Tag : povesti

soareoameni din Skiathos – Lambros

oameni din Skiathos – Lambros

Lambros e un marinar grec. Are un vaporas cu care face tururi in jurul insulei Skiathos, o nevasta englezoaica si doi baieti: Socrates si Alexandros, dar nu asta-l face sa fie special.

Lambros e cel mai cunoscut dintre marinarii din Skiathos pentru ca a aparut in Mamma Mia chiar la inceputul filmului cind prietenele Donnei (Meryl Streep) sosesc pe insula, ba chiar  – pentru ca si-a imprumutat barca pentru film – a trait cot la cot cu Pierce Brosnan si Meryl Streep timp de o luna. Zi de zi pe mare.

Una dintre barcile lui a fost folosita drept cabina pentru make-up si garderoba, asa ca a avut placerea sa-l vada de aproape, in intimitate pe fostul James Bond, domnul Brosnan.

“Am intrat peste el ca sa-l rog sa-mi dea autograf pentru baietii mei. Tocmai ce-si schimba patalonii si-a zis: stai sa ma imbrac si semnez”, ride Lambros cind isi aduce aminte momentele din 2007 cind in imprejurimi s-a filmat musicalul inspirat de cintecele ABBA.

Isi pastreaza amintirile pe o tableta intr-un folder in care mai are si fotografii din secolul trecut cu insula. E pregatit in orice moment sa le arate turistilor putin din faima sa, dar si din a locurilor. Face zilnic un tur al locatiilor de filmare cu vaporul lui si stie sa bine ce inseamna promovarea: e gata sa raspunda la orice intrebare si sa se fotografieze cu orice turist ca un star de cinema.

De citeva luni a inchiriat si cinematograful din centru iar martea, joia si simbata difuzeaza Mamma Mia intr-o versiune speciala: cind pe ecran actorii cinta, pe scena din fata pinzei de proiectie copiii lui incep sa danseze asemeni celor din film, iar pina la sfirsitul filmului toti spectatorii ajung pe scena si danseaza.

Cind se incheie sezonul, Lambros se ocupa de cafeneaua pe care a deschis-o impreuna cu sora lui: Mint.

*

Lambros e un om bun. Vezi asta din vocea lui domoala, din cit de des povesteste despre copii, nevasta sau sora.

Pe vaporasul lui lucreaza Mata, o tinara de 25 de ani care a locuit o vreme la Boston. e fata unui fost proprietar grec de cluburi care a murit si a unei hipioate care s-a vindecat de cancer prin optimism. Mata e o fata bogata pentru ca tatal ei i-a lasat intreaga avere construita in multi ani, dar munceste in fiecare zi cu turistii ca sa -si ocupe viata.

Lambros o apreciaza pentru seriozitatea ei si, pentru ca stie foarte bine ce inseamna familia, intr-un fel a adoptat-o. A ajutat-o sa-si inchirieze o casa linga familia lui, e parte din toate afacerile lui si o sustine moral de oricite ori are nevoie.

***

Il gasiti pe Lambros pe vaporasul Kalypso. il recunoasteti dupa tatuajul cu cal de mare de pe antebratul drept. sa-l intrebati cum i s-a parut Meryl Streep. O sa vedeti cum i se lumineaza fatza, cum engleza lui greceasca devine cu accent italian: She is a Lady. A LADY.

 

 

 

792
skiathosromani din Skiathos: Cosmina Popescu, o fosta campioana la tenis

romani din Skiathos: Cosmina Popescu, o fosta campioana la tenis

Skiathos e o insula greceasca cu 3500 de locuitori si 16 km de sosea. cu hoteluri in trepte si cu citeva zeci de plaje – dintre care una plasata pe locul 6 in europa la categoria cel mai fin nisip (practic mai fin decit faina)

e o insula unde in ultima vreme turismul dinspre romania a crescut mult si asta n-are legatura cu faptul ca aici s-a filmat Mamma Mia. romanii vin aici pentru confort si liniste si intilnesc o multime de alti romani; prin hoteluri – angajati special pe sezon de catre agentii ca animatori, sau pur si simplu romanii care s-au mutat aici.
asa cum e Cosmina Popescu.

***
in 1981 Cosmina Popescu era o jucatoare de tenis promitatoare. Cistigase un turneu la Roma la simplu feminin (la simplu masculin cistigatorul a fost Mats Willander care in anul urmator a cistigat Roland Garros-ul) si obtinuse un premiu colosal pentru vremurile acelea: 2000 de dolari.
N-a vazut banii pentru ca imediat dupa festivitatea de premiere, reprezentatul sistemului (securitatea, adica) i-a luat cec-ul care a intrat in posesia statului.

din pacate n-a mai vazut nici foarte multe turnee dupa aceea, pentru ca i-a fost retras dreptul la viza.

*
Cosmina locuieste astazi la 150 de km distanta de Skiathos si are o agentie de turism impreuna cu Nicos, sotul ei pe care l-a cunoscut tot datorita tenisului. Nicos era asa de pasionat de tenis incit s-a dus de doua ori in Argentina la scoala Gabrielei Sabattini ca sa invete de la profesionisti. “i-a cheltuit banii tatalui lui”, ride Cosmina.

“De la Nicos am invatat sa ma bucur ca traiesc, am invatat ce inseamna bucuria unei vacante”, aseaza frumos Cosmina teritoriul in cuplul lor.

E inalta si are un trup de model. Chipul ii e incadrat de un breton drept frantzuzesc si de parul castaniu pina la umeri. Daca nu ti-ar spune ca a trecut usor de 50 de ani, ai fi gata sa spui ca n-a depasit pragul de 40. Poarta jeans cu turul jos – boyfriend’s jeans, vorbeste impecabil si romana si greaca, si are un umor care o face sa reaseze fiecare dintre povestile locale intr-o perspectiva atit de simpatica, incit te amuzi la fiecare pas.

***

Cosmina a venit prima data pe insula Skiathos in urma cu 16 ani, cu barca, intr-o excursie programata de Nicos. Au facut 150 de leghe pe mare din statiunea in care locuiau si toata noaptea ea s-a uitat in larg “unde ma duce nebunul asta?!”
Cind a ajuns la tarm, pe una dintre cele mai frumoase plaje din lume – Koukounaries Beach – s-a indragostit iremediabil de Grecia. si de Nicos:)
Au acostat aproape de unul dintre cele mai luxoase hoteluri din statiune si el i-a spus: “Acum nu putem sa stam aici, dar vom veni si vom sta cindva”. Si-a tinut promisiunea.

Astazi au o agentie de turism care pastreaza mult din temperamentul special al Cosminei – din umorul si neconventionalismul ei: ofera destinatii pe care nu le gasesti in ghiduri – in mici satucuri de pescari, pe insulite necunoscute turistilor.
Si este consultant pentru una dintre cele mai mari agentii de travel din zona – aerotravel.

***
vorbeste despre Romania cu un drag ardelenesc – ii ironizeaza pe greci comparindu-i cu noi in situatii in care romanii ies mereu mai bine – si mai vine din cind in cind acasa.

acasa inseamna Bucuresti. a copilarit intr-o casa de linga Palatul Cotroceni care pe vremea aceea era Palatul Copiilor – un loc destinat activitatilor educative si sportive pentru copii. a facut mai intii gimnastica sportiva, apoi a ajuns la tenis. mai are un frate – Sorin Popescu care a facut medicina militara si – pentru ca si lui ii place tenisul – a fost pentru o vreme medicul echipei de Cupa Davis a Romaniei.
acum il puteti asculta la Eurosport, zilele astea comenteaza cu rafinament turneul de la Roland Garros. “Sunt foarte mindra de el”, mi-a spus Cosmina.

***

agentia ei se numeste Lichas Club, o puteti gasi la lichasclub2 {@} yahoo.com si daca vreti o vacanta speciala, diferita de orice, in Grecia cautati-o. aveti incredere in instinctul meu la oameni, e o femeie foarte foarte speciala.

cum ma voi mai intilni cu ea pina simbata cind plec din Grecia, sigur va mai spun povesti frumoase.
si poate ii fac si o fotografie. ieri n-a vrut:)

1765
salutatractie

atractie

bucuresti,bulevardul dacia, in jurul prinzului

pe strada de vis a vis de Institutul Francez  era aglomeratie. era singura parte de umbra intr-o zi in care soarele ardea ca-n august.

aproape de intersectia cu Polona, in sensul de mers catre Romana, o tinara, blonda, cu picioare ungi de balerina. in pantaloni scurti de jeans, cu gleznele mai subtiri decit incheieturile miinilor multor barbati. mergea cu capul sus ca si cum toata lumea ar fi fost a ei.

doi metri in spate doua tinere banale. fuste pina la genunchi, din pinza, tricouri largi pe trupurile lor plinute, cu piele creola. par mediu spre lung, castaniu. birfeau ceva despre o colega de facultate.

in spatele lor, la inca un metru, eu incercind sa o vad printre cele doua pe superbitatea blonda din fatza ca sa o evaluez: pitzi sau nu.

din sens opus venea un tinar domn inalt, brunet, tuns foarte french si imbracat foarte chic.  trupul lui spunea ca e timid. privirea in jos, umerii adusi. a trecut pe linga superbitate privindu-i cel mult gleznele, apoi in dreptul fetelor creole ceva i-a atras atentia: poate faptul ca rideau, poate ceva ce ziceau. habar n-am.

a ridicat ochii din trotuar, s-a uitat la fata cea mai apropiata de el si dupa o clipa i-a ocolit privirea imbujorat, dar zimbind cald. apoi a lasat din nou capul in jos. in secunda aia in care a ocolit privirea tinerei creole i-am vazut fatza: linii drepte ca de grec si niste ochi verzi dementiali.

cind a trecut pe linga mine, isi evalua sireturile.

iar eu ma gindeam ca atractia n-are nici cea mai mica legatura cu a fi superb. si ca e linistitor pentru noi, muritorii de rind, care n-aratam a superbitate sa mai observam din cind in cind asta.

 

 

990
cristian stanDave Gahan si-un prieten de-al meu:)

Dave Gahan si-un prieten de-al meu:)

fetelor invidiati-ma: il stiu pe Dave Gahan de Romania. il stiu de atit de multi ani, incit nu mi se mai pare vreo smekerie.

plus ca nu are niciun merit ca seamana cu Dave, mamei lui ar trebui sa-i multumeasca…

domnul din fotografia de mai sus se numeste Cristian Stan si mi-a fost coleg de scoala. cind era in liceu rupea toate inimile fetelor fix cu look-ul asta de Dave din fotografia de la tinerete:)

pe vremea aia mai si cinta la chitara, acum nu mai stiu daca mai are aceasta activitate, dar stiu ca face fotografii foarte frumoase si-are o meserie nashpa, cu multe cifre si planificari. lucreaza in publicitate.

l-am exploatat in 2006 ,cind a venit pentru prima data Depeche Mode in Ro, intr-un supliment special pe care l-am facut pentru revista la care prestam activitati. el s-a supus (singura data in viata cind a facut asta:)) ) doar ca sa ne spuna ca , de fapt, cu look-ul lui de Dave agatza femei care nu-i placeau .

vine diseara la concert. din orgoliu desigur, sa vada daca el sau Dave arata mai bine :) ma rog s-a exprimat “vin sa vad cum mai arat”

fetelor va pot da nr lui de telefon:)

P.S mi-am dat seama ca am trei prieteni care se numesc Cristi Stan, as putea sa-i intilnesc si, mai mult, sa scriu un story care se numeste chiar asa: Cristi Stan (domnilor, va stiti voi care sunteti, ma lasati sa va fac celebri?:) )

 

 

1201
copilo cursa de taxi cit o poveste de viata

o cursa de taxi cit o poveste de viata

– cum va cheama? cine a facut comanda?

m-am urcat in masina lui de la sediul agentiei de publicitate Pastel unde tinusem un seminar, de pe o straduta de linga Drumul Sarii si cum cineva din agentie imi comandase taxiul, habar nu aveam sa-i raspund.

– nu le-ati retinut numele?

– nu, erau 22 la curs, cum sa le tin minte la toti numele. dvs tineti minte atitea nume?

a inceput sa rida, a pornit motorul si-am plecat

– cind eram tinar nu tineam minte nici numele iubitelor in primele zile. si tot intrebam ‘dar cum iti zice mama ta acasa, ca sa-ti spun mai ca-n familie’ , incercind sa aflu cum le cheama. am crescut chiar aici de unde v-am luat. in cimitirul care era la capatul strazii de unde v-am luat e ingropat fratiorul meu.

– imi pare rau. cind a murit?

– acum 6 ani.

– ce-a patit?

– leucemie.

– era mai mare sau mai mic?

– mai mic cu 6 ani.

– si n-ati putut sa-l tratati… sa faceti ceva…

– nu stiu cit stiti despre leucemie, dar sper sa nici nu stiti. boala asta cind te diagnosticheaza, te si baga in spital. a fost la medic ca ii era rau si i-au spus dupa ce i-au facut analize ‘unde sa te mai duci acasa? stai aici, ai leucemie.’ el nu intelegea nimic, dar cum sa-i spui asa , dintr-o data ‘ai leucemie!’. m-a sunat pe mine si mi-a spus si dupa aia am inceput sa aflam pas cu pas. in septembrie a fost diagnosticat, in noiembrie a facut 26 de ani si in aprilie s-a dus saracutul.

– si n-ati putut face transplant?

– n-a putut duce corpul lui. mai am doi fratiori care erau 100%compatibili cu el pentru transplant, dar trebuia sa faca chimioterapie inainte si nu l-a dus corpul. si facuse 10 ani de lupte, era un barbat cit usa, in liceu se bateau fetele pentru el. dar Doamne Doamne nu tine cont de astea, are legile lui…

la urmatorul stop si-a scos telefonul si mi l-a aratat pe fratele lui: inalt, brunet, frumos ca un model. zimbea in fotografie aratind o dantura de reclama.

– aici in spitalul de linga locul unde va duc s-a dus micutul. a venit medicul si ne-a zis: “nu mai traieste mult. sa stati in spital linga el, poate va cheama sa-si ia la revedere”. dar el nu mai voia sa vorbeasca decit cu mine si cu tata, saracutul.  si ca sa vedeti cum e viata asta, mama care e bisericoasa a zis “nu moare astazi, nici miine. pe 28 o sa moara.” si-atunci a murit.

– cum asa?

– strabunica a murit intr-o zi de 28, tatal mamei intr-o zi de 28, fratele mamei tot intr-o zi de 28.

– imi pare rau.

– si tot ca sa vedeti cum e viata, dupa ce s-a dus micutul, eu am ramas cu prietenii lui. sunt antrenor jucator al echipei prietenilor lui.

– ce jucati?

– mini fotbal. cu emotii mari acum ca suntem in liga si suntem pe cale sa retrogradam. si-am intrat cu bucurie anul trecut in liga, cu mult efort.

– cum il chema pe fratele dvs?

– Ionut.

aproape ajunsesem acasa si tot ce aveam in minte era ca nu m-am intilnit intimplator cu povestea asta si ca domnul acesta cald si bun care vorbeste cu atita drag despre fratele lui disparut ar trebui sa auda CEVA de la mine. tocmai incheia o cursa care plecase de linga casa in care locuise fratele lui, de linga cimitirul in care se afla ingropat si avea punct terminus in fata spitalului in care murise, iar totul se intimpla la doar citeva zile de la comemorare. stiam ca trebuie sa-i spun ceva doar ca nu aveam nicio idee. imi curgeau lacrimile pe obraz. atit.

a oprit motorul, i-am dat banii pentru cursa si, cind sa ies din masina, mi-am adus aminte de o secventa dintr-o carte (multumesc Kevin Brockmeier):

– e o legenda indiana care spune ca oamenii traiesc intr-o lume de linga noi chiar si dupa ce nu mai sunt printre noi, trebuie doar sa ne gindim la ei,sa vorbim despre ei si sa le pastram in minte numele, gesturile, intimplarile la care am fost martori.

i-am vazut lacrimile din coltul ochilor si am auzit cum rosteste usor

– da. frumos spus.

 

1921
scaune tren regalLumina Simplitate

Lumina Simplitate

acum citeva zile m-am plimbat cu Trenul Regal, ocazie cu care am remarcat ca ferestrele lui sunt mult mai mari decit ale oricarui alt tren. si ca, datorita acestui detaliu, salonul spunea o poveste frumoasa.

povestea era in scaune. lumina cadea pe scaunele asezate frumos in linie in dreptul mesei mari unde se servea cina.

scaune drepte, cu spatarul scurt. negre. din piele. fara nicio infloritura. fara nicio cusatura speciala, la vedere. pareau cele mai simple scaune din lume. pareau austere.

erau scaune din piele de Cordoba, cu puf de pinguin si n-ai fi stiut valoarea lor daca nu ti-ar fi spus cineva.

in Salonul din Trenul Regal lumina spunea o lectie frumoasa despre rafinamentul care vine prin simplitate.

*

 

am fost in trenul regal la invitatia Tchibo, furnizor al casei Regale a Romaniei, care a lansat Tchibo Privat Kaffee o colectie de 3 cafele super rafinate, cu blend unic. cafea arabica. preferata mea e African Blue:)

1105
downshiftRemedii pentru oboseala

Remedii pentru oboseala

text de Noemi Revnic

Imi programasem sa scriu astazi despre o multime de evenimente citadine. Dar cum acestea vor fi aici si peste o saptamana, si peste o luna, m-am hotarat brusc, sub impulsul unei stari de oboseala inexplicabile, sa scriu despre ce mi-as dori sa mi se intample in urmatoarele zile.

In primul rand mi-ar placea sa castig la Loto. Apoi mi-ar lua vreo trei luni ca sa impart o parte din bani (am o lunga lista de prieteni, mama, normal, adaposturi de animale, camine de batrani, copii bolnavi). Apoi as investi in cateva proprietati care sa imi aduca o renta lunara si linistita si mi-as lua o lunga vacanta. De vreun an. Un an in care sa calatoresc si sa ma bucur de viata asa cum am facut-o de putine ori pana acum.

Dar cum premiul cel mare la loterie este o fantezie copilareasca, voi aplica Planul B: deschid agenda si vad ca in saptamana cu 1 Mai-7 mai este liniste. Si ma grabesc sa-mi programez un masaj si un tratament cosmetic, cafele cu prieteni cu care ma vad in ultima vreme doar de “tzoc-tzoc” pe la evenimente si nu este normal, o sa dorm foarte mult, voi citi mai mult de 10 pagini pe seara (ca imi pica pletele de oboseala, nu altceva) si voi avea grija sa folosesc telefonul mobil la minimum de capacitate.

O sa-mi plimb cainii mai mult si voi incepe sa scriu o carte despre familia mea.

Viata e frumoasa atunci cand suntem odihniti.

Va doresc o vacanta pascala plina de bucurii si ne revedem aici, peste o saptamana, cu idei de petrecere a timpului liber la inceput de mai.

Pa, pa, pa!

 *
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.
752
george fluieranNea Gicu Fluieran – unul dintre cei doi mecanici de locomotive cu aburi din RO

Nea Gicu Fluieran – unul dintre cei doi mecanici de locomotive cu aburi din RO

Nea Gicu are regulile lui despre respect. Cind “face teren” -adica e pe peron intimpinind calatorii – poarta haina bleumarin cu epoleti arginii si chipiu. Cind sta in cabina,  isi schimba uniforma.

E al doilea om care mai are brevet sa conduca locomotivele cu aburi in Romania. Desi are 58 de ani si este de 6 ani la pensie, face naveta de la Rosiori de Vede pina la Bucuresti ca sa fie sef de locomotiva de fiecare data cind e nevoie.

De fiecare data cind Trenul Regal este scos in public.

***

Cind era mic George Fluieran voia sa se faca aviator.  I-au placut motoarele, dar nu i-a placut cartea. “Am baut calimara cu cerneala”, ride din cabina lui din Trenul Regal.

Cabina e chiar linga locomotiva, arata ca un mic living – cu mocheta rosie si o masa mare patrata in miloc. Doar ferestrele, largi, cu minere duble, care se vad printre draperiile din catifea rosie, iti dau indiciul ca ai fi intr-un tren.Uniforma cu epoletii arginitii e agatata de unul dintre minerele geamului si pluteste deasupra mesei.

Cit trenul e in statie, Nea Gicu fumeaza pe o canapea impreuna cu prietenul si colegul lui, Adrian Ciobanescu, celalalt roman care stie sa conduca o locomotiva cu aburi si care e in activitate.

Asezati unul linga altul par un fel de personaje de comedie: nea Gicu e subtire ca un fir si foarte agil, cu mustata rasfrinta ca-n filmele cu jandarmii lui Funes;  Adrian, desi mult mai tinar, e solid si greoi. De asta si cind pregatesc locomotiva Nea Gicu face unele dintre lucrurile pe care ar fi trebuit sa le faca Adrian.

Intra prin patratul cu laturile de 30 cm ca sa verifice pina sus daca totul e bine in cuva in care vor pune carbunii. E o tehnica pe care si-a rafinat-o de-a lungul anilor: “intri cu picioarele in fata, te prinzi cu mina stinga de partea de sus, te ridici si verifici peste tot”

Vrea sa-l lase pe Adrian in locul lui cind n-o sa mai munceasca pe locomotiva, asa ca l-a trimis la scoala de mecanici. In trei luni va deveni egalul lui.

***

George Fluieran a ajuns vedeta ca mecanic pe locomotiva Trenului Regal: a parut in aproape 20 de filme, are un autograf de la Francis Ford Coppola si e la curent cu muzica rock – trenul lui a aparut in multe dintre videoclipurile rockerilor din tarile vecine.

La prima filmare (era un film italian pe care l-a vazut apoi pe Youtube) a fost surprins cit de mult stau actorii pe o secventa, dar l-a fascinat si ca filmarea nu era cronologica. Acum e obisnuit cu munca de actor si stie inclusiv termenii tehnici: “figuratia speciala” inseamna bani in plus pentru el pentru ca nu doar conduce locomotiva, ci si apare in film.

I-a cunoscut pe Principesa Margareta si pe Principele Radu si-a fost impresionat de naturaletea lor “Ne-au invitat in living, ne-au servit cu un paharel de vin si niste gustari: pe noi, oamenii de la locomotiva si ne-au multumit ca i-am dus la Alba Iulia, la o aniversare”. N-a avut emotii “ce nu sunt si ei oameni, chiar daca sunt Regi?”

Cum l-a cunoscut si pe nepotul industriasului resitean Max Auschnit, cel care a fost actionarul fabricii de locomotive de la Resita in perioada interbelica. Fiul, Steven Auschnit, are 92 de ani si-a fost anul trecut la Resita la aniversarea a 140 de ani de la deschiderea fabricii. Steven n-a vrut sa stea cu oficialii, nu l-a interesat nici presa, nici deputatii. A venit la ei in locomotiva, a cerut voie sa bage carbuni, sa traga semnalul de pornire si, dupa ce toata ceremonia s-a incheiat, n-a plecat cu restul lumii. “A venit sa-si ia la revedere de la baietii lui, cum ne-a zis. Ne-a respectat, iar la citeva luni ne-a trimis din America fotografiile pe care le-a facut cu noi.”

Fiecare a avut fotografia lui, in plicul lui si un mesaj pe spatele ei “O calatorie indepartata care a meritat fiecare secunda”.

***

Sa fii mecanic pe locomotiva trenului cu aburi e o treaba foarte barbateasca. Pentru un drum bagi la lopata si 7 tone de carbuni, n-ai timp sa te odihnesti sau sa respiri. Dar chiar si-asa, in locomotiva lucrurile se intimpla ca intr-o familie: specialitatea casei e friptura la lopata.

“Se spala lopata de praful de carbune, se baga in foc sa se dezinfecteze. Se mai spala o data, se baga din nou in foc. Se pune bucata de carne pe ea, se baga in foc, se perpeleste si se maninca cu pofta.” Sau ouale coapte pe corpul central al locomotivei.

Mecanicii locomotivelor cu aburi participa la concursuri internationale de abilitati. Nea Gicu si Adrian au iesit anul trecut pe locul 2 la un concurs la Budapesta. Printre probe: cum sa mergi cu o cutie de bere asezata pe osia din spatele trenului fara sa o versi pe o distanta de 500 de metri.

“Le-am facut asta si granicerilor cind ne-am intors in tara si au uitat sa ne mai ceara pasapoartele”, ride Nea Gicu.

Pastreaza multe momente in minte din cei 40 de ani de CFR . Ca acela cind o doamna a inchiriat Trenul Regal ca sa-i faca o surpriza sotului ei colectionar de mini locomotive cu aburi. “L-a adus pina in gara Baneasa, i-a zis surprinsa’vai e Trenul Regal aici, hai sa intram sa ne uitam si noi’ si cind a intrat in salon erau toti prietenii lui: la muuuulti ani!. foarte frumos a fost.”

Sau ca in situatiile in care s-au sinucis in fata lui oamenii pe sina de cale ferata. Are 3 asemenea experiente in 40 de ani de mecanic de locomotiva.

“Dupa prima n-am putut sa dorm doua nopti. O si cunosteam pe femeia care se aruncase in fata trenului, ma lua tremuratul numai cind treceam pe linga locul ei de munca”

Apoi a invatat sa-si spuna ca sina de cale ferata nu e un drum, oamenii nu ajung acolo din greseala. A gasit explicatii tehnice pentru fiecare dintre situatii, explicatii care arata ca el nu putea face mai mult. “Un marfar se opreste la 900 de metri dupa ce ai pus frina, un tren de persoane la 800 de metri. Daca e la 2 metri in fata mea sau daca e la 100 de metri, eu nu mai am ce sa fac. Nu mai am.”

Ca mecanic de locomotiva, lucrurile cu care ramii dupa anii de munca sint cele pe care la cauta toti. Respectul. Validarea. Intimplarile care arata iubirea. Si cele in care, asa ca Nea Gicu, te intilnesti cu moartea.

 

2633
calatordragoste de tata

dragoste de tata

aseara, dupa calatoria cu Trenul Regal pina la Sinaia si retur

 

m-am suit in taxiul lui in Piata Victoriei. i-am zis adresa si nici n-a ridicat ochii din aparatul pe care-l tinea in stinga sus, agatzat de coltul capotei. pentru o fractiune de secunda am crezut ca acolo e GPS-ul si m-am incruntat in gind “alt taximetrist care nu stie drumul de la victoriei pina la universitate?”, dupa care am auzit zgomotul pe care-l facea aparatul.

piuitul unui joc. aparatul era un telefon si pe ecranul lui era un maimutzoi care piuia cind primea niste bilutze rosii drept hrana.

soferul avea peste 30 de ani, era imbracat intr-un tricou verde, uni, si jeans. in masina nu era nicio jucarie de plus, nicio cruciulitza. totul era curat si decent.

– va jucati?, am intrebat cind inca mai stateam in statie si nu plecasem, desi eram in masina de citeva secunde bune.

– da, ca plinge asta micu. moare daca nu-l hranesc.

– moare? e un joc din ala in care cresteti un animal virtual?

– da, si-am avut treaba toata ziua, el a mai piuit si n-am avut timp sa-i acord atentie. acum imi arata ca are si temperatura, uite aici termometru, si trebuie sa-i dau o solutie sa se faca bine.

a pornit masina si, la fiecare stop, a continuat sa ii acorde atentie maimutzoiului care arata ca o gilma cu fes, portocalie cu niste ochi mari si rotunzi, negri, in timp ce-mi explica:

– e jocul fiului meu. cum ajung acasa imi ia telefonul si se duce in camera sa aiba grija de el. daca sunt plecat de dimineata cu masina, am nevoie de telefon ca primesc comenzi printr-o aplicatie, dar e si PUK care vrea ceva.

– si-l are de multa vreme?

– de 6 luni. in joc are deja 55 de ani.

– si-l hraniti in fiecare zi?

– da, si de 2-3 ori pe zi. mai trebuie sa te si joci cu el ca uneori ii stingi lumina si nu vrea sa se culce. ce sa fac, e jocul copilului. ar suferi daca ar pati ceva PUK.

***

un tata care invata iubirea virtuala pentru ca-si iubeste mult fiul.

 

1213
menage-a-troismenage a trois: Bonnie & Clyde de Mangalia

menage a trois: Bonnie & Clyde de Mangalia

aseara, intr-o circiuma din Mangalia

de cind au intrat am stiut ca e ceva gresit cu ei.

ea, inalta, subtire, imbracata cu jeans albastru inchis si o bluza de trening mov cu dungi negre pe brate si-o inscriptie ADIDAS, cu o fata rotunda care o facea sa para plinuta in ciuda trupului filiform, cu ochii mici si rotunzi, cu ploapele asa de apropiate ca abia se vedeau ochii albastri. nu parea sa aiba mai mult de 18-19 ani.

il tinea de mina pe unul dintre barbati. cit ea de inalt, slab, cu ochelari ingusti si lentile groase, cu un pulovar maro, cu fermoar, tricotat cu modele care aminteau de ski. roshu la fata, alb la par, cam la 40 de ani.

trupul ei spunea ca nu barbatul acesta o intereseaza, ci celalat. la 20 si putin de ani, si el cu o bluza de trening verde, dar jeans roshu si incaltaminte Puma – cu plasa deasupra labei piciorului, unde se leaga sireturile.

s-au asezat la o masa si-au facut semn chelneritei ca vor meniurile. fata a continuat sa-l tina de mina pe barbatul mai in virsta, dar – pe sub masa – piciorul ei sting s-a lipit de cel al tinarului.
prin semne – cu gesturi ample si miriit in loc de orice cuvint- i-a explicat barbatului in virsta ca vrea ceva din geanta lui. el a zimbit si a scos tableta cu o singura mina (cealalta avea degetele impletite cu ale ei), iar fata s-a desprins si-a inceput sa se joace ceva.

“o sa mergem la mama ei, are nevoie de semnatura”, a spus tinarul.
“merg si eu?”, a intrebat celalalt
“sigur, daca vrei poti sa mergi si tu. apoi vizitam imprejurimile. mergem si la constanta.”

vorbeau in engleza – cel batrin cu un accent impecabil britanic, tinarul intr-o engleza aproximativa cu accent rusesc. din cind in cind virstnicul se uita la ce face fata in jocul de pe tableta – “mmmmm”, zicea cu autoritate si dadea din cap a negatie cind ea gresea tactica.

au mai facut o data semn chelneritei ca vor meniurile si cum aceasta nu parea interesata, desi in circiuma nu era prea multa lume, virstnicul s-a ridicat de la masa. cind a iesit din camera mare, pe holul dinspre toaleta, la masa cei doi s-au imbratisat si au inceput sa se sarute. cald, asezat, asumat, cu placere. ca doi oameni care se stiu de multa vreme si se bucura de ei.

i-a intrerupt un sunet de telefon – o manea stridenta – si fata a scos din rucsacul ei un iPhone.

“da, mama, vin la tine, mai am putin si ajung. … da, ma ia matusa Elena in spatiu, dar am nevoie de semnatura ta ca sa pot sa-mi fac buletin de Bucuresti.”

in partea cealalta a telefonului era o serie de ingrijorari din partea mamei, asa ca fata a dat aparatul de-o parte si l-a certat pe baiat care se juca cu tableta

“lasa-mi tableta in pace”
“nu e a ta”
“e ca si cum ar fi a mea”, a ris ea complice… si-a continuat in telefon “da mama, ajungem intr-o ora la tine, mincam ceva si venim.”

englezul s-a intors de la baie, i-a prins din nou degetele in causul palmei, iar ea a continuat sa vorbeasca la telefon, uitindu-se la mina care parea ca nu-i mai apartine.
“mama stii ce ceas frumos am?”

de la incheietura miini drepte se zarea un ceas barbatesc, mecanic, cu curea de piele.

apoi a venit chelnerita, englezului i-au comandat o saramura de peste, ea si-a luat un tiramisu si-o Coca Cola, iar tinarul o Timisoreana.

***
Bonnie & Clyde de Mangalia. raufacatori din dragoste.

1551
http://www.dreamstime.com/stock-photos-hush-secret-image3358563Cartea secretelor. Scrie si tu un secret!

Cartea secretelor. Scrie si tu un secret!

Nu am spus niciodata “te iubesc”, desi am o relatie de 6 ani.

*

Dimineata, cand sunt in in tramvai in drum spre serviciu simt nevoia sa ma lipesc de oameni.

*

Nu am avut niciodata un barbat doar pentru mine. Am fost mereu “a cincea roata la caruta”, “a doua”, “cealalta” sau cum doriti dumneavostra sa-i spuneti.

*

Mi-ar placea enorm sa lucrez ca ospatar pe un vas de croaziera. Macar 6 luni. Sa las tot, familie, tara, prieteni si sa merg in necunoscut.

*

Il ador pe viitorul sot al prietenei mele.

***

Secrete. Mici amanunte din vietile altora pe care nu-i cunosti. Dar in care te-ai putea recunoaste.

Secrete anonime intr-o colectie de marturisiri ale celor de pe linga tine. Antropologie urbana.

Adun pentru un Ebook – Ce nu stiai despre mine – secretele oamenilor. Anonime.

*

va invit sa raspundeti printr-o poveste scurta, o intimplare, intr-un singur paragraf  la intrebarea “ce nu stiai despre mine?”

semnati cu initiale, daca alegeti sa raspundeti la comments. nu e importanta identitatea in acest proiect, dar lasati un mic indiciu despre profesia voastra (sau virsta) pentru ca viitorii cititori sa poata avea o imagine despre cine e protagonistul secretului.

daca va e mai usor imi puteti scrie pe mail la cristina.bazavan la gmail.com. va garantez confidentialitatea.

o parte din secretele spuse anonim de cind am inceput proiectul pot fi citite aici.

1338
Old_Handcum (sa) iti controlezi viata

cum (sa) iti controlezi viata

acum aproape 2 ani intr-o dimineata mi s-a parut ca sunt mai usoara cu 100 de kilograme. disparusera din corpul meu zeci de pietroaie, aliniate milimetric pe umeri. cu o seara inainte le simteam sub buricele degetelor cind apasam pe linga clavicula; stiam ca nu lasasera niciun loc liber.

era prima mea zi de libertate: trecusem de la redactor sef de revista la freelancer.

chiar si in dimineata aia m-am trezit la 6 cum fac de la 25 de ani, dar n-am deschis nici computerul, nici televizorul. am stat in liniste si m-am gindit la ce vazusem cu o seara inainte la repetitiile lui James Thierree, nepotul lui Chaplin, care urma sa aiba 3 spectacole in week end.

James repeta showul Raoul, o metafora despre lumea din capul nostru, despre singuratatile din multimi. jucase spectacolul de zeci de ori si muncise pentru el doi ani inainte de a-l arata publicului, dar in repetitia pe care o vazusem reluase fiecare secventa, verificase fiecare element de decor, cronometrase momentele.

spectacolul avea momente de magie – personajul lui disparea prin butoaiele din decor si intr-o fractiune de secunda aparea cocotat pe un stilp, raminea suspendat ca si cum ar fi invins gravitatia – si te facea sa te simti din nou copil, sa te bucuri din plin cu tot sufletul.

m-am gindit la cita tehnica si cita disciplina era in munca lui, la ce vointa avea si cit de mult isi putea controla corpul (facea niste acrobatii care pareau in relanti) si cum rigoarea lui nu strica bucuria celorlalti, ci o amplifica.

*

toata viata mea m-am ghidat dupa tehnica si disciplina. tot ceea ce stiu sa fac – de exemplu, in scris sau in interviu – e pentru ca mai intii am invatat tehnica foarte bine si-apoi m-am asezat disciplinata la munca, ore in sir.

si-am mai avut o directie, aproape obsesie: de a lucra cu mintea ca sa-mi depasesc limitele. ceea ce se poate realiza, paradoxal, doar daca ai un control bun al propriei vointe.

am o amintire de pe la 10 ani cind, intorcindu-ma de la piata cu o plasa foarte grea, mi-am zis “oricit de mult o sa ma doara, nu am sa mut plasa in cealalta mina. ce poate sa se intimple?! mina nu are cum sa-mi cada din umar. sa vedem cit rezist.” nu mai stiu cit m-a durut, dar stiu ca urmele de pe degete au ramas citeva zile.

***

in dimineata de dupa repetitiile lui James, am luat o decizie: e prima mea zi dintr-o noua viata – let it flow, o sa ma bucur de orice o sa se intimple. cu cit mai putina rigoare si fara disciplina.

in prima luna nu m-am mai trezit la 6, ci pe la 10 (dar m-am culcat pe la 5 in mod constant ), nu mi-am mai facut to do list, mi-am petrecut timpul scriind din parcuri si din cafenele, intrerupindu-mi gindurile pentru orice zimbet pe care-l vedeam in jur.

apoi am inceput sa fac atacuri de panica, sa nu-mi gasesc locul, sa-mi pun sute de intrebari si gindurile sa dea navala in minte din zeci de directii. ca sa se faca liniste, doua saptamini am dormit cu televizorul deschis.

si-am inceput sa ma trezesc la 6 dimineata. dupa care au sunat din ce in ce mai des telefoanele cu job-uri, am plecat din tara atit de mult incit invatasem care-s felinarele cu becuri arse pe drumul catre Otopeni, am reinceput sa fac to do list-uri. si mi-am schimbat agenda ca sa aiba un organizer cu un calendar mai mare.

dar greutatea de pe umeri n-a revenit niciodata.

diferenta intre acum doi ani si astazi e in relaxarea din rigoare. ca la balet: dupa ce ai invatat miscarile de baza, stii tehnica si poti sa improvizezi gratios.

am avut nevoie de mai bine de 20 de ani de la momentul cu plasa pe care am carat-o de la piata ca sa inteleg cum sa aplic asta in viata mea fara sa mai lase urme pentru mai multe zile.

***

acesta a fost ultimul meu articol din seria Control Generation scrisa pentru site-ul desprealcool.ro

854
Bucureşti-15 martiePe scaunul din stinga – part 1, Emotiile

Pe scaunul din stinga – part 1, Emotiile

cind esti pe scaunul din stinga al unei masini lumea se vede altfel: esti mai atenta la detaliile din fata, la ce e in planul apropiat dar si in cadrul indepartat si nu mai poti sa chatuiesti cu picioarele incrucisate pe scaun, nepasindu-ti de nimic – ca atunci cind esti “copilot”.

cind esti pe scaunul din stinga al unui Audi A3 Sportback lumea e… in mult mai multe feluri.


***

de doua saptamini, un Audi A3 Sportback negru si frumusel foc face parte din viata mea. e parte dintr-un experiement realizat impreuna  Porsche Inter Auto Romania – cel mai mare distribuitor din tara al marcilor Skoda, Volkswagen, SEAT, Audi, Porsche, Bentley si Lamborghini – in care spun povesti despre oameni si locuri din perspectiva soferului. La fiecare doua luni privesc lumea prin geamul unei alte masini – vor urma Skoda si Beetle, masina despre care eu cred ca e cea mai simpatica din lume – o privesti si zimbesti.

primele doua saptamini au fost de imprietenire cu prima masina. Audi A3 Sportback. ma rog, ne-am iubit de la prima intilnire cind Florin Ionita – dealerul care imi prezenta facilitatile ei – m-a imprietenit cu sistemul audio din bord si-am fost la doi pasi sa fac relatarea zilnica la radio Europa FM intr-o varianta SF: telefonul meu era conectat prin bluetooth la sistemul audio al masinii, iar eu vorbeam cu Radu Constantinescu care era in studio si cum as fi vorbit cu un prieten de linga mine fara telefon, fara nimik:)

daca e sa fiu foarte sincera asta a fost de fapt al doilea moment de seductie definitiva pentru ca primul a fost cind am remarcat cum e facut scaunul masinii.

prietenii mei stiu ca am o atentie deosebita pentru designul scaunelor – de masina si nu numai. e foarte multa matematica si ergonomie in designul oricarui scaun in care te simti confortabil, iar confortul asta nu se obtine fara foarte mult cercetare. mie-mi plac detaliile care apar din ani de cercetare si care iti schimba fundamental viata – ca si cum ar fi fost inventat focul.

scaunul de la Audi A3 Sportback are o facilitate prin care care printr-un simplu click al unei manete iti poate extinde sezutul scaunului, castigi extra spatiu pentru perna pe care stai. asta iti da mai mult confort si iti poti corecta pozitia corpului.

detaliul asta mi-a placut la nebunie.

***

din interior, pe fereastra din stinga a unui Audi A3 Sportback  lumea are multe nuante; poti sa-i vezi pe cei relaxati care se uita la tine ca esti intr-o masina frumoasa si se bucura de experienta ta – te vad blonda si-ti fac semn zimbitori (dar cu zimbet din ala prietenesc, cald) sa treci; poti sa-i vezi pe cei care te judeca “de unde naiba are femeia asta o asemenea masina?!” – ii recunosti dupa gesturi la semafor si dupa cum se uita la tine in timp ce vorbesc cu tovarasii de calatorie; si poti sa-i mai vezi pe cei care iubesc masinile cu adevarat – li se lumineaza fata in parcare, linga tine, si te intreaba detalii tehnice.

cind le spun “dar, va rog, puteti sa intrati in ea sa o vedeti de aproape” fac ochii mari de copil care tocmai are acces la jucaria mult visata.

de fapt asta e marea mea bucurie in proiectul “Pe scaunul din stinga” – am acces la o masina minunata si chiar si in putine momente pot sa o impart cu prietenii mei.

cum s-a intimplat cu prietena mea , Elena Prodan, cu care am facut o excursie de week end de fete in afara Bucurestiului sau cum s-a intimplat cu Nicolai Tand care m-a invitat in bucataria lui sa ma invete sa gatesc rapid si gustos, iar eu l-am invitat sa descopere cit de simpatic e noul Audi A3 Sportback.

*

pentru mine, proiectul Pe scaunul din stinga nu e doar despre a testa o masina (pentru ca nu sunt specialist si nu am experienta necesara sa emit judecati despre dotarile tehnice); proiectul acesta e despre emotiile pe care ti le aduce intilnirea cu o masina care e facuta frumos, in care fiecare lucru are o poveste bine gindita.

povestile acestea vreau sa le spun si daca ii pot bucura pe citiva dintre aceia care fac ochii mari in parcare cind deschid usa masinii si-i invit sa se aseze pe scaun, voi fi fericita.

P.S. N-ati vrea sa-i punem un nume masinii? O mai am in grija pina la sfirsitul lui aprilie, apoi facem cunostinta cu o alta masina. (de fapt, ea ma are in grija pentru ca , de exemplu, cind dau in spate si am radioul deschis, volumul devine automat mai incet ca sa pot fi atenta la operatiunile pe care le am de facut. un alt detaliu care mi se pare minunat)

1061
music_is_the_drugrepetitii, pierderi, recuperari

repetitii, pierderi, recuperari

am un obicei foarte prost de a asculta la nesfirsit cite un cintec in timp ce lucrez. il ascult de atit de multe ori incit ii denaturez sensul, capata in mintea mea semnificatia pe care i-o dau eu – de victorie, chiar daca e un cintec trist; dramatic – chiar daca are versuri vesele. de obicei are legatura cu ceva din orchestratia cintecului si cu momentul in care am ratat ceva sau am realizat ceva in textul la care scriu.

***
nu m-a preocupat ce spune despre mine ascultarea aceasta repetitiva (masiv de repetitiva – 2 luni am ascultat un singur cintec cind am scris carticica despre X Factor, cite 8-10 ore pe zi), dar m-a facut sa ma gindesc la artisti si la cum reusesc ei sa fie proaspeti si sa cinte cu aceeasi placere la zeci de concerte cite un hit de-al lor.

acum 13 ani la concertul de lansare Europa FM l-am avut invitat pe Chris de Burgh si 3 zile cit a stat in Bucuresti, l-am tot plimbat sa-i arat locuri. Mi-a zis atunci ca la fiecare 4 minute, undeva in lume, se cinta Lady in Red.
a adaugat ca a obosit sa-l puna toata lumea sa cinte piesa asta si ca el crede ca are altele care-s mai reusite din punct de vedere al compozitiei, dar ca asta a fost soarta.

tin minte insa vorbele cu care a incheiat “e bine sa traiesti experienta de a avea un cintec pe care ai obosit sa-l mai cinti, ba chiar te-ai plictist, dar intelegi cit de important e el si iti recapeti bucuria de a-l cinta abia dupa ce nu mai poti sa o faci.”

n-am inteles atunci ce voia sa spuna, dar ieri, vazind un filmulet pe internet cu reintoarcerea trupei Holograf si cu primul lor concert de dupa recuperarea lui Dan Bittman, mi-am amintit de asta.

cred ca Bittman a cintat “ochii tai” sau “sa nu-mi iei niciodata dragostea” de citeva sute, daca nu mii de ori pina acum, dar saptamina asta a cintat aceste piese mai cu drag ca niciodata.

de unde se vede treaba ca si in cazul asta, chiar si dupa milioane de repetitii ale aceluiasi lucru, inveti sa-l pretuiesti mai tare dupa ce nu-l mai ai o vreme.

2602
loveindragosteala, perspective

indragosteala, perspective

“primavara mereu imi doresc sa ma indragostesc”
“primavara mereu imi e teama ca ma indragostesc”
“de ce?”
“mi-e frica de sentimentul ala cind ti se taie respiratia doar la gindul celuilalt. cind, in loc de aer, in piept tragi foc cu fiecare respiratie. tu de ce vrei sa te indragostesti?”
“mi-e dor de sentimentul asta cu focul in locul aerului”

***

conversatie la telefon

1122
zidulplangeriiierusalimIerusalim – ceea ce vezi e dupa chipul si asemanarea ta

Ierusalim – ceea ce vezi e dupa chipul si asemanarea ta

Pentru cine n-a fost niciodata in Ierusalim, Zidul Plingerii e unul dintre cele mai importante locuri ale crestinatatii, locul cel mai aproape de insemnele Domnului, dar si locul unde rugaciunile prind, mai puternic ca niciodata, forma de scrisoare directa catre Doamne Doamne printr-un biletel care e lasat in crapaturile zidului.

***

Ieri am ajuns la Zidul Plingerii, parte din excursia pe care o fac in Israel la invitatia Ministerului Turismului de aici.

In partea destinata rugaciunilor femeilor (barbatii au partea lor exclusiva de zid, mult mai mare decit a femeilor, mai aproape de locul sfint) era aglomeratie mare.

(in foto, partea femeilor e cea din dreapta, unde e foarte multa lume)

Femei umar la umar, in fata zidului, cu miinile pe el si capete plecate isi trimiteau ruga Domnului. In spatele lor alte femei asteptau la coada printre scaune de plastic. Unde alte femei citeau rugaciuni.

Din masa aia de femei murmurinde am ramas cu doua imagini:

– Baticul alb cu maro al unei doamne (putin peste 30 de ani) care-si spunea rugaciunea de pe scaunul din plastic alb atit de lipit de zid, incit ii tasase picioarele. Baticul era ravasit, ii lasa urechea dreapta afara si cobora mult pe ochiul sting. Nu parea sa o deranjeze, cum nu o deranja nici ca multe dintre cele care ajungeau la zid se loveau de scaunul ei.
Citea din Biblie concentrata.

– Telefonul VERTU auriu al unei doamne trecuta de 50 de ani, inalta blonda, bronzata. Si-a facut ruga, a lasat biletelul si, dupa primii pasi facuti cu spatele pentru a ramine cu fata la zid (semnul de respect fata de Divinitate care ti-e explicat inca de la intrare), cind s-a intors ca sa iasa din spatiul destinat femeilor, si-a scos telefonul mare, auriu, cu pietre pretioase. Si-a cercetat mesajele, a zimbit. Si-a iesit.

***

Fata in fata cu traditia de a scrie o rugaciune pe un biletel, m-am lovit iar de credinta mea ca rugaciunile noastre sunt o forma suprema de egoism: cerem iertare pentru ceea ce am facut, dar nu ne punem problema sa nu mai facem; cerem sa ni se dea “piinea noastra cea de toate zilele”, in loc de “puterea de a ne face singuri piinea cea de toate zilele”.
Si tot asa.

N-am putut sa scriu asa ceva.

***
Am fost si la Mormintul Sfint, despre asta voi scrie insa de acasa pentru ca am nevoie ca lucrurile sa se digere in mintea mea, sa treaca putin prin mine.

***

Altfel, Ierusalimul are o energie minunata, te simti bine in oras din prima clipa, ceea ce vezi insa dupa aceea e dupa chipul si asemanarea ta – fie detalii lumesti, fie semne ale divinitatii.

1503
cuplu1Si divortul trece prin stomac

Si divortul trece prin stomac

in septembrie anul trecut am iesit la masa cu doi prieteni, sot si sotie.

el gurmand rafinat, ea rafinata cunoscatoare  a retetelor de slabire in multe combinatii.

el inalt (1.90) si multe kg peste 100, ea la 1.70 si putin peste 50 de kg.

cind ne-am hotarit ce mincam el a oftat mult si adinc, iar ea s-a uitat in meniul lui.

a ales in cele din urma pui la gratar cu o salata, ceva similar a mincat si ea, iar eu m-am “destrabalat” cu scoici in sos de vin alb, plus multa foccacia cu parmezan.

***

mai catre sfirsitul cinei am inteles de ce era tensiune la masa: el era la dieta la rugamintea (ba chiar solicitarea) ei ferma.

“s-a dus cu pizza sau cu mincarurile cu sosuri”, mi-a zis ea. “e pentru binele lui, imbatrineste, are deja prea multe kilograme, inima incepe sa sufere, articulatiile la fel.”

nu mi s-a parut nimic straniu atunci. nici macar nu-mi aduc aminte care era reactia lui in timp ce ea se justifica pentru chinul la care isi supunea sotul.

***

in decembrie m-am intilnit din nou cu ea; imi povestea ca lucrurile s-au asprit foarte tare intre ei, ca apar certuri pentru lucruri nerezolvate cu multi ani in urma si ca vor divorta curind. era foarte trista.

in ianuarie au depus actele de divort.

in februarie m-am intilnit cu el pe strada. slabise ingrozitor, era nefericit.

“o iubesc. imi pare rau ca divortam. nici nu-mi dau seama de unde am ajuns aici.”

***

ieri am aflat ca si-au retras actele de divort. mama ei a sfatuit-o sa-l invite la masa si sa-i gateasca tot ceea ce-i placea lui mai mult.

au stat de vorba si-au inteles ca toate supararile care rabufneau erau din frustrarea lui ca nu mai poate minca ceea ce-i place.

acum ea spune ca-l lasa sa manince ce vrea el ( a pierdut intre timp aproape 30 de kg), iar el spune ca o sa manince tot ceea ce-i place, doar ca in cantitati mici.

***

uneori, si divortul trece prin stomac.

1116
shaormashaorma e un barometru frumos al ipocriziei noastre

shaorma e un barometru frumos al ipocriziei noastre

ieri m-am intinit cu doua cunostinte pe strada. se certau.
una dintre ele avea o shaorma in mina, cealalta nu voia sa mearga cu prietena ei pe strada cit timp avea shaorma in mina.
nu era o problema de politete (sa nu maninci pe strada), era o problema de imagine: ce o sa zica lumea despre noi cind te vad mincind shaorma?

***
locuiesc in centrul Bucurestiului, adica la 300 de m de casa mea e borna cu km 0.

pentru o vreme, linga scara blocului am avut o shaormerie. nu era zi sa nu fie coada. baietii care preparau shaorma erau politicosi si buni sales men – tineau minte numele clientilor fideli, stiau ce preferinte ai.

shaormeria nu mai e aici, s-a mutat catre alte meleaguri, dar cind scriu aceste rinduri mi s-a facut pofta si-mi lipseste locul la care ajungeam in 5 minute.

***

nu sunt genul care maninca shaorma la prinz si seara, dar nu sunt nici genul imaculatus ipocritus care spune ca “nu, nu, niciodata, vai vai vai. ce mincare gresita si nepotrivita cu caracterul si educatia mea”.

maninc shaorma ca orice alta mincare, in esenta e o combinatie de carne, cartofi prajiti, legume si un sos, adica nimic gresit.

cred insa ca shaorma e un barometru frumos al ipocriziei noastre.

intr-o tara in care se maninca, in medie, 230.000 de shaorme pe zi, cumva undeva s-a indus o moda de a spune ca e mincare pentru oamenii needucati.

nimic mai gresit, as spune eu care locuiesc linga multe dintre sediile bancilor din RO si ii vedeam zilnic pe domnii la costum cumparindu-si la prinz o shaorma. culmea e ca s-au facut si studii in acest sens: 24% dintre romanii cu studii superioare mananca saptamanal shaorma, iar la nivelul costurilor romanii mananca shaorma de 2 miliarde de euro pe an, dar noi perseveram sa spunem ca e ceva gresit si urit si… cum mai vreti.

e o mare dilema pentru mine de ce nu ne asumam relaxat ca mincam shaorma. daca tot o platim si ne bucuram de ea, de ce nu recunoastem asta?

***
chiar asa, sa va vad:) : cind ati mincat ultima data o shaorma?

lebada neagraoamenii ca lebedele…negre

oamenii ca lebedele…negre

cind iese din ou puiul de lebada neagra e alb.

***

cind suntem adolescenti vrem sa fim diferiti. crestem cu gindul ca noi n-o sa fim asemeni celorlalti, n-o sa facem aceleasi greseli, n-o sa mergem pe aceleasi carari.

din ce inaintam in virsta incepem sa intelegem ca lumea n-a inceput si nici nu se va sfirsi cu noi. si nici nu o sa o schimbam noi in mod fundamental. pentru ca si noi suntem ca predecesorii nostri.

in esenta lui omul nu se schimba.

***

cind e mic puiul de lebada se bucura ca e alb si crede ca va fi diferit de mama. pe parcurs ce creste …

1008

de ce un nou S!MPA

la 2 ani de bazavan.ro, blogul meu S!mpa isi schimba hainutele. si o parte din continut.

veti gasi in continuare aici stiri culturale si povesti emotionante, veti descoperi oameni frumosi si idei despre care sa spuneti “mi-ar fi placut sa fi avut eu ideea asta!”

ce veti avea insa in plus?

week end-ul S!MPA: in week end blogul se va comporta ca o revista saptaminala, cu articole tematice ( fiecare week end va avea o tema), cu interviuri exclusive, cu stiri pe care nu le mai vedeti la tv pentru ca-s pozitive, cu moda- beauty- nutritie- sanatate, cu mai multe recomandari de carti & filme, cu povesti despre oameni care ar putea deveni eroi la hollywood.

mi-ar placea ca peste o vreme, sa se creeze o obisnuita – aproape burgheza, daca nu e un oximoron in conexiune cu internetul – ca la cafeaua din diminetile de week end sa cititi o poveste S!MPA.

***

odata cu noul S!MPA va fi lansat si un newsletter saptaminal, tot cu trimitere catre week end, care va contine citeva lucruri pe care nu le veti gasi pe blog:) asa ca va invit sa va abonati la newsletter.

incepem cu un week end de Oscar.

sper sa va placa noul layout si week end-urile S!MPA.

***

Ii multumesc frumos lui Alex Negrea ca, intr-o seara, mi-a trimis, asa fara nimic discutat in avans, un link “asta e o tema care se potriveste cu blogul tau”.

1803
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!