marius manole - Blogul Cristinei Bazavan

4 years ago

Ce am invatat dupa 1 an si jumatate de urban.ro – part 1: actorii/ artistii

De un an si jumatate am in grija site-ul care se numeste urban.ro pe care stiti ca l-am transformat intr-un site cu stiri culturale – accesibile publicului larg. Un site de lifestyle cultural – cu lucruri pe care le vezi rar in presa, dar care sunt menite sa-ti faca viata mai frumoasa.

In brieful pe care l-am facut la momentul in care faceam pozitionarea era trecut si „lucruri despre care oamenii sa vorbeasca cu drag ca le-au descoperit pe urban.ro. Fara barfe, fara viata personala a artistilor. Fiecare articol sa fie accesibil ca informatii dar sa ofere si date din care cititorul sa invete ceva nou. Prin activitatea noastra sa dam ceva inapoi artistilor care ne-au adus bucurie, sa-i ajutam in meseria lor, in promovarea muncii lor”.

Mai lucram la asta, dar aceste luni lungi de multa munca au sedimentat cateva obervatii care ar putea fi utile si pentru profesionistii din domeniile despre care scriem pe urban.ro.

Iata doua dintre observatiile rezultate din cele aproape 100 de interviuri facute doar in acest an jumatate, fara sa iau in calcul cei aproape 20 de ani de activitate in domeniu. Ele sunt despre actori (dar sunt valabile si pentru muzicieni, sau artisti din alte zone) si ce le-ar fi util sa faca pentru a le fi mai usor in relatia cu jurnalistii, pentru a avea mai multa acoperire in aceasta presa romana care nu e foarte generoasa cu spatiile pentru ei.

Fotografii bune postate in spatiul public (facebook, instagram, site-ul personal daca e cazul)

Astazi e mai important ca oricand ce fotografie e alaturi de informatiile depre tine, iar facebook-ul de exemplu este considerat spatiu public, deci jurnalistii pot folosi fotografiile de acolo.

O fotografie buna cu tine este cand te uiti in cadru, cochet aranjat/a ( spalat/a pe par si, daca esti doamna/domnisoara cu o coafura ingrijita).

Oricat de ciudat ar parea, sunt foate putine actrite in Romania care merg la coafor sau isi ingrijesc parul acasa, iar o fotografie cu ele intr-un colaj cu actrite din alte tari e total in dezavantajul celor de la noi.

E foarte usor sa faceti astazi fotografii, le poate face un prieten sau chiar voi cu telefonul, dar felul in care va expuneti in fotografii de multe ori va face un mare deserviciu.

Daca as fi actrita/actor si as fi suparat/a ca nu primesc atentia presei, ca lumea nu scrie si despre mine desi muncesc mult, as da un google search images dupa propriul nume si m-as uita la ce fotografii ies in rezultate. Daca nu e niciuna care ar putea sa stea pe o coperta de revista, mi-as face alte fotografii. AZI.

Povesti reale emotionante de spus la un interviu sau o intalnire cu un jurnalist

E o aptitudine care se deprinde prin munca, la fel ca orice alta aptitudine. Scoala de actorie din Romania nu pune deloc accent pe ceea ce inseamna brandingul personal al unui actor, pe cum sa vorbeasca la un interviu (si nu ma refer aici la a vorbi in fraze lungi, corect gramatical).

Daca ai ajuns, prin munca ta, fata in fata cu un jurnalist care ti-a oferit spatiul a fi prezentat unei audiente, trateaza acest lucru cu multa responsabilitate: spune ceva relevant despre tine, da context despre munca ta, ai pregatite de acasa povesti care ar putea fi spuse mai departe de cititor in categoria „ai vazut ce i s-a intamplat/ce a spus actorul acela?”

E pe urbanro o sectiune care se numeste „inapoi la teatru”, unde in fiecare zi alti actori raspund la acelasi chestionar despre emotiile si problemele care au aparut in perioada in care teatrele au fost inchise. E cel mai bun exemplu despre cum, desi avem aceleasi intrebari, rapunsurile nu vand o emotie la toata lumea, nu spun o poveste care sa-l faca pe cititor sa tina minte protagonistul. Puteti citi aici articolele din serie

E un bun exemplu pentru ce Papadopol sau Bartos sunt unde sunt. E adevarat ca muncesc foarte mult, sunt foarte talentati, dar acorda atentie oricarui mic detaliu din meseria lor, iar relatia cu presa e o parte foarte importanta din meserie. Uitati-va la seriozitatea cu care raspund la intrebari si detaliile suplimentare pe care le dau.

Desi nu e frumos sa fac comparatii, daca sunteti actor va recomand sa cititi raspunsurile lui Andreas Petrescu – actor, scenarist, dramaturg specializat in texte de comedie, dar si autor al multor texte care apar la iUmor. E un om care are tehnica de a spune povesti care sa genereze reactii, iar la aceleasi intrebari ca toata lumea a reusit sa dea context despre debutul lui, emotiile lui, actvitatea lui din ultimul timp, ce-i place si ce nu. Se pozitioneaza foarte frumos aratandu-si munca fara sa se laude, dar intelegi ca a facut multe lucruri importante in ultimii ani si intoarce subiectul catre nevoile colegilor lui, nu doar in beneficiul propriei persoane. Gasiti interviul aici. Cititi-l in paralel cu celelalte pentru a intelege diferentele.

Timp de cativa ani am tinut un training media in programul 10 pentru film din cadrul TIFF de la Cluj, in care incercam sa le arat actorilor selectati cum pot sa-si eficientizeze prezenta in spatiul public pentru a se simti asta si in aparitiile lor in presa.

Cea mai mare problema pe care o aveau era ca nu stiau sa se prezinte printr-o poveste si se aparau cu „ mie nu-mi place sa ma laud, nu pot sa fac asa ceva, nu am nevoie de media, de aparitii in presa”. Dar cand scoala scoate la nivel national cateva sute de actori pe an si cand orice produs cultural privat vrea si o audienta, notoritatea artistului e foarte importanta in luarea multor decizii.

„Nu am nevoie, nu stiu, nu pot sa ma laud in presa” e o reminiscenta a scolii noastre si e calea comoda prin care ne ascundem de putina munca cu noi.

Tehnica cea mai buna de folosit in asemenea situatii se numeste „show dont tell”: arat rezultatele muncii printr-o anecdota, sau prin recunostinta fata de ceea ce mi s-a intamplat in viata.

Ana Ularu si Vlad Ivanov sunt un exemplu exceptional in acest sens. Sigur ca rezultatele lor internationale sunt foarte importante, sigur ca au muncit foarte mult, dar in fiecare interviu au opoveste frumoasa accesibila, nu se lauda dar arata munca lor. Si daca va uitati la interviurile lor de acum 10-15 ani comparat cu ce raspund si cum raspund acum, veti intelege ca e ceva care se invata, se deprinde prin exercitiu.

E posibil ca respectivul training media de la TIFF sa mai circule in niste printuri printre actori, cum se intampla acum cativa ani, dar ma gandesc sa-l fac mai organizat intr-un ebook, sa-l las liber online poate ajuta pe cineva.

Perioada aceasta de furtuna din cauza pandemiei, nu doar in lumea artelor ci peste tot, ar fi util sa fie folosita ca sa invatam lucruri noi. In cazul actorilor cred ca putem lua in calcul de la o limba straina, abilitati sportive (calarie, coregrafie dans) pana la curatarea si perfectionarea a ceea ce se spune/ pune in spatiu public.

Mai dau un exemplu, Marius Manole este unde este, si-l invidiaza multa lume, pentru ca munceste imens si pentru ca nu se teme sa invete lucruri noi de fiecare data cand i se dechide o usa noua in meseria lui. Il cunosc de mai bine de 15 ani si in tot acest timp nu a existat un moment in care sa-i solicit ajutorul pentru un material si sa ma refuze. A tratat intotdeauna fiecare solicitare cu maxima atentie la detalii si cu foarte mult respect i generozitate, chiar si cand nu era vorba de aparitia lui in articol, ci doar o informatie de context.

De ce generatia Netflix, iubitoare de House of cards, ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra –

teatru

6 years ago

De ce generatia Netflix, iubitoare de House of cards, ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra –

Richard 3 de la Teatrul Bulandra e poate cea mai “umana” dintre versiunile de Richard pe care le-am vazut de-a lungul timpului.

Si sunt dintre norocosii care l-au vazut pe Kevin Spacey la Old Vic in acelasi rol ( in 2011, in regia lui Sam Mendes), dar si pe domnul Marcel Iures in montarea de la Teatrul Odeon, regizata de Mihai Maniutiu. (se juca din 1993, dar cred ca am vazut-o prin 95-96).

Pentru cine nu s-a intalnit cu piesa (dar nici cu partea de istorie care l-a inspirat pe Shakespeare), doua randuri despre subiect: Richard III este unul dintre cei 3 fii ai ducelui de York, dar nu este eligibil pentru tronul Angliei pentru ca fratele sau mai mare, Regele Edward IV, are doi baieti.

Richard s-a nascut diform (e posibil sa fi avut ceva similar cu tetrapareza), e o legenda in jurul lui despre cum s-a nascut cu picioarele in fata, cu par si dinti.

Nimeni nu l-a iubit inca din copilarie. E urat, diferit de ceilalti si, spre compensare, isi dezvolta un spirit manipulatoriu – machiavelic – pentru a avea ceea ce-si doreste cel mai mult – puterea si atentia, iubirea celorlalti. Si calca pe cadavre la propriu ca sa obtina ceea ce isi doreste: regatul Angliei.

In piesa lui Shakespeare, Richard “iese din text” de cateva ori si interactioneaza cu audienta, i se adreseaza direct, dand explicatii despre alegerile sale machiavelice – o directie pe care generatia Netflix o cunoaste de la personajul lui Kevin Spacey din House of Cards (unde din nou aveam dorinta de putere, machiavelism si multe crime).

In noua montare de la Teatrul Bulandra, in regia lui Andrei Serban, Richard 3 interpretat de Marius Manole are toata rautatea si durerea pe care o aduce textul lui Shakespeare dar, spre deosebire de montarile cu Iures sau Kevin Spacey, mai are o nuanta despre incapacitatea lui de a se dezvolta emotional.

Richard e blocat in crestere si emotie undeva in copilarie.

E o nuanta pe care Manole poate sa o duca pentru ca are organic o vulnerabilitate si o energie care cer protectie, te fac sa vrei sa-l iei acasa. E parte din carisma lui, din felul in care e construit.

Dincolo de scena, Marius Manole are acest amestec de forta si vointa, de determinare (alearga la maratoane, e un arhanghel modern al dreptatii gata sa se ia la lupta cu oricine cand vede o nedreptate, e implicat in actiunile societatii civile), toate astea puse alaturi de vulnerabilitate, fragilitate, emotie.

Si prin distribuirea lui in Richard III-lea spectacolul isi schimba putin directia – e mai mult despre cum lipsa dragostei naste monstri. Despre cum un om care ravneste dupa iubire, o ia cu forta de la toti din jurul lui – de forma nu in fapt – iar fiecare nou refuz il inraieste si-l indreapta spre o crima, un viol…

In plus, Andrei Serban a ales ca aproape toti actorii (cu exceptia lui Richard – Manole, Ducele de Buckingham, prietenul lui Richard – Catalin Babliuc si Ducesa de York, mama lui Richard – Mirela Gorea) sa joace mai multe personaje, multe duse intr-o zona caricaturala pentru a crea spatiu de admiratie si intelegere fata de Richard.

De ce generatia NETFLIX care a iubit House of Cards ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra?

Pentru ca vorbeste despre o realitate care se repeta de 600 de ani, fara ca sa fi invatat nimic din ea.

Pentru ca o sa se scufunde in placerea faptului ca inca un regizor alege sa aduca pe scena intr-un text clasic un semnal de alarma la ceea ce traim astazi, noi romanii care vrem o viata corecta pusi fata in fata cu cei care vor puterea ca sa-si acopere frustrari si frici.

(ma rog, scaldatul acesta in placerea de a-l vedea ironizat pe Dragnea care ia chipul lui Richard – Manole unul dintre cei mai vehementi dintre artistii care-i condamna actiunile politice, placerea aceasta nu tine foarte mult pentru ca – in aceeasi cheie din textul lui Shakespeare, cand eroul vorbeste cu publicul, Andrei Serban si Dana Dima – care a facut adaptarea textului – au ales sa-l aduca si pe autor, pe Marele Will pe scena, ca sa-i scuture putin pe spectatori.)

Pentru ca e o montare foarte actuala, decupata dinamic si o sa va capteze atentia chiar daca tine 3 ore si ceva.

Vizual, decorul care creeaza planuri diferite folosindu-se de neoane in culori puternice iti da imagini cu care esti familiar de pe instagram (sau din expozitiile de arta contemporana)

Costumele sunt moderne, cu solutii inteligente si cu umor pentru a face trecerea de la 1483 cand a fost incoronat Richard III -lea in 2019…

Exista chiar si in comportamentul personajelor actiuni aduse in contextul momentului – Edward, printul de Wales, cel care ar trebui sa-i urmeze la tron lui Eduard al IV-lea, e obsedat de un joc pe consola.

Regina Elisabeth anunta moartea sotului sau Eduard al IV-lea printr-o conferinta filmata cu telefonul, primarul Londrei vrea sa-si faca selfie-uri cu importantii reprezentati ai Coroanei care vin in vizita, consiliul Coroanei e un fel de Parlament etc etc

Limbajul e foarte modern, prin traducerea si adaptarea Danei Dima, partenera de viata si de creatie a lui Andrei Serban. Dar raman in text toate monoloagele devenite referinta in literatura sau cinematografia moderna

(Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat,

Prin soarele lui York, în toi de vară;

Iar norii toţi, ce casa ne-o striveau,

Sunt îngropaţi în sînu-adînc al mării.

Purtăm pe frunţi cununi de biruinţă;

Din ciunte arme am făcut trofeu;

Din aspre trîmbiţi, vesele taifasuri;

Din marş războinic, paşi suavi de dans.)

Pentru ca vorbeste despre noi cei care suntem astazi – cand urlam dupa atentie si iubire si-am face orice tumbe ca sa ne placa lumea sau ca sa avem mai multa putere, influenta.

Pentru ca ne da o cheie emotionanta pentru rezolvarea mizeriei in care ne-am scufundat: lipsa dragostei naste monstri. Si depinde de noi cum intelegem sa folosim cheia aceasta, dincolo de un spectacol public, de fatada, de ambalaj, pe care-l jucam si noi chiar daca nu suntem actori.

Si mai ales pentru ca e o montare istorica, despre care se va vorbi peste ani si e pacat sa fi fost contemporani cu ea si sa o fi ratat din … ignoranta.

Richard …………………………………………………………………..MARIUS MANOLE
duce de Gloucester, mai târziu regele Richard al III-lea

Regele Eduard al IV-lea
Un ucigaș GEORGE IVAȘCU
Lordul Primar al Londrei

Regina Elisabeta
soția lui Eduard al IV-lea RODICA LAZĂR
Un călugăr

Regina Margaret
văduva regelui Henric al VI-lea
Copilul Eduard, prinț de Wales CORNEL SCRIPCARU
fiul lui Eduard al IV-lea
Shakespeare

Lady Anne,
mai târziu ducesă de Gloucester și regină, anterior
casătorită cu Eduard, fiul regelui Henric al VI-lea; ALEXANDRA FASOLĂ
Un Călugăr

Ducele de Buckingham ……………………………………………….CĂTĂLIN BABLIUC

Hastings, Lordul șambelan ADRIAN CIOBANU
Un Cetățean

George, duce de Clarence, fratele lui Richard al III-lea
Lord Rivers, fratele Reginei Elisabeta CONSTANTIN DOGIOIU
Sir Richard Ratcliffe
Un cetățean

Brakenbury, locotenent al Turnului
Dorset, fiul lui Elizabeth dintr-o căsătorie anterioară ALIN STATE
Catesby

Lord Stanley
Un Ucigaș LUCIAN IFRIM
Un Cetățean

Ducesa de York …………………………………………. …………….MIRELA GOREA
mama regelui Richard al III-lea, a lui George, duce de Clarence și a regelui Eduard al IV-lea

Copilul Richard, duce de York
O Cetățeană CATINCA MARIA NISTOR
Un Căpitan

(VIDEO) Ce auzim cand ascultam muzica clasica: 17 lectii simple, online, pentru copii, despre muzica clasica –

culturale

6 years ago

(VIDEO) Ce auzim cand ascultam muzica clasica: 17 lectii simple, online, pentru copii, despre muzica clasica –

Copilaria mea a fost intr-o vreme si cu un context in care as fi putut acumula mai multe notiuni despre muzica clasica decat multi dintre copiii de azi. (nu s-a intamplat la nivelul la care ar fi trebuit si imi pare rau ca nu stiu mai mult…) La sfarsitul acestui text e povestea mea de lupta impotriva dobandirii unor notiuni despre muzica culta:).

Ma gandesc mereu ca, astazi, un copil la fel de indaratnic ca mine in ceea ce priveste cultura muzicala, dar mult mai atacat de informatii din toate partile, care are zeci de filme si de canale tv, care are milioane de cantece de ascultat si zeci de festivaluri de muzici moderne bifat, acest copil se va intalni si mai greu cu muzica clasica.

Asa ca am scris acest text pentru a le arata parintilor cat este de important ca un copil sa-si deschida mintea si spre alta muzica. Sa nu spuneti ca nu aveti unde sa-i expuneti la sunetele muzicii clasice. Si ca nu mai exista lectiile domnului Iosif Sava din copilaria noastra, ca e greu sa ajungeti la Ateneu si ca biletele la festivalul Enescu sunt scumpe. Nu e despre asta, credeti-ma…

Asa cum va duceti copiii la inot, sau la dansuri de societate, la meditatie la engleza sau japoneza, expuneti-i cat sunt mici si la sunetele muzicii culte, clasice. S–ar putea sa le deschideti usi noi din mintea si sufletul lor. Poate nu vor ajunge compozitori sau muzicieni instrumentisti, dar nici cand ii puneti sa citeasca nu sperati ca se vor face scriitori, ci doar le dati instrumente noi pentru ca gandi mai larg si mai frumos.

De cateva zile, exista online, un curs in 17 episoade despre detalii care compun tablolul mare al muzicii clasice. Fiecare episod are sub 10 minute, ati putea face cu copii dvs mici auditii in week end-uri.

Vor afla despre tema muzicala, despre tempo, despre perioadele muzicale, despre de ce dirijorul e un fel de DJ si cum citeste el o partitura pe verticala…

“Lectiile” sunt predate de actorul Marius Manole si muzicianul Paul Ilea. Cand o sa-i vada copiii dvs cum arata – caci numai a profesori nu arata (Paul are dreaduri uriase:), plus ca s–ar putea sa-l recunoasca drept domnul care conduce trupa de la Vocea Romaniei:) ) – si cand vor vedea cat de relaxati si de pe intelesul lor vorbesc, s-ar putea sa li se para chiar cool mini cursul online despre muzica clasica.

Cursul care se numeste “Ce auzim cand ascultam muzica” e parte din promovarea concursului George Enescu (unul dintre cele mai importante concursuri de interpretare din lume, dedicat tinerilor muzicieni) care e in aceste zile la Bucuresti.

Toate lectiile le gasiti in acest playlist de pe youtube, dar pot fi descarcate si pe telefon din aplicatia Festivalului Enescu sau “culturesc”.

10 minute – un episod, in fiecare week end, o mini lectie despre muzica clasica, la mic dejun, in familie. Ar putea fi o traditie care sa planteze seminte frumoase in mintile copiilor dvs. Nu trebuie sa fiti dvs experti, ci doar sa aveti deschiderea ca impreuna cu copiii sa ascultati periodic cate 10 min explicative despre muzica culta…

“Ce auzim cand ascultam muzica” e un proiect DC Communication, realizat cu sprijinul Raiffeisen Bank, Samsung, Wilo Foundation si Paradigma Film.

Povestea mea de prietenie indaratnica in compania muzicii clasice.

Am mai povestit ca vin dintr-o familie modesta, fara prea multa scoala, in care exista un unchi educat si sofisticat “compozitor la Bucuresti”. Gheorghe Bazavan se numea, scria muzica corala si, in apartamentul lui de la Lizeanu, avea un pian cu coada. Acolo era biroul lui unde noi – copiii – nu prea aveam voie.

In ciuda stradaniilor unchiului care intuia in mine ceva inclinatii artistice, nu s-a lipit de mine prea multa cultura muzicala. Imi cumparasera si un instrument – chitara – dar mie matematica mi se parea mai interesanta. Dar chiar si-asa, indaratnica in ale invatatului despre muzica clasica, tot am cateva amintiri superbe (unele si amuzante) legate de muzica pe care nu o intelegeam.

I-am spus o data ca muzica clasica e pentru desene animate… ca e ca la Tom si Jerry. N-a ras de mine, mi-a povestit despre Walt Disney si cum l-a convins pe Igor Stravinsky, un celebru compozitor rus, sa-i dea muzica din Ritualul primaverii pentru unul dintre filmele lui animate. (peste ani am citit biografia lui Walt Disney, am dezvoltat o fascinatie pentru geniul lui, si mi-am dat seama ca in discutia aceea plecata de la o mica obraznicie de-a mea a fost plantata o samanta in mintea mea care a inflorit mai tarziu).

Alta data a vrut sa-mi arate ca e multa matematica in muzica. Si mi-a vorbit despre armonia muzicala, despre gamele majore si minore si despre terte. Stiu ca mi-a explicat ca totul e ca o ecuatie, ce pui intr-o parte, trebuie sa fie egal cu ce e in cealalta parte, dar din pacate nu imi mai aduc aminte demonstratia exacta. Imi amintesc insa senzatia pe care o aveam cand imi explica: “wooow, ce multa stiinta e si in muzica” si “e vorba despre echilibru”.

Cu toate acestea (mai sunt multe momente in care mi-a explicat lucruri, ba mi-a pus in brate si un teanc de biografii ale marilor compozitori – pe care le-am citit cu fortaJ ), muzica clasica a fost departe de a fi o buna prietena cu mine.

Abia acum cativa ani m-am mai linistit in relatia mea cu muzica clasica. La un Festival Enescu am intrat in sala cu inima stransa stiind ca voi asculta Rapsodia romana nr 2 cu Daniel Barenboim si Radu Lupu, stiind ca oamenii aceia erau geniali si eu nu aveam capacitatea/cultura sa simt si sa inteleg adevaratul lor har. M-am intalnit cu doamna Rodica Mandache care mi-a zis; Daca te doare capul cand asculti o lucrare culta, nu e vina ta; cei de pe scena n-au stiut sa o faca accesibila tie.

N-a fost cazul cu cei doi titani – Barenboin si Lupu – dar replica doamnei Mandache a mutat vina de la mine (de la lipsa mea de cultura) la ceilalti, iar asta m-a ajutat sa ma relaxez si sa primesc muzica mai direct, organic, fara prejudecati.

Astazi regret ca in copilarie nu am fost mai atenta la ce mi se explica si nu am provocat alte discutii, pentru ca stiu ca matematica – pe care o iubeam atat de mult – mi-a organizat mintea, mi-a adus si bucurii, dar nu mi-a completat in suflet starile pe care mi le aduce muzica de orice fel.

Astazi ii invidiez pe prietenii mei care fac legatura rapid intre lucrari si perioade muzicale, cand eu stiu doar o parte generoasa din trivia vietlor compozitorilor (pentru ca tot ce voiam sa tin minte din lecturile adolescentei despre compozitori erau iubirile si amantlacurile lor).

Astazi cand vreau sa ma linistesc, sa-mi fac ordine in minte, ascult muzica clasica. Nu cele mai complicate lucrari, dar sunt compozitori pe care ii consider magici in raport cu ce stiu si pot sa faca cu mintea si sufletul meu.

Si in mod particular, as putea povesti multe despre Bolero-ul lui Ravel pentru ca e multa matematica acolo:)

Dati-le copiilor cand sunt mici sa asculte putin cate putin muzica culta. O sa li se obisnuiasca si urechea si sufletul si o sa-i ajute mai tarziu.

The Otter Shoes – pantofii care fac fapte bune (campanie umanitara) –

diverse

7 years ago

The Otter Shoes – pantofii care fac fapte bune (campanie umanitara) –

Stiti expresia “sa fii in pantofii altcuiva” care in engleza – “in your shoes” – inseamna sa te pui in locul altcuiva, nu sa-i imprumuti pantofii.

Cum ar fi ca un domn sau o doamna sa fie “in your shoes” fara ca tu sa stii cine e… sa fie, la propriu, incaltat(a) cu pantofii tai pe care i-ai daruit fara sa-l cunosti?!

In Romania sunt mii de oameni care nu au avut vreodata o pereche buna de pantofi. Sunt zeci de mii de copii care s-au incaltat de la fratele mai mare sau au plimbat toti singura pereche de pantofi a familiei.

Asta e realitatea, nu ne mai ascundem de ea, dar nici sa ne vaicarim despre cum e tara noastra nu ne ajuta.

Prietenii mei apropiati, dar si multi dintre cei care cititi acest blog, va veti cumpara in vara aceasta sau la inceputul toamnei perechi noi de pantofi pentru ca… vin colectiile noi, ne place sa avem noile aparitii.

Nu spun asta ca sa va simtiti vinovati in raport cu oamenii despre care vorbeam mai sus, spun pentru ca acum – impreuna – putem face o fapta buna la fiecare pereche de pantofi noi.

Cum ar fi ca la comanda ta online de la Otter, curierul sa ridice, gratuit si o pereche de pantofi buni dar pe care tu nu-i mai porti?! Si sa stii ca pantofii sunt luati, igienizati de compania Total Wash si trimisi prin Crucea Rosie intr-o zona defavorizata spre bucuria imensa a unui om care va avea cu ce sa se incalte in toamna asta?

Eu nu sunt dintre cei care in copilarie sa fi avut multi pantofi. Sau cizme. N-aveam de unde sa aleg, aveam cate o pereche de incaltari pe sezon, aceeasi poate si 2-3 ani daca nu-mi crescuse piciorul. Imi aduc insa aminte de primii mei pantofi cu toculet, maro, doar ai mei – nu-i imparteam cu sora mea. I-am purtat 3 ani, clasa VII-a si jumatate de liceu. In amintirea lor, de multe ori cand merg la conferinte si ma expun in spatiu public (ceea ce nu e confortabil pentru mine) imi caut confortul in niste pantofi maro, dintr-o piele foarte subtire, care e ca o imbratisare. Am grija mare de ei, cred ca-mi poarta noroc:)

Astazi imi permit orice pantofi mi-as dori, dar tot tin minte pantofii aceia cu care am mers la scoala 3 ani. Pentru ca nu aveam altii, si trebuia sa am grija de ei.

Ei bine, pentru tinerele care n-au prea multe posibilitati, acum impreuna cu Otter si Crucea Rosie putem face o fapta mai mult decat buna… e o mica magie pentru ca cineva de oriunde din tara o sa se bucure de o pereche de pantofi pe care o donam.

(eu stiu deja ce pantofi voi dona, sper ca persoana care-i primeste sa-I iubeasca la fel de mult ca si mine, o sa le spun povestea zilele viitoare –sunt cumparati din Paris)

De ce cred ca e bun exercitiul acestei campanii pentru fiecare dintre noi?

Pentru ca ne invata, ca atunci cand eram mici, ca daca ai mai mult e frumos sa imparti cu altii
Pentru ca indirect ne conduce spre a ne face curat in incaltamintea de sezon pentru a pregati donatia. (iar orice curatenie e un bun prilej de bilant intern)
Pentru ca dai un folos, un sens, unor perechi de pantofi pe care nu-I mai porti.
Pentru ca exersezi despre a nu detine totul, a empatiza cu altii si – mai ales – a bucura pe cineva fara niciun interes, fara sa stii macar cine e.

Ce trebuie sa faceti?

Cand va cumparati o pereche de incaltaminte de pe otter.ro, aveti posibilitatea de a selecta optiunea de donare. La livrarea comenzii, inmanezi curierului care ti-a adus cumparaturile coletul cu donația pregătită.

Atentie!!!! O fapta buna e o fapta buna pana la capat. Otter ofera oricui posibilitatea de a dona. Chiar si atunci cand nu comandati nimic de pe site, puteti chema gratuit curierul sa ridice donatia, astfel:

Va faceti cont pe otter.ro
Solicitati curierul pentru donatie,
Pregatiti coletul iar curierul vine si il ridica.

Un mic secret – o sa ne recunoastem pe strada cei care am donat… veti vedea, o sa primiti un dar cand donati si o sa ne cunoastem intre noi dupa un indiciu simpatic.

Sunt in aceasta campanie minunata alaturi de Marius Manole. Nici el nu vine dintr-o familei instarita, si el avea resurse limitate pentru incaltaminte in copilarie. Astazi e unul dintre cei mai iubiti actori ai Romaniei, munceste in draci, dar are timp sa fie si generos. Va voi spune curand si povestea pantofilor pe care-i va dona Marius.

O sa va tot revin sa reamintesc ca puteti dona o pereche de incaltaminte toata luna august si puteti face o fapta nepretuita, ca emotie, empatie si generozitate.

Va multumesc din suflet pentru fiecare pereche de pantofi pe care o veti dona.

Concurs_Enescu_31mai_foto-Andrei Gindac_89

Ce auzim cand ascultam muzica? – un atelier spectacol pentru liceeni care sper sa se repete din toamna –

diverse

7 years ago

Ce auzim cand ascultam muzica? – un atelier spectacol pentru liceeni care sper sa se repete din toamna –

Zilele trecute, inainte de vacanta scolara, am fost in licee bucurestene sa vad un proiect unic in Romania: Ce auzim cand ascultam muzica?

Peste 500 de elevi din 4 licee au simtit – prin joc si discutii libere – ca muzica clasica e accesibila, e o lume in care, dupa ce intri, ai parte de emotii speciale.

Peste 500 de copii au fost atenti o ora intr-o zi de scoala la un muzician (Paul Ilea) si un actor (Marius Manole) care le-au vorbit despre compozitori sau actori mari ai lumii, care le-au aratat mash up de Mozart cu Satra Benz sau interpretari ale lui Hamlet cu George Vraca si Adrian Pintea.

Copiii nu auzisera niciodata de Samuel Barber – un compozitor american care s-a nascut la inceputul secolului trecut – dar cand au descoperit ca muzica lui are acorduri pe care le stiu dintr-unul din hiturile lui Tiesto, au inceput sa zambeasca.

Tot asa cum au zambit cand Paul le-a cantat live la pian schimband tempo-ul unei teme muzicale ca sa le explice ce inseamna „Agogica”.

Totul era atat de natural si de interactiv, bazat pe curiozitatea activa a celor prezenti, incat nici Paul sau Marius n-au simtit cand au depasit putin cadrul „lectiei” lor si au intrat in termeni de teorie muzicala, mult mai aplicati.

Ce au invatat sau mai degraba au descoperit copiii?

Criteriile dupa care poti aprecia calitatea unui act artistic de muzica clasica: tempo, frazare, nuantare, claritatea sunetului, tehnica si stapanirea instrumentului
Diferenta intre muzica clasica si muzica culta…
Ca daca ai rabdare si iti cultivi auzul pentru anumite ritmuri, pot descoperi lumi noi in zona muzicii clasice.

Sigur ca un asemenea program super interactiv care – desi cu pasi exacti de urmat in partea de „predare” – a lasat mult spatiu pentru elevi sa intrebe orice isi doreau, un asemenea program nu se putea face decat cu cineva care stie foarte foarte bine teorie muzicala, care imbina mai multe stiluri, care putea sustine credibil in fata copiilor melange-urile de ritmuri pentru ca le-a exersat, a participat la transformarea unora dintre ele.

De asta, selectia lui Paul Ilea in acest proiect mi se pare minunata. Desi e producatorul muzical de la Vocea Romaniei, adica e prezent pe scena cu orchestra in fiecare dintre editiile emisiunii, Paul nu are (si nici nu-si doreste) notorietatea unei vedete tv. Dar are un premiu pentru cea mai buna muzica de film (UCIN 2014), un premiu MTV (pe vremea cand MTV avea conta in muzica de peste tot din lume) si a urcat pe scenele lumii alaturi de nume ca Yehudi Menuhin, The Prodigy, Faithless, Busta Rhymes, Korn, Kylie Minogue, Kelly Rowland, Bob Sinclair).

Personal, il apreciez deosebit pentru colaborarea sa constanta cu domnul Gigi Căciuleanu si sper ca va scoate candva intr-un album piesele compuse sau reorchestrate special pentru aceste show-uri.

Iar faptul ca mediatorul a fost Marius Manole – in licee care aveau trupe de teatru, acolo unde copiii stateau la sfarsit la coada pentru autografe de la el -, a fost inca o poarta deschisa spre mintea si atentia copiilor.

Asa se face ca am vazut copii care au primit cu super bucurie o lectie – atelier spectacol si care i-au aplaudat cu entuziasm pe ”profesori”.

Sper din totul sufletul sa se reia acest program si in toamna si – poate – sa fie gazduit la ARCUB, cu acces gratuit, pentru a se li se da o sansa si copiilor din alte licee la care nu va ajunge caravana sa se bucure de aceasta lectie spectacol. Plus ca ar putea fi un model de lucru pentru profesori de orice materie in abordarea unei ”lectii” – interactiv, out of the box…

Cursul are si o aplicatie care va fi activa din toamna si care va permite oricarui spectator iubitor de muzica clasica sa isi spuna parerea prin vot asupra interpretarilor participantilor de la concursul de interpretare George Enescu.

Aplicatia JuratEnescu va fi lansata la inceputul concursului si va da posibilitatea celor care urmaresc, fie online, fie din sala tinerii artisti aflati in competitie sa faca propriile notari. In final, 10 dintre cei mai activi si mai constanți jurati amatori, care vor fi cel mai aproape in aprecierile lor de ceea ce juriul a decis vor fi premiati cu diploma de Jurat Ucenic, vor primi bilete pentru editia din 2019 a Festivalului George Enescu si vor fi invitati la o serata cu membrii ai juriului Concursului.

Proiectul ”Ce auzim cand ascultam muzica” a fost realizat de DC Communication, cu sprijinul Raiffeisen Bank, Samsung si al fundatiei Wilo.

Crezul sub care se va derula Concursul International George Enescu 2018 este „Descoperă talentul. Aplaudă efortul. Captează emoția”. Pornind de la consideratiile marelui compozitor roman George Enescu, care spunea ca in muzica este nevoie de 30% talent si de 70% munca, Concursul International George Enescu 2018 isi propune sa fie o sarbatoare a darului unui artist si a muncii depuse, incununate in bucuria participativa a publicului: o invitatie la a trai impreuna emotia.

(Reportaj) Live for the Story – Marius Manole – #DupaAni

reportaj & story

7 years ago

(Reportaj) Live for the Story – Marius Manole – #DupaAni

Duminica, la mijlocul lui aprilie, la o saptamana dupa Pasti in Bucuresti e primavara. E atat de cald incat oamenii sunt imbracati in sacouri, iar asta nu e o veste buna pentru cei care fac teatru: spectatorii potentiali ar putea petrece seara pe o terasa, nu intr-o sala de spectacol.

Nu si in cazul spectacolelor lui Marius Manole care sunt sold out de cateva zile. In duminica aceasta, Marius Manole joaca in doua spectacole – Demnitate, impreuna cu Serban Pavlu, la Teatrul Avangardia, si Viforul la Teatrul National, spectacolul vedeta al TNB-ului la Centenarul Unirii.

Ai zice ca e o zi grea, dar Marius Manole – “singura vedeta mare pe care a dat-o Teatrul National dupa 1989” conform descrierii lui Ion Caramitru – a avut momente si mai grele cu 3 spectacole si repetitii intr-o zi sau, recordul, 5 spectacole intr-o seara.

Marius Manole are aproape 40 de ani si e actorul care joaca cel mai mult in teatrele din Bucuresti, e alegerea lui si o parte din bucuria lui in viata. Pe langa repetitii si spectacole, Marius Manole prezinta o emisiune de radio – matinalul de la Smart FM in compania lui Marius Tuca (adica se trezeste zilnic la 5.30 dimineata), din cand in cand alearga la semimaraton, e imaginea unor produse comerciale si ambasador al unor asociatii umanitare: Hope& Home for Children e cauza care ii e cea mai apropiata.

In duminica de dupa Pasti, Marius Manole a mers dimineata la biserica, si-a plimbat cainele, a mancat sanatos (peste si orez cu legume) si s-a organizat pentru spectacolele de seara. O sa ajunga la Cinema Pro unde e Demnitate pe la 15.30, cu o ora jumatate inainte de spectacol; va pleca imediat in viteza spre TNB pentru repetitiile de la Viforul de dinainte de repprezentatie, va juca apoi spectacolul si, pe la 23.30 cand se va fi terminat toata munca, va merge linistit spre casa pentru a se reasambla emotional dupa efortul celor 8 ore intense.

“Daca as pleca de-acasa cu gandul ca am doua spectacole si amandoua grele, n-as mai pleca. M-as inchide si as zice – Hai, la revedere, ne mai vedem si alta data. O iau pe rand, mai intai fac un spectacol si apoi ma gandesc ca incep altul.

Dar fara sa vreau ma gandesc la detalii din spectacole, nu la cat sunt de grele sau ca trebuie sa fac mai multe in aceeasi zi. De seara de cand ma culc am in cap ca a doua zi am spectacolul acela. Nu incep sa repet text sau ceva, dar imi vin flash-uri cu ganduri si senzatii despre momentele unde nu mi-a iesit cate o chestie data trecuta si ma gandesc de ce nu mi-a iesit.

Nu repet efectiv, dar undeva orice-as face – ca merg la cumparaturi, ca am alta treaba pe acasa – creierul lucreaza. De asta e obositor, de fapt. Pentru ca lumea zice “hai, mai, ce faci? Te duci la teatru si joci doua ore”, dar nu e chiar asa pentru ca alea doua ore inseamna toata ziua, de fapt.

Sigur nu stau acum in lotus ca sa ma concentrez toata ziua, dar orice fac, undeva in cap e un motoras care se gandeste la spectacolul care urmeaza sa se intample.”

E ora 16.00, a ajuns la Cinema Pro. E imbracat intr-o camasa alba de vara, cu parul ciufulit, cu un rucsac negru in spate. Are la mana ceasul smart care-i masoara pasii si caloriile consumate. Doar gandurile nu i le masoara, dar pentru cei care-l stiu de multi ani, Manole din anul de gratie 2018 e la fel de timid ca pe vremea cand venise in Bucuresti si mergea spre teatru imbracat in culori cenusii, pe langa pereti, eventual cu castile puse, de teama sa nu-l opreasca lumea sa vorbeasca cu el.

Intra pe scena “sa dea textul”.

Il stiu personal pe Marius Manole (sau mai corect, el ma stie – pentru ca eu il stiam dinainte de la teatru – Inima de Caine a fost spectacolul revelatie al anilor 2000) de mai bine de 10 ani. Unul dintre primele interviuri din viata lui de actor a fost cu mine. L-am chinuit atunci mai mult de 4 ore, dar a raspuns cu rabdare si sinceritate, iar cateva zile mai tarziu a participat la o sedinta foto dificila in care faceam trimitere la balet (puteti citi interviul aici). Stiam ca studiase putin si coregrafia, dar nu banuiam atunci ca, 10 ani mai tarziu, va participa – si castiga – emisiunea “Uite cine danseaza”.

S-ar zice ca am o placere jurnalistica speciala sa-l “chinui” pe Marius pentru ca la cativa ani distanta de la prima noastra intalnire l-am dus pana la Brasov la Hospice Casa Sperantei ca sa cunoasca micuti care seamana cu personajul sau din Oscar si Tanti Roz. Stiam ca publicul va descoperi astfel empatia lui extraordinara si dorinta de a-i ajuta pe altii. (puteti citi reportajul aici)

De data asta sunt pe scena de la Cinema Pro alaturi de el, vorbim si ii fac fotografii, cu o minunatie de aparat Canon Mirrorless creat pentru oamenii care vor sa colectioneze experientele si povestile care se intampla la tot pasul in jurul nostru.

“Live for the story” ar putea fi si sloganul meu, nu doar al Canon, pentru ca am o placere teribila sa aflu povestile oamenilor care i-ar putea motiva si pe altii sa traiasca corect, sa-si aleaga meserii care sa-i bucure (chiar daca sunt grele) si sa aiba resurse emotionale sa daruiasca lumii din talentul si timpul lor.

Manole e mai mult decat potrivit pentru un asemenea reportaj. Si in duminica aceasta, stau cu el, om la om pe tot terenul, pentru a va arata culisele muncii unui actor care-si face meseria cu o mare placere, dar si cu multa rigoare.

Este ora 16.15 minute. Manole “da textul” pentru Demnitate cu ajutorul Madalinei, sufleorul care-l insoteste la orice spectacol.

Demnitate e un spectacol greu, in doua personaje, cu foarte mult text si cu o nevoie de intensitate a interpretarii care-i solicita mult pe Marius Manole si Serban Pavlu. E o poveste contemporana despre coruptia din politica, scrisa si regizata de spaniolul Ignasi Vidal, iar temele sunt atat de actuale incat pare ca personajele sunt scoase din stirile de la noi.

Pentru Manole spectacolul acesta are mereu miza textului, e undeva in mintea lui o frica legata de faptul ca s–ar putea sa nu stie bine textul, desi il joaca de aproape o jumatate de an.

“Sentimentele pe care le ai la premiera le pastrezi cu tine. Tot timpul cand vei juca acel spectacol, vei avea fix aceleasi sentimente. Pentru ca, in meseria asta, corpul si mintea lucreaza cu senzatii si impresii, iar un actor retine foarte bine cum a fost prima data. Si tot ce ai facut la premiera vei face si la al 900-lea spectacol.

Eu la premiera am intrat cu foarte mare frica pentru ca nu eram foarte stapan pe text. Intre timp am jucat 20 de spectacole si, in continuare, mie mi se pare ca nu sunt stapan pe text… Sigur ca spectatorii nu simt aceste ganduri ale mele, dar eu stiu ce inseamna sa stiu foarte bine un text: daca imi zici sa spun replica 50, imi dai ultimul cuvant al lui Pavlu si eu recunosc cuvantul, ar trebui sa-ti spun replica. Al Pacino spunea ca atunci cand repeta la un film, el spune o replica de 2000 de ori. Noi trebuie sa visam noaptea textul.”

Madalina, doamna care-l insoteste acum pe scena rostind replicile lui Serban Pavlu, e ca un sparring partner din box. Alearga cu scenariul in fata ca sa se uite in ochii lui Marius, in timp ce el isi urmeaza miscarea scenica din rol. E concentrata la micile lui ezitari si, undeva in minte, isi seteaza dincolo de cuvinte starea lui Marius de astazi.

Madalina il stie cel mai bine pe actorul Marius Manole si, in aceste clipe, pare ca-l antreneaza pentru lupta cu spectatorii care va fi sa fie intr-o jumatate de ora.

“Stie si cand tac de ce tac. Imediat stie dupa cum respir ca sunt in panica sau nu sunt in panica. In mod normal nici nu stiu daca se mai practica sa ai sufleur, nu stiu cum e la altii, dar eu jucand atat de mult, se intampla sa uit, nu sunt robot. Plus ca e un confort foarte mare psihic. S-ar putea sa nu am nevoie deloc de ea intr-un spectacol, sau s –ar putea sa am nevoie de 10 ori, niciodata nu stim cum va fi…”

Cateva minute mai tarziu vine Serban Pavlu, se imbraca in costumul de scena si – cu vocea si atitudinea personajului pe care urmeaza sa-l joace – incepe sa-i povesteasca despre copiii lui. Vede camera Mirrorless pe care o folosesc pentru fotografii, o analizeaza, stabilesc amandoi sa-si cumpere si ei (“E mica, e performanta, intra in bagaj usor. De cand am copii ma gandesc mereu cum eficientizez bagajele”, zice Pavlu).

(un selfie facut de Marius Manole cu Canon Mirrorless M100)

Toata conversatia se poarta in tonul in care urmeaza sa joace spectacolul unde sunt doi prieteni care se dovedesc a avea etica politica diferita.

“Asa facem mereu, fara sa vrem incepem sa intram in relatia aia de prieten din spectacol, spunem chestii despre noi din viata noastra pe tonul prietenilor. Corpul si mintea noastra au nevoie sa intre in joc ca sa construim relatia pentru spectacol… Incepem sa ne jucam asa si la un moment dat se stinge lumina si trebuie sa intram… Si de acolo vedem cum va fi, niciodata nu e la fel. El are alta stare, eu am alta stare, el face alte pauze, eu am o zi mai sensibila, el are o zi in care e cu mai multa forta. Nu stii niciodata. E chiar ca la un joc de sah…”

Pentru Manole spectacolul acesta e o provocare in plus si are o teama pentru care isi construieste plase de siguranta: “In contextul politic actual in care noi vorbim despre o poveste atat de grava si de contemporana, daca lumea nu te crede pe bune ca tu simti in lucrurile pe care le spui, si-ti pasa, spectacolul poate sa devina foarte usor comic. Si emotiile mele mari sunt cand trebuie sa ma duc si sa ma implic in spectacol ca lumea sa spuna “bai, asta e pe viata si pe moarte”. E un text despre o realitate pe care o stie toata lumea, e foarte contemporan, pe oameni ii dor situatiile despre care vorbim si nu ne-ar da voie sa nu tratam cu seriozitate piesa asta.”

Madalina il anunta ca i-a strans bagajul personal ca sa se schimbe repede dupa spectacol sa mearga la TNB si ii verifica ultimele detalii din recuzita:

Scoate-ti ceasul, pune-ti verigheta, pixul il ai?

(…)

Ora 18.30. Spectacolul “Demnitate” s-a incheiat de 5 minute, au fost multe randuri de aplauze, iar Marius s-a schimbat in hainele civile in cateva secunde. Cand spectatorii inca mai discuta in fata cinematografului, el foloseste iesirea laterala si o ia la fuga. La propriu. 300 de metri mai incolo, la Teatru National, il asteapta deja pe scena pentru repetitie colegii cu care urmeaza sa joace Viforul de la ora 20.00.

In Viforul (regia Alexandru Dabija), Marius Manole il arata pe Stefanita Voda asa cum nu l-am descoperit la scoala. Cat mai aproape de realitatea vremurilor: schizofrenic, epileptic, dur, egoist, cinic si dornic de crime si de razbunari. Prea tanar pentru a conduce o tara, frustrat de mostenirea emotionala a bunicului si tatalui lui.

Spectacolul este montat modern si iti aduce aminte de Hamlet sau de Richard al III-lea, dar e greu de purtat pentru spectatorii conservatori ai Teatrului National care isi doresc o clasica piesa istorica. Asa ca Marius Manole are doua lupte de purtat in fiecare dintre cele 100 de minute cat e pe scena: sa fie el autentic intr-o piesa care-I solicita emotional extrem de mult, dar si sa-i convinga pe spectatori sa-l urmeze intr-o poveste spusa altfel decat se asteptau cand si-au cumparat bilet.

“E un spectacol care se bazeaza 90 la suta pe mine; daca eu sunt bine, iese; daca eu nu sunt bine, spectacolul e mai putin bine… Adica nu are cine sa salveze spectacolul, nu e construit ca un alt actor sa mai spele din pacate.

Simt o presiune foarte mare. E primul spectacol la care mi s-a intamplat sa somatizez. N-am avut niciodata probleme fizice din cauza emotiilor si a stresului. La spectacolul asta, fara sa-mi dau seama, am dezvoltat foarte multe probleme fizice. Am stat cam o luna prin spitale si nici acum n-am reusit sa rezolv toate problemele care au aparut ca urmare a stresului si presiunii…

Si -acum oamenii vin la Viforul, oameni in varsta care sunt dornici sa vada teatrul istoric, si dau peste niste unii care la un moment dat apar si in chiloti, vomita… Si nu mai inteleg, si incep sa ne urasca pe noi, actorii, in timp ce jucam si in special pe mine…Am de luptat cu publicul pe care trebuie sa-l conving ca e asa cum se intampla pe scena.

Altfel pare un teribilism de copii: s-au apucat tinerii sa faca teatru modern cu urlaturi, vomitaturi, homosexuali si nu mai stiu ce… Spectacolul trebuie sa aiba setata o miza emotionala foarte mare pentru ca lumea sa zica: “da, e credibil”.

Pentru rolul lui Stefanita Voda – la Dabija, cum se spune in limbajul teatrului (adica regizat de Alexandru Dabija) – Manole a facut multe sacrificii: a renuntat sa mai mearga la radio pe perioada repetitiilor, a jucat foarte putin alte spectacole. S-a concentrat trup si suflet pe un spectacol si o intalnire cu un regizor care stia ca o sa-l zguduie.

Si-a asumat de la inceput ca e posibil sa nu-l placa toata lumea in acest rol, pentru ca se indeparteaza de la ideea prezentarii istoriei romantate, iar el este fara niciun filtru pe scena cu toate emotiile si frustrarile personajului, fara niciun fel de machiaj si cu o energie pe care si el voia sa stie daca o mai are.

“Am vrut sa vad daca mai sunt in stare sa ma arunc total cum eram la 25 de ani, cum eram la Inima de caine…

Am jucat foarte mult, am jucat spectacole in Gogot care pot parea spectacole facile, dar pe care eu le joc cu bucurie. Dar printre astea trebuie sa fie, din 2 – 3 ani, si cate un rol care sa te zguduie nu doar sa te bucure, sa te faca sa te duci mai departe, sa te reinventezi. Si-am vrut sa vad acum daca dupa 15 ani de meserie pot sa fac fata la nivelul cel mai inalt al unui regizor foarte bun. E un rol foarte greu, poate cel mai greu pe care l-am facut pana acum.”

Pentru Viforul n-are costum complicat, n-are machiaj deloc, dar timpul de la cabina de dinaintea acestui spectacol e cel mai greu. “Ma pregatesc psihic, nu fizic… ceea ce e mai greu. Instinctul meu ca actor acolo ma duce: neprezentand o istorie romantata, nici eu nu vreau sa fiu aranjat, vreau sa fiu cat mai aproape de adevarat, exact cum sunt eu, cu ridurile mele, cu cearcanele mele, cu parul meu nearanjat… Iar la acest spectacol interiorul e miza. Pentru ca trebuie sa intri intr-o stare in care iti creezi un soi de lablitate psihica pe care nu o ai in mod normal.

Intru intr-o agitatie interioara pentru ca personajul e intr-o fuga continua si nici nu stiu ce sa fac la cabina.

Nu-mi vine sa stau de vorba cu oamenii, ma duc ma retrag; stau singur, dar nu-mi place nici sa stau singur. De fapt, imi vine sa mor. Dar nu pot sa fac asta pentru ca am spectacol si oamenii au platit bilet, plus ca nici eu n-as vrea sa mor totusi la 40 de ani. Asa ca intru in scena, fac o mare cruce si zic: Asta e…”

Ora 22.00. Spectacolul s-a incheiat, Manole e transpirat si epuizat, a revenit de la cabina doar pentru cateva fotografii. Urmeaza 3-4 ore de liniste pentru a se intoarce la civilie, timp in care adrenalina dispare din corp, mintea isi curata emotiile, le aseaza inapoi in cutiute ca sa reapara cetateanul Marius Manole.

“Nu suntem nebuni, tot ce se intampla in cap trebuie rearanjat dupa spectacol. La premiera cu Viforul, eu am crezut ca am lesinat, dar nu… Pur si simplu, la sfarsit nu mai vedeam, ca atunci cand iti pune atropina. De la tensiunea care a fost in timpul spectacolului nu am mai vazut vreo 20 de minute, totul era in ceata…

Din afara meseriei nu pare asa.”

Din fata scenei se vede ca are succes, ca are o notorietate pe care niciun alt actor care face doar teatru nu o poate atinge astazi, notorietate care face ca toate spectacolele sale sa fie sold out. Dar spectatorii, poate nici colegii, nu se gandesc ca totul a fost construit cu multa munca in ani de zile, cu un instinct incredibil de a alege sa joace multe roluri accesibile publicului larg pe care sa le mixeze la 2-3 ani cu roluri in fata carora criticii isi scot palaria si-l nominalizeaza la premiile de profil: Inima de caine, Napasta, Ivanov, Viforul.

Dar, cumva, dincolo de orice descriere in cuvinte, fotografiile nu mint. Ele surprind efortul, epuizarea, dar si lumina din ochi care pare ca anunta o victorie interioara. Pare ca spune “asta a fost si ziua de astazi, multumesc pentru tot, de maine o luam de la capat.” Pentru ca si el, ca-n povestea mea, traieste ca sa spuna oamenilor povesti, sa surprinda realitatea in gesturi care i-ar putea motiva sa fie mai buni, sa aiba o viata mai frumoasa sau sa treaca peste ce e greu in vietile lor.

Live for the Story. Marius Manole.

Toate fotografiile au fost facute cu aparate Canon.

Aparatele foto-video din gama Mirrorless au un design unic, sunt compacte si ofera puterea unui aparat body – DSLR. Acestea sunt potrivite pentru toate persoanele care vor sa fie pregatite in orice moment pentru a surprinde momentele dragi, iar conectivitatea (usor de conectat la dispozitive inteligente prin Bluetooth, Wi-Fi şi aplicaţia Canon Camera Connect) si ecranul tactil ofera un element de plus valoare . Mai multe detalii despre gama Mirrorless puteti gasi aici: https://www.canon.ro/cameras/mirrorless-cameras/

Camera pe care eu am folosit-o – EOS M100 – este mica, eleganta, simpla si se integreaza perfect in orice context, de la calatorii pana la momentele dragi ale fiecaruia: plimbarile in parc, momentele cu prietenii sau petrecerile celor mici. Spontaneitatea aparatului il transforma in accesoriul ideal pentru fiecare moment. Mai multe detalii despre M100: https://www.canon.ro/cameras/eos-m100/ .

In timpul realizarii acestui reportaj am postat pe Facebook si Instagram, in timp real, cateva fotografii folosindu-ma de functia conectivitate a camerei M100 prin care telefonul meu accesa prin bluetooth fotografiile din camera.

Multumesc Canon Romania pentru sprijinul acordat la realizarea acestui reportaj.

marius manole olesea nespeac gigi caciuleanu protv

#uitecinedanseaza Dansul tradeaza cel mai repede educatia –

culturale

8 years ago

#uitecinedanseaza Dansul tradeaza cel mai repede educatia –

E ceva in trupul omului – in energia lui – care se aduna odata cu experientele de viata si cu cat ele sunt mai rafinate cu atat expresiile corpului, ale mainilor spun mai repede detalii despre educatia sa.

Uneori e suficient sa vedem pe cineva cum merge pe strada si, fara sa-l cunoastem, fara sa conteze hainele de pe el, fara sa rosteasca niciun cuvant, doar din felul in care-si poarta lupta verticala cu gravitatia, din pasii pe care-i face, sa simtim daca e educat sau nu.

De asta, dintre toate artele, dansul tradeaza cel mai repede educatia.

De asta, dansul lui Marius Manole de la #uitecinedanseaza a facut valuri pe net la un public pe care emisiunea nu l-a targetat deloc prin disputele intre dive sau discutiile lejere cu tenta sexuala intre jurati: artisti plastici, scenografi, actori, dansatori.

A fost acolo o combinatie magica: un coregraf dansator care are in esenta lui autenticitatea – ideea de a merge pe un drum al lui, ”câș” , fara sa-i pese de ce crede lumea – , un actor care, atunci cand are incredere in omul care-l manuieste, se lasa slefuit pana la a fi transformat integral, si o dansatoare cu o mare pasiune pentru ceea ce face – cu siguranta intelegand in nuante fine autenticitatea coregrafului si geniul lui, dar si charisma si energia magica partenerului.

Dansul rezultat e un viral simpatic pe net, cumva mai castigator – in extras ”facsimil” din emisiune – decat audientele show-ului in integralitatea lui pentru ca vorbeste, fara sa rosteasca niciun cuvant, despre educatia celor implicati. Simti ca oamenii au substanta in spatele energiei imprimata de fiecare miscare.

N-are legatura cu faptul ca au dansat reinterpretand o poezie, n-are legatura nici cu frazele din dans care au avut ritmul dat versurilor prin recitare. E dincolo de orice gandire, e pe simtire. Ca atunci cand simti ca un om e educat dupa cum merge pe strada.

M-am gandit mult astazi la reactia generata de acest dans si de ce, de exemplu, un dans mai spectaculos si mai sexual in exprimare nu a avut la fel de mult succes. Au fost multe din categoria asta in acest prim sezon de Uite cine danseaza.

Cu siguranta n-au fost toate autentice (despre unul am scris de unde a fost copiat, mai stiu cel putin doua copiate, dar nu la fel de flagrant) si, poate, n-a fost combinatia magica de educatie, miscare, spectaculozitate si originalitate, combinatie care sa treaca dincolo de orice.

Dar daca tot s-a intamplat un moment de asemenea magie, care e rar in emisiunile noastre tv, ar fi frumos sa profitam de el pentru putina educatie.

Poate producatorii emisiunii se gandesc ca la finala sa aduca alte cateva momente de dans create de domnul Caciuleanu care se mai joaca pe scenele de la noi si ar putea uimi lumea care nu ajunge des in sala la un spectacol de dans.

Cred ca oamenii dintr-un oras mic, oricare, ar fi uimiti sa vada cum Napasta lui Caragiale poate fi spusa prin 3 minute de dans, sau cum cetateanul turmentat face un dans cat un fragment din Sonata Lunii a lui Beethoven vorbind despre nesiguranta, fragilitate, incapatanare, asteptare fara sa spuna nimic, dar care sa-i tina pe spectatori cu respiratia taiata. (ambele secvente sunt din spectacolul D’ale noastre in regia si coregrafia lui Gigi Caciuleanu, care se joaca la TNB pe 11 mai, puteti sa va cumparati bilete de aici).

Cum mai cred ca oamenii ar fi profund emotionati de Beatles adusi intr-o formula surpriza intr-un context in care pe fiecare dintre noi ne macina avalansa de informatii (false sau nu) si fuga tampita dupa lucruri fara esenta. Se intampla in Imagine all the people, un spectacol montat la Opera din Iasi.

Cum mai cred ca i-ar uimi exercitiile de echilibru in momente de maxima nebunie – ca-n viata – pe niste jumatati de cercuri ca de butoaie – se intampla in Folia, Shakespeare & Co.

Si i-ar pune pe ganduri cat de mult ne-am pervertit limbajul si cat de superficiali am devenit, in epoca emoticoanelor – se intampla in Emojiplay la Teatrul Excelsior din Bucuresti.

Asa ca astazi m-am gandit mult la momentul la care nu credeam ca se va intampla in aceasta emisiune: un dans 100% autentic, creat cu adevarat de la zero pe personalitatatea dansatorilor pentru acest show, care sa fie inteles de toti prin simtire, nu prin gandire.

Si cred ca, daca ar avea putin curaj, producatorii emisiunii ar putea face mai elegant mersul catorva oameni de pe strada.

Pentru educatia dvs, urmariti cu incredere spectacolele de dans si de teatru, in salile de spectacole, chiar daca nu ajung la televizor. 🙂

manole pentru tabu 2009 cosmin gogu nepublicat 4 web

(foto nepublicate) Sinceritate – unul dintre primele interviuri ale lui Marius Manole –

diverse

8 years ago

(foto nepublicate) Sinceritate – unul dintre primele interviuri ale lui Marius Manole –

Am avut privilegiul sa fac unul dintre primele interviuri cu Marius Manole din cariera lui de actor. Se intampla in 2006, la revista Tabu, si de atunci ne-am mai intalnit de cateva ori bune in interviuri. Eu intreband, el raspunzand.

Am cautat primul interviu pentru ca, odata cu emisiunea in care danseaza la Pro TV, mi-am adus aminte de povestea despre cum a dat Marius Manole la coregrafie si cum – pentru ca mi-a spus povestea asta in interviu – m-am gandit cu Laura Carnici (stilist la Tabu pe vremea aia) sa-l fotografiem in chip de balerin din alte timpuri care-si spune povestea, dar se si antreneaza (inclusiv cu spada) ca sa fie cat mai gratios.

Imi amintesc ca Marius era usor stresat la sedinta foto (cred ca a fost prima sedinta foto mai mare pentru el) si ca l-am chinuit foarte mult: a sarit, a facut piruiete, a duelat cu un adversar imaginar pret de multe ore fara sa protesteze 🙂

Stiu ca ma gandeam ca o sa ajunga foarte mare, nu doar pentru ca are o charisma incredibila (e un soi de energie in jurul lui cand trece la “treaba”, cand se aseaza in mood-ul de personaj, care pur si simplu te capteaza cu totul), ci si pentru ca munceste imens, trage de el pana dincolo de orice limita si-ar putea imagina ca are.

Am cautat interviul (il gasiti mai jos) pentru ca pe atunci nu era obisnuit cu presa, iar raspunsurile au o prospetime si o candoare pe care, cred, ca astazi a invatat putin sa le ascunda. Peste ani mi-a fost greu sa gasesc o alta cale sa scriu despre el, astfel incat sa arat din nou esenta caracterului lui, dincolo de orice personaj. (in cele din urma l-am dus pana la Brasov, la Hospice Casa Sperantei, ca sa cunoasca copii asemeni lui Oscar, personajul lui din spectacolul Oscar si Tanti Roz. Reportajul de atunci, se intampla in 2010, il puteti citi aici: Vizita.)

Cunoscandu-l pe Marius, ambitia si puterea lui de munca, plus magia pe care o genereaza in jurul lui cand munceste, sunt gata sa pun pariu ca va fi castigatorul acestei editii de Uite cine danseaza.

Acum e un bun prilej sa-i multumesc pentru ca a fost de fiecare data un interlocutor minunat si a avut incredere si disponibilitate sa mearga pe mana mea in a-l dezvalui publicului asa cum nu-l stie foarte multa lume.

(fotografiile de mai jos, au fost realizate de Cosmin Gogu pentru Tabu in 2006 si sunt dintre cele nepublicate in revista)

Marius Manole si frumusetea linistitoare a lucrurilor marunte (Tabu 2006)

E considerat revelatia teatrala a momentului, are un chip atipic si e ca un magnet pentru generatia tânara care se indreapta catre teatru. Are 27 de ani si, pentru ca e Balanta, e construit din paradoxuri: modeleaza pe trupul si pe sufletul lui personaje diferite, dar ii e frica de oameni; se incarca energetic pe scena, dar isi traieste cu voluptate momentele de singuratate; e erou in fata reflectoarelor, iar pe strada e un timid sincer care vrea sa treaca neobservat. Ii place sa se plimbe noaptea, sa stea dimineata pe terasa si sa fumeze la soare in tacere absoluta si isi doreste ca peste o vreme sa joace intr-un film de lung metraj, la un regizor român, in care sa faca un rol bun. Studiati-l pe Marius Manole intr-o excursie inedita prin viata si emotiile lui, prin acele lucruri marunte care iti arata frumuseti linistitoare.

Fara frica pe scena

Eu am asa o structura ca profesional nu mi-e frica de nimic, ma bazez foarte tare pe capacitatea mea de munca si pe datele pe care le am, si stiu ca pot oricând sa ma duc la Braila sau la Timisoara, unde pot sa fac un spectacol in care sa arat alta parte din mine. Adica stiu dupa ce fac o drama, gen “Drept ca o linie” unde am jucat un homosexual bolnav de SIDA, stiu ca urmatorul spectacol trebuie sa fie unul de comedie care sa ma ajute interior.

Unele personaje sunt foarte riscant de facut. Pentru ca daca te duci in zonele alea usor intunecate si periculoase, iti asumi foarte multe lucruri si e riscul sa zici: „asta e o viata care pare interesanta, eu de ce nu traiesc asa?” Si usor-usor ajungi pe o parte care nu e tocmai buna. Si-atunci urmatorul pas trebuie sa fie ceva care sa-ti asigure echilibrul, sa-ti asigure confortul psihic.

Munca nu are cum sa strice, cele mai importante lucruri pe care le faci, se bazeaza pe foarte multa munca. E o chestie pe care am invatat-o de la parintii mei: lucrurile stabile, durabile, lucrurile care te ajuta intradevar in viata, se câstiga cu foarte multa munca.

Eu fac meseria asta din nevoia extraordinara de a gasi o punte de legatura cu oamenii. Pentru ca daca n-as fi avut meseria asta, probabil ca as fi fost un ratat. E cea mai buna cale pentru mine, pentru structura mea, de a comunica cu oamenii.

Timid in viata de zi cu zi

Mie mi-e o frica teribila de oameni. Aparent sunt un om foarte puternic, poate sa bârfeasca lumea, sa spuna orice, nu ma atinge. Dar in momentul in care se tipa lânga mine sau cineva e agresat fizic, incep sa tremur si imi pierd controlul. Si daca n-as fi avut meseria asta n-as fi putut fi in contact cu lumea. Paradoxal, scena imi da protectie. Adica eu bun/ prost, nimeni nu poate sa urce pe scena sa-mi dea cu ceva in cap.

As prefera când merg pe strada sa fiu invizibil. Fac cele mai mici gesturi posibile, trec pe lânga oameni fara sa-i deranjez, umblu imbracat fara sa atrag atentia, nu-mi pun galben, nu-mi pun portocaliu, sa nu ies in evidenta cu nimic. Iar filmul si teatrul iti dau o aura speciala. Pari mai inalt cât esti pe scena, la televiziune pari mai matur. Eu cum umblu cu parul vâlvoi, nepieptanat, cine sa se mai gândeasca ca sunt actorul ala de pe scena?

Indragosteala pe scena

Totul pe scena e la puteri exponentiale. Treci prin niste stari pe care nici macar nu poti sa le explici prin cuvinte. Uneori dupa spectacol te intreaba lumea, dar cum ai facut acolo? Si spun: „pai nu stiu, jur ca nu stiu”. In scena fiind atât de deschis, simti oamenii altfel, energia care vine din sala o simti altfel. Te indragostesti – si asta nu e o gluma – eu m-am indragostit pe scena mai puternic decât m-am indragostit in viata mea. In scena esti atât de deschis incât primesti sentimentele astea exact in plex.

Indragosteala de acasa, tot in folosul muncii

Eu pâna acum am fost indragostit de doua ori, indragostit de-adevaratelea. In rest, asa joaca, sau mi s-a parut.

Eram actor la Braila când m-am indragostit de cineva care era la Bucuresti si am hotarât sa plec in capitala. Am plecat cu un rucsac si trei haine pe care le aveam la vremea aia. N-aveam unde sa locuiesc, n-aveam nimic, nimic. Dar Dumnezeu nu-i prost. In perioada aia erau examenele pentru admitere la facultate, pentru coregrafie. Am luat cartile de la Razvan Mazilu, trei zile am invatat non stop si am dat admitere, mergând pe principiul ca nu poti sa stai degeaba intr-un oras. Si am ajuns student la coregrafie. Dar n-am terminat. M-au dat afara pentru ca aveam deja oferte din teatru si nu mai aveam timp.

Seductia

Partea frumoasa a seductiei e adrenalina. Cele câteva secunde in care iti bate inima si simti, efectiv, ca nu mai e nimic in jurul tau. Poti sa te indragostesti si sa vrei sa seduci, fara sa ti se raspunda. E importanta emotia pe care o traiesti, cele 2-3 secunde de adrenalina pura.

Strada

Mi-am facut personaje inspirându-ma din strada. Am un sentiment foarte bun când vad oameni calzi, curati. Uite, odata eram in gara la Braila si am vazut un batrânel cu o sticluta de votca care avea un tic: tot timpul dupa ce bea din ea se uita o data in stânga, apoi in dreapta. Nu stiu de ce, ca de ascuns nu avea nimic de ascuns, dar avea ticul asta. Si intr-un personaj la Braila unde trebuia sa fac un batrânel fellinian, mai ciudat, am luat gestul ala cu sticluta.

Singuratatea

Pentru mine cel mai frumos moment e drumul de la teatru spre casa, dupa un spectacol bun. Am goliciunea si impacarea aia ca am reusit sa dau ce a fost mai bun si ca e momentul sa merg acasa, sa ma dezbrac de tot ce a fost la teatru, sa fac un dus, sa iau o carte, sa-mi dau liniste, sa-mi dau timp. Sa ma uit la televizor fara sa ma uit la televizor, sa ascult muzica fara sa ascult muzica. Sa stau pe terasa sa fumez o tigara fara sa fiu nevoit sa vorbesc cu nimeni. ~la e cel mai frumos si mai inaltator moment desi se petrece intr-o singuratate absoluta.

Parintii

Eu am avut o relatie mai distanta cu familia mea. Nu le-am spus parintilor: mama te iubesc, tata te iubesc. Eram un copil care pleca de acasa, dormea in teatru si il cauta tata pe strazi. Tata m-a vazut in „Inima de câine” si nu a vorbit o jumatate de ora. Dupa ce l-am intrebat, a zis ca i-a placut, dar a fost surprins ca mâncam de pe jos. M–a intrebat: „Macar spala podeaua?”

Nu stiu daca sunt mândri de mine, pentru ca nu o arata. Sunt niste oameni simpli, muncitori amândoi, si pentru ei e important cât câstig ca sa am o viata confortabila. Pentru ei nu sunt importante performantele mele ca actor, pentru ca au alte repere.

De Paste am fost la ei si la bunica, iar la tara bunica avea pe perete o fotografie de-a mea, dintr-un ziar, lânga icoana. M-a emotionat gestul ei, dar n-am putut sa arat asta. Am dat-o pe bascalie, cum sa puna fotografia mea lânga icoana?!

Frumusetea

Nu imi plac oamenii care se multumesc sa fie doar frumosi. O femeie care nu e frumoasa are mult mai multe atuuri decât una care e multumita ca e frumoasa si atât. O femeie care nu e frumoasa incearca sa-si dezvolte alte calitati: inteligenta, umorul, isi dezvolta sarmul. Stiu multe femei interesante, care nu sunt frumoase si pe care le plac mult mai mult. De fapt, mie nici nu-mi plac femeile cu frumusetea standard.

Mi se pare ca oamenii frumosi sunt… nicicum. Uite, spre exemplu, mie imi place foarte tare lumea curvelor. E o lume ciudata care ascunde foarte multe lucruri, care respira un aer periculos. Nu e o viata terna – mergem la serviciu, ne intoarcem acasa, suntem interesanti, parfumati si aranjati. Si in teatru, personajele ciudate ale caror suflete ascund multe lucruri, sunt cele mai frumoase. Când stateam printre câini ca sa ma pregatesc pentru Sharik (rolul din „Inima de câine” pentru care a fost nominalizat la Premiile UNITER 2006, n.r.), ma uitam atent la ochi. Mie si la oameni, si la animale, ochii mi se par cei mai importanti. Dupa aia, mâinile si gesturile.

Emotii

Eu ma emotionez foarte usor si aiurea. Si la filme, si la lucruri obisnuite. Animalele ma emotioneaza profund, uneori refuz sa ma uit la ele ca sa nu le vad cât sufera. Am lasat acasa, la Iasi, o catelusa. Sunt mai sensibil la animale decât la oameni, nu stiu de ce. Dar merg foarte mult cu trenul si vad o groaza de oameni care ar avea nevoie de ajutor, de oameni singuri. Traim intr-o lume pe care daca iti dai timp sa o vezi, te emotionezi mult prea mult, cred ca excesiv de mult.

Interviu peste asteptari: Chris Simion il aduce iar pe Beigbeder in Bucuresti

diverse

9 years ago

Interviu peste asteptari: Chris Simion il aduce iar pe Beigbeder in Bucuresti

E scriitoare, regizoare, initiatoarea unui festival de teatru independent si face cam ce vrea ea in teatru, in sensul ca e independenta, nu e angajata nicaieri.

Ne-am intalnit zilele trecute in FITS. Avusese un spectacol chiar in prima zi, Mecanica Inimii, cu domnul Marian Ralea, Maia Morgenstern, Marius Manole si era incantata de reactiile publicului.

Personal cred ca, inainte de orice, Chris Simion e un manager foarte bun de teatru: intuieste extrem de bine care sunt actorii care ar aduce spectatorii in sala, stie sa le vorbeasca sponsorilor, iar asta o face sa aiba o viata mai usoara in jungla care e teatrul independent.

Dar nu despre asta am vorbit in interviul care urmeaza, ci despre lucrurile si intamplarile care au luat-o si pe ea #pesteasteptari.

Despre cum a evoluat teatrul independent in acesti ani, despre cum s-a indragostit de un regizor (Ostermaier, ca sa nu avem discutii) si sotul ei s-a dus si i-a spus regizorului ca au o problema J, despre vizita la Bucuresti din aceasta vara a lui Frederic Beigbeder.

La aceasta editie FITS, Flanco este partener principal si, cum motto-ul lor este Mereu peste asteptari, impreuna, ne-am gandit sa va aratam cativa oameni care au facut ca acest festival sa fie #peste asteptari. Cativa actori, regizori si dramaturgi care au facut ca teatrul in Ro sa fie #pesteasteptari, fie prin intreaga lor cariera, fie pentru cateva zile, cat au poposit cu spectacolele lor la Sibiu.

o minunata lectie de parenting: munca pentru o minge

diverse

10 years ago

o minunata lectie de parenting: munca pentru o minge

O poveste despre parenting. Faptele.

Radu are 9 ani, face scrima, e talentat, a luat si premii, e ambitios si a invatat de la antrenamentele de sport ca trebuie sa muncesti ca sa ai succes.

Parintii lui sunt oameni cu cariere frumoase care pot sa-i ofere orice isi doreste, doar ca prefera ca, in loc sa-l rasfete, sa-l invete valoarea muncii si a banului.

Radu isi doreste foarte mult o minge de fotbal care costa citeva sute de lei (mai exact o minge Adidas, Brazuca, mingea oficiala de la campionatul mondial care tocmai s-a incheiat).
N-ar fi o problema pentru tatal lui sa i-o cumpere, dar i-a propus ca, pentru minge, sa faca o fapta buna, sa ajute pe cineva, sa “munceasca” cum poate el undeva.

Cum tatal lui este Tiberiu Mercurian, cel care scria aici despre plasarea inteligenta de produse in piesele de teatru si e unul dintre putinii oameni care fac sales pentru cultura & sport (adica isi pune curajul si perseverenta in cautarea sponsorilor), iar printre clientii lui se afla Festivalul International de Teatru de la Sibiu sau Festivalul de teatru independent de orice- Undercloud, Radu a mers citeva zile la Undercloud sa ajute cu ce poate el.

Va avea din partea tatalul lui un fee zilnic, pentru cite zile ajuta, iar la sfirsit va fi evaluat de membrii adulti ai echipei din care face parte si, daca primeste note bune, mai primeste o suma de la tatal sau. Suficient cit sa-si ia singur mingea pe care si-o doreste.

Chris Simion (directorul festivalului) si Carla Teaha (directorul executiv) s-au gindit sa-i dea un”job” foarte special: a fost cel care a anuntat inaintea fiecarei piese ca spectatorii trebuie sa-si inchida telefoanele mobile.

L-am vazut pe Radu in fiecare seara urcind pe scena sa-si spuna monologul: “Buna seara. Sunt Radu si in calitate de voluntar, va rog sa va verificati telefoanele mobile daca sunt puse pe silent. va multumesc si va doresc vizionare placuta.” Fara nicio exceptie, in fiecare seara toata lumea l-a ascultat cu atentie si l-a aplaudat generos.

In prima zi a spus textul citindu-l de pe o coala mare, cu vocea usor tremurinda; avea emotii. Aseara in penultima zi de festival a vorbit fara microfon cu voce super puternica la un spectacol in aer liber. Intre aceste doua “performante” in spatiu public, Radu a prins curaj, incredere, si-a facut prieteni noi (l-am vazut salutindu-se in sala cu spectatori pe care-i revedea la show-uri pentru ca erau fani de teatru) si-a asistat la multe spectacole fiind barometrul perfect pentru “burtile” din spectacole.

***

P.S. Sunt foarte mindra ca ma pot numara printre prietenii lui Tiberiu Mercurian, desi il mai necajesc din cind in cind :), pentru ca e un om tare fain (are educatie germana,apropo). Imi place foarte mult felul in care a decis sa-l ajute pe fiul lui sa aiba mingea pe care si-o doreste, cum imi place felul in care are incredere in copiii lui (aveau voie sa se joace oriunde in raza lui de actiune in curtea de la MTR, dar daca se auzea un anume semnal sonor prin care-i chema, un semnal cunoscut doar de ei, apareau amindoi – Radu mai are o sora mai mica – in citeva clipe linga tatal lor)

fotocover shutterstock

teatru

11 years ago

In aceasta stagiune, Revizorul la TNB

pe 23 septembrie 1972 Teatrul Bulandra isi incepea stagiunea cu Revizorul (dupa textul lui Nikolai Gogol), in regia lui Lucian Pintile, cu Toma Caragiu in rolul unui primar corupt care atunci cind aude ca vine de la centru un revizor incepe sa ascunda dupa pres problemele de la spital, scoala, strazile distruse sau de la biserica pentru care s-au cheltuit banii de constructie si e inca in paragina.

Alaturi de Caragiu erau Octavian Cotescu, Tamara Buciuceanu Botez, Mircea Diaconu, Mariana Mihut, Virgil Ogasanu, Victor Rebengiuc. la repetitii – unele dintre ele deschise, cu public, Lucian Pintilie dadea indicatii care sunau cam asa “intimpinati-l cu piine si sare” si publicul ridea pentru ca un text vechi, foarte politic, era adus in actualitate prin detalii, iar vorbele capatau si mai multa putere.

Piesa a fost interzisa de cenzura comunista (la una dintre reprezentatii, Toma Caragiu – care se spala intr-un lighean pe scena – a stropit-o intentionat pe nevasta lui Mauer, un reprezentant de seama al comunistilor) si-a fost motivul pentru care Lucian Pintilie a plecat din tara. (inainte ii interzisesera si filmul Reconstituirea)

Textul acesta – Revizorul – are deci o importanta aparte in istoria teatrului romanesc contemporan, iar faptul ca Teatrul National a decis sa-l reia intr-o noua montare a fost o miza foarte mare pentru fiecare dintre actorii din distributie.

***

Vineri, la premiera 2013 a Revizorului de la National, l-am vazut pe Mihai Constantin in rolul primarului corupt preluind stafeta de la Toma Caragiu. Nu-l mai vazusem de multa vreme pe Mihai si m-am bucurat de citeva momente in care isi arata tehnica impecabila si harul. M-am gindit ca tatal lui ar fi fost foarte foarte mindru sa-l vada in rolul asta pe scena Nationalului.

Cum m-am bucurat ca Marius Manole e Revizorul. E frumos pentru cariera lui ca are rolul asta pe scena Teatrului National, o partitura care inseamna foarte mult in istoria teatrului nostru.

Textul e la fel de puternic si la 40 de ani distanta de la montarea celebra in Romania si-a fost trist pentru mine sa constat ca publicul ride la replici ca “e greu sa lucrezi acum in invatamint” sau “sa imprejmuim locul ca si cum ar fi in constructie ca sa se justifice de ce e in paragina” pentru ca proiecteaza totul pe o realitate foarte apropiata.

Cum a fost trist sa remarc cind de mult s-a schimbat comportamentul spectatorului influentat de televiziune: la fiecare sfirsit de scena, cind simtea ca se pune punct intr-o situatie, publicul aplauda. Si erau false aplauzele, cam ca acelea care se aud “din Off” la sitcom-uri.

Textul care e unul profund politic a fost mutat catre vodevil prin interpretare, dar publicul se va distra mai mult asa, chiar daca nu va sti ce a pierdut din profunzime.

Mi-ar placea sa va duceti sa vedeti Revizorul la TNB si dupa aceea, cind stiti textul, sa cautati sa cititi despre impactul pe care montarea lui Pintilie a avut-o in urma cu 40 de ani.

Aici transcrierea Securitatii asupra unor conversatii dintre Lucian Pintilie si Clody Bertola, sotia sa si o mare actrita de la Teatru Bulandra, despre reactiile post interzicerii montarii Revizorului.

Sper insa ca Dl Pintilie sa nu vada aceasta montare pentru ca-i lipseste regia si cred ca domnia sa ar suferi sa vada ce (nu) fac pe scena actorii, chiar daca ar avea diplomatia sa nu o spuna.

***

Sa mergeti sa vedeti Revizorul de la TNB e o lectie pe care o da un text care vorbeste de valori universale: te intristeaza ca lumea nu se schimba cind e vorba de coruptie si delasare. La orice nivel.

diverseteatru

12 years ago

Undercloud in secvente

pentru ca anul acesta la Undercloud sunt in juriu, nu pot scrie (nu e etic) despre ce piese mi-au placut. tocmai de aceea descriu citeva secvente din zilele astea. si-atit.

bun simt. Doamnei Sanda Manu, membru al juriului si una dintre cele mai importante profesoare din istoria teatrului romanesc, i se indica locul unde va sta ca jurat la un spectacol. Vede ca e primul rind, ca e la mai putin de un metru de scena si se muta cu un rind mai in spate. “Si-asa se sperie copiii astia ca sunt in sala, macar sa nu ma vada atit de aproape de ei.”

atmosfera. in afara competitiei a fost prezentat Omul Pescarus – drumul catre frumos, un spectacol text & acrobatie care s-a desfasurat in curtea interioara a MTR. ( a fost in afara competitiei pentru ca e regizat de initiatoarea festivalului, Chris Simion). Sa vezi niste campioni mondiali plutind intre doua cladiri ale Muzeului taranului, sa ai cerul senin deasupra capului, un vint usor pe linga tine, iar textul sa vorbeasca despre a invata sa zbori ca metafora despre a te desavirsi e o senzatie incredibila. arata foarte foarte occidental, ca si cum ai fi fost intr-o piazzeta italiana la un mega festival de dans sau de teatru.

cind realitatea bate textul. Ioana Pavelescu pe scena, la aplauze, dupa Zelda – o poveste greu de dus si o piesa one woman show. Fragila, incurcata, emotionata, epuizata desi citeva minute mai devreme era vulcan. Si senzatia, organica, fizica, despre cum o parte din text a fost despre ea, in aceeasi masura in care a fost despre Zelda si ca nu era un moment mai potrivit al vietii pentru a o juca pe Zelda.

atmosfera. in afara competitiei un spectacol al absolventilor UNATC – Clasa Noastra – vorbeste despre evreii polonezi omoriti chiar de catre colegii lor de scoala. pe parcurs ce moare cite un personaj, actorii aduc cite o piatra la marginea delimitarii pentru scena. (joaca desculti, in curtea interioara, si-au delimitat spatiu cu faclii care ard si cu o dira de nisip care a format un dreptunghi). cind spectacolul se termina, dupa ce pe scena sunt atit de multe pietre incit e un mic cimitir, spectatorii pleaca prin lateralele curtii, pe linga crucile din curtea muzeului. un alt fel de cimitir, foarte real.

Acum 10 ani se spunea despre teatrul independent ca e un loc unde se manifesta cei care n-au suficient talent ca sa-si gaseasca loc intr-un teatru de stat. Astazi lumea stie ca teatru independent e o alta cale de exprimare in arta asta, o cale mai curajoasa, mai anevoioasa si care-ti necesita nu doar talent la actorie, ci si aptitudini antreprenoriale. Daca esti cit de cit conectat la industria asta, te astepti ca un actor ca Marius Manole sa faca teatru independent pe linga job-ul lui de la teatrul de stat (pentru ca stii doza lui de neliniste artistica si dorinta de a face mai mult si mai bine), dar sa vezi un actor ca Ioana Pavelescu (care nu mai are nici virsta riscului, nici aceea a schimbarii unei mentalitati – chiar daca vbm de una dintre actritele cele mai cosmopolite) ca decide sa se exprime in teatru independent, luind soarta unui spectacol in propriile miini, mi se pare un pas foarte mare in ceea ce inseamna recunoasterea teatrului independent.

(mai scriu despre asta cind se incheie festivalul)

crina semciuc 1 napasta foto adi bulboaca

teatru

12 years ago

o Napasta la TNB

vineri seara la TNB intr-o sala noua care se va numi Multimedia se repeta Napasta in regia lui Radu Afrim, cu Crina Semciuc, Mihai Calin, Marius Manole si Emilian Oprea, plus 8 tineri ale caror personaje care nu apar in textul original, dar a caror prezenta are foarte mult sens in noua interpretare.

ma rog, daca n-ai fi stiut ca se lucreaza la Napasta, nimic din ce era pe scena – decoruri, costume, look-ul actorilor – nu te-ar fi dus cu gindul la asta. un living elegant al unei case de oameni instariti, rochii foarte feminine, sexy chiar, pentru Anca.

cind au inceput insa actorii sa vorbeasca si-au ramas in vorbele scrise de Caragiale, am realizat in citeva clipe cit de actual poate sa fie textul daca il citeste regizoral un om destept. e atit de actual incit si Andreea Esca isi gaseste rolul ei in piesa, intr-o secventa cheie.

***

am vazut repetitiile primelor 3 scene si, pentru ca mai e putin timp pina la avanpremiera cu public – vinerea aceasta, era multa tensiune in sala. Radu a renuntat in primele clipe de repetitii la o scena cu care ar fi trebuit sa inceapa spectacolul, iar dezamagirea actorilor s-a vazut in perseverenta cu care cautau solutii tehnice.

“nu va iesi bine, nu riscam. am renuntat definitiv la ea, gata, eu sunt regizorul”, a incheiat discutia Afrim.

Crina venea dupa 2 zile in care nu repetase si incerca sa prinda din zbor lucrurile care se schimbasera intre timp. Vazuti de la distanta – a lucrat mai intii alaturi de Mihai Calin, apoi alaturi de Marius Manole – baietii erau mult mai relaxati in text, in sensul constientizarii ca deocamdata fixeaza lucrurile tehnice, in timp ce Crina isi traia fiecare bucatica de cuvint foarte concentrata.

cind vor fi gata cu partile tehnice – era o repetitie cu o parte din costume si apareau tot felul de situatii : crinolina unei rochii nu intra intr-un anume spatiu – , cind vor parcurge textul fara nicio oprire ca sa poata sa ramina in starea personajului lor, Crina va hipnotiza audienta. nu o sa va puteti lua ochii de la ea.

mi-a placut mult seriozitatea ei de la repetitii ( e un rol principal la Teatrul National din Bucuresti, adica o presiune imensa), cum mi-a placut ca baietii o ajutau din gesturi sau priviri.

***

daca e sa glumesc, piesa asta va fi o napasta pentru teatrul national, in sala aia sunt maxim 150 de locuri care se vor vinde ca piinea calda, iar spectatorii vor fi mereu suparati ca nu gasesc bilete.

in plus e amuzanta reactia celor din teatru care nu inteleg cum un text in patru personaje care se joaca (in conformitate cu indicatiile autorului) la o masa, a ajuns sa aiba asa multi oameni in distributie si sa aiba un decor super modern si sofisticat. dar asta e marca lui Afrim si o sa fiti f f incintati de reinterpretarea textului.

abia astept sa-l vad in varianta finala; ce-am vazut la repetitii era sexy, provocator, amuzant, foarte puternic vizual, evident foarte modern si, da, avea si o secventa – chiar doua – de dans 🙂 plus Luiza Zan, live, in scena!

vineri, simbata si duminica sunt avanpremiere cu public, dar intrarea e doar pe baza de invitatii. pina la sfirsitul anului vor fi insa 2 spectacole cu public, deci veti putea sa va bucurati de piesa.

sigur sigur sigur o sa va placa foarte tare.

iata-o pe Crina intr-un moment emotionant din primele secvente ale spectacolului.

foto Adi Bulboaca

personal

13 years ago

4 iulie – oameni pe care i-am intilnit

Cristi Clita – prima data cind am auzit numele lui a fost ceva de genul “e atit de pasionat de teatru incit isi cumpara bilete la toate piesele din festivalul de la Sibiu. isi ia vacanta si merge la teatru”. dupa aceea ne-am intilnit si am descoperit ca dincolo de pasiunea lui pentru teatru e un umor minunat – care marcheaza si lucrurile mai putin placute (din teatru sau nu). ce-mi place foarte tare e ca are bucuria de a merge la un spectacol ca sa VADA, dupa aceea trage concluzii, iar cind nu-i place ceva te distrezi teribil de felul in care critica. cum te distrezi cu amintirile detaliilor spectacolelor care nu i-au placut.

am fost la Lear(a) la Bulandra amindoi (multumim Rodica Lazar pentru invitatie, ai fost o Gonerill f afurisita:) ), iar la teatru multa lume am intilnit:)

***

Marius Manole voi il stiti drept actorul vedeta al Teatrului National, eu il stiu drept workalcoolic , timid, cu un umor acid pe care-l scoate la iveala ca sa acopere timiditatea. Manole e cea mai buna dovada ca e o legatura intre cum esti ca om si ziua in care te-ai nascut. Impartim aceeasi zi de nastere, iar anul trecut cind Ana Onisei a facut un interviu cu el pentru Adevarul, mi-a zis: “mi se parea ca vorbesc cu tine. semanati foarte mult.” E unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit.

Am scris despre el un story lung acum 2 ani, il puteti citi aici.

***

Andrei Serban – a regizat Lear-ul la care am fost. o reasezare a Lear-ului facut tot de el acum 2 ani. (scriu pe larg miine despre piesa. ) Lui Andrei Serban ii datorez pentru tot restul vietii mele faptul ca m-a invatat sa ma uit la teatru. M-a lasat sa ma uit la repetitiile de la Pescarusul (la Sibiu, cu Cristina Flutur acum premiata la Cannes, in rolul Ninei) si mi-a raspuns la toate intrebarile. De-a lungul timpului ne-am certat si ne-am impacat, de fiecare data pornind de la felul in care vedeam teatrul, dar oricite dispute am mai avea de acum inainte, pentru mine va fi cel care m-a invatat sa iubesc teatru. Ma fascineaza felul lui de a se reinventa, de a specula orice e modern/nou/ actual in favoarea muncii sale fara sa se indeparteze de la drumul pe care si l-a propus.

Rodica Mandache – era necajita pentru ca nu se poate duce la Oradea sa joace intr-un spectacol al lui Radu Afrim. Doamna Mandache mi-a zis cindva “vorbele bune se primesc pe acelasi canal ca si vorbele rele, dar oamenii nu stiu sa le primeasca. sunt mai obisnuiti sa se apere, se asteapta sa vina vorbe rele.”

***

Raluca Vermesan, mult prea simpatica actrita laureata anul acesta de UNITER. astazi i-am descoperit umorul si sinceritatea. n-a avut nicio problema sa povesteasca despre piesa care nu-i place, dar in care – n-are incotro – si joaca. Raluca a fost in proiectul 10 pentru film de la TIFF.

***

Cosmin Alexandru Purice – (regizor de platou la Antena) il stiam via facebook pentru ca este un bun cunoscator al evenimentelor culturale. “Imi vad de treaba la munca si imi fac timp pentru teatru, pentru filme… Asa ma incarc, pentru ca sunt vremuri grele”.

***

Linga mine la teatru stateau Isvan Teglas (actor) si Iris Spiridon (regizor). Jumatate din fosta redactie Tabu m-ar fi invidiat ca stau linga Isvan… cind a aparut intr-un pictorial in revista au fost muuuulte oftaturi.:)

***

Oameni pe care i-am intilnit e un proiect in care notez zilnic informatii despre oamenii care-mi ies in cale.

Amintiri din copilarie cu Mihail Sebastian si Angela Similea

diverse

13 years ago

Amintiri din copilarie cu Mihail Sebastian si Angela Similea

Luni seara am fost la Odeon, la o piesa de ,,teatru-documentar’’, cum ii spun eu, pe care imi doream sa o vad inca de la finele lui noiembrie trecut: Bucuresti strict secret: Misterul Sebastian, marca Stelian Tanase si Felix Alexa. Citisem putin
despre piesa, stiam ca joaca Rodica Mandache, Marius Manole si era mentionat in prezentare si ,,cu participarea lui Radu Beligan’’. Va imaginati ce surpriza am avut cand Maestrul Beligan a aparut pe scena si acolo a ramas, de la inceput si
pana la finalul marcat de vreo 5 bis-uri. Nu are rost sa va dau mai multe detalii, Cristina ( ne-am bucurat impreuna de piesa) a si postat in aceeasi seara o inregistrare cu vocea lui Radu Beligan.

In timpul piesei am fost vizitata de multe amintiri din copilaria mea de la Campina, unde la teatrul ( foarte chic) din oras am vazut doua piese ,,de la Bucuresti’’, scrise de Mihail Sebastian: ,,Steaua fara nume’’, chiar intr-o seara din apropierea unui Craciun ( cred ca eram prin clasa a V-a) si la vreun an dupa aceea, un music hall adaptat dupa ,,Jocul de-a vacanta’’, cu Angela Similea si Florin Piersic.

Imaginati-va o pustoaica de 12 ani care se uita fascinata la Diva Angela, care a schimbat o intreaga garderoba pe scena, un melanj retro ‘40 cu anii ’80. Si acum imi amintesc ca dupa ce s-a terminat reprezentatia, am mers cu mama in culise la un mic cocktail ad hoc si am studiat cu atentie rochia din lamé, cu umeri imensi pe care o purta darling Similea.

Mihail Sebastian este unul dintre scriitorii mei preferati. Pana acum vreo 3 ani aveam un ritual, sa recitesc ,,Accidentul’’, o poveste pe care o asociez cu sezonul de iarna, cu vacantele la munte sau cu statul in casa, la caldura, cu o ceasca de cacao fierbinte.

Va recomand aceasta relecturare hibernala si in plus, Jurnalul lui Mihail Sebastian. Si musai sa mergeti sa vedeti piesa de la Odeon, Sala Studio.

Aici aveti music hall-ul in format ,,radiofonic’’, Corina, dupa Jocul de-a vacanta, realizat de Edmond Deda, in care au jucat Angela & Florin in anii ’80. Vocile lor in fundal si colaje scenografice din timpul spectacolului. For good memories.

Un weekend fermecator si pe curand!

**
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania

teatru

13 years ago

Dl Beligan

“Cum am insistat sa aflu cine e autorul acestei piese minunate si stiau ca n-o sa scape de intrebarile mele, mi-au spus ca e un profesor de la Braila, timid, care nu-si doreste sa fie in atentia publicului. Victor Mincu. Evident, m-am suit in tren si m-am dus la Braila, am parcurs toate scolile, cautindu-l pe acest profesor misterios. Pentru ca nu l-am gasit, m-am intors si mai curios la teatru.”

l-am auzit pe Dl Beligan povestind aseara despre curiozitatea sa legata de cine ar fi putut fi autorul piesei Steaua fara nume. (Mihail Sebastian, fiind evreu, era interzis in 1942 cind a scris aceasta piesa, asa ca a folosit un pseudonim pentru a putea fi acceptata de Teatrul Alhambra – actualul Teatru de Opereta)

citeva clipe mai tirziu, Dl Beligan, povestind despre repetitiile spectacolului Steaua fara nume, s-a “incurcat” la pronuntia unui cuvint. se intimpla oricui, inclusiv actorilor, dar domnia sa poticnindu-se in “repre”…”reprez” s-a incruntat, fata i s-a congestionat, si-a dus usor miinile catre piept – a lupta.

ca spectator, nu stiai daca e lupta mintii sale tinere cu trupul/vocea care urmeaza anii din buletin (pentru ca vorbeste mai lent decit in anii trecuti) sau era doar o bilbiiala banala.

a facut apoi o pauza de o secunda si-a spus impecabil: “reprezentatii”.

si-n pauza aceea, in secunda aceea, am putut simti o parte din ambitia uriasa a Dl Beligan.

***

curiozitatea care l-a facut sa se duca multi kilometri cu trenul in cautarea profesorului care scrisese o piesa pe care urma sa o joace si ambitia cu care s-a adunat pentru a rosti cuvintul “reprezentatii”, mi-au parut a fi cheile longevitatii Dlui Beligan.

sa poti sa ramii mereu alert si viu, curios, dar si sa ai ambitia sa-ti impingi limitele (trupului) sunt lucruri pe care le citim in cartile motivationale, dar – credeti-ma – sunt extrem de impresionante cind le vezi la doi pasi de tine, la un domn de 93 de ani.

aceste doua momente din piesa de aseara au facut cit un interviu lung cu domnul Beligan, la care rivneam de multa vreme.

la sfirsit, la aplauze, la a treia tura de intoarcere din culise, cind a ajuns la mijlocul scenei, Dl Beligan si-a dus mina dreapta la buze ca sa trimita un sarut publicului. si gestul acela – cu degetele contorsionate de batrinete si mina tremurinda care urca incet catre buze – mi-a adus lacrimi in ochi.

***
il puteti vedeti pe dl Radu Beligan povestind despre prietenia cu Mihail Sebastian in Misterul Sebastian, la teatrul Odeon alaturi de Marius Manole, Rodica Mandache si Raluca Aprodu.

diverse

13 years ago

Rugaminte mare de Craciun

Aceasta este cea mai speciala si mai diferita de orice altceva rugaminte a mea, pentru voi, de Craciun: va rog sa trimiteti un mesaj frumos unei tinere pe care n-o cunoasteti. nici eu nu o cunosc.

mi-a trimit link la blogul ei un prieten actor, cu suflet de 3 ori mai mare decit el (marius manole) si m-a avertizat ca fata aceasta este necajita. in pragul unei depresii.

pe scurt faptele sunt asa: tinara aceasta a ajuns in pragul unei crize de nervi pentru ca a avut un job plin de rutina, care nu o bucura deloc dar care ii asigura banii cu care putea sta in bucuresti. zilele trecute a clacat, si-a dat demisia si acum traieste si nesiguranta zilei de miine.

ce nu stie ea si, sper sa descopere curind, e cit de mult curaj si ce forta capeti cind ai dovada ca te poti ridica din fundul vagaunei. dar ca nu ai cum sa ai dovada asta, daca nu ai ajuns acolo: in fundul vagaunei.

si ca uneori ca sa iesi din cel mai negru necaz si cea mai mare depresie e nevoie doar de vorbe bune din partea unor oameni care au trecut prin asta. si care au descoperit pe pielea lor ca cele mai mari razboaie sunt in mintea noastra, nu in afara ei.

***
asa ca va rog tare ca astazi sa lasati un mesaj de incurajare, o melodie, o fotografie, orice pe blogul ei. cred ca e un cadou frumos, in spiritul Craciunului, ca oameni necunoscuti sa te sustina pentru ca apreciaza ca vrei sa-ti urmezi visul fara sa te plafonezi, ca vrei sa ramii vie pe dinauntru.

daca suntem onesti cu adevarat, toti vrem asta, dar putini avem curajul ei.

aici e blogul ei
http://timegoesby808.blogspot.com/2011/12/last-day.html

(nu-l link-uiesc ca sa nu afle detaliile demersului, dar daca-l copiati o sa ajungeti usor la ea)

va multumesc tare mult ca va veti consuma 5 min din ziua de astazi pt acest dar special.

muzici simpa

13 years ago

era miercuri spre joi…

Cornel Ilie de la Vunk si-a facut blog, sCORNELi, iar asta inseamna ca de astazi o sa vedeti o alta fata a lui Cornel. una care va placea foarte mult doamnelor si domnisoarelor.

ca sa va conving, am sa va spun ca si mie mi s-a intimplat la fel , cu ceva ani in urma.

***
stiu sigur ca era intr-o duminica atunci cind am descoperit Balada pentru o minune, cintec proaspat lansat de Vank. mai ascultasem nenumarate piese ale lor, dar cu asta a fost ceva special. am ascultat-o in duminica aceea (acum multi ani) cred ca mai bine de 5 ore pe repeat. atit de mult o ascultasem incit la fiecare noua redare mi se parea ca spatiul dintre notele muzicale se dilata si ca pot simti tot ce e in jurul liniei melodice de baza. nu am mai trait aceasta senzatie cu niciun alt cintect (romanesc sau strain)

n-am o explicatie de ce mi-a placut cintecul acesta atit de mult, nu sufeream dupa vreo iubire, eram bine mercic , voioasa si fericita, dar atunci am dezvoltat o simpatie speciala pentru trupa lui Cornel Ilie.

mai peste ceva vreme am aflat ca vocalul trupei scrie si scrie f bine. si am avut nevoie de vreun an sa-mi fac curaj sa-i cer lui Cornel sa citesc o proza de-a lui. si-acum mai stiu o secventa cu o oglinda, in care personajul masculin isi vede iubita cum se pregateste pentru o zi noua de munca.

asa am inceput sa ma uit altfel la Cornel: nu mai era doar domnul frumusel dupa care ofteaza fetele (ma iertati sunteti star rock:) ) , ci si un abil utilizator al cuvintelor – cu alt scop decit vrajirea fetelor in cauza.

peste alta vreme, Cornel a facut un gest pe care-l mentionez adesea in speech-urile mele motivationale. cind imi era mai greu si mai greu cu revista Tabu (care tocmai iesea din trustul Catavencu si era la un pas de a disparea de pe piata), Cornel – care vorbise (prin mailuri!) cu mine de maxim 3 ori in viata – mi-a trimis un super mesaj de incurajare. simplu, sincer si foarte foarte emotionant. si-acum mi se pare incredibil cum s-a gindit el atunci, cind mi-era greu sa ma incurajeze. si pentru ca stiu cit de mult a insemnat pentru mine mesajul acela, de atunci de fiecare data cind cineva se afla intr-o cumpana profesionala, ii trimit un mesaj de incurajare. nu conteaza cit de bine ne cunoastem si de cite ori am vorbit: stiu ca mesajul o sa conteze si ar putea sa-i dea aripi. pentru ca si mie mi s-a intimplat.

***
asa ca eu il stiu, mai degraba il simt, un pic altfel pe Cornel Ilie decit imaginea lui de pe scena. dar pentru ca acum are blog si va scrie des despre el si despre ceea ce-l intereseaza, o sa-l descopere cit mai multa lume.

tot asa cum o sa descoperiti ca distinsul domn Cornel Ilie nu face nimic la intimplare: blogul si-l lanseaza cu un concurs care se numeste “Era miercuri spre joi/ restul continuati voi” si are ca premiu o pereche de tenisi dupa un design Cornel Ilie, realizati de Mihaela Glavan. Alaturi de Marius Manole, George Zafiu si Oana “bebelusa” Ionita, jurizez acest concurs 🙂 detalii aici.

Bafta voua la concurs si bafta lui Cornel cu blogul lui.

culturale

13 years ago

Il iubesc …

Il iubesc pe Marius Manole, am mai spus-o si aici, ca raspuns la iubirea lui:), dar astazi vreau sa va povestesc cit de mindra sunt de el.

Acum mai bine de un an pe cind mergeam catre Hospice Casa Sperantei la Brasov (aici articolul pe care l-am scris despre Manole fatza in fatza cu citiva Oscar -i reali, cu trimitere la Oscar si Tanti Roz), l-am stresat sa-si faca blog. dar nu era momentul potrivit pentru ca , dupa ce si-a facut un blog pe wordpress, a renuntat la el. “n-am ce sa scriu”, a zis repede, speriat de cine stie ce.

anul asta, la Festivalul Anonimul avea deja un domeniu al lui si, iar, l-am batut la cap. doar ca evanghelizarea mea in ale bloggingului a fost, de data aceasta, pe un teren fertil, pentru ca la Anonimul a avut cele mai creative solutii de subiecte pentru blog. dupa care l-a atacat virusul competitiei si-a inceput “lupta” pe mariusmanole.ro

astazi Marius nu e doar actorul care face sute de femei sa ofteze dupa cite o prestatie la TNB (ma iertati, stiu ca te enerveaza aceasta exprimare, dar… e reala), ci si un blogger implicat in campanii.

si sunt mindra, tare mindra de el.

Marius Manole alaturi de Cosmin Bumbut, Ovidiu Buta si Suzana Dan ofera continut pentru Swipe Magazine , revista online de lifestyle inspirata de noul smartphone Nokia N9.

articolele lui Marius le puteti citi aici. sunt super simpatice si, evident, exclusive. pentru ca el are acces in culise cum n-ar avea niciun alt jurnalist/blogger si are deja creata o intimitate cu actorii/regizorii.

il invidiez putin pentru intimitatea asta, dar ma bucur foarte foarte tare ca Nokia l-a ales pentru aceasta campanie. Marius e cel mai bun exemplu ca daca muncesti sustinut (chiar si cind esti vedeta, tot trebuie sa muncesti, ba muncesti mult mai mult adesea) poti avea succes. si daca ati vedea cit de preocupat este sa gaseasca subiecte care sa conteze pentru Swipe, ati intelege ce spun prin ” a munci sustinut”.

Bravo Marius. stiai ca te iubesc, dar acum zic si ca sunt foarte mindra de munca ta ca blogger:)

sunt un evanghelist bun in ale bloggingului, iata un alt exemplu: tehnodiva🙂

personal

13 years ago

intuitie?

citeodata judec oamenii dupa o singura privire. de fapt, nici macar nu-i judec: se intimpla ceva in capul meu, se declanseaza un mecanism, si stiu dupa o clipa ca omul respectiv e unul bun.

o clipa care poate sa fie cit un articol de ziar. asa am remarcat-o pe ana maria onisei. citeam observatorul cultural, un text scris de ea si-am spus “imi place fata asta, vreau sa lucrez cu ea”. si nu m-am inselat nicio secunda asupra caracterului ei.

o clipa care poate sa fie cit o sedinta foto asa m-am imprietenit cu ioana blaj. eram la o sedinta foto unde il urmaream pe fotograf (care o fotografia pe ea) pentru un articol si, dupa 5 minute de vorbe, stiam ca e un om bun si ca o sa fie prietena cu mine.

o clipa care e cit un interviu am facut un interviu cu marius manole acum 6 ani si cind primeam raspunsurile la intrebari, tot ce aveam in minte era ” e ca mine”. si nu m-am inselat asupra caracterului lui.

scriu despre ei pentru ca au fost oricum prezenti aici pe blog, dar am clipe din astea traite cu multi oameni care imi sunt acum prieteni si pe care uneori ii chinui ca sa-si depaseasca limitele, dar si ei ma slefuiesc pe mine, invatindu-ma lucruri minunate.

(am sa scriu curind un story mare despre o asemenea intimplare; m-am uitat la tv si-am zis: asta e un om bun… iar acum e printre prietenii mei)

nu stiu cum functioneaza mecanismul asta: dar ma uit la om si simt ca o sa-mi fie prieten… sau ca avem ce sa ne spunem pe termen lung.

si nu, nu apuc sa ma pacalesc asupra caracterelor, pentru ca acelasi instinct sau intuitie sau cum se va fi numind, imi spune cel mai adesea “nu nu, omul asta nu e din echipa ta.”
nu ca n-ar fi bun, corect etc , ci pur si simplu ca nu e pe lungimea mea de unda si-atunci ma indepartez discret.

vi se intimpla asta?

Este jurnalist, a creat blogul S!MPA ca o oaza de liniste si frumos (cultural, pe cit posibil). A fost redactor sef al revistei Tabu, a facut parte din echipa care a creat brandul Europa FM si care a formatat si rebranduit Radio 21 la sfirsitul anilor ‘90 si a fost consultant pentru lansarea Radio Guerrilla. A prezentat primul sezon al emisiunii Ca-n filme (Digi 24 TV). A sustinut un curs de branding personal pentru actori, la TIFF, in cadrul proiectului "10 pentru film", este consultant in branding & promotion pentru artisti, industria media. Pentru aproape 2 ani (2013-2014) a facut parte din echipa de comunicare a trupei VUNK si a participat la comunicarea proiectul Orasul Minunilor, singura campanie de comunicare a unui reprezentant din industria divertismentului premiata la Romanian PR AWARDS. In perioada 2012 -2014 a fost social media coordonator al Festivalului International de teatru de la Sibiu. Intre aprilie 2016 -aprilie 2019, a lucrat pentru Loredana Groza in echipa de comunicare.

Owner urban,ro - prima platforma de goingout care creeaza experiente. Speaker la conferinte nationale pe teme legate de media, industria online, femei.

» Mai multe detalii

Tag : marius manole

Ce am invatat dupa 1 an si jumatate de urban.ro – part 1: actorii/ artistii

Timp de cativa ani am tinut un training media in programul 10 pentru film din cadrul TIFF de la Cluj, in care incercam sa le arat actorilor selectati cum pot sa-si eficientizeze prezenta in spatiul public pentru a se simti asta si in aparitiile lor in presa.

De ce generatia Netflix, iubitoare de House of cards, ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra –

De ce generatia NETFLIX care a iubit House of Cards ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra?

Si mai ales pentru ca e o montare istorica, despre care se va vorbi peste ani si e pacat sa fi fost contemporani cu ea si sa o fi ratat din … ignoranta.

(VIDEO) Ce auzim cand ascultam muzica clasica: 17 lectii simple, online, pentru copii, despre muzica clasica –

The Otter Shoes – pantofii care fac fapte bune (campanie umanitara) –

Ce auzim cand ascultam muzica? – un atelier spectacol pentru liceeni care sper sa se repete din toamna –

(Reportaj) Live for the Story – Marius Manole – #DupaAni

#uitecinedanseaza Dansul tradeaza cel mai repede educatia –

(foto nepublicate) Sinceritate – unul dintre primele interviuri ale lui Marius Manole –

Interviu peste asteptari: Chris Simion il aduce iar pe Beigbeder in Bucuresti

o minunata lectie de parenting: munca pentru o minge

In aceasta stagiune, Revizorul la TNB

Undercloud in secvente

o Napasta la TNB

4 iulie – oameni pe care i-am intilnit

Amintiri din copilarie cu Mihail Sebastian si Angela Similea

Dl Beligan

Rugaminte mare de Craciun

era miercuri spre joi…

Il iubesc …

intuitie?

Aboneaza-te la newsletter