Tag : opinii

Ieri  m-am gindit ca viata e ca o calatorie cu avionul…

*

Vineri am plecat la Timisoara dupa o noapte de nesomn incarcata de gindurile propriilor decizii si de grija alegerii cuvintelor cele mai potrivite pentru a-i face un laudatio maestrului Stefan Caltia la lansarea albumului sau, Locuri. Parea ca drumul pina acolo si tot ceea ce am de facut sunt unele dintre cele mai complicate lucruri din viata mea.

Dupa care am primit un mesaj, de la Dana pe care n-o cunosc si habar n-am de ce tocmai in ziua aia, in care era atit de multa presiune pe mine incit as fi plins si daca mi se arata o floare, a decis sa-mi scrie. Dana voia doar sa-mi spuna ca ma citeste si ca recomandarile mele au ajutat-o mult in diferite momente din viata. Si, habar n-are, dar ea vineri mi-a dat aripi pentru toata calatoria care a urmat.

Seara, la lansarea de carte, am cunoscut-o pe Monica si pe prietena ei Cristina. (super umor la Monica, trebuie sa cititi aceasta postare de pe blogul ei, despre cum fiul ei a decis sa mai participe la lectiile de inot pe care nu le indragea deloc). Dar si pe Codruta, Oana si o alta Cristina, o gasca de doamne delicioase, la fel de rusinate ca si mine ca ne cunoastem personal. (multumesc frumos doamnelor ca ati venit la lansare si multumesc ca ati venit sa ne cunoastem, oricit de mare – dar placuta – a fost stinjeneala de inceput)

Apoi am cunoscut-o pe Raluca, tinara  careia i-au dat lacrimile in timp ce vorbeam despre maestru. Cind mi-am pregatit speech-ul si mie mi-au dat lacrimile. Probabil ca din motive diferite, dar…

Simbata m-am intilnit cu Oana, o minune de copil, dar si un copil minune, care danseaza, deseneaza, iubeste teatrul, vorbeste germana, a jucat intr-un film al lui Radu Gabrea. Si are doar 17 ani. Ilustratiile ei le vezi descoperi curind, aici pe blog.

Si-n timp ce vorbeam cu ea in Cafeneaua verde si intelegeam ce minunatie de fata am in fatza, in tot cerul de nori stufosi si laptosi cu care era acoperita Timisoara s-a facut o spartura in forma de inima pe care o vedeam din dreptul ferestrei noastre. Mai tirziu tot pe acolo a iesit si soarele.

La prinz m-am reintilnit cu Raluca si-am descoperit pasiunea mamei ei pentru maestrul Caltia, dar si pentru lucrurile frumoase, cum m-am bucurat sa inteleg ca Raluca e genul de fata care isi urmeaza cu hotarire instinctele si nu se teme sa o ia oricind de la capat, daca stie ca ceea ce va face ii va aduce bucurie.

Cind am ajuns in aeroport nu ma gindeam decit ce oameni minunati sunt in Timisoara si ca nu e o intimplare ca de acolo au aparut cei care ne-au dat si noua libertatea in decembrie 1989. Pentru ca sunt puternici si frumosi. Ma gindeam sa fac cumva sa le adun intr-o intilnire pe toate femeile/fetele astea minunate pentru ca sigur sigur se vor placea foarte tare. (inca ma mai gindesc la o solutie pentru asta si ii dau de cap curind)

Dar ma mai gindeam si ca e extrem de reconfortant sa vezi ca mai exista si o Romanie a oamenilor frumosi, pasionati de arta, pentru care lucrul pe care-l achizitioneaza sau momentul pe care-l traiesc nu inseamna banul pe care-l dau, ci valoarea emotionala pe care o investesc in el. Valoare care-l face de fapt nepretuit.

Apoi am ajuns la security check la poarta de imbarcare pentru Bucuresti. In fata mea o domnisoara blonda, siliconata. Cu o imitatie de Vuitton in brate si niste incalatari odioase – un fel de bocanci de armata, dar cu tocuri foarte inalte si cu niste stripe-uri adezive peste sireturi, plus multe metale – capse. A fost rugata sa se descalte inainte sa treaca prin poarta de securitate. A bombanit, s-a descaltat si-au aparut sosetele cu strasuri Swarovski. Pe care a trebuit sa le descalte (nu inteleg cum nu o deranjau in bocanci) pentru ca si ele faceau ca alarma portii sa intre in actiune. Cind a trebuit sa-si desfaca valiza (pentru ca pe ecran se vedeau cosmetice in dozaj mai mare decit corespunzator si trebuiau verificate) deasupra au aparut papucii in tipla imprumutati de la hotel.

Am asteptat mai bine de 10 minute sa se termine toate operatiunile de verificare cu ea si, in timp ce in spatele meu se facea o coada generoasa, ma gindeam ca trezirea la realitate e putin cam brusca.

In avion din cauza norilor stufosi, la decolare au fost  turbulente. Cind am depasit plafonul de nori era liniste, frumos si muntii  pareau niste dealuri domoale. Apoi la aterizare, din cauza acelorasi nori, au fost din nou usoare turbulente.

De asta m-am gindit ca viata e ca o calatorie cu avionul.

Decolezi mai cu asperitati sau mai usor (dupa cum ti-e norocul), cind ajungi suficient de sus te bucuri de oameni si de locuri frumoase, iar greutatile care de obicei par munti devin dealuri unduitoare, apoi aterizezi mai bine sau mai greu, dupa cum te ajuta natura.

Si te intorci la rutina zilnica – pe care o duci cu bucurie sau cazna dupa cit de onest ai fost cu tine in deciziile din job si din viata – si-astepti o calatorie viitoare prin aer. In care sa intilnesti oameni frumosi si sa poti sa vezi toate greutatile suficient de departe.

Ceea ce va doresc si voua.