum ma organizez, iar dansa mi-a raspuns si minutajul in care as fi citit-o 🙂 )

Avanpremiera simpa (Fragment) Isabel Allende – Amantul japonez

carti simpa

9 years ago

Avanpremiera simpa (Fragment) Isabel Allende – Amantul japonez

Imi face placere sa va ofer in avanpremiera un fragment din cea mai recenta carte a scriitoarei Isabel Allende, Amantul Japonez, care va fi in doar cateva zile in librarii in Colecţia Raftul Denisei, Humanitas Fiction. Multumesc frumos Humanitas Fiction.

Isabel Allende: 21 de cărți publicate, traduceri în peste 35 de limbi; peste 65 de milioane de exemplare vândute; 12 doctorate onorifice; 50 de premii în peste 15 țări; 2 filme de succes realizate după romanele ei.

O dublă poveste de dragoste, la distanță de mai bine de jumătate de secol, se dezvăluie treptat în Amantul japonez. Scris cu aceeaşi atenţie pentru amănuntul istoric şi profundă înţelegere a personajelor care au constituit dintotdeauna marca lui Isabel Allende, romanul Amantul japonez semnalează întoarcerea autoarei la povestea clasică, de largă respiraţie, fiind totodată un omagiu emoţionant adus sufletului omenesc şi stăruinţei în dragoste, într-o lume a necontenitelor schimbări.

În 1939, când Polonia e amenințată de nazism, Alma Belasco e trimisă de părinți să trăiască la San Francisco, alături de mătușa și de unchiul ei, care locuiesc într-un conac opulent. Inițial timorată de noua ei familie și incapabilă să se integreze, Alma va avea în cele din urmă o legătură profundă, pentru toată viața, cu fiul grădinarului familiei, Ichimei. După atacul japonezilor de la Pearl Harbor, cei doi sunt despărțiți cu cruzime, iar Ichimei ajunge într-un lagăr, împreună cu familia sa. Multe decenii mai târziu, Alma e una dintre bătrânele excentrice care populează azilul de lux Lark House din San Francisco. Cu răbdare și infinită tandrețe, Irina Bazili, o tânără îngrijitoare din Republica Moldova cu o istorie tristă în propria biografie, ajunge să descopere treptat povestea de dragoste dintre Alma și Ichimei și își găsește în ea izbăvirea.

Fragment

Traducere de Cornelia Rădulescu

Lark House

Irina Bazili a început să lucreze la Lark House, care se afla în Berkeley, la margine, în anul 2010. Avea douăzeci şi trei de ani împliniţi şi prea puţine iluzii, căci de la cincisprezece tot schimbase locuri de muncă în mai multe oraşe. Nu- şi putea imagina că această rezidenţă pentru vârsta a treia avea să se dovedească locul perfect şi că în următorii trei ani urma să o facă la fel de fericită ca în copilărie, înainte ca destinul ei să o ia razna. Lark House, înfiinţat la jumătatea lui 1900 pentru a oferi bătrânilor cu venituri mici o locuință decentă, atrăsese de la bun început, din motive necunoscute, intelectuali progresişti, ezoterici convinşi şi artişti de mică anvergură. Cu timpul, destule aspecte s-au schimbat, însă aşezământul continua să perceapă taxe pe potriva veniturilor fiecărui rezident pentru a promova, teoretic, o anume diversitate socială şi rasială. Practic, cu toţii erau albi din clasa mijlocie, iar diversitatea consta în subtile deosebiri între liber-cugetători, căutători de căi spirituale, activişti sociali şi ecologici, nihilişti, başca oarece hipioţi care mai vieţuiau în zona golfului San Francisco.

La primul interviu, directorul Hans Voigt i-a spus Irinei că era prea tânără pentru un post care presupunea atâtea responsabilităţi, dar cum era nevoie să se ocupe urgent un post vacant la Departamentul de administraţie şi asistenţă, putea lucra acolo până aveau să găsească persoana potrivită. Irina şi- a zis că acelaşi lucru era valabil şi pentru el: omul semăna cu un tinerel bucălat cu calviţie prematură, prea puţin indicat să conducă aşezământul. Mai târziu avea să constate că înfăţişarea lui Voigt era înşelătoare în funcţie de distanţă şi de lumină, căci omul împlinise cincizeci şi patru de ani şi se dovedise un administrator excelent. Irina l-a asigurat că, deşi nu avea studii, avea să compenseze prin experienţa pe care o avusese cu bătrânii în ţara ei natală, Republica Moldova.

Zâmbetul ei timid l-a făcut să se înmoaie pe director, care a uitat să-i ceară o scrisoare de recomandare şi a purces să enumere obligaţiile postului, care se puteau rezuma în câteva cuvinte: să uşureze existenţa oaspeţilor de la nivelurile doi şi trei. Cu cei de la nivelul unu n-avea treabă, ei trăiau independent, chiriaşi într-o clădire cu apartamente, nici cu cei de la nivelul patru, numit pe bună dreptate Para disul, căci aceia aşteptau să ajungă la cer, dormitând în cea mai mare parte a timpului şi neavând nevoie de serviciile pe care li le-ar fi putut oferi. Sarcina Irinei era să conducă rezidenţii la doctor, la avocat sau la contabil, să-i ajute să completeze formularele de sănătate sau cele pentru impozite, să-i însoţească la cumpărături şi alte treburi de acest gen. Singura legătură cu cei din Paradis era organizarea funeraliilor, dar pentru asta avea să primească instrucţiuni detaliate, după caz, a lămurit- o Hans Voigt, pentru că dorinţele muribunzilor nu coincideau întotdeauna cu cele ale rudelor; cei de la Lark House erau de religii diferite, iar funeraliile tindeau a fi nişte ceremonii ecumenice destul de complicate.

I-a mai explicat că uniformă purta doar personalul – îngrijitori şi infirmieri –, iar pentru restul angajaţilor exista un cod tacit, caracterizat prin respect şi bun gust. De exemplu, tricoul ei cu Malcolm X era nepotrivit pentru instituţie, a grăit directorul pe un ton emfatic. Sigur, nu era vorba de Malcolm X, ci de Che Guevara, dar Irina nu i-a spus-o, bănuind că Hans Voigt nici nu auzise de luptătorul care la o jumătate de secol după epopeea sa continua să fie venerat atât în Cuba, cât şi de o mână de radicali din Berkeley, unde locuia ea. Tricoul îl cumpărase cu doi dolari de la un second-hand şi era aproape nou.

— Şi aici nu se fumează, a mai avertizat- o el.

— Nu fumez şi nu beau, domnule.

— Eşti sănătoasă? Că asta e foarte important când lucrezi cu bătrânii.

— Sunt.

— Mai e ceva ce- ar trebui să ştiu?

— Sunt dependentă de jocurile video şi de romanele fantasy, ştiţi dumneavoastră, Tolkien, Neil Gaiman, Philip Pullman. Mai spăl şi câini, dar asta nu-mi ia mult timp.

— Ce faci în timpul liber nu e treaba mea, duduie, dar la lucru trebuie să fii mereu pe fază.

— Fireşte. O să vedeţi, domnule, că, dacă-mi daţi această şansă, n-o să vă pară rău, ştiu cum să mă port cu oamenii în vârstă, a spus ea cu aplomb.

Interviul odată încheiat, directorul i-a arătat locurile. Instituţia adăpostea două sute cincizeci de persoane a căror vârstă medie era de optzeci şi cinci de ani. Lark House fusese magnifica proprietate a unui magnat al ciocolatei, care o donase oraşului împreună cu o sumă generoasă menită finanţării. Cuprindea o clădire principală, un mic palat pretenţios unde se aflau birourile şi spaţiile comune – biblioteca, sufrageria şi atelierele – şi o serie de plăcute edificii din lemn, perfect armonizate cu parcul la prima vedere sălbatic, în realitate bine îngrijit de o echipă de grădinari. Clădirile cu apartamente independente şi cele care îi găzduiau pe cei de la nivelurile doi şi trei comunicau între ele prin largi coridoare acoperite, unde se putea circula cu scaunele cu rotile la adăpost de vremea rea şi cu pereţi laterali din sticlă, prin care se putea admira natura, cel mai bun balsam pentru necazurile oricărei vârste. Paradisul, o construcţie izolată din beton, ar fi făcut notă discordantă dacă nu ar fi fost complet acoperit cu iederă. Biblioteca şi sala de jocuri erau disponibile la orice oră; salonul de înfrumuseţare avea orar flexibil, iar atelierele ofereau cursuri diverse, de la pictură la astrologie, celor care încă mai năzuiau la surprize viitoare. La Magazinul Obiectelor Uitate, cum scria pe o uşă şi unde lucrau nişte doamne pe bază de voluntariat, se vindeau haine, mobilă, bijuterii şi alte lucruri de care internaţii nu mai aveau nevoie sau rămase de pe urma răposaţilor.

— Mai avem şi un cineclub excelent, de trei ori pe săptămână proiectăm filme la bibliotecă, a adăugat Hans Voigt.

— Ce fel de filme? a sărit Irina curioasă, sperând să fie vorba de filme cu vampiri şi de SF- uri.

— Selecţia o face un comitet şi se preferă genul thriller, se dau în vânt după producţiile lui Tarantino. Există aici o anumită fascinaţie pentru violenţă, dar nu te speria, oamenii înţeleg că e vorba de ficţiune şi că actorii apar apoi, bine-mersi, în alte filme. E un fel de evadare din realitate. Avem destui oaspeţi care fantazează să asasineze pe careva, de regulă un membru al familiei.

— Şi eu la fel, a sunat replica spontană a Irinei.

Crezând că fata glumea, Hans Voigt a râs binedispus: aprecia la angajaţii săi atât simţul umorului, cât şi răbdarea. În parcul cu copaci bătrâni se zbenguiau fără pic de teamă veveriţe şi un număr neobişnuit de cerbi şi ciute. Hans Voigt i-a spus că ciutele veneau aici să fete şi să-şi

crească puii, că domeniul era un adevărat sanctuar al păsărilor, mai ales ciocârlii, de unde şi numele: Lark House asta însemna, casa cu ciocârlii. Mai multe camere de luat vederi erau plasate strategic ca să spioneze animalele şi, totodată, bătrânii care s-ar fi rătăcit sau accidentat, însă

instituţia nu conta pe măsuri de securitate. În timpul zi lei porţile rămâneau deschise şi doar doi paznici neînarmaţi patrulau pe acolo. Erau poliţişti ieşiţi la pensie, unul avea şaptezeci de ani, celălalt şaptezeci şi patru; nici nu era nevoie de mai mult, căci nimeni nu şi-ar fi pierdut timpul sărind gardul ca să jefuiască nişte babalâci lipsiţi de venituri. S-au încrucişat cu două femei în scaune cu rotile, cu un grup care căra şevalete şi cutii cu vopsele pentru cursul de pictură plein- air, cu câţiva care-şi plimbau câinii tot atât de rablagiţi ca şi ei. Proprietatea mergea până la golf, când era maree înaltă se putea ieşi cu caiacul, cum făceau câţiva rezidenţi încă nedărâmaţi de beteşuguri. „Aşa mi-ar plăcea să trăiesc“, a suspinat Irina, aspirând adânc aroma dulce de pini şi laur şi comparând locurile cu văgăunile insalubre prin care vieţuise de la cincisprezece ani.

— În fine, duduie Bazili, să-ţi spun şi de cele două fantome de care precis vei afla de la angajatele haitiene.

— Nu cred în fantome, domnule Voigt.

— Felicitări. Nici eu. Cele de la Lark House sunt o tânără femeie în rochie roz cu voaluri şi un copilaş de vreo trei anişori. E vorba de Emily, fiica magnatului ciocolatei. Biata de ea a murit de inimă rea după ce copilul ei s-a înecat în piscină, la sfârșitul anilor ’40. După care magnatul şi-a abandonat casa şi a înfiinţat fundaţia.

— Puştiul s-a înecat în piscina pe care mi-aţi arătat-o?

— Exact. Dar de-atunci, din câte ştiu, n-a mai murit nimeni în ea.

Curând, Irina avea să-şi schimbe părerea în ce priveşte fantomele, descoperind că mulţi bătrâni erau tot timpul însoţiţi de morţii lor; Emily şi copilaşul ei nu erau deci singurele spirite care bântuiau pe acolo.

A doua zi la prima oră Irina s-a prezentat la lucru în blugii ei cei buni şi un tricou discret. A constatat că ambianţa de la Lark House era relaxată, dar nu neglijentă; arăta mai curând ca un campus universitar decât ca un azil de bătrâni. Mâncarea era comparabilă cu cea a oricărui restaurant respectabil din California: organică în măsura posibilului. Serviciul era eficient, iar îngrijitorii şi personalul medical cât se poate de amabili. În doar câteva zile a învăţat numele şi maniile colegilor şi bătrânilor de care trebuia să se ocupe. Iar frazele în spaniolă şi franceză pe

care le memorase au făcut să fie apreciată de personalul provenit aproape în totalitate din Mexic, Guatemala şi Haiti. Salariul pe care- l primeau nu era nici pe departe pe măsura muncii grele pe care trebuiau să o facă, însă prea puţini se plângeau. „Pe bunicuţe trebuie să le răsfeţi, dar să te arăţi respectuoasă; tot aşa şi cu bunicuţii, dar fără să le cauţi prea mult în coarne, că li se suie la cap“, a sfătuit- o Lupita Farías, o mexicancă al cărei chip amintea de o sculptură olmecă, şefa echipei de curăţenie. Era de treizeci şi doi de ani la Lark House şi avea acces în toate camerele, drept care cunoştea bine fiecare ocupant, le ştia viaţa, le ghicea necazurile şi le alina tristeţile.

— Atenţie la depresie, Irina, că aici e la ea acasă. Dacă observi că cineva se izolează şi e potopit de tristeţe, că rămâne în pat fără motiv sau nu mai vrea să mănânce, vii fuguţa la mine să mă anunţi, ai priceput?

— Şi ce le faci, Lupita?

— Păi, depinde. Îi mângâi, că asta le place mereu, pentru că pe bătrâni nu-i atinge nimeni, şi îi momesc cu un serial la televizor: nimeni nu vrea să moară până nu vede cum se termină. Unii se alină rugându-se, numai că aici sunt mulţi atei, iar ăştia nu se roagă. Cel mai important este să nu-i laşi singuri. Şi, dacă nu mă găseşti, o anunţi pe Cathy, ştie ea ce să facă.

Doctoriţa Catherine Hope, rezidentă a nivelului doi, fusese prima care-i urase Irinei bun venit în numele comunităţii. La şaizeci şi opt de ani, era cea mai tânără; după ce ajunsese în scaun cu rotile optase pentru asistenţa şi compania de la Lark House; trecuseră doi ani de atunci, timp în care devenise sufletul instituţiei. „Oamenii bătrâni sunt cei mai amuzanţi de pe lume“, îi spusese atunci Irinei. „Au trăit mult, spun exact ce le trece prin cap şi nu dau doi bani pe părerile celorlalţi. N-ai să te plictiseşti aici. Rezidenţii noştri sunt persoane cu educaţie şi cu sănătate bună, care continuă să înveţe şi să experimenteze. În comunitatea asta există stimulente, se poate evita cel mai rău fla gel al bătrâneţii: singurătatea.“

Irina era la curent cu spiritul progresist al celor de la Lark House, despre care se cam dusese vestea. Exista o listă de aşteptare de ani de zile pentru internări, ar fi fost şi mai lungă dacă mulţi postulanţi n-ar fi dat între timp colţul. Bătrânii de acolo erau dovada vie că vârsta, cu

toate limitările ei, nu-i împiedica să se distreze şi să ia parte la vacarmul vieţii. Câţiva dintre ei, membri activi ai mişcării Bătrâni pentru Pace, se duceau vineri dimineaţa să protesteze în stradă împotriva aberaţiilor şi nedreptăţilor lumii, mai ales ale imperiului nord- american, pentru care se simţeau responsabili. Aceşti activişti, printre care se număra o doamnă de o sută unu ani, îşi dădeau întâlnire într-un colţ al pieţei, chiar vizavi de postul de poliţie, veneau în baston, în cadru sau în scaunul cu rotile şi agitau pancarte împotriva războiului sau a încălzirii globale, în timp ce maşinile care treceau îi susţineau claxonând şi trecătorii semnau petiţiile întinse de străbunicii furibunzi. Nu o dată apăruseră la televizor aceşti revoltaţi, iar poliţiştii se făceau de râs ameninţându- i cu gaze lacrimogene, lucru care nu se concretiza, fireşte. Emoţionat, Hans Voigt îi arătase în parc Irinei o placă în memoria unui muzician de nouăzeci şi şapte de ani, care murise în 2006 în plin soare, în urma unui atac cerebral care-l lovise pe neașteptate în timp ce protesta împotriva războiului din Irak.

Irina crescuse într-un sat din Moldova în care trăiau acum doar bătrâni şi copii. Tuturor le lipseau dinţii, primilor pentru că le căzuseră, ultimilor pentru că îşi schimbau dinţii de lapte. S-a gândit la bunicii ei şi, ca de atâtea ori în ultimii ani, s-a căit că-i părăsise. La Lark House avea prilejul să le ofere altora ce nu le putuse oferi alor săi. Cu acest gând a început să se ocupe de cei de acolo, curând le-a câştigat simpatia, nu numai lor, dar şi câtorva de la nivelul unu, independenţii. De la bun început atenţia i-a fost atrasă de Alma Belasco. Se evidenţia printre celelalte femei prin atitudinea aristocratică, un fel de câmp magnetic o izola de restul muritorilor. Lupita Farías spunea că doamna Belasco nu se potrivea acolo, că mulţi purici n-avea să facă, oricând putea veni s-o ia acelaşi şofer care o şi adusese într-un Mercedes Benz. Dar lunile treceau fără ca asta să se întâmple. Irina se mulţumea să o observe de la distanţă, căci Hans Voigt îi ceruse să se ocupe de persoanele de la nivelurile doi şi trei, nu de independenţi. Oricum, era destul de ocupată cu clienţii ei – nu erau numiţi „pacienţi“ – şi trebuia să se pună la punct cu amănuntele noii sale slujbe. De exemplu, să studieze filmările ultime lor funeralii: o evreică budistă şi un agnostic pocăit. La rândul ei, Alma Belasco nici n-ar fi observat- o pe Irina dacă aceasta nu s-ar fi aflat pentru scurt timp în mijlocul unui mic scandal.

recomandare: 23 carti de cautat la Gaudeamus

carti simpa

10 years ago

recomandare: 23 carti de cautat la Gaudeamus

daca tot incepe astazi tirgul Gaudeamus, m-am gindit sa scriu aici citeva dintre cartile care stiu sigur ca o sa va faca bine daca le cittiti (emotional sau profesional), poate va ajuta in cautarile de noi achizitii de la standurile editurilor.

incep cu autorul care se numeste J.R. MOEHRINGER. e jurnalist si cistigator de premiu Pulitzer si e unul dintre cei mai rafinati scriitori pe care i-am descoperit in ultimii ani. E domnul care a scris biografia lui Andre Agassi – Open – o gasiti la Editura Publica si daca n-ati citit-o va rog din inima sa o faceti; nu e doar o poveste despre tennis, e despre greselile pe care le facem in viata din incapatinare si prea multa pasiune, despre perseverenta si iubire. o sa plingeti si o sa rideti.

tot la Publica gasiti autobiografia lui J.R. MOEHRINGER, Dulcele bar. O capodopera de carte despre formarea unui barbat, dintr-un baiat fara tata care isi construieste modele si afla povesti de la clientii barului din coltul strazii. e pur si simplu o capodopera, de o finete incredibila a surprinderii unor stari pe care le proiecteaza apoi in concluzii care te lovesc in stomac pentru ca intelegi ca e si despre tine, sau despre oamenii din jurul tau. nu stiu daca va ajuta in luarea deciziei, dar J.R. MOEHRINGER este autorul preferat al unuia dintre cei mai rafinati scriitori romani, un domn pe care eu il iubesc foarte foarte tare, Filip Florian (de la Filip sa cititi Degete Mici si Zilele Regelui, ambele la Polirom. Degete mici e una dintre cele mai traduse carti romanesti peste hotare)

si tot J.R. MOEHRINGER ( o sa merite intilnirea, credeti-ma, o sa fiti profund indragostiti de el ca toti cei care i-au citit vreo carte), la Editura Trei apare la tirg Sutton – povestea unuia dintre cei mai celebri infractori ai Americii, urmarit de FBI si toate serviciile, dar iubit imens de public.

N-am citit inca J.R. MOEHRINGER – Sutton (editura Trei) pentru ca abia acum a iesit din tipar, dar e trecuta si pe lista mea de cumparaturi pentru vizita de miine de la tirg.

acum ca am terminat cu noua si puternica mea iubire pentru J.R. MOEHRINGER ( o sa-l iubiti si voi, sunt sigura) si pe care sper sa-l intilnesc cindva in viata asta (ne-am conversat pe facebook, multumesc domnului zuckerberg) am sa pun , orinduite dupa edituri ca sa va fie usor sa le gasiti la rafturi, citeva dintre cartile pe care mizez cu inima deschisa ca o sa va impresioneze.

la Humanitas:

Nikos Kazantzakis, Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte

Dan C. Mihăilescu şi Ciprian Măceşaru în dialog epistolar; Despre nerăbdarea de a fi răbdător

William Golding, Beznă clară (domnul cu Imparatul Mustelor, pe care vi-o recomand din inima) a scris aceasta poveste emotionanta despre un baietel Matty care supravietuieste unui bombardament din cel de-al doilea Razboi Mondial, fiind insa grav mutilat. E o poveste despre a vedea dincolo de chip si a simti dincolo de ceea ce vezi. Mi-nu-na-ta.

si daca tot ajungeti la standul Humanitas, va rog va rog va rog sa cautati cartea lui Matei Visniec, Scrisori de dragoste catre o printesa chineza. despre rafinamentul cuvintelor asezate nu doar ca sa transmita emotie, ci ca sa-ti spuna lucruri (despre viata si despre iubire) pe care sa le pricepi – profund, dar diferit – si la 20 si la 50 de ani. o carte ca o dupa amiaza de iarna petrecuta intr-un balansoar, cu o patura de casmir, o cana cu lapte si o placinta cu brinza, calda, alaturi.

Editura Publica.

o carte care mi-a schimbat fundamental modul in care privesc comunicarea, ca business, in showbiz si in ceea ce am eu de anuntat in spatiul public. stiam partea de teorie pe care o expune autorul, dar… vazind studiile de caz si analizele pe care le face, pur si simplu, mi s-au aprins lumini puternice pe drumul din mintea mea.

o recomand din inima oricarui om care are treaba (business) in spatiul public.

MARTIN LINDSTROM – Brand Washed . Stiu ca e lansata de anul trecut, dar eu abia anul acesta m-am intilnit cu ea, gratie vizitei domnului Lindstrom la Bucuresti. Acelasi autor mai are publicata in Romania o carte Buyology, tot la Publica, pe care n-am citit-o inca, dar e pe lista de cumparaturi pentru aceasta editie de Gaudeamus.

JONY IVE. GENIUL DIN SPATELE CELOR MAI IMPORTANTE PRODUSE APPLE -studentul dislexic de la Arte care a devenit unul dintre cei mai celebri designeri ai generatiei noastre, unul dintre cei mai discreti oameni din compania Apple, dar si singurul caruia niciun sef nu ii poate spune ce sa faca, intr-o biografie pe care o vor iubi si oamenii care nu-s fani Apple (eu intru in categoria asta). Cartea se lanseaza acum la tirg si e si pe lista mea de cumparaturi.

SUCCESUL REDEFINIT – Arianna Huffington – o carte cu invataminte despre cum sa-ti faci ordine in viata profesionala. M-a surprins putin cind am citit-o pentru ca are un capitol in care recomanda aplicatii care blocheaza accesul la site-uri care iti consuma mult timp, spunind ca oamenii au creat dependenta de anumite site-uri. Mintea mea nu pricepe de ce, daca agreezi ca e ceva care iti face rau, mai perseverezi in directia respectiva. Dincolo de asta sunt citeva fragmente care iti aseaza putin prioritatile sau iti valideaza niste alegeri si, uneori, avem nevoie de asa ceva.

Daca sunteti fani ai serialului Orange is the new black, cartea care a stat la baza filmului e tradusa la Publica – Portocaliul este noul negru. (si are prefata scrisa de mine:) )

(la Publica, v-am zis de J.R. MOEHRINGER, da? – cu Open Andre Agassi si Dulcele Bar. va mai zic o data, pentru ca e important:) )

Polirom

Shahrnush Parsipur – Femei fara barbati, o carte interzisa de cenzura iraniana

Sandra Pralong – Cum schimbam mentalitatea? De 25 de ani in Romania. o carte care se lanseaza acum si e si pe lista mea de cumparaturi

proaspatul laureat al Nobelului pentru literatura, Patrick Modiano, Bulevardele de centura si Calatorie de nunta – care se lanseaza acum, si le am si eu pe lista:)

si una dintre bijuteriile pe care le puteti descoperi la Polirom la aceasta editie de Gaudeamus, Mircea Mihaies – Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist si visator – o incursiune in lumea benzilor desenate europene de la inceputul anilor ’70, cu prefata de Horia-Roman Patapievici. asta e o carte pentru colectionari, nu doar pentru cititori.

CURTEA VECHE

am pastrat la urma editura Curtea Veche pentru ca vreau sa mai salut inca o data perseverenta lor de a promova arta si oamenii de calitate.

la Curtea Veche e publicata biografia noului presedinte al Ro, Klaus Iohhanis – Pas cu pas, care banuiesc ca va fi best seller-ul tirgului (si eu am cartea pe lista de cumparaturi), dar si albumul de arta al maestrului Stefan Caltia – Locuri – o carte pe care vi-o recomand din inima. e primul pas in a face accesibile pentru tineri albumele de arta, e publicat in conditii grafice exceptionale, dar e vindut la pret de carte de beletristica.

tot la Curtea Veche – trei carti despre bun gust, bun simt si normalitate, ambele strins legate de Casa Regala – “Eticheta regala” de Sandra Gătejeanu Gheorghe (sef de protocal la Casa Regala) si Calendarul regal” / “Crăciunul regal” de Principesa Margareta a României, Principele Radu al României .

sunt sigura ca miine cind ma duc la tirg voi mai descoperi alte multe carti – mai ales ca placerea mea este sa merg pe la editurile mici si sa descopar carti care nu sunt mediatizate, dar pe acelea am sa vi le arat zilele viitoare.

va doresc experiente frumoase la Gaudeamus si descoperiri minunate printre carti (recomandate de mine, sau nu)

ce mai citim in vacanta: Eric Emmanuel Schmitt – Doi domni din Bruxelles

diverse

11 years ago

ce mai citim in vacanta: Eric Emmanuel Schmitt – Doi domni din Bruxelles

in cea mai recenta carte a lui Eric Emmanuel Schmitt, Doi domni din Bruxelles, sunt 6 povestiri despre vietile imaginare pe care oamenii le duc cu ei, despre iubirile invizibile ascunse de ochii lumii, ba chiar si de ochii beneficiarului intru iubire.

una dintre povestirile mele preferate e cea care da titlu cartii – Doi domni din Bruxelles.

e povestea a doi barbati gay care-si unesc destinele in spatele unei biserici in timp ce in fata altarului isi spune juraminte o familie heterosexuala.

cum gay-ii sunt instariti incep sa o ajute anonim pe femeia din cuplul care s-a casatorit in acelasi timp cu ei. femeia e inselata de sot, are copii, o viata grea, cei doi barbati merg anonim la botezurile copiilor, sunt martori de la distanta ai evolutiei (involutie de fapt) familiei care s-a casatorit in aceeasi zi cu ei.

si-o urmeaza cu cadouri anonime sau ambalate in justificari de genul”va aflati pe o lista a primariei pentru cadouri” ca sa-i faca viata mai usoara. pina cind, atunci cind mor, ii lasa prin testament intreaga lor avere.

si-aici intervine drama femeii. pentru ca nu stie sa le explice rudelor de ce a fost ajutata. si-alege cea mai usoara cale, care sa satisfaca ego-ul ei si al celor din jur.

*
imi place mult povestea asta pentru ca vorbeste despre cum, uneori, noi oamenii, chiar si cind primim ceva din bunavointa si intelegerea celorlalti, fara nici cel mai mic interes din partea lor, ne gindim ca e cumva meritul propriei persoane – ca poate cel care face darul e indragostit pe ascuns sau poate are un interes pe care si-l urmeaza in pasi mici.

si vedem intimplarea prin propriul ego ratind de fapt bucuria unei fapte bune care e ca o rasplata pentru o asociere emotionala care a insemnat ceva pt cel care face darul sau e pur si simplu o fapta buna.

si asa, ratam sansa unei libertati a sufletului.

***
si celelalte povesti din carte sunt frumoase si-mi mai place una foarte mult: despre alegeri si despre cum judecam in dreptul altora sperind ca le va fi mai bine. se numeste Copilul Fantoma.

***
Cei doi domni din Bruxelles – Eric Emmanuel Schmitt a aparut in colectia Humanitas Fiction. Are 230 de pagini, fix cit pentru o lectura de o zi la plaja:)

ce mai citim in vara asta: Simone de Beauvoir – Femeia Sfisiata

carti simpa

11 years ago

ce mai citim in vara asta: Simone de Beauvoir – Femeia Sfisiata

Femeia sfisiata e o carte care are 3 dintre povestirile (proza scurta) scrise de Simone de Beauvoir despre femei aflate intr-o situatie de criza.

toate trei eroinele principale sunt femei adulte, trecute de 40 de ani, si fiecare dintre ele se confrunta cu niste pierderi. fiecare nuvela e scrisa intr-un alt stil narativ, fiecare cu alte mize – si morale, dar si stilistice.

preferata mea dintre cele trei, nu e cea care da titlul cartii, ci prima povestire care se numeste Virsta discretiei.

*
e povestea unei femei care se afla la pensie, o femeie cu o cariera stiintifica minunata, un sot cercetator, rafinat si intelept, si un fiu cu o cariera academica.

o femeie care are totul si incepe sa creada ca nu mai are nimic.

cartea pe care tocmai a predat-o editurii nu e la fel de buna ca precedentele (si ea e foarte constienta de asta), sotul nu e in cea mai de succes perioada a vietii lui, fiul s-a casatorit cu o tinara pe care ea n-o place si, mai mult, are aspiratii politice opuse decit cele in care l-a crescut.

e povestea unei femei care incepe sa inteleaga ca, odata cu virsta, succesul are alte straluciri. o femeie care trebuie sa invete sa descopere libertatea – in sensul descris de Noica, neatirnarea de oameni si de lucruri – in conditiile in care drama ei este ca toti din jurul sau au fost prinsi (atirnati) de ea o vreme, iar acum s-au desprins si merg pe propriile picioare.

*
e scrisa la persoana I si ce face acolo Simone de Beauvoir e de un rafinament desavirsit. nu ai adjective, nu ai dantele, ai doar fapte care-ti arata analitic, dar profund emotionant prin puterea adevarului, intimplarile asa cum sunt ele vazute de femeia care e personajul principal.

*
si celelalte doua nuvele – una monolog (chiar asa se si numeste Monolog) despre pierdere si disperare, alta despre o femeie care se afla in fata deciziei “ramin intr-un menage a trois sau ma despart dupa o casatorie de peste 30 de ani” – sunt radiografii incredibile ale sufletului unei femei.

nu e chiar o carte de citit la plaja, dar e o carte de citit la sfirsit de vacanta cind te pregatesti pentru un nou an biologic, cind mintea e setata sa o iei de la capat cu “mai bine” in multe directii.

***
felicitarile mele din inima doamnei Angela Rotaru pentru minunata coperta pe care a realizat-o pentru aceasta carte.

***
cind eram adolescenta nu imi placea sa citesc. deloc. “toti oamenii sunt muritori” cartea lui Simone de Beauvoir a fost insa una dintre lecturile care m-au marcat profund. multi ani am spus ca este cartea mea preferata, desi la momentul la care o citisem mai aveam in palmaresul lecturilor doar o carte (cel mai iubit dintre paminteni) si era oarecum normal sa ma fi impresionat.

multi ani mai tirziu am cautat cartea in anticariate, am recitit aceeasi editie de la editura UNIVERS si mi-am dat seaama ce m-a fascinat la cartea respectiva. imi aduceam aminte foarte clar ca nu povestea de dragoste dintre nemuritor (un domn bause o licoare si traia de 400 de ani, descoperind ca totul e ciclic, chiar si iubirile pe care le traia) si cea care il readusese la viata emotional (ei ii povestea viata sa), nu povestea asta ma fascinase, ci modul in care prezenta istoria pe 4 secole din fapte si detalii care erau atit de special descrise incit ma faceau sa ma simt acolo, in poveste.
fara sa aiba insa dantele, adjective, comparatii si alte floricele stilistice care pentru mintea mea obisnuita cu rigoarea matematicii ar fi insemnat o mare plictiseala (de asta nu citeam, pentru ca mi se parea ca povestile sunt scrise cu cuvinte multe cind s-ar fi putut mult mai simplu)

in urma cu citeva saptamini, Doamna Denisa Comanescu si editura Humanitas m-au invitat sa vorbesc la lansarea cartii Femeia Sfisiata si mie mi s-a parut a fi unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le puteam primi: sa povestesc lumii despre o scriitoare care m-a convins ca lectura e frumoasa, ca sa conving audienta sa o citeasca.

viata e dincolo de imaginatia noastra. daca mi s-ar fi spus asta in copilarie, m-as fi uitat urit si-as fi spus “ce prostie! nu se va intimpla niciodata asa ceva, nu are cum”

sa facem impreuna un interviu cu Andrew Solomon

carti simpa

11 years ago

sa facem impreuna un interviu cu Andrew Solomon

am deosebita onoare ca saptamina viitoare sa fac un interviu cu una dintre cele mai luminate minti ale momentului, Andrew Solomon. scrie despre psihologie, filosofie, politica, dar si literatura. il cititi in The New York Times, New Yorker.

e domnul care a avut curajul sa povesteasca despre depresia prin care a trecut si-a scris cartea care se numeste Demonul Amiezii – o anatomie a depresiei, o carte care e nu doar un spectaculos document clinic (cu zeci de povesti despre persoane aflate intr-un episod depresiv), ci si o literatura de foarte buna calitate.

cum stiu ca sunt foarte multi fani ai dlui Andrew Solomon in Ro, m-am gindit sa impart cu voi acest interviu. adica sa puteti pune si voi intrebari. le astept in comentariile acestei postari pina duminica seara.

aici il puteti asculta pe Andrew Solomon povestind despre depresia sa si a altora, despre cum a vrut sa se sinucida, despre bunica lui care s-a sinucis din cauza depresiei dar si despre faptul ca traim in timpul care ne e destinat si ne e potrivit, chiar daca uneori nu credem asta.

cartea Demonul amiezii – o anatomie a depresiei a aparut la editura Humanitas si poate fi gasita in librariile din toata tara.

Copilaria lui Isus – J.M.Coetzee – cea mai controversata carte pe care am citit-o

carti simpa

11 years ago

Copilaria lui Isus – J.M.Coetzee – cea mai controversata carte pe care am citit-o

Miercuri la Libraria Humanitas Cismigiu am participat la lansarea cartii lui J.M. Coetzee, Copilaria lui Isus si nimic din ce-a fost acolo n-a semanat cu multele lansari la care am fost invitatul care sa -si spuna parerea despre carte.

*
mi-a fost frica de cartea asta de la inceput.

m-a incurcat titlul, faptul ca autorul e cistigator de Nobel pentru literatura, absolvent de matematici, stiam ca scrie complicat si , bonus track, pe spatele cartii erau niste referinte care ma ingropau – de la Beckett la Borges – cu descrierea: “alegorie, utopie, distopie, bildungsroman, roman postapocaliptic, roman filosofic”. tot ce aveam in minte era “ok, o citesc dar mai trebuie sa si vorbesc in public despre ea?!”

si mi-am promis ca o citesc cu mintea curata, ca si cum nu stiu nimic despre autor si premiile lui si nici titlul ala cu miza foarte mare nu-l cunosc. (pe coperta 4 mai era un citat in care autorul zicea ca s-ar fi dorit sa nu fie ceva pe coperta 1, iar cititorul sa afle titlul cartii la sfirsit)

dar, pentru ca suntem ceea ce citim, dupa primele 2 capitole mi s-a parut ca ma duc undeva in lumea lui Saramago; mai intii in Eseu despre orbire, cu o proiecte mai mare pe emotional/ empatie (pentru ca actiunea are loc intr-un oras care se numeste Noville – si in mintea mea a fost “Nu/Niciun Oras”, pentru ca personajele nu au amintiri, li se dau nume la intrarea in Oras si pe acelea le folosesc, n-au interese materiale, n-au nici mari interese erotice/sexuale), mai apoi in Cain (mai ales influentata de titlu).
si mai aveam o trimitere pe care mi-a fost rusine si frica sa o mentionez, sa vedeti de ce…

***
cartea e povestea unui copil de 5 ani si a unui barbat de 45 care ajung cu vaporul, dintr-un lagar, intr-un loc nou in cautarea unei femeii care e mama copilului. niciunul dintre ei nu-si mai aminteste cum arata femeia (copilul a vut o scrisoare la git dar a pierdut-o pe vapor), insa amindoi stiu ca o sa o gaseasca in acest oras. copilul e foarte inteligent, are ceva probleme cu regulile (nu face decit ce vrea el, nu vrea sa citeasca sau sa scrie, desi stie) si are o perspectiva diferita de a interpreta lucrurile din jurul lui (vede numerele ca pe niste insule plutitoare cu crapaturi intre ele, de exemplu)

***
la lansare, doamna Elisabeta Lasconi -care a vorbit prima – a facut citeva paralele care m-au blocat teribil. Doamna Lasconi crede ca Coetzee a vrut sa arate ca poate mai mult dincolo de premiul Nobel (asta e prima lui carte de dupa Nobel) si ca facut o trimitere la Faulkner (care dupa ce a cistigat Nobelul in 47, cu urmatoarea carte a vrut sa arate ca poate mult mai mult si-a scris o fabula cu trimiteri religioase, o reinterpretare biblica, dar in acelasi timp si-a dorit pe coperta doar o cruce mare).

tot doamna Lasconi spunea ca nu e intimplator ca pustiul invata sa citeasca folosindu-se de o carte ilustrata cu Don Quixote pentru ca este una dintre primele scrieri europene majore.

au mai fost multe trimiteri pe care le-a facut doamna Lasconi, printre nume: Kafka.

***
pentru un alt vorbitor, scriitorul Teo Bobe (sper sa-l ascultati vreodata la o conferinta pentru ca este foarte foarte simpatic si cu umor), cartea dlui Coetzee era despre o lume dintre doua stele (orasul din care vin se numeste Belstar si pleaca in orasul Estrella) si-ar putea sa fie spatiul intre doua lumi pentru cei care nu mai sunt in viata.

Lui Teo i-a placut mult ca personajele descopera lumea in care au ajuns – orasul Noville – odata cu cititorii, iar pentru el Noville era “nuvela” si tot el a dat o interpretare speciala prezentei povestii cu Don Quixote in carte (sper sa o publice el undeva pentru ca era foarte interesanta perspectiva)

***

Silvia Dumitrache de la Observatorul cultural a facut trimiteri la Orson Wells, la domnul cu Imparatul Mustelor – William Golding si-a vorbit despre cum cartea poate sa fie o reinterpretare a sistemelor totalitare pentru ca forma de ierarhie si viata din Noville te duc cu gindul acolo.

***

ii ascultam pe toti si ma gindeam ca fiecare are dreptate in felul lui, dar ca mi se pare cartea mai simpla si mai onesta de atit. mi se pare mai lipsita de ego-ul de a arata ca sunt mare pina la capat, ego pe care l-ar fi avut Coetzee (pentru ca nu mai are nimic de demonstrat nimanui, doar lui insusi) si ca maiestria lui e ca, pastrind o structura narativa simpla, un stil extrem de auster al scrierii, alegind inteligent actiunile pentru personaje, ne lasa pe noi cititorii sa proiectam pe oricare dintre nevoile noastre intelectual-emotionale. si mi s-a parut brusc cea mai stranie-interesanta-controversata carte pe care am citit-o.

stiu ca la sfirsit i-am spus gazdei noastre, Raluca Popescu – care a fost chiar editorul cartii la Humanitas – ca mi-ar placea sa faca o dezbatere pe pagina de facebook a editurii ca sa vedem cu ce e asociata cartea aceasta de fiecare dintre cititori.

eu, pentru ca David – copilul care e eroul principal – pare la inceput ca are o forma de dislexie sau de autism, ca se dovedeste pe parcurs un pusti care vede lumea putin altfel si-si doreste sa se faca magician, dar si pentru ca venea dintr-un oras cu nume de stea si se ducea intr-un alt oras cu nume de stea, l-am asociat cu Micul Print.

dar n-am avut curaj sa mai spun si asta, printre atitea referinte culturare care mai de care mai religioase-literare-filosofice-istorice.

***
unul dintre reprezentatii lumii care se opune gindirii copilului spune asa

“Exista infinitati bune si infinitati rele. O infinitate rea este ca atunci cind te pomenesti intr-un vis care e la rindul sau intr-un vis si tot asa la nesfirsit. Sau te pomenesti intr-o viata care e doar preludiul la o alta viata care nu e altceva decit un preludiu et cetera.
Dar numerele nu sunt asa. Numerele constituie o infinitate buna. De ce? Pentru ca, fiind infinite ca numar, ele umplu toate spatiile universului, inghesuite unele in altelle precum caramizile. prin urmare suntem in siguranta, nu avem unde cadea. Spune-i asta baiatului. O sa-l linisteasca”

Desigur, copilul nu s-a linistit cu asta:)

Copilaria lui Isus – J.M. Coetzee a aparut in colectia HUmanitas Fiction la inceputul lunii aprilie.

sunt onorata ca poarta si insemnele S!MPA pentru editia din Ro.

carti simpa

11 years ago

S!MPA si Humanitas o colaborare care ma onoreaza

imi plac cartile.

am mai spus ca uneori imi plac mai mult decit oamenii, desi stiu ca nu e bine asta.

cind merg prin librarii, generez zimbete lungi atunci cind oamenii ma vad cu mingii cite o coperta a vreunei carti pe care am citit-o si mi-a fost draga. asta pentru ca stiu lumea care e dincolo de ea.

citesc, in medie, o carte pe saptamina – uneori si mai multe – si am o mare bucurie cind merg in librariile de afara si vad titluri care sunt si la noi pentru ca e un semn ca suntem in pas cu ceilalti, iar lumea cartilor e foarte foarte mare si e greu sa tii pasul.

avem citiva editori de colectii foarte buni in editurile din Ro si ma bucur pentru asta. unul dintre ei, poate cel mai mare, este Doamna Denisa Comanescu, directorul general Humanitas Fiction, cea care a adus in Romania unii dintre cei mai mari si mai frumosi scriitori ai lumii.

una dintre colectiile cu autorii alesi de domnia sa se numeste Raftul Denisei si e o colectie care face accesbila lectura literaturii de mare calitate; aici au aparut Safran Foer, Anais Nin, John Updike, Alain de Botton, Amos Oz sau Jeanette Winterson.

e o mare onoare pentru mine ca S!MPA va fi promotorul si sustinatorul acestei colectii si ca incepind de acum pe cartile din Raftul Denisei veti regasi si insemnele S!MPA.

vor fi titluri pe care le voi fi citit in avans si care stiu ca o sa va placa. am sa scriu de fiecare data despre ele si am sa va anunt aparitia lor in librarii.

prima carte cu semnele S!MPA? Acorda-mi acest vals – Zelda Fitzgerald.

lansarea ei: Joi, 6 martie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) intr-o seară dedicată scriitoarei americane Zelda Fitzgerald. Invitaţi speciali Alexandra Rusu, editor Booktopia.ro, Andreea Răsuceanu, critic literar,Vlad Mixich, jurnalist şi Ioana Pavelescu, actriţă, interpreta Zeldei Fitzgerald din piesa omonimă Zelda (The Last Flapper) de William Luce, o producţie a Teatrului Foarte Mic din Bucureşti. Moderatorul întâlnirii este Denisa Comănescu, director editorial Humanitas Fiction.

culturale

12 years ago

Picioarele Dlui Neagu Djuvara

Sunt oameni care atunci cind vorbesc o fac cu tot corpul, ba chiar si cu sufletul. Ii simti usor, chiar si fara sa te uiti la ei; ii asculti cu ochii inchisi si stii ca au umplut tot ce e in jur cu energia lor.

Pot vorbi despre copilarie sau despre mincare, despre dragoste sau despre razboaie, energia pe care o lasa vorbele lor e aceeasi si o vezi reflectata in atentia celor din jur. In trupurile lor indreptate catre centrul de energie al locului, in ochii lor cu lacrimi fine chiar daca, aparent, nu e nimic emotionant acolo.

Cind deschizi ochii – cind te uiti pe bune la oamenii astia speciali – vezi detaliile.

***

Picioarele Dlui Neagu Djuvara, astazi, la Dumincile Muzicale ale Festivalului Enescu. dinsul vorbea despre cum l-a auzit prima data pe Enescu cintind Beethoven si cit de emotionant a fost (si retraia emotia pentru ca avea, din nou, lacrimile in git), picioarele dinsului erau jucause, hitre si foarte vii.

Iar sosetele coborau la fiecare noua fraza, incurcate de miscarile din jurul lor.

(povestea emotionanta a primei intilniri muzicale a Dlui Neagu Djuvara cu George Enescu aici)

Frida Giannini Portrait in Chime T-Shirt

culturale

12 years ago

Ce se mai intampla in luna martie

text de Noemi Revnic

De aceasta data voi scrie aici si despre lucruri interesante care se intampla in afara granitelor Romaniei.

De exemplu, cea mai recenta campanie umanitara sustinuta de GUCCI: CHIME FOR CHANGE, o campanie globala initiata de Salma Hayek Pinault, Frida Giannini si Beyoncé Knowles-Carter. Acest proiect are ca scop strangerea de fonduri pentru pentru femeile defavorizate. Mi-a placut mult ideea, iar Frida Giannini este un excelent om de marketing, mi-ar fi placut sa lucrez cu ea, macar o luna.

David Lynch ne surprinde din nou, cu o serie de litografii care pot fi admirate si achizitionate de pe acest link: http://www.itemeditions.com/catalogue/lynch/index13.html

Iar aici la noi, in 15 si 16 martie, un maestru artizan florentin va personaliza accesorii din piele in buticul Gucci de la parterul hotelului Hilton. Poate fi o experienta interesanta. Humanitas a lansat o noua carte de retete culinare asezonate cu povestile lui Margaret Yardley Potter, prezentata de Elizabeth Gilbert, stranepoata autoarei.

Amicii Eugen Radescu si Razvan Ion ma anunta ca vineri, 22 martie se va lansa la Cluj La Gazette (in Strada Calarasilor 1, Parc Cetatuia). Aici gasiti detaliile evenimentului.
www.facebook.com/events/130692280443677

Va doresc un weekend linistit, cu ganduri bune.

text de Noemi Revnic

Acum vreun an scriam tot pe blogul tau, draga Cristina, despre prietena mea Orly Yanay, care picteaza atat de frumos. Ei bine, la inceputul acestui an am avut o intalnire cu amicele Anca Mitu si Cristina Nicolaescu de la Readers Café si am pus la cale o expozitie cu lucrarile lui Orly.

Ce pot sa va spun este ca Orly si-a facut singura layout-ul afisului (a invatat photoshop de pe Google si youtube) si tot ea, constransa prieteneste de mine, a scris randurile de mai jos:

“Ideea mea a fost sa ma exprim cumva ca femeie, cu toate atributele unei femei (delicata ca un copil, iubareata, care iubeste culoarea, frumosul, sexul, uneori luxul intr-un sens bun) intr-o lume in care o femeie singura trebuie sa se comporte ca un soldat, unde slabiciunea si romantismul nu prea au loc daca vrei sa nu te arzi la aripioarele de fluturas pe care toate femeile si-ar dori sa le aiba…”Doruri si dorinte” ….cred ca s-ar potrivi cu ce am simtit de fiecare data cand am pictat cate ceva…dor de tata, dor de copilarie , dor de Paris, dorinta de sex…de iubire, de frumos si de toate lucrurile care ne fac sa ne simtim bine.”

Expozitia de la Readers Café este vernisata incepand de astazi, de la ora 7 seara si pana in data de 7 aprilie. Va invit sa intrati in universul unei femei puternice si minunate, una dintre cele mai de nadejde prietene ale mele.

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

Clubul de film. Lectii de viata pentru fiul meu

carti simpa

13 years ago

Carte de vacanta

Pentru cei care se pregatesc de vacanta, va recomand o carte minunata: “Clubul de film. Lectii de viata pentru fiul meu”, a canadianului David Gilmour. Este genul acela de carte pe care ar trebui sa o citeasca toti parintii cu copii adolescenti, care are un ton optimist de la primele pagini si pana la final. Totodata este un alt fel de de “glosar” al filmelor pe care trebuie sa le vizionam de-a lungul vietii.

Nu o sa va povestesc foarte mult, va las pe voi sa savurati fiecare pagina, subiectul este cat se poate de simplu: atunci cand fiul de 16 ani al lui Gilmour se hotaraste sa abandoneze scoala, tatal sau ii accepta decizia cu conditia de a viziona impreuna de trei ori pe saptamana filme cult. Interesant a fost cand m-am intalnit in carte cu filme pe care le-am vazut si mi-au adus aminte de diverse perioade din viata mea (cand au fost vizionate in copilarie, adolescenta sau in anii recenti). Cartea a aparut in Romania la Editura Humanitas si o gasiti in toate librariile. Lectura placuta si vacante frumoase!

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

carti simpa

13 years ago

Oz, vrajitorul

Acum vreo luna, la o cafea, Cristina mi-a spus ca Amos Oz urmeaza sa vina in Romania, la finalul lui februarie. Acum o saptamana, Alice Ene de la Humanitas imi trimitea un email cu detaliile venirii lui Oz si despre seara de 27 februarie, cand va vorbi in fata fanilor, la Atheneul Roman.

Nu sunt o fanatica obsedata de personalitati si nici nu obisnuiesc sa-mi rup hainele pe la concerte si alte adunari cu celebs. La serata Oz voi merge ca sa il ascult pe unul dintre scriitorii mei preferati, care in acelasi timp este un mare sustinator al pacii in Orientul Mijlociu.

Daca nu ati citit cartea ,,Cum sa lecuiesti un fanatic’’, este o recomandare valabila nu numai celor care traiesc in acea zona de coflict.

[caption id="attachment_15449" align="alignnone" width="232" caption="Amos Oz copil"]

[/caption]

L-am descoperit pe Amos Oz prin clasa a X-a, cand am citit mult premiatul roman ,,Sotul meu, Michael’’. Apoi am citit ,,Cutia neagra’’ ( care mi-a placut la nebunie!) si apoi au urmat toate celelalte carti scrise de Oz si traduse in limba romana.

De cate ori mi se face dor de casa, de mama, citesc un fragment ales la intamplare din cartile lui Oz. Apoi inchid ochii si vad Marea Mediterana, kibutzurile cu portocali si cu oameni cool, bronzati de vant si de soare si ma simt tare bine.

In urma cu cativa ani am primit de la mama ,,Poveste despre dragoste si intuneric’’. O rugasem sa mi-o cumpere dupa ce am citit in ziarul Yediot Aharonot un fragment foarte bine ales din acest roman autobiografic, care urmeaza a fi ecranizat de Natalie Portman.

Acum recitesc aceasta carte minunata, de aceasta data, in limba romana, ( publicata de Humanitas) pentru ca, sper sa nu se supere Mr Oz pe mine, tot in limba materna rezonez cel mai bine cu scriitura si pot spune ca traducerea este foarte buna.

Cred ca ati aflat deja, daca vreti sa-l vedeti pe Amos vorbind, biletele se pun in vanzare in data de 21 februarie.
Pana atunci, aici este un link cu trailerul filmului documentar despre viata lui Oz, Amos Oz: The Nature of Dreams.

Un weekend minunat,
Noemi

foto: Amos Oz in copilarie, cu mama sa Fanya si tatal, Arye, sursa: www.eilatgordinlevitan.com

*
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania

jurnalism

14 years ago

Starea de gratie: Eric-Emmanuel Schmitt

Exista momente cind te bucuri cu sete. Ca un bolnav care vede oamenii, masinile – intreaga agitatie a orasului, dupa luni cind fetele asitentelor, colegii de salon si curtea spitalului devin insuportabil de familiare.

***
Am trimis Editurii Humanitas intrebarile pentru un interviu cu Eric-Emmanuel Schmitt la inceputul lunii iulie. Mai intii in engleza. Agentul le primeste si le cere inca o data, in franceza. Inteleg franceza, dar n-o vorbesc. Il rog pe Alexandru Matei, prieten bun si francofon rasat, sa m-ajute. Ii spun Gabrielei Maaz de la editura: Daca Eric-Emmanuel Schmitt se hotaraste sa facem interviul prin telefon, le-nvat pe de rost, alta solutie nu vad. Ridem precaut.
Trec citeva saptamini. Se instaleaza nesiguranta. Aflu ca Schmitt e plecat la un festival de teatru, va raspunde cind se intoarce. Evaluez: e un semn bun. Sint sanse.

***
Vin raspunsurile. Au o emotie si-o sensibilitate pe care numai Schmitt poate sa le stapineasca. Citesti si simti caldura, acea simplitate aparenta si atit de umana pentru care scriitorii muncesc sute de ore pe un text. E momentul cind te gindesti ca un scriitor cu zeci de premii, tradus si citit in zeci de tari, s-a oprit sa raspunda la 12 intrebari. A dat asta din timpul lui – cel mai valoros lucru cind ai parte de faima – doar pentru ca oamenii, cititorii, fanii sa poata trai – odata cu el, poate ? – starea de gratie.
E momentul cind te-ntrebi: esti cu adevarat pregatit sa primesti asta? Nu esti. Dar e una dintre rarele experiente cind, ca jurnalist si ca cititor, sa te simti mic, neinsemnat e voluptos, e fericire.

Eric Emmanuel-Schmitt e autorul bestsellerului “Oscar si Tanti Roz”, dupa care in Romania s-a facut un spectacol de teatru cu Oana Pellea si Marius Manole in rolurile principale. Cel mai recent titlu aparut in romaneste al lui Eric-Emmanuel Schmitt e “Cea mai frumoasa carte din lume si alte povestiri

”.

credit foto: Catherine Cabrol (c) Antigone SA

carti simpa

14 years ago

cind Eric Emmanuel Schmitt e sexy

il stiti mai ales drept autor al minunatei intimplari Oscar si tanti Roz, dar nu-l stiti cum urmeaza sa vi-l arat in doua fragmente din cea mai recenta carte a sa, Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri

*
“Din piele, interiorul Rolls – Royce-ului. Uniforma si manusile soferului, de piele. Valizele si gentile care burdusesc portbagajul, de piele. Sandaua impletita care anunta o gamba rasata la marginea portierei, de piele.”

*
“In sortul lui lasa la vedere niste gambe frumoase si puternice, musculoase si zvelte totodata. Helene ii studie picioarele. De cit timp nu mai privise niste picioare de barbat? Uitase cit de mult ii placeau picioarele de barbat, membrele acelea mari atit de contradictorii, tari la calcii, moi la degete, netede deasupra, aspre dedesubt, solide cit sa suporte trupuri puternice, fragile cit sa se teama de mingiieri.”

*
in cea mai recenta carte a sa, Eric Emmanuel Schmitt e sexy. si tandru. si vorbeste despre iubire, in mai multe povestiri. de fapt, despre femei care sunt indragostite sau s-au indragostit barbatii de ele.
vorbeste despre cum se impregneaza femeile “de celalalt” cind stau in preajma iubirii.

*
Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri de Eric-Emmanuel Schmitt –traducere din franceză de Ileana Cantuniari, Editura Humanitas Fiction, 2011 – iese saptamina viitoare pe piata, are 200 de pagini si e o foarte simpatica lectura de vacanta.

am citit-o aseara in mai putin de 3 ore. revin pe larg cu impresii pentru elefant.ro

cum te loveste virsta peste ochi cind te astepti mai putin

personal

14 years ago

cum te loveste virsta peste ochi cind te astepti mai putin

iau de la Marriott (am fo la conferinta Marketing 360, f fain, multzam manafu) un taxi catre centru.
zic adresa de acasa, apoi ma razgindesc:
– mai bine lasati-ma in centru, la Universitate; sa ma duc la librarie sa-mi iau o carte.
– sigur ca da domnisoara, zice taximetristul insinuant, de la cei maxim 30 de ani ai lui.
eu zimbesc suav, bucurindu-ma de apelativul domnisoara, el incepe sa faca glume cu subinteles:

– pai asa de la hotel direct la librarie?!

nu-i mai raspund, ma uit pe geam,dar cind ma dau jos din masina imi zice ” sa ai o zi frumoasa”, mutindu-si tigara dintr-un colt in altul al gurii, de parca e cel putin Pacino.

intru la Dalles, ma uit dupa carte – nimik. cercetez pe web sa vad editura si anul de aparitie, mai verific o data in raft, nimik.

ma duc catre tinerii care se ocupau de aranjatul cartilor, spun ce problema am, explic clar ca e la Humanitas , nu la Polirom desi autorul (Vasili Gossman) e tradus la amindoua. vad ca tinara din fata mea ma priveste fix, dar pun totul pe seama eruditiei mele. “iete cum stiu totul despre cartea pe care vreau sa o cumpar”, imi spun in gind plina de mine.

si fata imi raspunde:

va stiu, v-am avut la un curs.

si-are un ton de parca vorbeste cu mama.

ma uit mai bine la ea, sigur are peste 25 de ani, imi iau cartea, o platesc si mi se pare ca sunt cel batrin om din lume.

*
P.S. Humanitas este rugat sa-l premieze pe domn regizor Radu Jude. pentru ca a scris asa misto despre Panta Rhei a lui Grossman, azi am cumparat-o.

carti simpa

14 years ago

Viata incepe vineri – Ioana Parvulescu

Daca n-ati citit inca romanul Ioanei Parvulescu “Viata incepe vineri” (a aparut la Humanitas in 2009) trebuie sa-l cautati.

Nu stiu de ce l-am ratat la vremea lui, dar daca trebuie sa te intilnesti cu o carte, in cele din urma ajunge ea la tine cumva.

Am citit cartea simbata, pe nerasuflate, cu un zimbet cald pe dinauntru. Am stat blocata in anii 1900 – dar nu intre hainele si casele acelor vremuri, ca in cartile anterioare, aproape istorice ale doamnei Parvulescu. Acum am fost blocata intre emotiile personajelor imaginate de dinsa.

As putea zice ca e o minunata carte de vacanta, pentru un prim nivel de citire, pentru ca are o frumoasa poveste de dragoste, suspence, o constructie cinematografica si un ritm foarte modern, care o face foarte usor de citit.

Dar la alte nivele de citire e o carte despre tandretea unor alte vremuri cind “zilele erau incapatoare”, despre curajul de a scrie accesibil pentru un public larg si despre bucuria de a trai acele vremuri fie si inventind personaje care duc viata pe care ti-o doresti.

E frumoasa si calda cartea si eu, care o iubesc pe doamna Parvulescu pentru tandretea scrierii domniei sale si pentru rafinamentul alegerilor scriitorilor contemporani (a fost editorul colectie meie preferate de la Humanitas Cartea de pe noptiera), cred ca e dinsa prin carte, prin multe personaje.

Abia acum, odata cu coperta 2 a cartii, am descoperit oalta fata a perfectionismului doamnei Parvulescu. Am aflat ca a mai scris 2 romane pe care a refuzat sa le publice.

Este jurnalist, a creat blogul S!MPA ca o oaza de liniste si frumos (cultural, pe cit posibil). A fost redactor sef al revistei Tabu, a facut parte din echipa care a creat brandul Europa FM si care a formatat si rebranduit Radio 21 la sfirsitul anilor ‘90 si a fost consultant pentru lansarea Radio Guerrilla. A prezentat primul sezon al emisiunii Ca-n filme (Digi 24 TV). A sustinut un curs de branding personal pentru actori, la TIFF, in cadrul proiectului "10 pentru film", este consultant in branding & promotion pentru artisti, industria media. Pentru aproape 2 ani (2013-2014) a facut parte din echipa de comunicare a trupei VUNK si a participat la comunicarea proiectul Orasul Minunilor, singura campanie de comunicare a unui reprezentant din industria divertismentului premiata la Romanian PR AWARDS. In perioada 2012 -2014 a fost social media coordonator al Festivalului International de teatru de la Sibiu. Intre aprilie 2016 -aprilie 2019, a lucrat pentru Loredana Groza in echipa de comunicare.

Owner urban,ro - prima platforma de goingout care creeaza experiente. Speaker la conferinte nationale pe teme legate de media, industria online, femei.

» Mai multe detalii

Tag : humanitas

Carti 2019 part 3 – ce am citit (carti publicate in Romania) –

Partea 1 cu cartile netraduse la noi dar citite via kindle o puteti gasi aici, partea 2 cu audiobook-urile pe care le-am parcurs in acest an este aici.

(decitit) Elisabeth Gilbert – Orasul fetelor– ce (nu) mi-a placut –

De citit: Tentația de a fi fericit – Lorenzo Marone – (fragment carte) –

(fragment in exclusivitate) Lebedele de pe Fifth Avenue – Melanie Benjamin

Ce citesc in aceasta vacanta

Avanpremiera simpa (Fragment) Isabel Allende – Amantul japonez

recomandare: 23 carti de cautat la Gaudeamus

ce mai citim in vacanta: Eric Emmanuel Schmitt – Doi domni din Bruxelles

ce mai citim in vara asta: Simone de Beauvoir – Femeia Sfisiata

sa facem impreuna un interviu cu Andrew Solomon

Copilaria lui Isus – J.M.Coetzee – cea mai controversata carte pe care am citit-o

S!MPA si Humanitas o colaborare care ma onoreaza

Picioarele Dlui Neagu Djuvara

Ce se mai intampla in luna martie

Carte de vacanta

Oz, vrajitorul

Starea de gratie: Eric-Emmanuel Schmitt

cind Eric Emmanuel Schmitt e sexy

cum te loveste virsta peste ochi cind te astepti mai putin

Viata incepe vineri – Ioana Parvulescu

Aboneaza-te la newsletter