In saptamana care a trecut s-a dus si ultima senzatie ca as putea avea liber, ca sunt intr-un fel de vacanta, pentru ca am intrat in programul de munca super intensiv. Si tot muncesc.
Dupa 21 de zile de facut acelasi lucru, orice inseamna acest lucru, creierul isi creeaza o obisnuinta, invata sa se adapteze. 21 de zile e si perioada in care pielea noastra se regenereaza (pierdem zilnic putin din stratul superior al pielii, iar in 21 de zile acesta a fost inlocuit cu totul).
Sunt – si suntem – deja alti oameni decat cei care am intrat in izolare, si psihic si fizic.
Pentru mine aceasta a treia saptamana, in care s-a dus si frica si-am inceput sa iau lucrurile cum vin, a fost una a instalarii unui sentiment de rusine si de constientizarea unor noi sentimente despre propria persoana.
*
In mine sunt doua persoane in aceasta perioada care se lupta in fiecare zi. Una foarte rationala care stie drumul si greutatile emotionale cand stai in casa pe termen lung (in urma cu ceva ani, am avut o problema medicala si am stat mai multe saptamani in casa pe perioada tratamentului) si alta emotionala care se gandeste ca, daca ma ascund in munca si disciplina unui program zilnic, nu o sa consum emotia care vine in aceste zile si, candva, va refula in altele.
Munca mea era si inainte intr-un procent mare “de acasa”, nu simt o presiune din punctul asta de vedere. Plus ca am foarte mult de munca. Scriu zilnic cam 10 ore pentru proiectele mele din online. Am o disciplina a lucrurilor pe care le fac zilnic de multi ani (de la trezit la 5 si incetat munca la 19.00 pana la o lista cu lucruri de rezolvat zilnic, personal administrative si de job). Dar in perioada aceasta ceea ce ma deviaza de la ce fac sunt problemele conexe ale apropiatilor mei, pentru ca multora le e greu si e important sa fim uniti, sa ne ajutam unii pe altii.
*
Cum ziceam a fost o saptamana in care am constientizat altfel rusinea. Sunt o persoana timida si introverta, in spatiu public de cele mai multe ori mi-e rusine, dar m-am antrenat mult sa depasesc aceste bariere. (vorbitul in public, la conferinte, a fost dureros la inceput, dar m-a calit mult si m-a ajutat sa vad ca poti merge cu toata energia unui grup, daca nu mai pui presiune pe tine si nu te mai agati de imaginea cu care ti-ai dori sa fii perceput in spatiul public).
Saptamana care a trecut mi s-a facut rusine la un alt nivel. A inceput cu comentariile unor oameni foarte educati si instariti (unii care lucreaza in comunicare pentru institutiile statului) care ii condamnam pe cei care au ales sa plece la munca in Germania ca sa aiba ce sa le dea de mancare copiilor lor.
M-a inspaimantat usurinta cu care am inceput noi – mai educati si mai instariti – sa decidem in locul altora despre dreptul lor de sacrificiu pentru propria familie, pentru viitorul copiilor lor.
Cu acest gand in minte, si cu viata pe care o am (incluzand aici si activitatea din online din care imi castig o parte din bani), am avut un acut sentiment de “m-am obraznicit”, “m-am indepartat de la esenta lucrurilor”. Si, cum sunt o persoana care incearca sa se aseze pe sine pe un drum corect, in mod constant, mi s-a facut rusine.
Nu sunt dintre cei care se filmeaza sau fotografiaza extravagant ca sa arate ca are un stil de viata luxos ori sofisticat ori mai stiu eu cum. Nu ma intereseaza asta. Si nici nu am un asemenea stil de viata, iar pentru oricare mic confort ep care-l am astazi am muncit f f mult mai bine de 20 de ani. Dar in comparatie cu multi, foarte multi din jurul meu sunt privilegiata. Si mi s-a facut rusine pentru ceea ce pun in online, despre cadourile pe care le primesc, despre mancarea pe care o pregatesc. E un comportament pe care mi-l ghideaza munca si, incerc de fiecare data sa fiu sincera, sa multumesc pentru ceea ce primesc, sa fiu recunoscatoare.
Am un obicei de foarte multi ani, care ma mai salveaza in ochii mei, daruiesc mai departe darurile pe care le primesc (cosmetice, vinuri, mancare) catre prieteni sau vecini. Si in aceeasi directie, pun pe facebook leftovers – mancaruri pe care le reasamblez in alte gustari ca sa nu arunc alimente.
Cred ca e momentul cumpatarii, am mai scris aici, in care nu trebuie sa-i frustram pe cei din jur cu ceea ce avem noi si ei nu au.
(am vazut niste poze pe Instagram care mi-au creat organic sila: picnicuri in curte cu sampanie Moet ca sa-ti faci izolarea mai usoara. La ce bun? Cu ce te ajuta o asemenea fotografie in spatiu public? De ce nu traiesti situatia fara sa o expui?)
*
In saptamana aceasta m-am intors la doua carti pe care le iubesc: Stefano Elio d’Anna -Scoala Zeilor (Horia Tecau mi-a vorbit prima data de aceasta carte si ii multumesc in gand, acum si aici, de cate ori ma intorc la ea) si Pema Chodron – Living Beautyfully (pe care am descoperit-o singura, acum cativa ani din lecturi conexe si pe care am cumparat-o in multe multe exemplare si am daruit-o prietenilor) . Ambele sunt despre a te curata de ce e in plus si inutil in personalitatea ta, despre a nu te opune schimbarii, a nu te chinui sa creezi o imagine a propriei persoane altfel decat esti, a nu te agata de nimicuri.
Pentru mine, saptamana 3 de izolare n-a fost nici buna, nici rea. A fost, pur si simplu. Si vor mai fi probabil, inca de 2 ori pe atatea saptamani izolare, timp de curatenie interioara
foto Alex Galmeanu
