Tag : jurnalism

the-morning-show-apple-tv-plusThe Morning Show, mizeriile din presa RO si o dorinta de Craciun…

The Morning Show, mizeriile din presa RO si o dorinta de Craciun…

Am vazut The Morning Show serialul pe care Apple TV l-a lansat de curand cu Reese Witherspoon si Jennifer Aniston in rolurile principale. O poveste care pare inspirata din viata lui Matt Lauer, prezentatorul vedeta de la Today show, matinalul NBC, care a fost concediat pentru acuzatii de hartuire sexuala.

 

Serialul serveste mult cauzei #metoo, ofera cu nuante perspectiva unei intamplari care implica hartuire sexuala si care, pentru a fi acoperita, duce la promovarea in job a victimei. E o poveste foarte bine scrisa, foarte foarte bine scrisa.

Si stiu ca pentru cei care nu au treaba cu meseria asta e atractiva partea din culisele job-ului, din cum sunt pregatite interviurile, din cum sunt convinsi invitatii sa participe la emisiune sau alte lucruri care arata adrenalina acestei meserii.

 

Dincolo de astea, pe care le gustam si eu acum cativa ani si ma motivau sa lucrez mai mult si mai frumos in meseria mea (inca ma mai uit in vacanta de Craciun la filme cu jurnalisti si citesc marile povesti jurnalistice de peste an, ca motivatie pentru a ma lupta cu mine sa fiu mai buna), dar dincolo de astea, pentru prima data m-am gandit la ceva pe care nu vreau sa-l mai gust vreodata in munca mea in presa.

Si-l las in scris aici in cazul in care – doamne ajuta – noul meu business de stiri culturale ajunge suficient de mare ca sa fie puternic si influent in lumea lui.

Cele mai mizerabile lucruri pe care le aflu cand mai vorbesc cu colegii mei care lucreaza in continuare in presa sunt despre intrigi si oameni care ii lucreaza pe la spate pe altii pentru a le castiga puterea.

M-am ferit intotdeauna de genul asta de intamplari pentru ca nu am vrut sa stau niciodata la masa cu sefii mei, pe vremea cand aveam sefi, cum nu vreau acum sa merg la petreceri private organizate de clientii mei. Rezolvam totul profesional la munca, nu stam sa barfim, nu incercam sa construim mizerii ca sa-i daramam pe altii.

Alte lucruri mizerabile pe care le vad ca raman acolo de 15 ani, in presa romaneasca, din ce in ce mai jos si mai penibil, sunt despre sefii noi – care sunt dintre loazele vremurilor vechi. Nu si-au gasit nimic de munca la vremurile de rascruce, nu au avut curaj sa plece pentru ca nu-i primea nimeni nicaieri, nu au avut puterea sa-si construiasca ceva al lor si-au ramas singuri pe plantatie. Si-au ajuns sefi.

Incompetenti. Dar sefi.

Care angajeaza oameni mai prosti decat ei pentru ca nu trebuie sa fie pusi in umbra de vreo lumina a jurnalimului. Fie ea si tanara speranta, care ar accepta sa lucreze pe bani putini la inceput.

 

Imi doresc sa am abilitatea ca, in 2-3 ani, cand sper ca urban.ro va fi suficient de mare, sa pot sa manageruiesc o echipa care nu e preocupata de intrigi, care nu-si doreste puterea cu orice pret, care nu pune presiuni aiurea pe ceilalti si care are niste valori ale bunului simt.

Imi doresc sa nu fim mai mari decat putem duce etic, ca sa nu ne strice puterea.

Ceea ce va doresc si dvs, indiferent de job-ul pe care-l aveti.

M-am uitat la The Morning Show si, dincolo de narativul principal, n-am vazut decat lupta oribila pentru un loc in fata. Care e prezenta si la noi in presa, chiar daca au mai ramas sa munceasca in marile trusturi mult mai multe loaze decat profesionisti. Sau tocmai de aceea.

Sarbatori Linistie, cu filme si carti bune, va doresc.

 

2781
urban experientePrima saptamana de urban.ro si reactii de tot felul –

Prima saptamana de urban.ro si reactii de tot felul –

Martea trecuta a fost anuntul public ca am preluat Urban.ro si l-am si transformat:)

Muncim de fapt de la inceputul lui august, dar eu am mai petrecut cateva saptamani bune gandindu-ma la structura, valori, dezvoltare, cum vom scrie ca sa fim unitari si alte mascari tehnice care nu sunt la vedere.

Sunt atat de nebuna ca atunci cand ne-am apucat de scris in echipa, a primit toata lumea model de cum e structura unei stiri sau a unui articol de forma mai lunga.

De asemenea, cum arata titlurile, pentru ca NU VOM AVEA TITLURI SPECULATIVE, MIZERII MINCINOASE .

Imi doresc sa poti intelege din prima despre ce e vorba, daca citesti doar intertitlurile pentru ca esti grabit, sa ramai cu informatii importante si sa stii daca vrei sa vezi acel spectacol, de orice categorie e el – teatru, muzica, film etc.

Si da, absolut toate textele trec pe la mine si le editez, sa fie curate, sa nu emitem judecati, sa nu ne dam cu parerea gratuit. Sa fie destepte prin continut, prin informatiile inedite, prin unghiul jurnalistic,  nu prin utilizarea unor cuvinte pompoase.

Adica, cu totul altfel decat avem acum in presa din RO.

 

La categoria reactii despre continut am avut diverse intrebari – dar de ce avem prea mult din X, dar de ce scriem intr-un anume fel, dar de ce nu scriem si despre Y.

Raspunsul cel mai simplu e PENTRU CA ASA VREAU EU.

Stiu exact ce prajitura vreau sa coc, ce ingrediente vor face diferenta pe termen lung, ce public vreau sa crestem… si care sunt mijloacele pentru asta.

Asa ca o sa fie mereu stiri despre Regalitate pentru ca inseamna educatie pur sange si o eleganta de la care ar trebui sa invatam cu totii, cum nu o sa fie niciodata tv & carti -> nu reprezinta going out. (pentru carti, ramane acest blog cu spatiu suficient, timp sa fie de citit, si disciplina)

Despre continut urban.ro am scris pe larg aici

Reactii emotionante:

Un prieten actor foarte mare si-a cumparat bilete la Londra la un spectacol de teatru pentru ca a aflat de pe urban.ro despre spectacol si avea si toate link-urile accesibile de unde sa-si cumpere. Mesajul lui de bucurie a fost cu adevarat nepretuit. (aici textul poate vreti si voi la teatru la Londra sa vedeti super actori pe care de obicei ii vedeti in filme 🙂 )

Prieteni fotografi ne-au anuntat ca ne dau orice fotografie din spectacolele de teatru care s-au jucat, doar sa-i anuntam ce ne trebuie.

Doua branduri mari au anuntat ca ne-au inclus in bugetele lor, unul chiar inainte de a fi oficial comunicata lansarea. Bine, o parte importanta in aceasta chestiune e increderea pe care o au brandurile in domnul coleg publisher Orlando Nicoara. Dar si aici, la doar cateva zile de la lansare sa avem feedback real ca brandurile ne pun in bugetele lor a fost ca si cum ne-ar sulfa milioane de oameni in panze ca sa zburam mai sus, a fost prima confirmare ca se poate si cu entertaimentul smart spre intelectual, curat si sofisticat. (iar eu am dat de baut prietenilor:) )

Nu a existat vreun refuz din partea unui actor sau regizor sau balerin pentru lucrurile pe care le-am solicitat pentru materialele viitoare, nici macar nu m-au intrebat in detaliu ce trebuie sa faca. Au zis: “da, facem”, super categoric si ma inclin cu sufletul plin pentru increderea si generozitatea lor.

Am primit biscuiti cu logo-ul nostru nou la redactie (multumim Fifi si DeliCake) ca sa incepem cu dulce inainte… Stie Fifi ce stie despre potentialul meu de “acritura”:)) si flori acasa.

biscuiti

La categoria ego, avem bucuria mare ca ne-au cerut deja site-uri sa preia continut, ca ne-au preluat ziare (cu sustinerea news.ro), ca ne-au felicitat public oameni care au facut lucruri importante in cultura contemporana .

Si cea mai mare bucurie e ca, in august, cand inca nu se stia ca am preluat site-ul, dar era deja alt continut pe care-l promovam pe fb, vedeam actori pe care-i plac f tare pt munca lor, cum dau like la texte:) Am print screen de la toti, o sa le pastrez multa vreme. Emilian Oprea si Adrian Vancica au fost primii (pun pariu ca nici macar nu isi amintesc, dar pentru mine au fost AUR la incurajari). Mi-am promis ca voi face cele mai bune interviuri care li s-au intamplat vreodata, ca sa le multumesc pe limba mea.

Am avut si reactii care ne spun “n-aveti nicio sansa, texte lungi, nu mai citeste nimeni asa ceva; lumea e prea ocupata, se uita orice in cateva minute cum apare ceva nou etc”

Le-am pus la categoria reactii amuzante, pentru ca –nu e vreo lovitura dar – in 7 zile ne-am apropiat de un total de 10.000 unici, cu o medie de citire peste 3 minute:) si o rata de recurenta in crestere considerabila de la o zi la alta.

Avem si articole care au durata de citire de 5 minute, altele de 4 minute, dar va asigur ca sunt texte misto cu lucruri nescrise la noi – despre cultura si stil de viata.

Au fost si foarte multe intrebari despre ce va fi mai incolo, dar tot ce vreau sa spun e ca va fi ceva ce nici cu mintea nu ganditi. 🙂 si ca tot ceea ce vedeti acum pe site e doar nivelul 1 din produsul multi level pe care vi-l pregatim.

Saptamana asta a avut evident doar 7 zile, dar mi se pare ca a trecut o luna de la anuntul oficial. Anyway, va mai povestesc despre premiere in zilele ce va sa vina cand apar noi lucruri pe urban.ro.

Daca nu l-ati vizitat, aruncati o privire scurta aici si dati feedback, dupa cum vedeti supravietuiesc oricarei reactii si fac tot ce stiu eu.

urban experiente

4468
howard-stern-comes-again-9781501194290_hr(decitit) Howard Stern-Comes Again – Sfaturi despre interviu de la unul dintre cei mai controversati intervievatori din lume –

(decitit) Howard Stern-Comes Again – Sfaturi despre interviu de la unul dintre cei mai controversati intervievatori din lume –

Stiu ca e vacanta si e vremea informatiilor relaxante si amuzante, dar daca vreti cumva sa faceti ceva teme de vacanta, iata o carte minunata.

Howard Stern – Come Again, o carte in care analizeaza o parte din cele mai importante interviuri pe care le-a facut celebrul realizator de radio.

Cartea nu este tradusa la noi, dar o puteti cumpara de pe amazon atat in format print, cat si kindle.

Howard Stern este un realizator de radio care a devenit celebru in America odata cu interviurile sale super scandaloase in care ii punea in situatii dificile si de multe ori vulgare pe invitati.

In ultimii ani Stern a facut un switch in directia interviurilor lui si de la provocari dubioase a ajuns la interviuri conversatii ca pe canapeaua unui terapeut.

Cartea analizeaza greselile pe care le-a facut in interviurile de peste ani, explica motivatia lui pentru decizia de a avea o asemenea structura a interviului, vorbeste despre regretele sale (despre impactul negativ pe care l-au avut unele interviuri asupra vietilor subiectilor, in ciuda audientei lor) si analizeaza motivatia transformarii noilor interviuri.

howard-stern-comes-again-9781501194290_hr

Daca nu sunteti implicat in meseria asta cu interviuri, doua precizari.

1.Pe lista lui Howard Stern de intervievati s-au aflat de la David Letterman pana la Donald Trump, de la Robin Williams pana la Bono, Maddona, Jerry Seinfeld, Harvey Weinstein, Paul McCartney, Sia, Lady Gaga, Jimmy Kimmel, Ed Sheeran si multi multi altii. Vorbim de interviuri de 40 de minute, live, la radio, interviuri de personaj, de personalitate, despre viata si activitatea intervievatului.

 

  1. In functie de suportul media pe care este expus, interviul are o alta tehnica. Sigur ca vorbim de intrebare- raspuns peste tot (radio, tv, support scris – print sau online), dar un interviu de regim live are o alta tehnica decat unul inregistrat, unde mai poti edita si schimba ordinea intrebarilor/raspunsurilor pe parcurs ce creste intimitatea si confortul intre intervievat si intervievator. In plus tehnica pentru un interviu live la radio e diferita de un interviu live la tv sau pe o scena, la o conferinta.

Ca o paranteza, e o tehnica diferita si cand faci un interviu “via email” pentru ca subiectul citeste toate intrebarile din primul moment si isi va doza in zona lui de confort raspunsurile, dar si o alta tehnica daca faci un interviu prin telefon – unde subiectul nu vede reactia intervievatului, se simte si mai nesigur si atunci trebuie creat confort pe alte cai.

*

Howard Stern vorbeste despre interviul live, la radio. Explica structura ordinii intrebarilor lui bazata pe faptul ca audientele la radio se fac pe sfert de ora si cum urmareste sa mentina atentia publicului pe sferturi de ora.

howard stern audiente

Stern, care in ultimii ani a trecut prin ceva incercari personale si a facut si multa terapie, are relaxarea sa povesteasca despre ego-ul care i-a afectat interviurile.

Cu cat avea mai mult succes, cu atat il punea mai mult in inferioritate pe intervievat, iar interviul devenea mai degraba despre el decat despre personalitateape care o avea alaturi. (la o scara mai mica, dar si pentru ca nici nu avem oameni atat de bine pregatiti in tehnica interviului nici asemenea subiecte, intalnim si la noi asemenea deraieri: numarati de cate ori apare in interviu “eu” din partea celui care pune intrebarile, sau de cate ori intrebarea e doar ca sa-l puna in valoare pe cel care face interviul, sa arate ca e destept)

Astazi, la Stern dupa zeci de interviuri, dar si dupa multe greseli, tehnica de interviu s-a rafinat si subiectul este pus in valoare, generand marturisiri de alta natura decat cele vulgare din primele emisiuni. E un exemplu cu Madonna care spune “ma simt ca la psiholog” dar se duce mai departe in raspunsuri in cateva marturisiri incredibile.

howard stern invitat pus in valoare

Stern mai povesteste despre saptamanile si lunile de documentare, pregatire pe care o face impreuna cu echipa lui de 20!!! de oameni, despre zecile de intrebari pe care le are pregatite, pe care le citeste si reciteste de multe ori inainte (e atat de obsedat incat, fix inainte de live, un asistent ii citeste toate intrebarile si insemnarile cu voce tare, ca sa acceseze si memoria auditiva, nu doar cea vizuala).

Unul dintre cele mai emotionante fragmente e cel legat de regretele fata de subiectii pe care, din cauza egolui lui si dorintei de a iesi in evidenta mai mult decat invitatul, i-a umilit in intrebari.

hoard stern regrets howard stern regrete robin

*

Howard Stern – Comes Again contine transcrierile multor dintre interviurile lui Sern, fiecare avand in fata o analiza de context – de la cum au fost negociate prezentele invitatilor, pana la documentare, alegerea intrebarilor, contextul personal al lui Stern in raport cu invitatul si, mai ales, greselile pe care le-a facut.

E o carte pe care o recomand din inima pentru oricine vrea sa faca meseria de jurnalist. E despre perfectionism, despre a-ti face meseria cu pasiune, a accepta ca ai luat-o si pe aratura din spirit de competitivitate.

howard stern final

 

 

2478
IaC – #ÎnTimpCeTuDormeai3 (1)#Decitit (interviu) Horia Ghibutiu – #InTimpCeTuDormeai, o carte scrisa mai intai pe Facebook la 5 dimineata

#Decitit (interviu) Horia Ghibutiu – #InTimpCeTuDormeai, o carte scrisa mai intai pe Facebook la 5 dimineata

Din martie pana in iunie, la ore mici din dimineata am citit zilnic cate o postare pe facebook scrisa de jurnalistul Horia Ghibutiu. Scrise sub hashtag-ul #InTimpCeTuDormeai, pe drumul lui Horia catre Rock FM unde e producatorul matinalului cu Razvan Exarhu gazda, postarile aveau ceva familiar, ceva educational si, de cele mai multe ori, generau foarte multe comentarii in care cititorii isi faceau publice o parte din amintirile la tema.

Si mai aveau ceva: chiar si cand descriau micul dejun al autorului din acea dimineata, faceau o trimitere la o parte din experienta sa de jurnalist.

Horia Ghibutiu e ziarist cum ii place lui sa spuna (nu jurnalist) din 1990 si-a trait pe pielea lui transformarile ziarelor si revistelor aparute cu mare entuziasm dupa multi ani de comunism. Stie cum a fost la Tineretul liber, Evenimentul zilei, ProSport, Adevarul, TVmania, Viva! si FHM direct din redactie pentru ca a participat la crearea multor pagini din aceste publicatii.

Postarile aflate sub hashtagul #InTimpCeTuDormeai sunt reunite acum intr-o carte care mai contine si alte consideratii despre evolutia presei din Ro, toate intr-o formula eleganta, fara patimi, dar care ar putea fi oricand mici lectii pentru cei care vor sa produca texte – continut in scris, cum se spune acum – fie pentru print, fie pentru online.

Despre carte si nu numai, cu Horia in discutia de mai jos. (la sfarsitul dialogului, un fragment dintr-o postare ca o mini lectie)

 horia ghibutiu

Ti-e greu sa te trezesti dimineata? Intreb pentru ca hashtagul #intimpcetudormeai pare ca un repros.

Ha-ha, îmi place ideea că aș reproșa cuiva faptul că sunt matinal. Doar că nu e adevărat! Mă trezesc devreme pentru că trebuie să ajung la serviciu, acesta e principalul motiv. E drept, presupun că și ereditatea are un cuvânt de zis aici, mă trezesc destul de ușor, iar dimineața funcționez mult mai bine decât în restul zilei. În plus, am impresia că dacă am început treaba, oricare ar fi ea, devreme, am toată ziua la dispoziție, câștig timp, în loc să-l pierd. O fi o iluzie, dar nu e singura cu care mă hrănesc. În fine, de pe 10 septembrie mă trezesc din nou la 4.45 – cam la 5.25 încep să lucrez efectiv la matinalul de la Rock FM – dar am și avut două luni de pauză, am mers la birou ca un om normal, fără program fix…

Stiu ca initial scrierile de la 5 jumatate dimineata ii erau adresate sotiei tale, Carmen. Cand a venit gandul de a deveni o carte?

Mulțumesc pentru întrebare – Carmen a inspirat nu doar cartea: ea a venit cu ideea și cu hashtag-ul. M-am opus la început, dar după o noapte de zbucium, m-am executat: postările mele intrau cu prioritate în News Feed, făceau și trafic, deși nu asta urmăream predilect, ba îmi confereau și adrenalină – să termin la timp, să revăd textul etc. Ideea de a strânge postările într-o carte mi-a venit după două-trei zile. La finele cărora am înțeles că poate merită și un suport trainic micile mele neliniști matinale, pe Internet totul trăiește o scurtă clipă, cine mai are timp să revină în aplicația „Salvate”?

Te pregateai de pe o zi pe alta pentru a le scrie? 

Da, mă pregăteam, adică îmi venea o idee, o documentam un pic, practic lăsând pentru dimineață doar transcrierea ei, uneori chiar scriam seara și-mi salvam textul, urmând să decid însă efectiv în metrou dacă aveam să folosesc „ciorna” ori să scriu altceva.

Cand stiai ca vor fi o carte, ai schimbat ceva din ideile de subiecte? Ti-ai facut un plan editorial?

Plan editorial e un pic cam pretențios spus pentru pregătirea mea altminteri sumară, însă firește că atunci când am decis să strâng postările într-un volum, m-am axat pe postări având ca subiect media. Până la urmă, despre asta e vorba în cartea mea: în timp ce tu dormeai, presa s-a schimbat complet – acesta e subiectul central al cărții, nicidecum un om care merge devreme la muncă. Încotro se îndreaptă presa, însă, nu știu să zic.

Cum e lumea la 5 dimineata?

Posacă, abătută, cenușie – vreo trei anotimpuri pe an. Chiar mă amuzam în primele zile, gândindu-mă că dacă aș fi locuit în centru, să zicem că luam metroul de la Romană, poate aș fi prins și niște petrecărețe vesele. Așa însă, împărțeam vagonul de metrou cu paznici, vânzătoare, meseriași. Niciunul nu părea să dea din coadă de fericire.

Te-ai mai intoarce la a conduce ziare si/sau reviste?

Cu siguranță! Dar ar trebui să fie ceva nou, durabil, de perspectivă, fiindcă, nu-ți ascund, am avut și aventuri editoriale din care nu știam cum să evadez mai repede! Însă nu țin cu tot dinadinsul, sunt suficient de prins cu emisiunea, pe blog am un proiect care și acela consumă timp și energie, „100 de români care mă inspiră”, n-am timp nici să respir! Nu mă plâng, dimpotrivă, mă bucur: tata spunea că nu-i înțelege pe cei care se plictisesc, l-am moștenit în această privință. Nu știu ce e plictiseala și e cam târziu să învăț la o jumătate de veac de viață.

Ce simti ca e diferit la radio fata de ziar? Dincolo de forma evidenta de exprimare/ expunere a mesajului…

În primul rând, diferă postura mea: la matinalul „Morning Glory cu Răzvan Exarhu” de la Rock FM, stație care vara asta a urcat frumușel pe locul 3 în București, sunt producător, nu realizator. În rest, pregătirea informațiilor, selecția lor, documentarea, alegerea invitaților – toate, grație unei munci de echipă cu membri având viziuni convergente – e cam ceea ce făceam și înainte, când lucram efectiv în presa scrisă.

Cate povestiri sunt in carte? Ai una preferata? Sau care a fost preferata publicului dupa numarul de like-uri pe fb:)

Nu știu pe de rost numărul povestirilor, deoarece în carte se găsesc sensibil mai multe decât cele publicate (chiar și un capitol inedit, #ÎnTimpCeEramZiarist). Personal, am mai multe favorite: cea în care am scris prima știre sub forma unei piese de teatru, cu Jerrry Seinfeld în rol principal, cea în care am înglobat reportajul făcut pe urmele reale ale Solenoizilor fictivi din cartea lui Mircea Cărtărescu… Da, ca oricine, îmi număr și eu like-urile, recordul e de 718, dar în acel caz e meritul imaginii, care mă înfățișează alături de Carmen în ziua căsătoriei civile, cum să nu dai like la așa ceva?

Te-a surprins/emotionat vreunul dintre comentarii? Pentru ca povestirile tale au generat si cateva marturisiri din partea celor din comunitatea ta de fb…

Sincer, m-au emoționat toate comentariile care nu se mărgineau să-mi dea bineață, la care nu știam ce să răspund și, oricum, nu aveam timp, deoarece începusem programul de lucru! Mi-au mers direct la inimă comentariile de la ultima postare, ne despărțeam de parcă fuseserăm împreună în tabără!

Ce crezi ca-i lipseste presei de astazi pentru a genera empatie si a crea comunitati puternice – la fel cum o face facebook-ul?

Păi Facebook-l ESTE presa de azi! Cu Fake News, cu scris pe genunchi, cu ură, cu o lipsă de verificare a informațiilor, atunci când nu sunt deliberat mincinoase… Dar pe cel mai mare distribuitor gratuit de informații e loc și de presă de calitate – amintește-ți că pe 10 august s-a făcut, pe Facebook, jurnalism de referință: reportaje ca la carte, mărturii din mai multe surse, probe indubitabile, dezvăluiri, investigații.

Pe de altă parte, presa de azi are comunități puternice – vrei să ne uităm la utilizatorii tabloidelor? Problema e că, din tot ce era în presă, publicul a extras doar secțiuni colaterale de odinioară: faptul divers, pitorescul, divertismentul… A, că eu, ca jurnalist „tradigital” (am lucrat în presa tradițională până m-am dedulcit la online) sunt frustrat ține vremurile în care trăim. Uite, un colaj foto cu mine făcând mămăligă și crap la cuptor împușcă de trei ori mai multe like-uri decât un interviu exclusiv cu un scriitor, aia e…

 

IaC – #ÎnTimpCeTuDormeai3 (1) #InTimpCeTuDormeai – fragment postare din 25 iunie

(…) Brusc, îmi dau seama brusc că postările de la această rubrică intrată în ultima săptămână (mă rog, până la toamnă) au hashtag, au punchline de final, dar n-au titlu.
Nu că s-ar fi plâns cineva (până acum, am primit doar reclamații legate de lungimea textelor). Deși, cu titlurile de azi, mai bine lasă. Pentru că:
Pe Net, titlurile nu mai sunt titluri, ci nişte enunţuri gălăgioase, care induc în eroare şi, după ce că sunt bombastice, sunt şi goale de conţinut. În plus, nu mai respectă cutuma de a indica dintr-o privire dacă titlul aparţine unei publicaţii de referinţă sau unele populare. Ele pot fi împărţite așa: – Titlurile excesiv de descriptive (conţin absolut toate informaţiile, ba adesea şi unele care nu se mai regăsesc în corpul articolului) – Titlurile întrebătoare (or, în presa tradiţională, interogaţia din titlu e fie însemn tabloidal, fie lasă impresia unui demers neîncheiat – jurnaliştii n-au reuşit să afle răspunsul, aşa că apelează la un semn de punctuaţie care erodează credibilitatea) – Titlurile de almanah (celebrul „cum să“ e în toate cele ce sunt) – Titlurile numerice (încep cu 10/ 25/ 100/ 1.000 de lucruri pe care să le vezi, faci, afli, uiţi, regreţi într-o viaţă; îmi amintesc de odioasele, pentru cineva care nu era vrăjit de matematici, culegeri din adolescenţă, acolo erau 10 exerciţii…) – Titlurile cu adresabilitate directă (cititorul trebuie convins că e un partener de dialog, ştirea a fost făcută special pentru el şi pentru curiozităţile sale bolnăvicioase; ori e un ignorant care nu poate să aleagă singur, trebuie să fie îndrumat şi să primească informaţiile mură-n gură).

*

Cartea #InTimpCeTuDormeai – Horia Ghibutiu (Editura Trei) se gaseste deja in librarii si poate fi achizitionata de aici, cu un discount de bun venit in librarii.

 

3317
Slide1Despre ipocrizia din jurul copertelor revistelor romanesti

Despre ipocrizia din jurul copertelor revistelor romanesti

Astazi este zarva cea mai mare plina de ipocrizie legata de coperta VIVA cu Elena Udrea.

 

Da, e gresit ca nu au scris in text “CONDAMNATA”, foarte gresit. Da, pentru vremurile de astazi, e foarte riscant ca au ales o coperta cu acest personaj.

Dar daca pe fotografie scria “primele imagini cu fugara Elena Udrea, in chiloti, gravida, la 3 luni dupa condamnarea la 7 ani de puscarie pentru coruptie”, iar imaginile ar fi fost in click sau libertatea,  nu s-ar mai fi deranjat nimeni.

Tirajul de maine care probabil va fi epuizat va vorbi despre ipocrizia noastra.

Daca am fi sinceri, am recunoaste ca am vrut sa stim cum arata Udrea gravida, daca e pe bune gravida sau nu. (Personal cred ca nu e gravida si e fake poza, un fake nu foarte destept daca vedem si cum e prelucrat posteriorul, dar alta e alta treaba. In directia asta cred ca editorul ar fi trebui sa ceara fotografiile toate si, mai mult, sa faca public numele fotografului)

Dar, in valul de oftaturi ofensatoare (da, e foarte gresit ca nu au scris ca e condamnata), nicio alta publicatie sau televiziune n-a boicotat informatia, doar a ambalat-o dintr-un alt unghi – mai aproape de credinta publicului lui – DAR A ARATAT FOTOGRAFIA!!! 

Din nou, e foarte gresit ca textul induce ca doamna e o victima, dar de aici si pana la valul de mesaje din spatiul public despre cum e mai bine sa fie femei aviator, sau mari figuri istorice pe coperta revistelor glossy – ca sa promovam valorile si sa facem educatie – e cale lunga.

Cati dintre cei care au scris mesajele intelectual revoltate au cumparat in ultima luna revista Historia care are pe coperta figuri istorice?!

Cati dintre cei care au scris mesaje intelectual revoltate au fost la petrecerile publicatiei respective si au ravnit sa fie in paginile ei?!

Cati dintre ei au comentat la alte coperte – de exemplu cu infractorul Radu Mazare?!

Cati dintre cei care zic “in vecii vecilor nu mai cumpar/citesc reviste glossy”  erau cititori atat de fideli, incat aveau si abonamente…

Da, e gresit, ce s-a intamplat. Dar….

Nu era un pictorial si nici un text pentru VIVA, nu a fost o exprimare corecta din perspectiva moralitatii, dar majoritatea celor care dau cu pietre nu este formata din cei mai morali oameni din lume.

Da, trebuie sanctionate asemenea situatii, dar la fel ca si in cazul textului de pe coperta, uneori cuvintele alese si moderarea patimii din exprimare ajuta mai mult pe termen lung.

P.S. Nu sunt o fana a elenei udrea, ii doresc multa puscarie, cat mai multa puscarie, ei si toti celor care au furat in aceasta tara, dar nu ea e subiectul acestui text.

3981
OnteachingJournalism1Pe urmele celor mai buni – intalnire cu un viitor jurnalist

Pe urmele celor mai buni – intalnire cu un viitor jurnalist

E aproape sfarsit de an, incheiem proiectele pe care le-am inceput peste an.

Unul dintre ele este minunatia de initiativa Pe urmele celor mai buni initiata de Mercedes-Benz Romania, un program de mentorat in care Catalin Stefanescu, Andreea Esca, Andi Moisescu si Camelia Potec ii indruma in proiectele lor pe 4 tineri creativi.

Am scris despre intalnirea dintre Catalin Stefanescu si Georgiana Ene acum cateva luni, cand am lansat si un concurs in ceea ce ma priveste. Pentru cineva care isi dorea o intalnire cu mine, sa-l sfatuiesc si sa-l indrum in vreun proiect.

Intalnirea a avut loc zilele trecute.

Simpatica domnisoara cu care m-am intalnit este masteranda la comunicare si relatii publice, si lucreaza pentru revista TVMania si se numeste Bianca Ion.

Cum lucrarea ei de dizertatie este despre cum se construieste un brand in online si cum devin unele persoane influenceri, a vrut sa vorbeasca cu mine despre ce sa citeasca in plus, despre studiile de caz pe care vrea sa le faca.

Stia parerea mea despre termenul influencer pe care-l folosim mult prea usor si cu prea mult ego, si cred ca tocmai de aceea a vrut sa ne intalnim:)

Mi-a povestit despre primul ei interviu de jurnalist, cu o vedeta internationala de la prima incercare si despre cum s- a documentat aproape o saptamana, vizionand toate interviurile pe care le-a gasit cu actrita mexicana pe care urma sa o intalneasca.

E o lectie frumoasa in intamplarea primului ei interviu pentru ca era singura din redactie care vorbea bine spaniola… pe care o invatase pentru ca in copilarie se uita la telenovele cu aceasta actrita pe care a intervievat-o. Mai tarziu a facut cursuri de spaniola ca sa se perfectioneze daca tot invatase spaniola de la tv.

E lectia despre …daca stii sa folosesti spre binele tau, spre educatia ta, orice experienta, viata iti aduce surprize frumoase.

Restul a fost cu notite la masa, departe de ochii lumii si, sper, util pentru lucrarea ei de masterat.

I-am promis ca o ajut si dincolo de aceasta intalnire si am sa ma tin de promisiune, ii vom mai da cateva carti de citit (bucuria mea, sa dau carti oamenilor) si la momentul chestionarelor pentru studiile de caz o vom ajuta cu contacte si recomandari.

*

Mi-a fost frica de intalnirea aceasta. Ma gandeam inca de cand am facut concursul ca nu am ce sa le spun oamenilor care vor sa se vada cu mine si ca e posibil sa nu-i pot ajuta la nivelul la care ei isi doresc.

Sper insa ca am facut fata provocarii si le multumesc celor de la Mercedes pentru intalnirile din acest proiect. Pe Georgiana, tanara care este mentorata de Catalin Stefanescu, am recomandat-o in vara pentru un alt proiect si a avut in grija o parte din comunicarea Festivalului de Film Independent Anonimul.

*

Ce s-a mai intamplat cu ceilalti tineri din proiectul de mentorat Pe urmele celor mai buni initiat de Mercedes Benz puteti vedea site-ul campanei, www.peurmelecelormaibuni.ro.

 

 

 

2431

Arta interviului – Lawrence Grobel, acum in romana

 

 

La Gaudeamus poate fi cumparata una dintre cele mai spectaculoase carti despre cum se fac interviurile, despre relatiile dintre oameni, despre jurnalismul facut (si) cu inima: Arta interviului de Lawrence Grobel. Sunt mai mult decat onorata ca Editura Publica mi-a propus sa scriu prefata acestei carti si le mai multumesc inca o data si aici ca au facut efortul de a o traduce. Mai jos prefata care spune povestea mea cu aceasta carte care a insemnat foarte mult in formarea mea ca jurnalist. Sa o cumparati, o sa iubiti cartea asta, sunt sigura.

 

 

Interviul este una dintre cele mai intense experiențe. Te întâlnești cu o persoană pe care e foarte posibil să nu o cunoști și, pe parcursul a două, trei ore, îi pui întrebări pe care uneori n-ai curaj să le adresezi unei rude sau unui prieten apropiat. Întrebări care sapă în sufletul omului, care cer răspunsuri concise, cu vorbe care să lase urme. Dacă n-ar fi convenția jurnalistică și dacă te-ai întâlni pe stradă cu cineva care ți-ar pune ție asemenea întrebări, l-ai considera nebun.

Interviul are o parte de terapie, de psihologie. Ai subiectul în față, te-ai documentat atât de mult despre el încât știi ce răspunsuri ar putea să dea la întrebările tale și aștepți să iasă din cadrul pe care l-ai anticipat, să se emoționeze la ceva în plus, să se enerveze. Pentru că în emoția aceea, în enervarea pe care uneori o simți doar dintr-o altă frecvență a cuvintelor sau dintr-o privire mai lungă, se află direcția în care poți să sapi mai mult, ca să afli ceva ce nu s-a mai scris. Uneori doare când sapi, alteori e o ușurare pentru că adevărul a ieșit la iveală.

Interviul de personaj e atât de intens încât e ca o iubire. Se schimbă niște idei, se transmit niște emoții și – dacă a fost făcut bine – se încheie de multe ori cu o prietenie. Pentru că subiectul știe că tu, jurnalistul, știi mai multe despre el decât majoritatea oamenilor din jurul său. Și mai știe că ai fost onest (și e bine să fi fost onest) și că nu i-ai folosit povestea altfel decât a spus-o el, că l-ai dezvăluit lumii cu toată vulnerabilitatea sa, dar și că i-ai lăsat un loc din care să poată să zâmbească și să le arate celorlalți că poți reuși să treci peste ce e greu.

M-am întâlnit pentru prima dată cu ediția în limba engleză a cărții pe care o aveți în mână în 2010, când în România tocmai apăruse biografia lui Al Pacino, realizată de Lawrence Grobel sub formă de interviuri.
Erau surprinzătoare interviurile din carte și felul în care autorul alesese să le editeze (îți dezvăluiau în layere personalitatea actorului), dar era și o usoară urmă de aroganță printre rânduri. Nu din partea lui Grobel, ci a lui Al Pacino, care mărturisea că acceptase un interviu cu presa, la 39 de ani, doar cu condiția să fie făcut de Grobel, jurnalistul ale cărui interviuri le citea.

Cu informațiile acestea încă de când citeam bografia lui Pacino, am comandat cartea The art of the Interview de pe Amazon. Voiam să văd cine naiba e Grobel, care e metoda lui de lucru și ce are în plus față de alți jurnaliști încât a reușit să-l convingă pe Pacino că el e cel mai cel, ba mai mult, au dezvoltat și o prietenie.

La vremea respectivă, eram redactor-șef al revistei Tabu, o publicație de lifestyle feminin în care apăreau interviuri ample, consistente, cu personalități culturale atât din România, cât și din afara țării. (Am părăsit revista în 2011 ca să-mi fac propriul un business și trei ani mai târziu a dispărut și revista de pe piață – asta dacă vă întrebați de ce nu știti mare lucru despre această publicație.)

Voiam deci să înțeleg, în toate nuanțele, în ce consta magia lui Grobel, care se întindea de la momentul în care suna subiectul pentru un interviu și până la editarea finală, negociată cu editorul publicației pentru care scrisese interviul.

Știu că am citit cartea în două zile și am fost uimită de claritatea cu care își destructura pașii din mecanismul unui interviu și de modul în care transpunea fiecare etapa într-o poveste glamouroasă, în care implica actorii de la Hollywood pe care îi intervievase. Mi s-a părut că lucrurile despre care am citit în cele două zile puteau fi ușor comparate cu câțiva ani de cursuri la Jurnalism și am vrut să dau mai departe din bucuria pe care mi-o adusese mie domnul Lawrence Grobel.

Așa că am comandat încă zece exemplare ca să o dăruiesc jurnaliștilor care ar fi avut nevoie de ea pentru documentare, dar și pentru încurajare.

Pentru că paginile pe care urmează să le citiți sunt ca un manual despre cum să te documentezi pentru un interviu, despre cum să construiești o relație cu subiectul tău, dar să rămâi onest, despre cum te ajută în viață tehnica interviului chiar și dacă nu ești jurnalist. Despre cât de frumoasă este această meserie dacă o faci cu multă pasiune și cu atenție la orice detaliu.

Cinci ani mai târziu de la prima mea întâlnire cu această carte, m-am regăsit în biroul- bibliotecă al celor de la Editura Publica, povestind despre cât de mult a însemnat cartea lui Grobel pentru mine ca jurnalist. Despre cât de mult m-a încurajat că merg într-o direcție bună în meseria mea, despre cum mi-a validat efortul nebunesc de a mă documenta uneori ca o obsedată, despre cât de important ar putea fi acest volum în România, într-o vreme în care se produce mult conținut (online și offline), dar care nu are un standard ridicat.

Am plecat din biroul Publica făcând un mic pariu și o promisiune.

Am pariat pe traducerea cărții în română într-un fel care a unit cele două medii prin care jurnaliștii se exprimă astăzi – online și offline. Am pariat pe numărul de like-uri și de share-uri pe care l-ar putea avea postarea în care întreb oamenii dacă vor să fie tradusă această carte. Am spus 500 și au fost mai mult de 1000.
Și-am promis că voi face campania de promovare a acestei cărți (astăzi lucrez ca PR și consultant de imagine pentru personalități și branduri din industria divertismentului).

Cred că pariul a fost doar o joacă, pentru că reprezentații editurii se hotărâseră să o traducă încă din timpul întâlnirii noastre, dar și un semn frumos că își începe viața în România atât de dorită.
La momentul la care scriu aceste rânduri, în România sunt din ce în ce mai puține ziare și reviste care publică interviuri de formă lungă, așa că apariția acestei cărți este o nebunie frumoasă. Dar știu sigur că ea va marca activitatea unor tineri jurnaliști care își încep carierele.

Indiferent de mediul în care va fi expusă informația în viitor (online sau offline), ea va avea la bază un interviu. Cineva se va fi dus să întrebe pe altcineva despre un subiect. Așa că această carte va fi de actualitate și peste 10 ani, și peste 20 de ani. Și va continua să fie de referință pentru cineva care are treabă cu jurnalismul (sau cu comunicarea) pentru că vorbește despre resursele interioare la care trebuie să apelezi ca să ți se spună o poveste bună și adevarată.

Interviul e baza jurnalismului. De la un interviu bun încep zeci de articole bune. Nicio anchetă și nicio investigație nu pot apărea fără interviuri.

Interviul – conversația în care unul întreaba și-l ascultă pe celălalt – e baza relațiilor interumane. Din acest motiv cred că Arta interviului nu este o carte doar pentru jurnaliști sau pentru oamenii din comunicare, ci și pentru cei care vor să învețe să-i asculte pe ceilalți ca să înceapă să fie ascultați.

P.S. Mi-am promis ca în primii cinci ani de la apariția acestei cărți (adică până în 2021), studentul la Jurnalism din anul I care are media cea mai mare la sfârșitul anului va primi de la mine cadou cartea pe care o aveți acum în mână. Indiferent de orașul în care studiază.

Arta-interviului_edituraPublica

4662
600x600_cristina_bazavan#StoryTellingPesteAsteptari – culisele unui curs in noul sezon #ScoalaFlanco

#StoryTellingPesteAsteptari – culisele unui curs in noul sezon #ScoalaFlanco

Trebuie sa le captezi atentia tuturor.

Stii ca ai trei ore, ca sunt 40 de oameni, ca sunt diferiti si ca varsta si ca educatie.
Unii au mai scris pentru site-uri, bloguri, reviste, altii vor sa invete sa scrie.

Si trebuie sa le captezi atentia tuturor. Ca sa inteleaga ca scrisul nu e despre a te aseza la masa si sa pui orice pe hartie, e despre a invata sa controlezi cuvintele ca sa transmiti anumite stari.
Nu e despre frustrarile tale, ci despre a da ceva relevant celui care te citeste.

Asta a fost miza mea vinerea trecuta la cursul care a deschis noul sezon al Scolii Flanco.
*
Ce am invatat din genul acesta de cursuri?

Trebuie sa fie interactiv, sa participe cat mai multa lume la exercitii, temele sa ajute la o proiectie pe chestiuni de viata, sa existe recompensa pentru efortul oamenilor.

Si-am mai descoperit , de-a lungul anilor, ca tinerii care urmeaza mai multe cursuri (aici m-am intalnit cu o simpatica pe care am mai intalnit-o si acum 2 ani la un curs de scriere la Drept, iar ieri la PRForum era o alta cursanta de la Scoala Flanco), tinerii acestia vor ajunge sa-si urmeze visul.

Trei dintre fetele care lucreaza cu mine in mod constant pe proiecte de PR sau pentru blog s-au remarcat la asemenea cursuri.

Pentru mine a fost o intalnire foarte placuta si am avut foarte mult de invatat despre unii oameni pe care-i stiam. Ca de exemplu despre Pandutzu (Alin Pandaru pe care-l cititi pe Urban.ro) care a coordonat echipa care a castigat exercitiul cel mare al zilei: o povestire pe un gen prestabilit de mine (comedie, drama, thriller, romance) cu o structura de scriere stabilita de la inceput de grupul care scria povestea. Super ambitios e Pandutzu. Si cu o putere foarte mare de concentrare.

*
Cred foarte tare ca oamenilor trebuie sa li se multumeasca pentru ca au vrut sa invete mai mult si pentru efortul lor.

De asta le mai multumesc o data celor de la Flanco care au premiat pe loc echipa cu cea mai buna povestire.

Cum le multumesc si celor de la AMD care au fost partenerul pentru acest seminar (ne-a pus la dispozitie laptopurile pentru exercitii, dar si un laptop pe care-l dam premiu pentru tema de acasa: o povestire in maximum 3000 de caractere cu prima propozitie prestabilita, dar si cu o fotografie ale carei detalii trebuiau incadrate in desfasurarea evenimentelor).
Castigatoarea laptopului pentru povestirea scrisa este Sabina Manolache. Super super simpatica povestirea ei si cu o actiune neasteptata.
Pentru participanti mai am de anuntat un premiu: cine castiga cartea Story a lui Robert McKee, premiul pentru cel mai creativ status de la fata locului. Ei bine, el merge la Mirela Secan, care a folosit o fotografie din curs ca sa–si provoace comunitatea.

Ne revedem in cateva saptamani la un nou curs Flanco, de fapt la un #masterclass cu Tudor Chirila, Tiberiu Albu si Carina Sava – despre vedete si administrarea imaginii lor in Social Media, dar inscrierile vor fi anuntate (tot aici pe blog) putin mai incolo.

Doresc insa sa va spun ca m-a prins atat de tare proiectul asta incat m-am inscris la cursul de Facebook al lui Alex Negrea. Ma rog, i-am rugat pe organizatori sa ma lase sa vin fara sa ocup unul din cele 40 de locuri ale cursantilor, vin eu cu scaunel de acasa, pentru ca e important sa participe la curs cat mai multi oameni (fara mine care am pile ).

Vin la cursul lui Alex pentru ca mereu e ceva nou de invatat despre Facebook, stiu ca va fi foarte tare prezentarea lui si stiu ca va fi o investitie buna in timpul meu. Asa ca ne vedem si acolo.

Detalii despre toate celelalte cursuri din acest sezon al Scolii Flanco puteti citi aici.

vizual calendar

3604
arte juniorse poate face educatie la tv, iata dovada

se poate face educatie la tv, iata dovada

Canalul de televiziune ARTE – pe care romanii il stiu mai ales gratie transmisiunilor concertelor de muzica clasica sau spectacolelor de dans/ opera – are un jurnal absolut genial: pentru copii.

Sigur si noi avem (Digi TV, stiu eu, poate mai sunt si in alta parte) jurnale de stiri pentru copii, dar ceea ce face ARTE e cu adevarat special.

Scopul Arte Journal Junior este sa le explice copiilor termenii pe care-i aud in contextul agendei zilei (de la politica pina la social sau monden) si sa o faca pe limba lor, cu termenii lor, ambalat in animatii.

De exemplu, iata un jurnal in care le-au explicat copiilor despre atentatele de la Paris si despre ce inseamna un terorist, ce inseamna “islamism” sau “musulman”

Jurnalul are 6 minute e difuzat dimineata, inainte de plecarea copiilor la scoala. Daca va uitati putin, veti vedea ca tonul stirii, redactarea si toate informatiile nu sunt deloc in joaca.
Copiii sunt tratati ca niste adulti si li se explica niste termeni pe care nu au de unde sa-i stie inca.

*
Dupa catastrofa de la Colectiv, multi copii au inceput sa vorbeasca intre ei – pe limba lor – despre ceea ce au inteles de acolo, iar parintii s-au ferit sa le explice serios, dar accesibil despre ce a fost vorba, crezind ca-i protejeaza.

Jurnalul acesta e un bun exemplu despre cum se poate face educatie pentru copii (bine, ARTE face educatie si pentru adulti caci asta e definitia acestui canal TV) prin televiziune, intr-o forma accesibila, discreta si cu bun simt.

Programul e gindit pentru copiii intre 10 si 14 ani, dar au si spectatori mai mici. Jurnalul a fost prima data difuzat la inceputul anului trecut, mai intii duminica – emisiune saptaminala-, apoi a devenit – la rugamintea oficialitatilor – emisiune zilnica.

Exista desigur si versiunea in germana – pentru ca ARTE e televiziune de stat cu participare germana si franceza -, iar, de curind, jurnalele au inceput sa fie postate si pe youtube pentru ca, la scoala, profesorii sa le mai explice copiilor termeni folosindu-se de aceste informatii.

*
De 3 saptamini ARTE are pe platforma sa online si subtitrari in engleza si spaniola (pe linga franceza si germana) pentru programele de divertisment, filmele independente si documentarele speciale. Puteti urmari programele lor online aici. Multe dintre emisiuni sunt postate mai intii pe net si la citeva zile dupa ajung in emisie.

Am fost saptamina trecuta in birourile ARTE TV din Strasbourg si am invatat multe lucruri foarte interesante despre eficientizarea muncii intr-o redactie, despre cum sa faci audienta cu programe care tin de educatie si cultura si cum sa folosesti tehnologia pentru asta. Revin zilele viitoare cu noi povesti.

*

In Arte Journal Junior de astazi au vorbit despre Mark Zuckerberg, copilul lui si decizia de a schimba lumea in mai bine. Uitati-va si la acest jurnal, e un bun exercitiu despre cum sa vorbiti cu copiii vostri despre lucrurile din agenda stirilor zilei.

*

In caz ca va intrebati cum isi aleg subiectele care tin de stiinta, iata explicatia: doi jurnalisti cu pregatire in stiinte merg in scoli la discutii cu copiii. Le raspund pe loc la intrebari (de asta au pregatiri in stiinte – matematici, georgrafie, biologie etc), dar aduna si subiecte pentru emisiunile viitoare.

2399

lectia mortii lui Vadim: bumerangul cu mizerii

Orele de dupa anuntarea decesului lui Corneliu Vadim Tudor ne-au oferit o lectie importanta despre efectele unei vieti rostita cu patima contra altora.

In Social Media a fost si este un iures teribil cu cuvinte grele despre omul care nu mai e.

Chiar prieteni de-ai mei, oameni cu care am stat la masa si a caror parere o respect, au marcat cu bucurie si nu foarte elegant moartea lui Vadim.

As vrea sa le spun ca nu e crestineste si sa-i conving sa nu mai scrie, dar stiu injuriile grosolane pe care Vadim li le-a adresat de-a lungul timpului. In baza unor minciuni inventate de Vadim pentru spectacolul vorbelor sale. Pentru audienta lui.

*

Nu pot sa-i cert pe prietenii mei ca nu au ego-ul ca al Maicii Tereza si nu stau acum cu capul plecat, piosi, gindidu-se ca e moartea unui crestin. Daca aveau un asemenea ego faceau caritate, nu activitate publica.

Insa lectia pe care ne-o da social media astazi, odata cu decesul lui Vadim, e despre urmasii celor care folosesc invective si minciuni gratuite de dragul show-ului.

Ginditi-va pentru doua minute la fetele lui Corneliu Vadim Tudor. Ele nu-l stiu drept “Tribun”, nu cunosc versiunea lui ironic grosolana (cel mai recent articol pe care l-a scris,probabil ultimul inainte de a muri, e despre o posibila relatie amoroasa intre Tiriac si Simona Halep, un articol de o grosolanie scirboasa).

Ele il stiu drept “TATA”.

Si vad astazi, sau miine, sau peste un an,  ca –  la moartea tatalui lor –  o parte importanta din oameni a aruncat cu mult noroi. Moartea pe care ele au resimtit-o oricum dureros pentru ca era omul cu care isi construisera emotii si amintiri frumoase.

Ginditi-va la durerea multiplicata pe care o resimt.

E o lectie pe care cei care apar la televizor, care scriu pe bloguri, care fac “pamflet” ca sa murdareasca oameni doar pentru ca asa vor ei, ar trebui sa o inteleaga acum.

Nimeni nu e nemuritor. Si, “dupa”, copiii vostri se lovesc frontal de bumerangul cu mizeriile pe care le-ati facut.

Pentru ca traim intr-o vreme in care oricine poate sa vorbeasca la fel de tare ca un televizor. Uneori si pentru un public mai numeros.

5506
journalismConcursul REPORTER SI BLOGGER EUROPEAN se intoarce

Concursul REPORTER SI BLOGGER EUROPEAN se intoarce

Unul dintre cele mai constructive concursuri de jurnalism, REPORTER și BLOGGER EUROPEAN, a anuntat perioada de inscrieri lucrari pentru editia 2015.

Am fost in juriul acestui concurs mai multi ani la rind si stiu articole minunate care au fost inscrise, cum stiu nume mari de jurnalisti care au participat.

Concursul, dincolo de miza premiului, si-a propus inca de la inceput sa dea un impuls jurnalistilor sa scrie si pe teme care tin de politicile europene, sa faca mai accesibila publicului activitatea Comisiei Europene, dar si a Parlamentului European.

Intr-o vreme in care prea putine publicatii isi mai gasesc resurse ca sa lase reporterii sa scrie articole de forma lunga, documentate, pe teme care sa educe si sa informeze publicul, nu doar sa-l distreze, concursul REPORTER și BLOGGER EUROPEAN vine ca un contra balans elegant.

Jurnalistii si bloggerii sunt invitati sa trimita, pina pe 30 octombrie 2015, articole si materiale proprii, pe teme europene, publicate in perioada 1 ianuarie – 30 octombrie 2015.

Bonus Track: anul acesta e o categorie speciala „Social media admin”, pentru a administra, timp de o zi, conturile de facebook și twitter ale Reprezentanței Comisiei Europene

Inscrierile pentru aceasta sectiune sunt pina pe 30 septembrie.

De asemenea, până pe 30 septembrie se pot înscrie la o categorie specială a concursului, .

Aici o puteti vedea pe doamna Angela Filote, sefa Reprezentantei Comisiei Europene, discutind cu echipa domniei sale despre acest concurs si, cum spune si dinsa in filmulet ca e nevoie de o sectiune cu intrebari si raspunsuri pe siteul Reprezentantei Comisiei Europene la Bucuresti ca sa fie mai accesibile formalitatile de inscriere, aici link pentru informatii.


Mi se pare foarte foarte simpatica si provocatoare aceasta noua sectiune din concurs sa administrezi pentru o pagina de facebook si contul de twitter al Reprezentantei Comisiei Europene la Bucuresti si sa ai abilitatea sa gasesti formule atractive prin care sa prezinti in limbajul “facebook/twitter”, apelind la interactivitatea pe care o cer aceste canale si sa ramii in rigorile de comunicare ale CE, dar sa faci si virale.

Cred ca e o provocare f f interesanta si poate fi o carte de vizita frumoasa pentru tinerii care studiaza acum politici europene in facultatile din Ro.

 

2087
OnteachingJournalism1despre dragoste si controversa in doua povesti incredibile

despre dragoste si controversa in doua povesti incredibile

in aceasta lunga vacanta e timp si pentru citit. daca nu carti, poate citeva articole ale acestui an, din presa internationala, care arata povesti de viata uluitoare.

am ales pentru aici doua povesti despre dragoste, disperare si controverse scrise atit de frumos prin impartialitatea jurnalistilor – care nu pun emotii, nu judeca, doar relateaza cu multe referiri stiintifice si cu puterea de a fi in mintea personajelor principale – incit nu-ti dau nicio ocazie sa banuiesti care e opinia lor despre subiect. Povesti la care ti se stringe stomacul uneori, te socheaza experientele si desigur, in calitate de cititor, esti tentat sa tragi concluzii repede.

va rog cititi-le cu mintea curata. sunt lungi, va ia cam 30 de min pt fiecare poveste (poate chiar mai mult), sunt controversate cazurile, dar sunt 2 mostre de jurnalism minunat.

 

1.  o mama decide sa se  omoare impreuna cu fiica ei, care are o forma de autism care implica foarte multa violenta, agresivitate. 

That Sunday, it was raining, and Kelli drove Issy, Ainsley, and an aide the mile to Matt’s school to use the indoor track, where “just out of nowhere Issy pulls my hair and starts hitting me pretty hard around my head and face.” Kelli was on the ground, and a few people around her managed to pull Issy away. Kelli was “crushed” by the episode, she said, and then started speaking in the present tense, as if she were back on the floor of the track. “I don’t know what to do,” she said. “I feel like God should have picked someone else to be her mom.”

Before she got up from the ground, Kelli said, she caught a glimpse of Ainsley, who is 18 months younger and much smaller than Issy and who has occasionally had to hide under her bed or lock herself in a car to avoid the rage of her older sister. “I see Ainsley, and I think, ‘I can’t stay here. She won’t be safe.’ And I don’t know what to do. I know there is a tragedy coming, but I don’t know what it looks like.”

textul a aparut in New York Times, este scris de Hanna Rosin si se numeste By noon they’d both be in heaven. il puteti citi aici

 

2.  parintii unui copil cu displasie corticala sunt pusi in fata unei decizii foarte grele; pentru ca micutul sa traiasca trebuie sa-i fie inlaturat jumatate de creier.

Wrestling with the abstract concept of the surgery, however difficult, failed to prepare the couple for the sight of the metal operating-room doors swinging closed. Neither could speak. Thoughts, bad ones, looped.

Are you praying hard enough?

What did I do wrong?We’ve lost.

I’ve just sentenced my child to die.

Somehow the Buttarses dragged themselves to their hotel room.

Jeff walked family and friends through the surgical procedure on their blog. He slogged through a never-ending tide of phone calls from well-wishers. He paced.

Tiernae fell into bed, wrapped herself in a blanket, and stared out of the window. She wouldn’t move—couldn’t—for the next nine hours.

Her thoughts drifted to her other children—she was grateful for them. A day earlier, after Jeff prayed over the entire family, her first-grader, Alex, had said, “I just feel really, really sad for William.” Through tears, she caught sight of a church steeple and began singing a hymn, “Lead, Kindly Light.” A sense of calm washed over her. If William is supposed to pass on, it’s the will of the Lord, she thought.His body wasn’t perfect in this life, but it will be in the next.

(…)

Fully integrated into mainstream classes there, he always volunteers to read aloud—and does so with better inflection and more fluidity than most of his “normal” peers. He’s a popular child with a good sense of humor. Most of the other students don’t yet perceive that William is different until he tells them. “The kids are usually pretty amazed,” Seever says. “They’re like, ‘Wow, William, you can do so much with half of your brain.’” The teacher feels the same: “I never expected someone like him to do so much.”

articolul a aparut in Indianapolis Monthly in august, se numeste The boy with half a brain si este scris de Michael Rubino. il puteti citi aici.

si daca mai aveti timp si chef de asemenea articole, exista un site Longreads unde editorii aduna texte de forma lunga din presa americana pe care vi-l recomand din inima.

2039
wallace federerpovestea unei capodopere literare: Roger Federer descris de David Foster Wallace

povestea unei capodopere literare: Roger Federer descris de David Foster Wallace

aceasta recomandare nu este doar pentru iubitorii de tenis, ci mai ales pentru jurnalisti, si pentru cei care vor sa scrie.

unul dintre cele mai citite articole ale acestui an (in presa de specialitate, pt jurnalisti) a fost despre felul in care scriitorul american David Foster Wallace obisnuia sa administreze informatiile pe care le afla si cum doar doua dintre textele sale – ambele despre tenis – au respectat regulile jurnalismului; pentru restul imaginindu-si dialoguri in baza faptelor pe care le obtinuse din reporting-ul pe teren.

Wallace  a fost un geniu al generatiei lui ( a murit in 2008), un geniu caruia Jeffrey Eugenides i-a adus un omagiu creind personajul principal din Intriga Matrimoniala cu elemente din personalitatea sa (am scris despre Eugenides de multe ori, dar si despre fragmentul meu fetis din literatura lui), iar Jonathan Franzen – cel mai bine cotat scriitor american al momentului , bun prieten cu Wallace – i-a dedicat in profilul pe care revista TIME i l-a facut in urma cu citiva ani, un capitol special. ( e emotionanta secventa in care povesteste ca, dupa ce Wallace s-a sinucis, Franzen a preluat obiceiul acestuia de a mesteca tutun ca sa pastreze cu el mereu ceva din prietenul lui)

In conditiile acestea Wallace care avea un succes imens la public nu a publicat in NEw York Times nimic altceva jurnalistic, decit textul despre Federer. (NY Times are o divizie importanta pentru verificarea faptelor si stilul de naratiune – imaginativ jurnalistica – a lui Wallace nu se incadra in politica ziarului)

*

iata insa detalii de culise din cel mai celebru profil scris despre Federer vreodata, despre cum intervievatul crede ca jurnalistul e un ciudat si nu intelege nimic din ce i se intimpla, iar rezultatul e cel mai faimos si disputat text jurnalistic din 2006.

Before he sat down with the best tennis player on the planet for a noonday interview in the middle of the 2006 Wimbledon fortnight, David Foster Wallace prepared a script. Atop a notebook page he wrote, “R.Federer Interview Qs.” and below he jotted in very fine print 13 questions. After three innocuous ice breakers, Wallace turned his attention to perhaps the most prominent theme in all his writing: consciousness. Acknowledging the abnormal interview approach, Wallace prefaced these next nine inquires with a printed subhead: “Non-Journalist Questions.” Each interrogation is a paragraph long, filled with digressions, asides, and qualifications; several contain superscripted addendums. In short, they read like they’re written by David Foster Wallace. He asks Roger Federer if he’s aware of his own greatness, aware of the unceasing media microscope he operates under, aware of his uncommon elevation of athletics to the level of aesthetics, aware of how great his great shots really are. Wallace even wrote, “How aware are you of the ballboys?” before crossing the question out.

Wallace choreographed social cues and professional reminders throughout the interview. The end of the Federer conversation comes with the caveat “Qs the Editors want me to ask [w/Apologies].” And a later discussion with Federer’s then-coach Tony Roche begins “Honor to meet you” with a reminder that Roche suffered from chronic tennis elbow and used Yonex rackets. Never comfortable in his role as a reporter, Wallace printed a preface to the Roche questions: “I’m not a journalist—I’m more like a novelist with a tennis background.” Wallace had a history of anti-credentialing himself both in person and in print, and while this reportorial and rhetorical maneuver may have disarmed sources it also created a calculus for Wallace to write under. He saw clear lines between journalists and novelists who write nonfiction, and he wrestled throughout his career with whether a different set of rules applied to the latter category.

Initially, sources reported that Federer was flummoxed by the unconventional encounter, feeling that the “questions were inane, the dude weird, and the whole exercise a complete waste of his time.” But several years later when he was asked about the resultant story–“Roger Federer as Religious Experience,” which ran in PLAY magazine, a short-lived sports supplement to New York Times Magazine–Federer recalled the interaction more fondly, saying, “I had a funny feeling walking out of the interview. I wasn’t sure what was going to come out of it because I didn’t know exactly what direction he was going to go. The piece was obviously fantastic.

Recently during an Ask Me Anything (AMA) session on the social media platform Reddit, he reiterated his admiration for the story: “The thing that struck me is that I only spent 20 min with him in the ATP office at Wimbledon, and he was able to produce such a comprehensive piece.” Federer unknowingly hits on a significant aspect of Wallace’s literary journalism: his ability to imbue a story with larger significance beyond the ostensible subject. Several tangential topics emerge in the PLAY cover story beyond the standard profile of the Swiss phenom. Wallace discourses on the physiology of the human body, the transcendence of athleticism to the sublime, the difference between live spectatorship and televised tennis, the engineering and effectiveness of modern tennis rackets, and the reconciliation of divine grace and mortality. When the story was published on August 20, 2006, “the acclaim that greeted the piece was nearly instantaneous. It was among the most discussed stories of the year in the journalism industry.”

*

si putin despre documentarea pentru acest text

Going through Wallace’s voluminous papers at the Harry Ransom Center at the University of Texas, it is unmistakable that he was meticulous to the point of compulsive about every aspect of this story, from pre-interview preparations to final layout. His research comprised printouts, including eBay listings, on the particulars of Ivan Lendl’s 1980s-era GTX Pro-T racket, including its dimensions, strung weight, balance, swingweight, and stiffness.[v] Wallace also collected several Federer features from publications across the globe, including “Spin Doctors” by Tom Perotta, an account of how modern rackets have changed the game of tennis, which ran in the July/August 2006 issue of The Atlantic Monthly.

Wallace underlined and annotated much of Perotta’s piece, and used information from the article to augment his own aside on how the true revolution in racket engineering was not merely increased pace on the ball, but rather the degree and depth of topspin it engendered, especially during the service return. Other bits of research included a print-out of the Wikipedia entry for proprioception which he used for a riff on an athlete’s “kinesthetic sense,” and a Q&A transcript between Federer and a Wimbledon moderator after Federer’s straight set victory over Mario Ancic in the quarterfinals (the day before Wallace conducted his rare mid-tournament one-on-one with Federer).[vi]

Wallace begins the story with a brief anecdote about experiencing “Federer Moments” before reversing course and proclaiming there’s nothing newsworthy about his subject: “Journalistically speaking, there is no hot news to offer you about Roger Federer.”[vii] Wallace proves this point by listing the blandest of biographical details—age, family, personality, achievements; the bedrock of every banal sports feature—and concluding the paragraph dismissively: “it’s all just a Google search away. Knock yourself out.” Similar to his anti-credentialing, Wallace often approximated this type of journalistic indifference, and this particular example echoes a line from his story “Consider the Lobster” (Gourmet 2004).

Early in that piece Wallace acknowledges, “For practical purposes, everyone knows what a lobster is. As usual, though, there’s much more to know than most of us care about—it’s all a matter of what your interests are.” Wallace used that story, set amidst the 2004 Maine Lobster Festival, to explore the murky relationship between consciousness and what it means to be a gourmet. Similarly, he uses the Federer piece, with Wimbledon as his backdrop, as a vehicle to raise questions about grace and the grotesque, and the reconciliation of the two in both mind and body.

*

aici puteti citi textul despre Federrer care e absolut genial si care-l arata desigur pe Wallace un foarte bun cunoscator al tenisului, nu doar un pasionat (aproape fanatic).
profilul e atit de bine realizat, din asocieri, din cautarea de a intelege personalitatea lui Federrer (dincolo de tehnica de scris), incit si astazi este perfect valabil. si e o capodopera.

2436
shutterstock_public speakingpovestea a trei speech-uri dezastru (din intilnirea cu studentii la jurnalism si comunicare)

povestea a trei speech-uri dezastru (din intilnirea cu studentii la jurnalism si comunicare)

(transcrierea prezentarii facute studentilor de la facultatea de jurnalism si comunicare, cu tema “discursul public”)

Buna ziua.

Daca ati venit la aceasta intilnire si nu ati fost adusi cu forta, stiti deja cum ma cheama. Daca e cineva sosit accidental, o sa spun totusi ca ma numesc Cristina Bazavan, sunt jurnalist, am lucrat multi ani in radio, am fost redactor sef al unei reviste pentru femei si acum am un business in online.

Banuiesc ca distinsii vostri colegi de la PRIME m-au invitat sa va povestesc cite ceva despre discursul public pentru ca stiau ca vorbesc adesea la conferinte pe teme legate de femei, journalism, industria online sau la lansari de carti, vernisaje pentru expozitii.

In minutele urmatoare am sa va povestesc despre structurile speech-ului public si citeva trucuri cum sa fie ca sa fie bine, punind in paralel discursul cu care va intilniti voi cel mai des, din prezentarile tehnice, de business cu discursurile motivationale.

Ca sa incepem in forta, m-am gindit sa va spun 3 situatii in care pentru mine a fost foarte foarte greu cind a trebuit sa vorbesc in public. Mai exact a fost dezastru.

Putina lume stie ca, la inceput, eu slabeam la fiecare speech public un kilogram sau doua – pentru 10-15 min de vorba! Pur si simplu, consumul pentru mine era atit de mare pe interior, incit aveam nevoie de citeva ore bune ca sa ma regrupez dupa ce imi terminam treaba. Intr-o vreme, aveam grija sa am zi libera imediat dupa ziua in care sustineam un speech ca sa fiu sigura ca ma pot recupera emotional. Acum  nu mai pot sa fac asta mereu, din cauza unui program mai complicat, dar in continuare am nevoie de lungi momente de liniste pentru recuperare.

Cumva e normal, sunt studii care arata ca una dintre cele mai mari temeri pe lume, inainte de frica de moarte, e frica de a vorbi in public. Pentru mine e un exercitiu pe care tin sa-l fac ca sa-mi depasesc limitele si trebuie sa recunosc ca, in conditiile in care vorbesc constant in public de mai bine de 5 ani, a mai aparut o uzura, nu mai vin in fata oamenilor – in fata voastra – ca si cum as fi dusa la taiere.

*

Primul meu speech cu adevarat greu a fost la webstock in 2010 cind Cristian Manafu (un important jurnalist din zona online si business, organizator de conferinte media) m-a rugat sa povestesc publicului cum a fost perioada de criza cind revista pe care o conduceam – tabu – urma sa fie inchisa. Povestea a 4 zile cosmar pentru o echipa de 18 oameni. Pe scurt – intr-o zi de luni managementul m-a anuntat ca revista se inchide pentru ca se desfiinteaza toata divizia print a trustului realitatea si dupa ce am luat socul din plin in stomac, m-am regrupat, am negociat cu managementul ca daca gasesc un cumparator sa nu o inchidem si in 4 zile revista a avut un alt nou patron. Speech-ul meu a povestit istoria acestor patru zile. (nota edit pentru online, pe vremea aceea nu obisnuiam sa inregistrez ce vorbesc ca sa le pot pune apoi si online, deci nu exista o versiune scrisa a acelui speech)

Pentru toti cei din echipa a fost o situatie dramatica, chiar daca nu era sfirsitul lumii, pentru ca oamenii erau pregatiti bine professional si isi puteau gasi loc de munca foarte usor (nu era criza asa de mare atunci). Am vrut deci ca prin speech-ul meu sa-I fac pe oamenii din public sa simta emotiile noastre de atunci. Si am avut, din momentul in care imi construiam speech-ul, citeva elemente cheie cu care i-am dus acolo, in mijlocul evenimentelor. Unul a fost cind am descris drumul meu din biroul sefului catre redactie si cum incercam sa fac pasi cit mai mici, ca sa cistg mai mult timp de gindire ca sa gasesc o formula cit mai optimista sa prezint situatia colegilor.

Si ca sa-i fac pe spectatori sa fie cu mine, in timp ce le explicam cum incercam sa fac cite doi pasi pe o dala patrata, caci asa era podeaua de pe holul cladirii, din dale patrate, imi aduc aminte ca mi-am aplecat privirea catre podeaua scenei  si am inceput sa fac pasii mici. Sa arat exact ce facusem. Si stiu cum spectatorii din primul rind, din instinct, si-au indreptat spatele ca sa se uite sa vada la ce ma uitam eu in jos, sau cum faceam pasii. Si am stiut ca ii am cu mine suta la suta.

Numai ca, si-aici intervine dezastrul pentru mine, ca sa pot sa povestesc toate acele lucruri intr-o forma in care spectatorii sa empatizeze, eu am retrait emotiile zilelor alea live, acolo pe scena, in 15 min de speech. Stiu ca au fost spectatori care au plins, stiu ca sunt femei care s-au regasit profund intr-un moment in care descriam cum am plins ca sa ma descarc, la sfirsitul primei zile de cosmar, dar la fel de bine stiu ca emotia mea era nu doar in inima sau in git, era in ochi. Vocea imi tremura usor, nu aveam tot timpul acelasi volum , adica o mai luam pe aratura si vorbeam tot mai incet in momentele cheie, ceea ce era cumplit pentru oamenii din ultimul rind. Si nu puteam sa ma uit la nimeni in sala.

Pentru mine acel speech a fost unul dintre cele mai dezastruoase. Un cosmar teribil.

Dar a fost prima lectie pe care am primit-o pe pielea mea ca, daca-ti pui sufletul pe tava – si esti onest si cu tine si cu ceilalti – oamenii simt si nu te judeca aspru, empatizeaza cu tine. La multe zile distanta, mai primeam imbratisari de drag de la oameni pe care nu-I stiam dar care fusesera in sala si pe care ii intilneam in diverse contexte. In plus, sunt oameni care acum imi sunt printre prietenii apropiati care m-au vazut prima data in viata lor atunci in acel speech.

*

Cea de-a doua intimplare la categoria dezastre in speech-uri s-a intimplat la Timisoara, acum 3 ani, la o conferinta care se numeste PR Beta. Imi pregatisem un speech despre cum vor fi mutatiile in scrierea pentru online si cum va aparea o noua specie – jurloggerul – adica un hybrid dintre journalist si blogger. Voiam sa fac o demonstratie despre cum viitorul producator de content online va fi multimedia – va trebui sa stie sa produca audio, video, scriere, sa aiba o comunitate a lui activa (o baza de fani, de cititori) ca sa fie interesant pentru un posibil angajator.

Problema a fost ca atunci cind m-am asezat in fata publicului, uitasem tot. Era o prezentare tehnica, aveam un power point cu lucruri care sustineau demonstratia, am miscat putin slideurile ca si cum as fi facut o eroare, poate poate imi aduc aminte despre ce vreau sa vorbesc.

Nimic. Nada. Black. Gol golut era in capul  meu. Desi , evident, eu facusem prezentarea. Primul minut am tacut si m-am uitat la oameni. Si ei s-au uitat la mine. Mie mi s-a parut o jumatate de zi minutul ala, pentru ei a fost… “ia uite, vrea sa ne capteze atentia”.

Dupa care am inceput sa fac joculete, sa spun orice altceva imi trecea prin minte si , din cind in cind, dupa ce mai miscam un slide din prezentare sa fac o referire la ce aveam scris. Am fost la mare mare distanta de ceea ce imi propusesem sa vorbesc, dar oamenii nu stiau asta. Ma rog in momentul ala,  nici macar nu ma gindeam ca ei nu stiu ce vreau sa vorbesc. Eram intr-un taifun si ma straduiam sa ies in viata.

Cind am terminat, m-am dus in camera de hotel si am tras o portie generoasa de plins (cum altfel, de aia sunt femeie, sa pling cind mi-e greu). M-au enervat atit de mult prostia si momentul meu de slabiciune, incit si la 2 zile distanta cind cineva mi-a vorbit despre prezentare, mi-au dat lacrimile. 3 luni nu am avut curaj sa ma uit pe net sa vad reactiile oamenilor care au fost in public. Stiam ca fusese un cosmar, ce rost mai avea sa ma mai amarasc si cu parerile lor despre cit de proasta a fost prezentarea.

Dupa care dn intimplare, intr-o zi, la mai bine de 3 luni distanta de la prezentare, cineva m-a link-uit pe blog cu o parere despre ce fusese atunci. Si m-am dus sa citesc textul si… mi-am dat seama ca habar nu avusese de dezastrul din capul meu. Ii ramasese in minte unul dintre jocuri, despre cit de relativ e adevarul. Si-am cautat pe net si n-am gasit articole proaste despre prezentarea respective. Niciunul.

Oamenii care rezonasera cu ceva din ce povestisem mentionasera acele lucruri, cei pe care nu-I atinsesem in niciun fel, ma ignorasera pur si simplu.

Astazi cind mi-e frica de o prezentare ma gindesc la Timisoara si imi zic ca mai rau decit atunci nu are cum sa fie, ca am atins fundul prapastiei – m-am uitat la public fara sa zic nimic pentru ca uitasem tot. Dar mai stiu ca oamenii din sala nu stiu ce vrei tu sa le spui si te asculta cu mintea si sufletul curate, asa ca te poti redresa oricind in timpul unei prezentari.

*

Cea de-a treia intimplare cosmar vine de la un TEDx, la Cluj, anul trecut. Tema conferintei era despre importanta educatiei si voiam sa le povestesc oamenilor despre cum in a invata nu e cel mai important sa iei 10, ci sa fii mai bun decit ai fost in ziua precedenta, sa progresezi continuu. (aici transcrierea integrala a acelui speech)

Aveam un background puternic la tema, pentru ca am fost olimpic la matematica – stiam ce inseamna sa iei mereu 10 – si pentru ca viata stie sa te invete lectii, descoperisem – din cauza unei problem medicale – cit de greu e sa o iei de la inceput cind nu mai poti face nimic cu trupul tau. Si cum fiecare progres – care e un nimic pentru ceilalti – inseamna pt tine imens.

Imi pregatisem speech-ul cu citeva zile inainte, era o conferinta importanta…  In scris fusesem in stare sa descriu mai multe despre problema medicala care ma invatase mai mult despre educatie si progres decit orice olimpiada la matematica. Numai ca, in noaptea de dinaintea conferintei, mi-am dat seama ca din cauza emotiilor pe care le voi simti retraind acele lucruri in public va fi un chin imens pentru mine. Si la 3 dimineata mi-am reasezat povestea, taind o parte importanta din descrierea situatiilor in care ma adusese boala.

Noua versiune de speech a mers bine, am avut ceva emotii dar nu cit sa ma incurc sau sa fie dramatic pentru mine. Oamenii au inteles teoria pe care o sustineam, dar eu cu mine n-am fost foarte multumita pe moment. Pentru ca stiam ca daca mi-as fi invins emotiile as fi putut sa le explic totul intr-o forma si mai puternica. Dupa reperele mele n-am fost un foarte bun profesionist atunci, n-am dat cel mai bun speech din ce puteam da in acel moment al evolutiei mele profesionale. Dar… uitindu-ma la ceea ce le spusesem oamenilor, despre progresul in pasi mici, m-am gindit ca e si o lectie pentru mine ca data viitoare sa pot sa cobor mai mult garda si sa spun mai mult din ceea ce traiesc. Ceea ce de altfel am si facut la o urmatoare prezentare. Si fac mereu, in mod constant, ca sa intervina uzura si sa fiu mai relaxata cind vorbesc despre lucruri personale. Uite, acum, de citeva minute bune, imi pun cenusa in cap si va arat situatii in care voiam sa fiu desteapta si nu prea mi-a iesit.

Ce am vrut sa va spun cu aceste trei povesti?

Discursul in spatiu public poate sa fie o experienta minunata, daca atunci cind te apuca panica te gindesti la urmatoarele.

Oricit de dezastru e in mintea ta cind vorbesti in public, spectatorii vin cu o stare buna si cu o curiozitate activa pe care poti sa o asezi spre binele tau.

Emotiile – care pe tine te sperie – sunt de fapt utile si le dau oamenilor incredere. Le spun celorlalt ca esti autentic, iti simt fragilitatea si le dau o speranta ca, daca tu esti pe scena si ai supravietuit , si ei o sa poata.

Spectatorii nu stiu niciodata ce vrei tu sa spui, deci te poti regrupa oricind.

E bine ca, de la speech la speech, sa incerci sa progresezi, sa-ti depasesti o limita – dupa ce o cunosti,  o descoperi si, mai ales, o atingi.

***

Bun… si-acum sa vorbim despre structura unui speech.

Stie cineva ce am facut in speech-ul pe care tocmai vi l-am spus? Ginditi-va la structura – la cum am inceput, la ce v-am spus, la cum v-am spus. 

Speech-ul a avut 3 parti; in prima m-am prezentat si v-am spus ce o sa facem (am intins covorasul rosu pe care urma sa mergem, incercind sa formez ceva asteptari in mintea voastra – 3 speech-uri dezastru = o sa fie altceva, poate e interesant, poate e amuzant), au urmat povestile, 3 la numar, apoi concluziile spuse de la momentul in care am zis “ce am vrut sa spun cu aceste trei povesti”

E o structura non lineara – pentru ca face referire la trei intimplari din trei perioade diferite care au ceva puncte comune – ca bucatile unui puzzle se aduna intr-o imagine generala.

Speech-ul despre revista Tabu pe care l-am prezentat la webstock in 2010 a fost un speech cu o structura lineara. Timp de 15 min am plimbat spectatorii, intr-o forma cronologica, prin intimplarile din acele 4 zile.

Revenind la povestile pe care le-ati auzit mai devreme, ce mai puteti sa spuneti despre ele? Despre forma in care au ajuns la voi.

Fiecare poveste a avut o concluzie, am tras niste invataminte din intimplari. La prima poveste – cea cu tabu- am vorbit despre sinceritate si impactul ei asupra oamenilor, la a doua – cea cu Timisoara – am vorbit despre adaptare , regrupare din mers , la a treia cea despre TEDx Cluj – am vorbit despre progresul pe care-l faci tu cu tine. Si am spus concluziile la fiecare sfirsit de poveste. Chiar daca la final le-am repetat pe toate, punindu-le in contextul general si-am intregit puzzle-ul

Tehnic acest lucru se numeste “iesire in macro” – o concluzie prin care auditoriu e ajutat sa faca o proiectie personala, sa duca intelesul intimplarii in viata sa, din perspectiva propriilor experiente. In felul asta impactul asupra sa fiind mai mare.

Ce-am mai facut in prezentari?

V-am spus despre fricile si problemele mele in relatia cu subiectul. Pe ceilalti ii ajuta cind le povestesti ca si tu esti vulnerabil. Faptul ca te afli pe o scena si ca spui ceva din care tragi concluzii, te aseaza in perceptia oamenilor ca un specialist, esti deja validat; nu e nevoie sa mai spui si ca esti destept si devreme acasa. in plus perfectiunea e foarte plictisitoare si pare aroganta. Cu alte cuvinte un speech public n-ar trebui sa fie despre ego-ul celui care vorbeste.

Toate regulile astea se aplica si pentru o prezentare tehnica pentru un studiu de caz. Acolo cel mai adesea e vorba de o structura lineara, pentru ca prezinti cronologic – de la concept pina la executie si rezultate.

Sunt insa si prezentari tehnice – care vorbesc despre concepte, nu studii de caz – care au o structura non lineara si sunt formate din exemple care nu au legatura temporara directa intre ele, dar care au un fir comun . Cam cum ar fi trebuit sa fie prezentarea mea de la Timisoara despre jurlogger.

Si cheia pentru toate astea a fost… pregatirea in avans. Nu puteam sa am o structura prin care sa va explic in timp real, cu un speech care continea lectie in lectie, daca nu ma pregateam in avans. Daca nu ma gindeam inainte care e cea mai mare nevoie a voastra (sa intelegeti cum va invingeti frica), care sunt cele mai importante lucruri pe care le-am invatat in anii acestia de vorbit in public legate de aceasta temere, ca sa aleg intimplarile cele mai relevante (care sunt reale, au fost in viata mea, dar au mai fost si altele pe care nu le-am ales ca nu livrau invatamintele de care aveam nevoie), pentru ca apoi sa le pot pune intr-o structura,  sa le descompunem tehnic si sa intelegeti si “smecheriile” din interiorul lor.

Un speech bun si eficient e cel pregatit in avans. Daca avem respect pentru timpul oamenilor care ne asculta trebuie sa le ocupam fiecare secunda dedicata speech-ul nostru cu ceva care sa le merite pe deplin atentia.

Eu nu gasesc ratiunea pentru a ocupa timpul unui om cu un speech, daca nu vorbesc si de o vulnerabilitate a mea, pentru ca stiu ca acest lucru il poate motiva. Daca vede ca eu am depasit o situatie grea, e o speranta ca si el poate sa depaseasca situatii similare.

Va multumesc frumos.

 

later edit pentru online. Ce n-am mai avut timp sa le spun tinerilor (pentru ca se facuse deja tirziu) a fost cum mi-am ales hainele pentru acea prezentare – jeans si un tricou in dungi care sa induca ideea de vacanta si de relaxare, sa fiu mai apropiata de ei. Si ca mi-am prins parul intr-o coada (pony tail) fara sa fiu machiata (doar mascara si un gloss)  ca sa am o imagine cit mai scolareasca, cit mai obisnuita. Sa fiu pe cit posibil – nu ma mai ajuta virsta foarte mult:) – egala lor.

(cover photo shutterstock)

5560
vogue chinaciteva coperte de reviste, de la ei

citeva coperte de reviste, de la ei

in avalansa de informatii electorale, e bine sa ne mai facem loc si pentru alte lucruri.

iata de exemplu citeva coperte de reviste internationale care merg pe trendul transformarii, dar si pe normcore (despre care am tot scris ca vor fi marile directii in anii viitori)

1828
badea bataieNu va (mai) bucurati ca Mircea Badea a luat bataie

Nu va (mai) bucurati ca Mircea Badea a luat bataie

Mircea Badea a luat bataie de la un motociclist pe care l-a injurat intr-o emisiune. Bataia a fost in cadru organizat, cu arbitrii, sustinatori in ambele tabere si spectatori.

Oamenii care nu-l plac pe Badea pun comentarii pline de aroganta si bucurie pe facebook, traiesc prin procura victoria celui care l-a batut pe Badea si se simt razbunati pentru multele mizerii spuse de Badea (in duet cu colegul, prietenul si sustinatorul  Gadea), oamenii care-l plac pe Badea il lauda ca a avut curajul sa se urce pe saltea in compania domnului acela care era nu doar motociclist, ci si sportiv profesionist.

Dar dincolo de toatea astea, in rezumat, cind nu mai ai orgolii totul se reduce la: un prezentator al unei televiziuni de stiri (afiliata CNN) a decis sa se bata intr-un cadru organizat cu un spectator pe care l-a injurat in emisiune.

Nimeni din conducerea postului (afiliat CNN) nu si-a pus problema morala a acestei dispute, nimeni n-a putut sa-i puna ego-ul intre corzi si sa-l tina in studio acolo unde ii e treaba si meseria. Nimeni nu s-a gindit ca pasul urmator pentru oricare spectator e sa-l ia la bataie pe prezentatorul tv care nu spune lucrurile cum crede el; pentru ca ei -via Badea – tocmai au validat modelul acesta de “dialog” in afara ecranului; au spus ca e ok sa fie violenta verbala la tv si fizica in afara studioului, ca daca nu te pot convinge sa ai aceeasi parere cu mine prin cuvinte, pot sa te conving prin pumni.

(nu tine argumentul ca a fost o bataie in cadru privat; el s-a dus acolo ca sa regleze cu pumnii si picioarele ceva ce sustinuse intr-o emisiune a postului tv – din nou, afiliat CNN).

In orice tara civilizata de pe lumea asta, Badea ar fi fost dat afara din momentul injuraturilor pe post, nu si-ar fi pus problema public  sa se bata cu unul dintre subiectii emisiunii lui si nici n-ar fi avut sustinatori dintre colegi, la bataie, ca sa-i faca galerie.

Antena 3 tocmai ne-a servit o lectie despre cum cind nu mai ai argumente , e ok sa te iei la pumni cu cel cu care “te -ai conversat pina te-ai injurat”. O lectie despre barbarism, despre cum te poate distruge ego-ul si despre cum poti influenta in negativ publicul tau.

Aseara a fost lupta in ring, imi doresc din tot sufletul ca in aceasta dimineata – cu mintea limpede – domnii Badea si Gadea sa realizeze ca au trecut de multa vreme granita a ceea ce inseamna sa fii un model, au uitat responsabilitatea pe care o au stiind ca vorbesc in fata a sute de mii de oameni, nu ca sa se auda pe ei ci constienti ca altii ii vor urma.

De aseara, s-a trecut o linie grava a eticii nu in presa, ci in viata.

Ne-am intors la a fi maimute : nu ne putem intelege si,  dupa ce ne injuram pe banane, ne luam la bataie. Si-avem spectatori care ne fac galerie.

*

Sper ca domnul Gadea sa-l dea afara pe Mircea Badea; din pacate CNN, cu a carui afliere se lauda (desi oamenii aia stiu doar de munca lui Carmen Avram si cele citeva campanii sociale de la Observator, nu de urletele lui Badea ), nu va lua atitudine: afilierea se obtine contra cost cu o taxa generoasa pe an si , si ei – ca si noi – fac business.

Tocmai traim unul dintre cele mai josnice si mai triste momente din presa romaneasca. Nu va bucurati ca Mircea Badea a luat bataie.

Cu asemenea model, validat astazi in spatiu public, la lectia de morala, etica si bun simt – pe termen lung – o sa raminem toti repetenti.

*

P.S. sunt dintre cei atacati de Badea si Gadea cu vorbe mincinoase care sa-mi trivializeze munca, desi domnul Gadea n-a avut nicio problema sa-mi raspunda la intrebari pentru un profil al lui Carmen Avram sau sa ma sune insistent, desi refuzam politicos de fiecare data, via producatoarea domniei sale, sa ma duc la Sinteza Zilei cind interesele sale politice coincideau cu opiniile mele (scrisoarea catre Majestatea Sa Regele Mihai). nu le port nici pica, nici simpatie. le inteleg tehnicile si smecheriile si… nu-mi pasa. stiu ca drumul meu e departe de al lor.

cover foto adevarul

3735
jurnalismcum se schimba stirea cind guverneaza banul

cum se schimba stirea cind guverneaza banul

pe vremea cind BBC isi trimitea la Bucuresti unii dintre cei mai importanti traineri de jurnalism ca sa-i invete pe romani cum sa scrie stiri si, mai ales, cum sa faca “reporting” (noi n-aveam cultura media pentru ca veneam din comunism unde se scria dupa dictare prin ziare… ma rog, n-am avansat prea mult), pe vremea aceea, la un curs, Mike Ormsby m-a apostrofat pentru un titlul de stire care vorbea despre o posibilitate, nu o certitudine.

stirea mea era despre posibilitatea ca pretul piinii sa creasca in urma unei decizii aflate in ziua respectiva in Parlament.
Mike mi-a zis ca nu poti sa dai o stire cu “s-ar putea ca lumea sa se sfirseasca”, asta nu e stire.
imi aduc aminte ca am ripostat rapid cu “lumea nu stim sa se fi sfirsit pina acum, dar piinea s-a scumpit de citeva ori in ultimii ani”

el s-a incruntat si mi-a replicat “sunt sigur ca ai inteles principiul despre care vorbesc: stirile sunt despre certitudini si fapte. nu despre posibilitati. iar titlul trebuie sa contina esenta stirii sa inteleg din prima, in putine cuvinte, despre ce e vorba.”

***
imi aduc aminte de conversatia asta de fiecare data cind deschid un site, oricare site;

astazi nu mai avem stiri despre ceva, titlurile stirilor nu mai contin informatia de baza. tot ceea ce prezentam in prima pagina/shapou/titlu e o forma de reclama pentru stire, un fel de teasing ca sa ti trezeasca curiozitatea sa dai click si sa creasca numarul de vizualizari care vor aduce bani departamentului de vinzari si implicit redactiei/redactorilor.

cu titluri/shapouri ca astea n-as fi trecut clasa la Mike Ormsby, dar aceasta schimbare arata cit de mult e influentat contentul de vinzari.

la noi, pentru ca nu e un trend international (afara site-urile serioase au titluri din care intelegi lucruri).

iata un exemplu copiat la intimplare dintr-un site


*

numai ca e un cerc vicios foarte foarte periculos.

dincolo de faptul ca cititorul nu afla nimic din prima pagina a unui site ( ci e trimis mereu catre o alta pagina cu un teasing demn de un copywriter incepator, adica pierde timp), prin frecventa utilizare a unei asemenea tehnici de scriere/producere de content se formeaza o obisnuita care are niste efecte extrem de dubioase.

copiii care invata acum jurnalismul nu mai stiu sa scrie ceva care sa aiba si continut (nu mai vorbesc ca nu isi pun problema sa dea trei telefoane ca sa intrebe ceva direct la sursa, pentru ei sursa suprema e Google). copiii care invata acum jurnalismul insira cuvinte unul dupa altul fara nicio informatie.

si gratios termina continutul cu o intrebare “vrei si tu?”/ “poti si tu?” etc pentru ca asta e modelul pe care-l vad.

mi s-a intimplat de 3 ori in ultima luna cu studenti constiinciosi de la Jurnalism acest parcurs: google (fara telefon), content, insiruire fara rost de vorbe, mai degraba teasing decit content.

*
iata efectele triste ale schimbarii abordarii unei stiri cind guverneaza banul/ nr de vizualizari.
si nu vorbesc aici de schimbarile intr-o stire cind guverneaza banul politic pentru ca daca intru in asa ceva o sa vreau sa plec din tara.

1915
OnteachingJournalism1ce se citeste pe net – observatii personale

ce se citeste pe net – observatii personale

in ultimele 2 saptamini am publicat pe blog 3 texte care au facut citeva mii bune de vizualizari, au avut zeci (sute chiar) de share-uri si comparindu-le rezultatele, dar si munca pe care am investit-o in fiecare , am ajuns sa ma incrunt.

sa le luam pe rind.

cel mai bine clasat in acest moment dintre cele trei texte este cel despre Nadia Lacoste – PR-ul roman din spatele Printesei Grace de Monaco.

e un story scris dupa o documentare ampla, intr-o naratiune inversa (in reverse) pentru care am muncit 6 ore (poate putin mai mult) si a avut 2 drafturi. are un subiect cu glamour, un context potrivit (am asteptat sa fie filmul despre Grace de Monaco pe ecrane ca sa fie de actualitate si interes povestea) si a beneficiat de o preluare pe prima pagina in click.ro.

 

urmatorul in clasamentul audientei e un articol care descrie o intimplare de la inceputul saptaminii. job-urile pe care nu le accept – are o naratiune simpla, descrie liniear, cronologic o intimplare aparent banala.

am scris-o la citeva zile dupa ce s-a intimplat (pentru cei curiosi, am cerut si acordul prietenului care ma rugase sa-l ajut, pentru ca asa e etic) , in mai putin de o jumatate de ora si a avut 2 drafturi.

e insa o poveste care vorbeste in egala masura despre cei care o citesc, cit si despre personajul principal. pentru ca fiecare proiecteaza pe propria frustrare, iar textul face referire la multe frustrari generate de o cultura urbana superficiala, bazata de sex. stiam ca acesta va fi efectul asupra cititorilor, de asta am si cerut voie prietenului in cauza sa scriu intimplarea.

later edit: textul a beneficiat astazi si de o mentionare pe blogul lui zoso, ceea ce – ca de obicei – inseaman un push generos la trafic.

cel de-al treilea subiect in ordinea audientei spune povestea incredibila a unui domn care a supravietuit celui de-al doilea razboi mondial , dupa ce a stat intr-o groapa comuna , printre morti, timp de 2 zile.

e un story pentru care am lucrat pe parcursul a 2 saptamini, nu in mod continuu,  dar a necesitat verificari ale unor informatii de arhiva si gasirea unei structuri – nonlineare, in cele din urma – care sa puna in valoare marturia in sine.

a avut 4 drafturi.

*

la momentul la care scriu aceste rinduri, story-ul care vorbeste despre “chiloti” are mai putin de 24 de ore de cind a fost postat si mai are citeva sute de vizualizari ca sa ajunga in audienta story-ul cu printesa Grace de Monaco care are 6 zile de la postare.

e straniu si trist sa vezi ca e usor sa faci mai multa audienta cu o munca de 30 de minute, decit cu un story demn de un film care e scris cu o structura narativa complicata si necesita o tehnica speciala. (si vorbim de povesti care au fost super sharuite, deci de succes pe internet)

ambele povesti scrise jurnalistic (cea cu PR-ul lui Grace de Monaco si cea cu domnul din cel de-a doilea Razboi Mondial) sunt infinit mai aspirationale si pot fi minunate lectii de viata, lectii despre cum sa fii mai bun ca sa-ti fie mai bine. cea a carei audienta creste vertiginos e despre… frustrari.

ceea ce citim spune la fel de multe despre noi ca si despre personajele pe care le descoperim printre rinduri.

 

2912
maya-angelou-quoteMaya Angelou – de ce vorbele ei au atita putere

Maya Angelou – de ce vorbele ei au atita putere

la inceputul acestei saptamini a plecat de pe aici o mare doamna care a inspirat multe generatii, o doamna ale carei cuvinte au facut ocolul lumii: Maya Angelou

ce avea ea in plus fata de altii care-si exprima gindurile (sau povestesc vietile) prin compuneri?

in primul rind o viata din care a invatat foarte multe (a fost prostituata, dansatoare intr-un bar), a facut studii de literatura si scriere, a ajuns o poeta faimoasa dupa ce a scris scenarii de televiziune, piese de teatru si a fost un celebru producator de televiziune.

in al doilea rind a povestit intotdeauna esenta lucrurilor, nu ambalajul lor

si-n al treilea rind, a muncit foarte mult pentru fiecare fraza pe care a pus-o in spatiul public. a scris-o si rescris-o pina cind i-a dat forma cea mai buna din ce putea da in acel moment.

si da, avea HAR.

de dragul ei, dar si al celor care vor sa scrie, un fragment dintr-un interviu din The Paris Review.

 

How do you know when it’s what you want?

ANGELOU: I know when it’s the best I can do. It may not be the best there is. Another writer may do it much better. But I know when it’s the best I can do. I know that one of the great arts that the writer develops is the art of saying, “No. No, I’m finished. Bye.” And leaving it alone. I will not write it into the ground. I will not write the life out of it. I won’t do that.

How much revising is involved?

ANGELOU: I write in the morning and then go home about midday and take a shower, because writing, as you know, is very hard work, so you have to do a double ablution. Then I go out and shop—I’m a serious cook—and pretend to be normal. I play sane—Good morning! Fine, thank you. And you? And I go home. I prepare dinner for myself and if I have houseguests, I do the candles and the pretty music and all that. Then after all the dishes are moved away I read what I wrote that morning. And more often than not if I’ve done nine pages I may be able to save two and a half or three. That’s the cruelest time you know, to really admit that it doesn’t work. And to blue pencil it. When I finish maybe fifty pages and read them—fifty acceptable pages—it’s not too bad. I’ve had the same editor since 1967. Many times he has said to me over the years or asked me, Why would you use a semicolon instead of a colon? And many times over the years I have said to him things like: I will never speak to you again. Forever. Goodbye. That is it. Thank you very much. And I leave. Then I read the piece and I think of his suggestions. I send him a telegram that says, OK, so you’re right. So what? Don’t ever mention this to me again. If you do, I will never speak to you again. About two years ago I was visiting him and his wife in the Hamptons. I was at the end of a dining room table with a sit-down dinner of about fourteen people. Way at the end I said to someone, I sent him telegrams over the years. From the other end of the table he said, And I’ve kept every one! Brute! But the editing, one’s own editing, before the editor sees it, is the most important.

***

Aren’t you tempted to lie? Novelists lie, don’t they? 

ANGELOU: I don’t know about lying for novelists. I look at some of the great novelists, and I think the reason they are great is that they’re telling the truth. The fact is they’re using made-up names, made-up people, made-up places, and made-up times, but they’re telling the truth about the human being—what we are capable of, what makes us lose, laugh, weep, fall down, and gnash our teeth and wring our hands and kill each other and love each other.

intregul interviu aici 

2205
stofepovestile sunt peste tot, trebuie doar sa stim sa ne uitam la ele – putina magie cu “Stofe Buhusi”

povestile sunt peste tot, trebuie doar sa stim sa ne uitam la ele – putina magie cu “Stofe Buhusi”

astazi pentru prima data in prezentari, seminarii sau intilniri destinate unei consultante media, am facut – la vedere – un search pentru povesti. voiam sa demonstrez ca poti gasi povesti demne de a fi in ziare si reviste oriunde si, daca vrei sa apari in presa cind esti mic producator (in cazul acesta, in industria modei), trebuie sa te uiti cu atentie la business-ul tau si la oamenii din jurul lui.

sigur gasesti emotii si povesti.

*

cit timp au fost prelegerile profesoarelor de la Facultatea de Design, m-am plimbat prin pavilionul in care se afla tirgul Romanian Fashion Trends & Brands, un tirg destinat profesionistilor din industria modei. am cautat producatorul care parea ca are business-ul cel mai arid, cel mai putin probabil ca ar putea ajunge in presa, mai ales in reviste up market.

Stofe Buhusi  a fost alegerea mea, aveau un stand de 2 mp. cu citeva bucati de stofe asezate pe pereti.

l-am rugat pe directorul fabricii sa vina la sfirsitul prezentarii mele sa facem un exercitiu. i-am spus ca tot ce va trebui sa faca va fi sa raspunda la niste intrebari, toate vor avea legatura cu fabrica domniei sale.

l-am rugat sa nu pregatim nimic inainte ca sa fie foarte spontan totul. nu stiam nimic, dar absolut nimic despre STOFE BUHUSI.

*

apoi m-am dus si mi-am facut prezentarea in care povesteam cum poti sa cresti o relatie onesta cu presa oferindu-i subiecte care sa fie de interes si pentru ei, nu doar pentru tine. care-s pasii pe care-i faci in interiorul companiei, care-s pasii pe care-i faci in afara, cum se face un pitch, cum propui un subiect la o revista.

le-am spus celor din audienta ca vom face un exercitiu cu Stofe Buhusi si ca targetul meu e sa gasesc un story pentru o revista de business ( ZF, Business Magazin, Biz), un subiect pentru o comunicare in interiorul industriei domniei sale (prin urmare in publicatii ca Dialog Textil sau Business Textil) si un subiect pentru o publicatie glossy up market.

am vazut neincrederea pe chipul auditoriului. vorbeam despre Stofe Buhusi!

si-a venit domnul director Stefan Campanu.

***

– De citi ani e compania dvs?

– La anul implinim 130 de ani, s-a format in 1885, initial se numea Postavarul pentru ca a inceput sa functioneze producind postav, cu vremea ne-am mai extins si facem stofe.

in sala au aparut zimbete, aveam deja traditie, aveam un inceput de story.

– E cea mai veche companie producatoare de stofe din Ro? (cautam unicitatea)

– Da.

– Mai traieste vreo ruda a celor care au fost cei care au creat fabrica? (cautam emotia)

– Nu. Dar pot sa va spun ca unul dintre proprietari a fost Kogalniceanu. Fabrica n-a fost niciodata privatizata, nici pe vremea comunistilor.

– Exportati mult? (cautam cifre pentru publicatiile de business)

– Acum mai putin, dar pe vremea comunistilor exportam de 6 milioane de dolari. Acum exportam de 1 milion pe an. Suntem singura fabrica in care e productie integrata,

– Ce inseamna productie integrata?

– Luam de la prelucrarea fibrei pina la stofa finala, noi facem totul

iata story-ul pentru publicatiile de business textil sau business pur si simplu: cea mai veche fabrica de stofa din Romania, cindva detinuta de Mihail Kokalniceanu,  e singura care are intregul proces tehnologic “in house”.

 (desi nu sunt publicatie de profil, story-ul acesta despre cum se fabrica stofa de la fibra pina la produsul finit imi doresc sa-l fac si eu, pentru ca sunt sigura ca exista acolo atit de multe detalii de care habar nu avem noi, consumatorii, incit va fi o bucurie de poveste, fie ea si foarte tehnica)

– Citi angajati aveti (voiam sa vad rentabilitatea, pt publicatiile de business)

– 100

– In timpul razboiului ce ati produs? (mi-am facut repede calculul ca o companie de 130 de ani a prins toate razboaiele si ca e posibil sa fie un story cu emotie pentru ca este o perioada cu conditii extreme)

– In timpul razboiului am facut echipament pentru armata, uniforme militare. Si-am mai facut si in timpul razboiului din Irak echipament militar, acum piata araba e in descrestere si nu mai producem uniforme militare.

 story pentru publicatii ca esquire, fhm (istoria uniformelor militare produse in Romania) sau chiar ziare ( unde se produc in romania uniformele militare pentru soldatii care au participat la razboiul din IRAK)

– Care e cea mai in virsta angajata a dvs? (cautam emotie, story cu femeie, pentru o publicatie de femei)

– 56 de ani,

– Lucreaza de cind in companie? am ris si am facut o gluma: Spuneti-mi ca lucreaza de la 18 ani ca sa ma fericiti.

– Nu, de la 24

– Cu ce se ocupa?

– E creator de tesaturi.

– Ce inseamna asta?

– Inseamna creatia / modelul tesaturii, nu imprimeul ei.

– Mai exista alti oameni care sa faca meseria asta in RO? (cautam unicitatea)

– Fiecare fabrica de stofe ar trebui sa aiba.

– E posibil ca dinsa sa fie printre cei mai vechi in bransa?

– Da, cu siguranta este printre cei mai vechi.

iata un story pentru publicatii ca FEMEIA sau Avantaje – unul dintre cei mai vechi designeri de stofe din romania lucreaza la Fabrica de stofe Buhusi, fabrica detinuta cindva de Mihail Kogalniceanu). cu descrieri tehnice despre ce specificatii trebuei sa aiba tesatura pentru uniforma militara, pentru o stofa de costum etc

 

a fost o conversatie la prima mina, fara niciun fel de documentare si am gasit in mai putin de 10 minute citeva posibile articole despre Stofe Buhusi.

cum am facut?

am cautat tot timpul o poveste si o emotie. si-am fost curioasa in mod real fata de fiecare raspuns al domnului director al fabricii si-am fost atenta la fiecare cuvint sau reactie pe care o avea.

si-asa s-a creat putina magie.

povestile sunt peste tot, trebuie doar sa stim sa ne uitam la ele

 

2564

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!