Pentru ca a fost Ziua Femeii si a tuturor mamelor, astazi scriu despre femeile importante din viata mea, o continuare a povestii despre Doamna Demetrian, adica mamaie.
Mamei mele, careia de vreo 19 ani ii urez La multi ani de 8 martie prin telefon, pentru ca locuim la mii de kilometri departare, ii datorez tot ce fac acum. Acum cateva luni am realizat cat de mult am inceput sa seman cu ea si ma bucura nespus aceasta constatare. Mama este pentru mine un exemplu de curaj, un om care a luat-o de la capat intr-o tara straina, la varsta de 43 de ani, cand a trebuit sa invete o limba noua pentru ea si sa fie in stare intr-un timp record sa si predea la scoala si la facultate.
In 1989 nu exista termenul de ,,reinventare’’, dar mama asta a facut, s-a folosit de tot ce a invatat pana atunci si a realizat niste lucruri absolut extraordinare. Multa vreme am considerat-o pe mama prea autoritara si pretentioasa, prea asertiva, dar iata ca am ajuns cumva sa ii dau dreptate cu 99% din lucrurile pe care le-a anuntat ,,profetic’’ si care chiar s-au intamplat in viata mea.
Bunica mea, mama tatalui meu. A murit acum cativa ani iar amintirile cele mai frumoase cu ea sunt din copilarie. Locuia la Ploiesti si venea la Campina doar in weekenduri, incarcata cu dulciuri si jucarii. Nu stia sa creasca un copil ( pe tatal meu il crescuse tot mamaie), pentru ca toata viata ei pana la pensie a fost o workoholica si a dus o viata destul de singuratica.
In schimb cand isi petrecea cele doua zile pe saptamana cu noi, facea niste torte extraordinare ( din pacate nu am retetele, un tort de cacao cu nuci, insiropat regeste si unul cu mere si cu glazura de frisca) si niste ardei umpluti cum nu am mai mancat nicaieri.
Omama, Erna Meilman, mama mamei mele a fost una dintre cele mai chic bunici. A trecut de la viata boema bucuresteana interbelica, cu un post de secretara la fabrica de lenjerie a familiei Berman ( socrii Profesorului Cajal) la viata austera de lagar in Transnistria. Apoi, dupa razboi si pana in ziua mortii sale, in iunie 1977, seara de seara a jucat pietre si a baut sampanie impreuna cu grupul ei restrans de prietene din orasul Braila.
Cutremurul din 4 martie 1977 a prins-o pe strada, tocmai se intorcea de la o partida de pietre. Aveam patru
ani pe atunci si imi amintesc cum a venit acasa si a facut constatarile pagubelor din usa de la intrare, cu tigara in mana stanga si cu o scrumiera mica in mana dreapta. Fata ei calma trada usurarea ca eu si Opapa si toti ceilalti suntem bine.
[/caption]
Ne obisnuim cu pierderile celor dragi, in timp. Nu este usor, dar eu am invatat sa asociez diverse intamplari, gusturi, arome, cu oamenii fara de care viata mea ar fi aratat altfel acum. Si cum mama mea este singura mea ruda in acest moment, pe zi ce trece cuantific altfel fiecare minut in care ii aud glasul la telefon si fiecare vacanta pe care o petrecem impreuna.
Si pentru ca am scris despre trei femei fantastice din viata mea, va recomand o expozitie abia anuntata la Muzeul Taranului Roman: Sala Oaspeti va asteapta cu vernisajul expozitiei Frumoasele straie taranesti ale doamnelor de la oras. O serie de fotografii din colectia artistului Peter Jacobi, achizitionate de acesta de-a lungul timpului, din anticariate. Fotografiile reprezinta doamne din perioada interbelica imbracate in costume traditionale populare romanesti, dupa moda lansata de Regina Elisabeta si adoptata ulterior si de Regina Maria si de principesele Elisabeta, Maria si Ileana.
Abia astept sa vad expozitia si ma bucur ca aproape toate femeile pe care le cunosc au in garderoba cel putin o ie sau un
alt obiect vestimentar din costumul national. Am o ie primita in dar de la mama, pe care la randul sau a primit-o cadou de la mamaie. Sunt designeri romani care au creat colectii inspirate de portul traditional romanesc: Ana Alexe, Adrian Oianu
( colectia prezentata in vara lui 2010 si in iarna lui 2011); Philipe Guilet, directorul artistic al Ambasadei Frantei in Romania a prezentat anul trecut o colectie 100% Ro care a lasat auditoriul fara suflare. Expozitia de la MTR poate fi vizitata din 22
martie si pana in 29 aprilie, de marti si pana duminica, intre orele 10.00 si 18.00.
Iar intrarea este libera.
Revenind la torturile bunicii mele, Elena Pavel, am gasit o cofetarie butic, o afacere de familie in care Luminita pregateste cele mai grozave prajituri si un tort de mere care are un gust aproape identic cu cel din copilaria mea. Aici este pagina de Facebook a Cofetariei Dorobanti 140, in caz ca aveti pofta de un weekend cu dulciuri si alint.
Pe foarte curand!
***
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe
