Old Ideas Tour 2012 pune fata in fata cantecele de pe noul album si majoritatea pieselor care l-au transformat in legenda pe poetul-cantaret.
Odata cu lansarea Old Ideas, Leonard Cohen a primit un cadou neasteptat din partea intregului mapamond: inca din prima saptamana de la lansare, albumul s-a clasat pe primul loc in topurile din intreaga lume. Este o premiera chiar si pentru un artist atat de iubit, cum este Leonard Cohen.
***
atit am de spus: biletele se pun in vinzare de miine, 1 iunie, Reteaua Eventim: magazinele Germanos, Orange, Vodafone, Domo, librariile Humanitas, Carturesti si pe www.eventim.ro.
Stateam pe un scaun ergonomic, in biroul capitalist al sefului, unde se afla singurul telefon cu speaker. Un birou patrat, nu mai lung de trei metri si jumatate, cu pereti transparenti. Ridicam privirea si vedeam, ca intr-un glob de sticla, ziaristii si drumurile lor (zilnice) catre editorii foto, dtp si sedinte.
20 de minute. Atit i-au trebuit vocii lui Amos Oz sa cucereasca. Teancurile de ziare si carti de pe birou; imaginile care curgeau, fara sonor, pe plasma dintr-un colt; o-ntreaga cladire din cartierul Pipera in care, uneori si doar seara tirziu, nu se mai aude altceva decit fisiitul citorva zeci de calculatoare.
Vocea lui Amos Oz. A unui Leonard Cohen mai putin gutural. Vocea unui amant batrin, erotica si blinda.
20 de minute, si prin peretii de sticla se vedea desertul Aradului (Israel), fotoliul greu din „camera de studiu separată de restul casei prin câteva trepte şi-o uşă”. Si Amos Oz ridicand privirea catre micuta sa gradina, uitindu-se pe fereastra la lamii din curte, la cei citiva chiparosi, la „fâşia de cer” de deasupra lor.
***
Iubesc vocile. Exista ceva suprem si subtil in puterea lor. Ele hranesc imaginatia in felul in care doar literatura o mai poate face.
*
Ana Maria Onisei este jurnalist. Scrie pentru Adevarul, Dilema etc
mi-a dat leapsa Carmen Gheorghitza (cu tz ca esti rock star, da?) cu muzica din filmele preferate. am scris despre asta acum citiva ani si, pt ca am mult de scris pt revista astazi, trisez si pun aici textul de atunci. ca sa si muncesc putin insotesc textul cu cintecelele de pe youtube.
DO
O copilă se află în curtea unei şcoli şi plantează o floare. E un copil care a plătit un asasin ca să-l caute pe cel care i-a omorît familia. S-a împrietenit cu asasinul şi el i-a lăsat amintire lucrul la care el ţinea cel mai mult: o plantă într-un ghiveci. “Sunt ca planta asta”, i-a spus asasinul fetiţei care-l învăţase să joace mima, ea imitînd-o pe Marilyn Monroe şi el pe John Wayne. “Nu voi prinde niciodată rădăcini, mă mut dintr-o casă în alta, dintr-un loc în altul. Sunt ca planta asta” i-a spus asasinul care se numeşte LEON. În curtea şcolii, fata sădeşte planta ei dragă ca să prindă rădăcini, căci prietenul ei a murit… şi muzica pe care o auzi e Shape of My Heart a lui Sting (tema a fost reluată recent într-un duet cu Graig Davis sub numele de Rise & Fall)
I know that the spades are the swords of a soldier / I know that the clubs are weapons of war / I know that diamonds mean money for this art / But that’s not the shape of my heart
RE
O femeie frumoasă, cu coapse aţîţătoare şi glezne ca ale unui cal de rasă – într-o rochie a cărei simplitate scoate in evidenţă tot ce e mai frumos şi mai elegant -, coboară o scară semiluminată. Şoldurile i se leagănă senzual, umbra ei dansează pe perete. Se duce să-şi ia mîncare de la un restaurant pentru că soţul e plecat cîteva zile. Urcă apoi scara cu aceeaşi graţie (cred că doar asiaticele pot merge atît de graţios) şi întîlneşte un domn care coboară către acelaşi restaurant. Nu ştie că el va fi cel care îi va trezi sentimente de mult uitate, cum nu ştie că soţul o înşeală cu nevasta lui. Nu ştie că va trăi curînd O IUBIRE IMPOSIBILĂ (In the mood for love), dar va continua să urce şi să coboare scara aceea, unduindu-se, zi de zi, către restaurant pe muzica extraordinară a lui Umebayashi Shigeru (cîntecul se numeşte Yumeji’s Theme). Undeva, către final, când nu mai e nimic de spus între ei doi, curge genericul şi e Nat King Cole cu Quizas, Quizas, Quizas.
Quizas, Quizas, Quizas / Y asi pasan los dias / y yo desesperado,y Tu,Tu contestando / Quizas,Quizas,Quizas
MI
Doi copii dansează. Ea e blondă, are o rochiţă verde şi ştie să se mişte cu graţie, el e înalt, brunet şi, acolo de unde vine, nu a învăţat să danseze. E plătit însă să amuze o bătrînă miliardară care-şi doreşte să-l vadă dansînd cu nepoata ei, aşa că se conformează şi se mişcă stîngaci alături de copila blondă. Dansează după un cîntec trist de dragoste: Besame Mucho, şoptit de o doamnă cu o voce guturală, Cesaria Evora. Vor trece anii, hainele lor vor deveni din vernil, verde închis şi cei doi copii vor continua să danseze. El va alerga prin ploaie şi o va scoate din restaurantul acela snob unde ea va lua masa cu viitorul soţ. O va duce afară şi vor dansa printre stropii mari de ploaie, vor alerga şi vor cînta după muzica inimilor lor. Se vor despărţi, se vor regăsi şi vor trăi fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Marile speranţe (Great Expectation, regia Alfonson Cuaron) are pe genericul de final un cîntec extraordinar, interpretat de o trupă care se numeşte Mono: Life in mono.
The stranger sang a theme / From someone else’s dream / The leaves began to fall / And no one spoke at all / But I can’t seem to recall / When you came along / Ingenue
FA
O pungă se mişcă în bataia vîntului pe un trotuar. E albă, transparentă, pare un rest aruncat de cineva pe stradă. Dar vîntul o mişcă în stînga şi-n dreapta, înainte şi-napoi şi o transformă într-o pasăre mică sau într-o balerină. E multă graţie acolo şi multă frumuseţe. “Uneori e atît de multă frumuseţe în lume încît nu o pot privi pe toată, sufletul meu nu poate primi atîta frumuseţe” spune un tînăr care-i arată iubitei lui înregistrarea video cu punga aceasta care se mişcă liberă pe stradă. El e fiul unui militar homosexual şi al unei femei dezechilibrată mintal, ea e fiica unei familii “perfecte” în care soţii nu se mai iubesc şi nici nu-şi mai vorbesc. Frumuseţea aceasta e ilustrată de muzica lui Thomas Newman şi e ceva şi liniştitor, dar şi obsedant ca temă. American Beauty are la început şi un cîntec al celor de la Beatles, cîntec care se numeşte Because.
Love is all, love is new / Love is all, love is you / Because the sky is blue, it makes me cry / Because the sky is blue
SOL
Doi tineri într-o maşină plină de copii. Merg pe o autostradă americană prin deşert. Copiii sunt gălăgioşi, se ceartă între ei pe bancheta din spate; mama, care stă în faţă, se întoarce şi încearcă să-i împace. E o secvenţă tipică a unei familii obişnuite. Doar că mama şi tata nu sunt părinţi obişnuiţi sunt unii dintre cei mai celebri criminali americani. Sunt Mickey şi Mallory Knox prezentaţi de televiziuni drept “cei mai temuţi criminali de la Manson încoace” şi transformaţi în staruri. Sunt NĂSCUŢI ASASINI (Natural born killers), iar coloana sonoră a filmului în care le sunt prezentate crimele dar şi isteria televiziunii care vrea să ştie tot despre ei, îi include pe Peter Gabriel, Bob Dylan şi Giacomo Puccini. În secvenţa aceea de final, în care foştii criminali au acum o familie în toată regula, cîntă Leonard Cohen – Waiting for a miracle.
When you’ve fallen on the highway / and you’re lying in the rain, / and they ask you how you’re doing / of course you’ll say you can’t complain — If you’re squeezed for information, / that’s when you’ve got to play it dumb: / You just say you’re out there waiting / for the miracle, for the miracle to come.
LA
Secolul 18. O noapte ploioasă. Un tînăr îndrăgostit merge cu trăsura prin pădure grăbit să ajungă la un han unde o va întîlni pe o frumoasă contesa maghiară (Isabella Rossellini). O iubeşte şi vrea să-i mărturisească dragostea lui. I-a trimis un bilet şi a rugat-o să-l aştepte. Dar natura îi joacă feste, furtuna îl opreşte (d)in drum, iar roata trăsurii se împotmoleşte în noroi. Tînărul e Beethoven (Gary Oldman) şi cu disperarea îndrăgostitului care nu-şi poate vedea iubita, compune o muzică divină. O ştiţi sub numele Sonata lunii (Piano Sonata No. 14 (quasi una fantasia) in C-sharp minor, Op. 27, No. 2), dar după ce veţi fi văzut filmul IMMORTAL BELOVED, acordurile ei vor căpăta în mintea voastră o cu totul altă semnificaţie, plină de dramatism.
SI
Perechi de dansatori intră pe scenă. Mai întîi piciorul drept un pas în lateral, apoi o mişcare unduitoare din şolduri şi apoi piciorul stîng lîngă cel drept. Din nou dreptul un pas lateral, mişcarea din şolduri, stîngul lîngă cel drept. Perechi-perechi dansatorii intră din stînga către mijocul scenei. E un fragment dintr-un spectacol care are în public doi tineri ale căror destine sunt unite într-un mod aparte. Ea crede că-l ştie de undeva , dar nu-şi aminteşte şi nici n-are cum, pentru că a fost în comă multă vreme. El o ştie bine, dar nu poate să-i spună că a fost alături de ea în spital, pentru că i-ar dezvălui un secret sfîşietor. Sunt în aceeaşi sală de spectacol, pe rînduri diferite, şi îi desparte un scaun. Care e gol, dar într-un fel e ocupat … de spectatorii filmului HABLE CON ELLA. Melodia pe care perechile de balerini intră în scenă, către finalul filmului, se numeşte Raquel şi e cîntată de Bau.
Do – o tînără descoperă că poate să-şi umple viaţa aducînd mici bucurii unor oameni care nu o cunosc – Amelie
Re – un orb dansează tango cu o femeie care l-a atras cu parfumul ei – Parfum de femeie
Mi – două femei îşi încrucişează picioarele intr-un tango fierbinte după ce una dintre ele a cîştigat-o pe cealaltă la un concurs de “cine bea cel mai mult” – Frida
Fa – o divă ciudată ca o caracatiţă cîntă o oda a bucuriei şi a dragostei sincronizîndu-se cu o tînără care se luptă pentru viitorul planetei – Al cincilea element
Sol – un bolnav e scos pe targă afară în ploaie pentru un dans al bucuriei vieţii – Pacientul englez
La -“Love me, love me” cîntă Cardigans în timp ce o tînără îşi descoperă iubirea, privind printre peşti, un puşti ce se află dincolo de un acvariu uriaş – Romeo+Juliet
Si – “Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Chose a fucking big television”… sau alege orice altceva te face sa te simţi bine şi să ai Just a perfect day – Trainspotting
(asta e nou, nu era in textul initial)
Do – dovada ca oricit te-ai stradui sa traiesti singur, n-ai cum sa nu depinzi emotional de ceilalti, n-ai cum sa nu “te atirni de lucruri si de intimplari” (cum zicea Noica despre libertate). e o iluzie sa crezi ca esti liber, cum e un alint sa-ti imaginezi ca esti singur. Bleu – theme finale by Zbigniew Preisner
leapsa merge mai departe…. (sa ma gindesc cine ma va injura acum:) ) la… alex negrea. mi-ajunge o injuratura. gata.:)
m-am trezit fredonind sub dus “I like to see you naked”, am continuat cu versurile astea – asezate pe muzica – si cind preparam micul dejun.
dupa vreo 15 minute deja ma enervasem: de unde naiba sunt? si ce vrea subconstientul meu sa zica?:)
am vorbit putin la telefon si apoi am continuat sa cint ” there ain’t no cure for love” si brusc am realizat ca e cintecul asta al lui cohen
acum mai am doar o dilema: daca eu am adormit cu realitatea fm vorbind in computer si era nush ce emisiune de stiri de la rtv, iar cind m-am trezit tot stiri erau, cum naiba a ajuns cohen in capul meu? si cam pe la ce ora l-au difuzat de l-a inregistrat creierasul meu si-a ramas acolo?
„Simt grozav sa eternizez ceea ce creez, dar nu se poate. Este ceva in muzica care atinge omul unde nu poate atinge cel mai profund gand. As dori sa poata sa faca si dansii (publicul) excursia asta pe care o facem noi din cand in cand.
Arta e ce faci dumneata din senzatiile care te misca. Arta ramane in om. Orice om poate sa treaca de la valorile pe care le ating unele senzatii, de orice natura ar fie ele, la transcenderea senzatiilor.
Aceste senzatii nu se pot transmite. Eu pot sa trezesc in dumneata nevoia de a face muzica. Cand te misca ceva, cand corelezi astea, poti sa–ti doresti sa faci muzica, asa cum am facut si eu.
Muzica nu corespunde unei forme de a fi, muzica e o devenire, e ceva naste creste, ajunge la un punct de maxima expansiune si moare, ca o planta, ca un sentiment, ca orisicare alta intalnire omeneasca.
Dumneata vrei sa fixezi ceea ce te-a impresionat candva, lupti sa pastrezi in dumneata posibilitatea de a te impresiona, de a avea la dispozitie elementele cu care intretii stadiul ala de euforie. Asta e arta.”
Sergiu Celibidache acum foarte multi ani.
*
de miine vom citi in ziare exercitii mai mult sau mai putin chinuite/ inteligente/artistice de a fixa in cuvinte intimplarea din seara asta care se cheama “concertul lui cohen”. dar numa’ cei care s-au intilnit cumva, macar o data in viata, cu Celibidache vor fi constienti ca incercarile astea-s zadarnice.
