Tag : povestiri

sedarisDavid Sedaris – despre scris, romancele cu mult make-up si rabdare

David Sedaris – despre scris, romancele cu mult make-up si rabdare

David Sedaris, jurnalist american recunoscut pentru umorul sau extrem de acid si pentru cartile in care face haz de necaz despre intimplarile cu care l-a incercat viata, a venit saptamina trecuta in Romania la lansarea cartii sale ” In pielea goala” .

Vizita lui, cu vorbe pline de umor, dar cu detalii despre o pregatire minutioasa e o lectie despre profesionalism: cu doua saptamini inainte si-a facut fise cu cuvintele si expresiile uzuale din romana, a invatat citeva injuraturi (si-a creat chiar un moment in care a ironizat injuraturile foarte colorate din limba romana), a avut povesti pregatite pentru publicul roman si, la sesiunea de autografe, a vorbit cu fiecare – dar absolut fiecare -dintre cei carora le-a semnat cartile.

Iata trei dintre povestile lui din acea seara:

despre scris si a face cu pasiune ceva

Am mers la o scoala de arte si am inceput ca artist vizual. Eram ok cu ce faceam, dar cind am ajuns la scoala si-am vazut ca majoritatea colegilor traiau pentru meseria asta, mi-am dat seama ca eu nu sunt ca ei. Daca nu traiesti pentru ceea ce faci, daca nu faci cu pasiune, nu o sa reusesti.

Pe vremea aia am inceput sa scriu in jurnal, dar nu m-am gindit ca o sa public.

Am primit zilele trecute o scrisoare de la o tinara care mi-a zis: am un blog si oamenii care mi l-au citit mi-au zis sa-l transform intr-o carte. Si as vrea sa stiu ce crezi: trebuie sa scot o carte?” I-am scris inapoi: “Prietenii tai ti-au spus asa pentru ca de asta sunt prietenii tai- sa-ti spuna lucruri dragute, dar nu te apuci sa scrii si doua saptamini mai tirziu, te gindesti sa publici o carte.”

Eu am scris 15 ani, zi de zi, pina la aparitia primei mele carti.

Nu am vrut sa fiu rau. Cind eu am inceput sa scriu, sigur ca m-am gindit ca ar fi frumos sa scriu o carte intr-o zi, dar am stiut ca va fi foarte mult de munca. In primii 7 ani nu am aratat nimanui ceea ce am scris.

Astazi tinerii isi expun scrierile foarte repede, isi fac un blog, pun statusuri ca nuvelele pe facebook. Dar eu cred ca e bine sa pastrezi ceea ce ai scris – mai ales cidn esti la inceput – doar pentru tine pentru o perioada mai lunga si sa recitesti.

Pentru ca, de fapt, nimeni nu vrea sa citeasca ceea ce ai scris. Tinara despre care spuneam mai devreme folosise de 4 ori acelasi cuvint intr-o fraza, schimbase timpul verbului in propozitia urmatoare si la sfirsit avea trei puncte de exclamare.

“Deschide o carte si uita-te. Nu e chiar limbajul unui scriitor”

*

despre prima impresie in fata femeilor din RO

Am vazut astazi aici o multime de femei care aratau… ca si cum ar trebui sa se urce pe o scena si sa joace un rol, atit de mult make-up aveau. Ca si cum in urmatoarele 5 min ar juca personajul negativ in cea mai tare piesa: sprincene conturate cu creionul, foarte ascutite, ochii foarte machiati, buzele foarte rosii .

Nu fac fotografii, dar am incercat sa le fotografiez in minte ca sa pot scrie despre ele miine in jurnalul meu. Asa ceva nu am mai vazut nicaieri in lume. Si poate fi un subiect bun de articol.

Chiar de la poarta de imbarcare din Paris catre Bucuresti, puteai sa te uiti la femei si sa spui” e frantzuzoiaca?! Nuuu, are prea mult make-up e din Romania, arata ca un criminal dintr-o piesa de teatru”

*

despre umor si scrierile sale

Daca ai rabdare sa treaca timpul, pina la urma, totul devine amuzant. In orice intimplare , oricit de grea ar fi, o sa gasesti ceva amuzant. Nu scriu despre o intimplare pina cind nu am vazut si partea comica a ei.

*

David Sedaris e un domn care a avut in copilarie un comportament compulsiv obsesiv cu manifestari stranii (se lovea de mobilier, lingea intrerupatoarele, numara pasii, pupa ziarele) si n-a avut o viata foarte usoara in scoala. Mai tirziu a inteles ca e gay si s-a luptat o vreme si cu sexualitatea lui.

Astazi e unul dintre cei mai bine vinduti autori americani, a fost vedeta in emisiunea lui Jimmy Fallon, iar cartile lui – in care povesteste despre nimicurile din viata lui (dar care l-au definit ca om) cu atit de mult umor incit izbucnesti in ris la fiecare pagina – sunt traduse in toata lumea.

Cartea sa In pielea goala a aparut la Editura Publica si poate fi gasita deja in librarii.

 

2131
shutterstock_rabdaredespre rabdare

despre rabdare

rabdarea mi se pare a fi una dintre aptitudinile oamenilor inteligenti.

implica si vointa, ambitie, intelegere a contextului… implica o educatie cu tine pentru tine.

poate de asta, din ce inaintam in virsta, invatam sa avem mai multa rabdare, ar intre un adult si un copil e o diferenta ca de la cer la pamint la capitolul rabdare.

rabdarea e o pasiune pe care stii sa o controlezi, sa o pui in evidenta.

Tomas Hardy spune despre rabdare ca e o imbinare dintre curaj si sfiala fizica, dar eu cred ca e despre puterea de a spera cu intelepciune si decenta.

ii povesteam lui Fifi (Cristina Popa) acum ceva vreme ca odata am avut rabdare aproape 3 ani ca un prieten sa-si dea seama ca ceea ce ii propusesem eu era corect. ea a zis ca e indaratnicie, eu cred in continuare ca era doar rabdare: am povestit o data pe subiect si-apoi am lasat omul sa inteleaga in felul lui ce are de inteles, fara sa ma mai intorc la subiect.

dar rabdarea in forma ei cea mai frumoasa nu e cind astepti sa ti se confirme ceva (acolo e mult ego), ci atunci cind stii ca nu poti schimba nimic si totusi ai rabdare si intelegere si intelepciune ca sa mergi mai departe.

e o voluptate in asteptarea care e imbinata cu rabdarea, daca stii sa controlezi emotia care apare.

*

ieri se auzeau pe scara blocului in care locuiesc batai teribile in usa de la lift. cum locuiesc intr-un bloc in care se afla multi pensionari, m-am gindit ca s-a blocat vreunul in lift si am iesit sa vad cum il pot ajuta.

4 etaje mai sus era un tinar (stau si multi studenti in blocul asta) care batea disperat in usa, el aflindu-se pe palier.

– de ce bati in usa?

– pentru ca un nesimtit a lasat usa deschisa pe undeva si eu nu mai pot cobori acum.

– si crezi ca daca bati o sa se inchida singura? urca la etajele superioare si vezi unde e problema, pentru ca mai jos nu este; de acolo vin eu.

in primul moment n-a vrut, a zis ca are rabdare pina cind o inchide cineva. eu i-am zis ca asta nu e rabdare, dupa zgomotul pe care-l face, ci prostie. si ca am eu rabdare sa astept acolo, pe palierul lui, pina se intoarce dupa ce va fi inchis usa. a urcat bodoganindu-ma si sunt absolut sigura ca, desi nu intelegeam ce zice, nu ii paream un om prea simpatic.

nu m-am gindit niciodata ca o sa ajung o vecina din aia scortoasa care streseaza pustii din bloc, dar iata ca – daca ai sufiecienta rabdare – ajungi si la asa ceva.

*

rabdarea e o forma de educatie si intelepciune, de rafinament daca vreti. sa ne aducem aminte de asta mai des.

mult mai des.

 

1479
shutterstock_daciaDoru Iftime, Story of my life: Dusmanul (II)

Doru Iftime, Story of my life: Dusmanul (II)

text de Doru Iftime.

prima parte a povestirii Dusmanul poate fi citita aici

Copil fiind, așteptam cu nerăbdare vizitele unchiului și ale mătușii. Fiindcă locuiau în București, ei erau legătura noastră cu lumea, cu ce era nou și la modă în orice domeniu, inclusiv în tuningul auto, o industrie practic inexistentă pe vremea lui Ceaușescu. Unchiul avea tot soiul de idei și, fiind foarte priceput la mecanică și electronică, le punea singur în practică.

De exemplu, schimbase măciulia anostă a schimbătorului de viteze de la Dacia lui cu una semi-transparentă în care se putea monta un bec, bec care se aprindea odată cu semnalizarea. Fascinant! Nu doar pentru mine, un țînc de 5-6 ani, ci și pentru adulții în fața cărora unchiul se mîndrea cu mica lui găselniță. Mă așezam pe bancheta din spate în timp ce unchiul își invita musafirul în mașină și punea contactul, apoi pornea semnalizarea. Ta-daaam! Omul rămînea cu gura căscată sub privirile noastre mîndre – la urma-urmei, mă puteam umfla și eu în pene, inventatorul becului din măciulia schimbătorului era unchiul meu. Știu, astăzi pare o prostioară oarecare, dar cînd ești mic toate lucrurile par mari, iar cînd n-ai voie să faci nimic, cei care fac ceva sunt niște zei.

În anii aceia n-aveai voie să ieși cu nimic în evidență. De pildă, nu puteai face îmbunătățiri vizibile mașinii – să-i schimbi, de exemplu, jantele, cu altele decît cele care se găseau în comerțul de stat; nu mai vorbesc de umblat la caroserie, suspensii, motor sau cutie de viteze. Și totuși, imaginației nu îi trebuie mult ca să fie provocată, îi e suficientă și o anostă Dacie 1100 sau 1300, o Lada sau un Trabant. Mii de români și-au pus pe hîrtie ideile despre felul în care putea fi îmbunătățită Dacia – schițele unora le-am văzut mai tîrziu în revista Autoturism; prea puțini au reușit să le transpună și în practică.

Pentru unchiul Nic, mașina era o bijuterie. Era comoara lui cea mai de preț, ca pentru mai toți bărbații de pînă atunci și de atunci încoace. Și dacă bijuteriile le ții într-o casetă cochetă, mașinii îi trebuie garaj. Cum unchiul stătea la bloc, a trebuit să închirieze un garaj. A găsit unul nu foarte aproape de casă – locuia lîngă podul Basarab, iar garajul era pe la Piața Matache. Își ducea mașina la garaj în fiecare seară și apoi venea acasă cu troleul sau pe jos, astfel că uneori mă întrebam cine pe cine servește: mașina pe om sau omul pe mașină?

Am crezut multă vreme că anii aceia trebuie să fi fost dificili pentru un om cu imaginația tumultuoasă a unchiului: să ai atîtea idei și să nu le poți pune în practică nu pentru că ești lipsit de mijloace, ci pentru că nu e voie. Astăzi îmi dau seama că lucrurile nu stăteau deloc așa: imaginația unchiului, ca a tuturor contemporanilor lui, era provocată într-o primă etapă de ideea în sine, apoi de punerea ei în aplicare. Dacă voiai să bați un cui, nu era suficient să pui mîna pe ciocan. Trebuia să o faci cu discreție. Ideile, inovațiile trebuiau camuflate cu măiestrie; trebuia să fii creativ ca să ascunzi creativitatea.

Dacă îl ascultai pe unchiul, Dacia lui era cea mai grozavă dintre toate. Și așa, cînd te uitai la ea, părea un pic diferită de celelalte: avea becuri galbene, de ceață, montate în faruri, și două proiectoare sub bara față. Jantele erau comune, dar capacele aveau spițe, un detaliu care dădea mașinii un aer elegant, asortat de minune cu banda subțire de cauciuc în ramă metalică ce decora automobilul pe laterale. Adăugați la interior husele mițoase, mirosul plăcut de țigară (da, plăcut, nu m-a deranjat niciodată mirosul de țigară din mașina unchiului – poate se făceau altfel țigările pe atunci), cățelul de pluș de sub lunetă, al cărui cap pe arc se clătina a nemulțumire ori de cîte ori mașina se încăiera cu vreo denivelare, și pune-ți-l la volan pe unchiul, cu sacou grena de catifea, cămașă albă și eșarfă la gît, cu ochelarii cu ramă aurită pe nas, părul bogat și grizonant, cu țigara în țigaretul de chihlimbar dintre degetele mîinii stîngi care ține volanul, în timp ce cu dreapta gesticulează povestind cîte-n lună și-n stele copilului care-l ascultă fermecat de pe bancheta din spate…

Povestea mult unchiul. Și avea ce povesti. Călătorea mult, în special în țările arabe cu care România era „pretenă” – Libia, Iran, Siria. Le trimitea alor mei vederi din locurile în care ajungea, iar mama le păstra într-un sertar în comoda din sufragerie. Din cînd în cînd mă uitam la ele – îmi plăceau în special cele din China, erau cîteva cu trenuri și pe atunci îmi doream să mă fac mecanic de locomotivă… Era pasionat de geografie, de istorie, de animale, păsări și insecte, de mecanică, electronică, de lumea în care trăia. M-a făcut să citesc „Sfidarea mondială” a lui Jean-Jacques Servain Schreiber cînd aveam 11-12 ani. Evident, n-am înțeles nimic, dar am citit-o pînă la capăt și am recitit-o de 2-3 ori. Cu același rezultat.

De multe ori, poveștile lui păreau neverosimile și cred că îmi citea scepticismul în ochi. Atunci își dădea scaunul mai aproape, mă privea pe deasupra ochelarilor și, după ce ridica un deget ca să-mi atragă atenția că urma ceva și mai și, continua să-și înflorească povestea: aducea argumente noi, din ce în ce mai gogonate și mai greu de crezut și le înșira atît de entuziast și de convingător încît nu mai conta unde se termina realitatea și unde începea ficțiunea.

În nenumărate situații, vorbele nu sunt de ajuns. Sigur, uneori e nevoie de gesturi, dar alteori capitulăm prea ușor, ne declarăm dezarmați, „fără cuvinte”, în fața unei situații care nu e chiar atît de impresionantă. Însă ne e mai comod s-o vedem așa, e cumva reconfortant, poate fi și o scuză a ignoranței noastre, a vocabularului precar. O fotografie face cît o mie de cuvinte. Dar cine mai poate rosti azi o mie de cuvinte (fără să repete vreunul) care să descrie acea fotografie? E prea dificil ca să merite măcar să încercăm. Nu mai construim imagini din vorbe, nu mai e nevoie fiindcă avem imaginile. Unchiul n-avea imagini, avea în schimb vorbe. Era făcut din vorbe. Cînd îi vedeam pe cei din preajmă cum îi mănîncă necondiționat din palmă, intram în opoziție din principiu. Puneam întrebări, îl contraziceam chiar și cînd știam că are dreptate; adulții mă priveau nedumeriți: cum îndrăzneam să-l întrerup pe patriarh? Uite, Băbuța, Zgăiboaia și Omulețul – verii mei, porecliți astfel de unchiul Nic – ascultă în liniște. Nevoit să care necontenit cu sine conul abundenței verbale, aruncat zilnic de colo-colo de uraganul imaginației, e evident că unchiul Nic nu se putea împiedica de niște banale nume de botez. El și mătușa n-aveau copii și cred că, botezîndu-ne în felul lui ușchit, avea sentimentul că-i aparțineam, că ne adoptase: Alex, și Maria și Nicoleta erau copiii părinților lor, ai lui erau Băbuța, Zgăiboaia, Omulețul. Mie, scepticului de serviciu, îmi zicea Dușmanul. (va urma)

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover: Radu Bercan / Shutterstock.com“>Radu Bercan / Shutterstock.com

1165
buttbordeluri si detalii

bordeluri si detalii

in blocul in care locuiesc, pe acelasi palier cu mine, e un mini bordel.

citeva fete siliconate si-au facut o afacere mica. n-au firma la intrarea in bloc cu “salon de masaj erotic” cum am vazut citeva scari mai incolo, dar au multi clienti si nu au peste, sau nu l-am vazut eu in mai bine de 1 an de cind suntem “vecine”.

fetele sunt  simpatice, nu de vreun rafinament dar cu bun simt, ne salutam cind ne intilnim pe scara blocului, ne intrebam politicos “ce mai faci” si ne zimbim.

au stiut din prima clipa ca stiu care-i treaba cu ele, pentru ca distinsii lor clienti mai greseau interfonul pe la 3 dimineata si sunau la mine. au aflat pe parcurs cu ce ma ocup eu si dupa ce au vazut ca nici nu le judec, nici nu ma port urit cu ele, am devenit… vecine. ma rog, nu am ajuns sa facem schimb de zahar, sau faina.

m-am intilnit intimplator de-a lungul timpului cu multi dintre clientii lor. fie am urcat simultan pe scari (si sa vezi complicatenie cind intelegau ca ma opresc la acelasi etaj si ei voiau sa nu ma prind unde se duc), fie m-am ciocnit de ei pe cind veneam – plecam fiecare .

o vreme am ris si le-am spus prietenilor mei ca imi doresc foarte tare sa se duca la curve oriunde in alta parte, numa’ la mine in bloc nu, pentru ca nu vreau sa ma intilnesc cu ei pe scara .

zilele trecute am venit acasa si la usa fetelor astepta o frumusete de barbat. dar cind zic o frumusete, chiar frumusete. inalt, blond, maxim 30 de ani. pe genul corporatist indecis – nici costum, dar nici relaxat imbracat.

una dintre fete i-a deschis usa  cind eu ajunsesem in capul scarilor, ne-am salutat discret (tinarul domn s-a intors si l-am vazut ca era si foarte frumusel la fata) si acasa la mine mi-am facut tot felul de scenarii.

de ce un baiat asa frumusel merge la bordel? ar putea avea orice fata din bucuresti. m-am gindit, rapid, ca are niste nevoi mai diferite pe care prietena lui, titulara de contract, nu e dispusa sa le (satis)faca.

peste alte citeva zile m-am intilnit cu fata care-i deschisese usa frumuselului. la alimentara din colt. am venit impreuna acasa, ea cu snaks-uri, eu cu roshii, castraveti si alte acareturi de gatit pe timp de vara.

pe drum am intrebat-o.

” voi prestati ceva mai special? BDSM? Fetisism sau altceva?”

ea s-a uitat lung la mine.

“nu, dar daca-mi spui ce vrei mai exact,o sa stiu pe cine sa-ti recomand”

“curiozitatea mea era legata de frumuselul ala blond, inalt, de acum citeva zile. de ce ar apela el la bordel cind poate avea orice femeie?”

a ris trist. si brusc am vazut meseria ei din alta perspectiva.

“daca ai sti citi oameni singuri sunt…”

 

Foto cover shutterstock

anonimul camping ecran 2013regizorul Istvan Szabo – despre copilarie, imigrare si cind nu mai intelegi limba celor din jur

regizorul Istvan Szabo – despre copilarie, imigrare si cind nu mai intelegi limba celor din jur

o poveste cadou de la  regizorul Istvan Szabo pentru audienta de la masterclass-ul pe care l-a tinut ieri in cadrul festivalului International de film Independent Anonimul…

Imi amintesc ca eram invitat la Cannes cu unul dintre filmele mele si intr-o zi cineva m-a sunat si mi-a zis ca Tony Curtis vrea sa se vada cu mine a doua zi, la ora 5. Am stabilit intilnirea pentru terasa de la Carlton. Am ajuns acolo, l-am vazut pe Tony Curtis, singur, cu o cafea in fata. M-am dus la el , am zis ca sunt Szabo…

“Ooo, Szabo!”, a exclamat si m-a imbratisat, apoi m-a sarutat pe ambii obraji.

Am inceput sa povestim lucruri marunte, nimicuri. Dupa o ora s-a uitat la ceas si a zis “Szabo, am o intilnire in curind si trebuie sa plec. Hai sa ne vedem miine la ora 17, tot aici pe terasa, sa vorbim”.

Am plecat si ma gindeam “Doamne, dar ce vrea Tony Curtis de la mine?! Vrea sa faca un film pe care sa-l regizez eu sau vrea joace in vreun film de-al meu?! Si nu stie cum sa ma abordeze?!”

A doua zi, la ora 5, am fost inapoi pe terasa. M-a vazut Curtis, m-a sarutat pe amindoi obrajii si am inceput sa vorbim. Din nou mici conversatii si dupa 40 de minute, Curtis s-a uitat la ceas si a zis:

“Am o intilnire, dar as vrea sa ne vedem din nou si miine. La 5? Aici pe terasa?”

Si dintr-o data am inteles despre ce e vorba. Curtis era dintr-o familie de imigranti maghiari si in copilarie locuise in Brooklyn pe o strada in care de la bacan pina la frizer toti erau imigranti unguri. Tatal lui era croitor, iar pe usa lui la intrare scria SZABO pentru ca asa se spune “croitor” in limba noastra. Mi-am dat seama ca in intilnirile acestea el incerca sa recupereze o parte din copilarie. Se uitase pe lista de invitati, vazuse pe cineva care se numea Szabo – nu-l interesase cine era, daca era producator, daca vindea filme, daca era costumier sau regizor-, el voia sa-si aduca aminte de copilarie.

Si la a treia intilnire am auzit una dintre cele mai frumoase povesti despre imigranti si viata lor.

La putin timp dupa ce se stabilise in America, cind era mic, Tony Curtis a vazut vis a vis de blocul lui citiva copii care se jucau fussball. A incercat sa le explice ca vrea sa se joace cu ei si, pentru ca nu stia limba, nu l-au inteles. L-au gonit si s-a dus acasa plingind.

 Dupa ce i-a aflat povestea, mama lui i-a spus:

“Bob – caci asta e de fapt numele lui -, pe partea cealalta a strazii nu mai e Ungaria.”

Morala: Trebuie sa fiti foarte atenti, in special in business pentru ca munciti, munciti, munciti si dintr-o data, ajunsi acasa, constatati ca de partea cealalta a drumului nu mai e tara voastra. E o alta tara in care se vorbeste alta limba.

***

august 2013, Anonimul, Sfantu Gheorghe

despre culisele sosirii lui Istvan Szabo, regizorul de Oscar care a primit un premiu pt intreaga activitate la Anonimul, am scris aici. miine dimineata, un altfel de portret al regizorului care a impresionat teribil audienta din Sfintu Gheorghe.

1118
stilou1Jocul – alege nuvela pe care urmeaza sa o scriu

Jocul – alege nuvela pe care urmeaza sa o scriu

sunt invitata sa scriu pentru un proiect international o nuvela cu titlul Jocul. nu-mi place sa scriu fictiune, pentru ca mintea mea e setata pe observatie jurnalistica, dar nuvela va fi una de fictiune chiar daca pleaca de la ceva real.

am doua variante de povesti – ambele pleaca de la fapte reale, la care am fost martora -, iar inceputul nuvelelor (partea reala) e mai jos. ajutati-ma sa aleg povestea pe care sa o scriu. Versiunea care are cele mai multe voturi pina pe 1 august la ora 12 va avea un story lung si va fi dusa pina la capat.

e important sa stiu care dintre aceste inceputuri v-ar face sa mergeti mai departe cu cititul.

multumesc de ajutor.

Jocul nr 1

– Ai curaj?, intinse degetele cu unghii scurte, lacuite cu o culoare pe care ar fi numit-o “grej”, catre radio-ul mic de linga scrumiera.

Primul cintec difuzat e mesajul meu catre tine, urmatorul e al tau catre mine…

– Ai aranjat ceva cu aia de fac playlistul?

– Nu. Aranjeaza soarta. Te bagi?!

O vazu cum isi ridica picioarele la piept si, din zimbetul pe care i-l intuia in privirea care era fixata catre autostrada, prin parbriz, stiu ca n-o sa iasa nimic bun din asta.

***
Jocul nr 2

“Tigari subtiri mentolate.”

Isi ridica privirea si vazu o femeie imbracata in negru, cu toca specifica calugaritelor si se gindi “oare nu moare de cald pe vremea asta?”.

“Nu sunt pentru mine”, se scuza ea rapid cind ii vazu privirea iscoditoare.

Ii era greu sa ajunga pina la raftul cu tigari; chiar daca intindea mina pina ii trozneau articulatiile, cocoasa il impiedica sa atinga patratul de plastic unde erau expuse pachetele de tigari.

“Dati-mi oricare, nu sunt pentru mine. Mentolate si subtiri sa fie”, spuse din nou femeia despre care el stia deja ca nu e calugarita.

***
george fluieranNea Gicu Fluieran – unul dintre cei doi mecanici de locomotive cu aburi din RO

Nea Gicu Fluieran – unul dintre cei doi mecanici de locomotive cu aburi din RO

Nea Gicu are regulile lui despre respect. Cind “face teren” -adica e pe peron intimpinind calatorii – poarta haina bleumarin cu epoleti arginii si chipiu. Cind sta in cabina,  isi schimba uniforma.

E al doilea om care mai are brevet sa conduca locomotivele cu aburi in Romania. Desi are 58 de ani si este de 6 ani la pensie, face naveta de la Rosiori de Vede pina la Bucuresti ca sa fie sef de locomotiva de fiecare data cind e nevoie.

De fiecare data cind Trenul Regal este scos in public.

***

Cind era mic George Fluieran voia sa se faca aviator.  I-au placut motoarele, dar nu i-a placut cartea. “Am baut calimara cu cerneala”, ride din cabina lui din Trenul Regal.

Cabina e chiar linga locomotiva, arata ca un mic living – cu mocheta rosie si o masa mare patrata in miloc. Doar ferestrele, largi, cu minere duble, care se vad printre draperiile din catifea rosie, iti dau indiciul ca ai fi intr-un tren.Uniforma cu epoletii arginitii e agatata de unul dintre minerele geamului si pluteste deasupra mesei.

Cit trenul e in statie, Nea Gicu fumeaza pe o canapea impreuna cu prietenul si colegul lui, Adrian Ciobanescu, celalalt roman care stie sa conduca o locomotiva cu aburi si care e in activitate.

Asezati unul linga altul par un fel de personaje de comedie: nea Gicu e subtire ca un fir si foarte agil, cu mustata rasfrinta ca-n filmele cu jandarmii lui Funes;  Adrian, desi mult mai tinar, e solid si greoi. De asta si cind pregatesc locomotiva Nea Gicu face unele dintre lucrurile pe care ar fi trebuit sa le faca Adrian.

Intra prin patratul cu laturile de 30 cm ca sa verifice pina sus daca totul e bine in cuva in care vor pune carbunii. E o tehnica pe care si-a rafinat-o de-a lungul anilor: “intri cu picioarele in fata, te prinzi cu mina stinga de partea de sus, te ridici si verifici peste tot”

Vrea sa-l lase pe Adrian in locul lui cind n-o sa mai munceasca pe locomotiva, asa ca l-a trimis la scoala de mecanici. In trei luni va deveni egalul lui.

***

George Fluieran a ajuns vedeta ca mecanic pe locomotiva Trenului Regal: a parut in aproape 20 de filme, are un autograf de la Francis Ford Coppola si e la curent cu muzica rock – trenul lui a aparut in multe dintre videoclipurile rockerilor din tarile vecine.

La prima filmare (era un film italian pe care l-a vazut apoi pe Youtube) a fost surprins cit de mult stau actorii pe o secventa, dar l-a fascinat si ca filmarea nu era cronologica. Acum e obisnuit cu munca de actor si stie inclusiv termenii tehnici: “figuratia speciala” inseamna bani in plus pentru el pentru ca nu doar conduce locomotiva, ci si apare in film.

I-a cunoscut pe Principesa Margareta si pe Principele Radu si-a fost impresionat de naturaletea lor “Ne-au invitat in living, ne-au servit cu un paharel de vin si niste gustari: pe noi, oamenii de la locomotiva si ne-au multumit ca i-am dus la Alba Iulia, la o aniversare”. N-a avut emotii “ce nu sunt si ei oameni, chiar daca sunt Regi?”

Cum l-a cunoscut si pe nepotul industriasului resitean Max Auschnit, cel care a fost actionarul fabricii de locomotive de la Resita in perioada interbelica. Fiul, Steven Auschnit, are 92 de ani si-a fost anul trecut la Resita la aniversarea a 140 de ani de la deschiderea fabricii. Steven n-a vrut sa stea cu oficialii, nu l-a interesat nici presa, nici deputatii. A venit la ei in locomotiva, a cerut voie sa bage carbuni, sa traga semnalul de pornire si, dupa ce toata ceremonia s-a incheiat, n-a plecat cu restul lumii. “A venit sa-si ia la revedere de la baietii lui, cum ne-a zis. Ne-a respectat, iar la citeva luni ne-a trimis din America fotografiile pe care le-a facut cu noi.”

Fiecare a avut fotografia lui, in plicul lui si un mesaj pe spatele ei “O calatorie indepartata care a meritat fiecare secunda”.

***

Sa fii mecanic pe locomotiva trenului cu aburi e o treaba foarte barbateasca. Pentru un drum bagi la lopata si 7 tone de carbuni, n-ai timp sa te odihnesti sau sa respiri. Dar chiar si-asa, in locomotiva lucrurile se intimpla ca intr-o familie: specialitatea casei e friptura la lopata.

“Se spala lopata de praful de carbune, se baga in foc sa se dezinfecteze. Se mai spala o data, se baga din nou in foc. Se pune bucata de carne pe ea, se baga in foc, se perpeleste si se maninca cu pofta.” Sau ouale coapte pe corpul central al locomotivei.

Mecanicii locomotivelor cu aburi participa la concursuri internationale de abilitati. Nea Gicu si Adrian au iesit anul trecut pe locul 2 la un concurs la Budapesta. Printre probe: cum sa mergi cu o cutie de bere asezata pe osia din spatele trenului fara sa o versi pe o distanta de 500 de metri.

“Le-am facut asta si granicerilor cind ne-am intors in tara si au uitat sa ne mai ceara pasapoartele”, ride Nea Gicu.

Pastreaza multe momente in minte din cei 40 de ani de CFR . Ca acela cind o doamna a inchiriat Trenul Regal ca sa-i faca o surpriza sotului ei colectionar de mini locomotive cu aburi. “L-a adus pina in gara Baneasa, i-a zis surprinsa’vai e Trenul Regal aici, hai sa intram sa ne uitam si noi’ si cind a intrat in salon erau toti prietenii lui: la muuuulti ani!. foarte frumos a fost.”

Sau ca in situatiile in care s-au sinucis in fata lui oamenii pe sina de cale ferata. Are 3 asemenea experiente in 40 de ani de mecanic de locomotiva.

“Dupa prima n-am putut sa dorm doua nopti. O si cunosteam pe femeia care se aruncase in fata trenului, ma lua tremuratul numai cind treceam pe linga locul ei de munca”

Apoi a invatat sa-si spuna ca sina de cale ferata nu e un drum, oamenii nu ajung acolo din greseala. A gasit explicatii tehnice pentru fiecare dintre situatii, explicatii care arata ca el nu putea face mai mult. “Un marfar se opreste la 900 de metri dupa ce ai pus frina, un tren de persoane la 800 de metri. Daca e la 2 metri in fata mea sau daca e la 100 de metri, eu nu mai am ce sa fac. Nu mai am.”

Ca mecanic de locomotiva, lucrurile cu care ramii dupa anii de munca sint cele pe care la cauta toti. Respectul. Validarea. Intimplarile care arata iubirea. Si cele in care, asa ca Nea Gicu, te intilnesti cu moartea.

 

2610
masajeu si masajul erotic

eu si masajul erotic

sa va povestesc ceva ce tocmai mi s-a intimplat.

*

vin acasa de la jurizarea Burselor Cosmote cu gindul sa stabilesc repede care sunt subiectele pe care le voi aborda la europafm la 17.50, ca sa pot sa ma ocup de altele pina atunci.

eram asa de concentrata sa scanez in minte ce am citit in ultimele zile in cautarea unor subiecte simpatice, dar in acelasi timp eram in minte cu copiii aia geniali pe care tocmai i-am cunoscut (olimpici grei cu nota 9.98 admitere la facultatea de matematica, de exemplu), orice mi se parea frivol, nedemn de atentia ascultatorilor, incit aproape m-am lovit de un cetatean.

in fata intrarii blocului meu un domn care batea disperat un cod de interfon. ma uit, codul apartamentului meu.

tinar, 35 ani, imbracat office, camasa si pantaloni de stofa.

– pe cine cautati?

– aaaa, fetele de la apartamentul X …

– nu stau fete la X

– cum nu stau. stau ca ma asteapta.

imi zimbeste complice.

– credeti-ma ca nu stau, zic eu gindindu-ma daca sa deschid sau nu usa si sa-l las inauntru.

– dar tu stii pe toti din blocul asta?, se razoieste la mine, poate poate deschid.

– locuiesc pe acelasi palier (spun jumatate de adevar)

tinarul scoate semet un fluturas cu o oferta la masaj erotic.

– si nu stii cine iti sunt vecine?

ma uit cautind cu ardoare un detaliu care sa dovedeasca ca nu e vorba de apartamentul meu, in timp ce realizez ca si aseara pe la 10 a sunat un domn care a zis “sunt aici. am venit” si, cind eu i-am spus ca nu-l asteptam, si-a cerut scuze.

incep sa fabulez in gind cum mi- a facut cineva o gluma proasta si sa ma gindesc cum identific sursa flyerelor.

in capul meu era o furtuna fumeginda.

si-apoi vad detaliul: Scara C.

– heeeeeeeeeei, asta e sc A. ati gresit adresa,

tinarul ma saluta respectuos, se intoarce si pleaca.

*

bun. deci sunt vecina cu un salon de masaj erotic. sa ma duc sa le cunosc pe fete? :)

 

1860
caipiine, cai si lectii de viata

piine, cai si lectii de viata

tanti Elena a trecut de multa vreme de jumatate de secol de viata. e sotie de “cowboy”, traieste la Herghelie de cind se stie si, chiar daca locul casei s-a schimbat dintr-un oras in altul, mereu au fost caii si sotul, Nicu, cowboy-ul.

in dimineata asta am facut piine de casa amindoua. mi-a pus toate ingredientele pe masa si m-a lasat pe mine sa framint piinea. intre timp mi-a oprit televizorul mic de pe frigiderul ei vechi “lasa stirile, piinea se framinta cu dragoste in liniste, ca sa creasca mare”.

pe cind framintam si ma supraveghea indeaproape, am vorbit despre cai. daca ii place sa calareasca, daca are un preferat din herghelie, cu care cal imi recomanda sa ma joc mai mult.

dupa ce-am intrebat “care dintre ei e armasar naravas?” s-a lasat linistea. n-a mai zis nimic.

dupa o vreme mi-a adus o copaie in care sa punem piinea la dospit, un stergar cu care sa o acopar, s-a uitat la ce am produs si, cind s-a asezat inapoi pe scaunul de unde ma supraveghea a zis:

“si oamenii si caii sunt la fel. o iubire mare o recunosti in doua feluri – cind te intilnesti prima data sau cind ai pierdut-o. am auzit replica asta ieri intr-un film.”

a oftat si, pentru ca terminasem de framintat, mi-a dat inapoi drumul la televizor.

997
mamaie, Vasilichia Demetrian si tatal meu, Dan Pavel, in anul 1944Lectia de estetica a Doamnei Demetrian

Lectia de estetica a Doamnei Demetrian

Demetrian Vasilichia a fost matusa tatalui meu, care m-a crescut de cand m-am nascut si pana in ultima clipa a vietii ei, in noiembrie 1981, cand mai aveam putin si implineam 9 ani. Ea abia implinise 73 de ani.

Am multe amintiri cu mamaie ( asa ii spuneam), de la incalzitul uniformei pe soba de teracota, in diminetile geroase de iarna ( ca sa imi fie cald si bine), la micul dejun cu ou moale, cacao cu lapte si prajitura Figaro si pana la drumul spre si de la scoala.

Imi mai amintesc de mesele pe care le tinea la noi, in etajul casei nationalizate de la Campina. Fetele de masa erau albe, perfect intinse, iar vesela, tacamurile si servetele erau asezate perfect. Cel mai mult imi placeau diminetile de vacanta, cand mamaie isi bea cafeaua ( neagra, turceasca), cu tigara intre degetele subtiri si imi turna si mie putina cafea in laptele cald si imi dadea sa tin un chibrit pe post de tigareta ( da, va rog, nu sunati la Protectia copilului ). Si imi mai placeau zilele de Craciun, cand ma trezeam in dimineata de 24 decembrie in aromele cozonacilor care dadeau pe afara din forme, atat de
bine crescuti erau! Se imbraca in taioare ( pe majoritatea si le croise singura) si mai avea cateva camasi din matase naturala ,,vintage’’, achizitionate de la un butic din Bucuresti (Pesky) prin anii ‘40.

Zilele trecute vorbeam cu mama, a devenit un fel de verset al discutiilor noastre telefonice, sa imi povesteasca despre familia noastra. Si mama mi-a povestit cum pentru mamaie totul trebuia sa fie estetic. Crescuta la Notre Dame, a invatat, pe langa limba franceza, sa croiasca si sa coasa, sa danseze, sa mearga pe tocuri si sa fie o sotie exemplara. Din pacate a ramas vaduva in timpul razboiului, la scurt timp dupa luna de miere si de atunci nu s-a mai casatorit.
Pentru mamaie, patul trebuia sa fie facut estetic; sotia trebuia sa stea estetic in pat si ii povestea mamei ca in timp ce era casatorita, se trezea inaintea sotului, isi facea toaleta, se machia si apoi se culca la loc, langa acesta.

Estetic in sus, estetic in jos, a fost deliciul pietei din Campina pe cand aveam vreo 4 ani si am insotit-o pe mamaie in piata si i-am cerut zarzavagioagei niste ,,morcovi estetici’’; si la cativa ani dupa aceea, dupa o coada zdravana la painea comunista, am rugat-o pe vanzatoare sa imi schimbe ,,painea stramba’’ cu una ,,estetica’’.

Demetrian Vasilichia a fost o femeie fantastica. Singurul obiect al ei de care imi amintesc acum clar era o poseta plic, visinie, cu monograma ( D&V), care s-a ratacit undeva prin podul in care am lasat atatea lucruri, cand am plecat. Si ma bucur nespus ca acum am putut sa scriu cele aproape 500 de cuvinte despre aceasta doamna eleganta si minunata pe
care nu am putut sa o rasplatesc cu dragostea mea.

Pe curand, cu povesti contemporane, despre expozitiile din Bucuresti si nu numai.

*
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania

mamaie, Vasilichia Demetrian si tatal meu, Dan Pavel, in anul 1944

1005
cp0secvente din New York

secvente din New York

ieri am trecut pe linga cladirea Dakota, casa in care au locuit o multime de oameni cu renume (Lauren Bacall, Leonard Bernstein etc) si care e celebra pentru ca aici a locuit si John Lennon (Yoko Ono inca mai locuieste aici), dar mai ales pentru ca la una dintre intrari a fost omorit.

e chiar linga Central Park ocazie cu care am facut si o scurta plimbare. in partea aceasta de parc am gasit pentru prima data si bancute cu mesaje pozitive…

(stiti placerea mea de a descoperi mesajele – si oamenii din spatele inscriptiilor – de pe bancutele din Central Park, am mai scris de multe ori despre asta.)

iata citeva mesaje minunate

dorinta mea- cunoscuta printre prieteni – e ca dupa ce eu nu voi mai fi, sa fie o bancuta in parcul de linga gradina icoanei cu numele meu, ascuns undeva. sa stea oamenii si sa citeasca in liniste, linga mine.

***
daca la Bucuresti sau oriunde alta parte din lume (in care nu e un festival de film in desfasurare) intilnesti un om care seamana cu Steven Spielberg, zimbesti si treci mai departe cu gindul: “ce noroc pe omul asta”.

daca il intilnesti in New York, de exemplu, te holbezi la el pina incepe el sa zimbeasca si trece mai departe.

ieri, in Union Square.

1196
inel pandorafinalisti concurs Pandora, povestea 3

finalisti concurs Pandora, povestea 3

comenteaza la povestea care iti place cel mai mult (aici celelalte 2 povesti) si cea care aduna cele mai multe comentarii primeste un inel Pandora

inceput de cariera
elena

O sa va spun acum pe scurt povestea inceputului meu de cariera.
Nu am mai spus povestea asta asa nimanui pana acum. Nici macar alor mei.
Aveam 19 ani. Picasem la facultate, la jurnalism, fara 16 sutimi. Am plans mult. Copil prost.

Am urmat apoi niste cursuri de radio-tv. Si am ramas sa lucrez voluntar in tv vreun an si jumatate.
Intre timp, ca sa am bani de transport macar, lucram cu jumatate de norma acolo unde urmasem cursurile. La secretariat.
Deci ne aflam undeva in vara anului 1999. Lucram la una dintre primele posturi tv – pentru o emisiune de divertisment.
Incepusem prin a merge la filmari si a cara casete (beta si umatic.beta le stie toata lumea, umatic – cine mai stie erau cumva duble ca volum si greutate si eu eram un copil firav cu o vointa cat un munte si asta imi dadea putere).
Imi placea la nebunie ceea ce faceam si era singura mea poarta de intrare in aceasta lumea ciudata, interesanta, dulce-amara a presei sa-i spunem.

Eii, toate bune si frumoase. Insa emisiunea implinea un an si imi doream si eu sa aduc un plus de contributie. Nu-mi ajungea munca asa ca mi-a trecut prin cap sa cer voie a realiza primul meu reportaj (era despre echipa din spatele emisiunii si tot ceea ce se intampla in decursul unei saptamani ca sambata telespectatorii sa poata privi 3 ore o emisiune in direct).
Dupa multe zile de refuz, dupa o tona de lacrimi si pareri de rau a venit vestea cea buna: aveam ok-ul, insa trebuia sa imi vad si de treburile de zi cu zi adica de job-ul cu jumatate de norma si cel voluntar
Asa ca nu am dormit 5 zile si jumatate. Deloc.

La un moment dat stateam la birou cu capul sprijinit de mana si cred ca am atipit o secunda. Mi s-a parut o vesnicie. Si… a sunat un telefon. Fix. Atunci nu avea toata lumea mobil. Pe langa faptul ca erau o raritate erau si niste caramizi de abia le carai. Insa aveam pager Nu era al meu, dar eram fericita
Lucrurile mergeau insa struna. Si asta imi dadea o si mai mare putere.

M-am dus la un moment dat acasa, am norocul ca sunt din Bucuresti, i-am povestit mamei, mi-am luat intr-o geanta cateva lucruri de schimb si am plecat la munca.
M-am spalat cu apa incalzita la filtrul de cafea.
Aveam picioarele umflate ca niste butuci – cred si eu 5 zile incaltata aproape non-stop cu aceeasi pereche de pantofi (cu toc).
Mi-a amortit la un moment dat nasul de oboseala.

Nu stiu ce am mancat sau ce am baut. Stiu ca totul mergea pe Fast Forward, nu aveam timp de nimic, trebuia sa fac lucruri, oamenii se bazau pe mine, aveam responsabilitati
Si noaptea, pe bucati, imi montam materialul pe care cu greu il filmam in timpul zilei. Plus alte materiale ce trebuiau sa intre in emisie.

Saptamana a trecut repede, nu stiu cand.
A venit si ziua de sambata, totul a mers ca uns.
Intr-un final s-a difuzat si reportajul realizat de mine.
Inima imi batea ca o toba.
Totul era bine, iar eu zburam.

La petrecerea de dupa nici nu am putut manca.
M-am dus acasa, ai mei erau mandri de mine, imi auzisera numele la tv.
Am dormit 2 zile in continuu aproape. M-am trezit doar sa beau apa
Si asa a inceput drumul meu.

Pentru mine a fost si este un succes, o victorie.
Prima mea victorie.

A doua este un reportaj cu reptile vii: serpi (pitoni tigrati si pui de vipera pe care i-am tinut pe mine), iguane si alte taratoare.
Dar aceasta este o alta poveste…

1134
inel pandoraFinalisti concurs Pandora, povestea 2

Finalisti concurs Pandora, povestea 2

comenteaza la povestea care iti place cel mai mult (aici celelalte 2 povesti) si cea care aduna cele mai multe comentarii primeste un inel Pandora

CAND AM INCEPUT SA MA IUBESC
Ioana

Faptul ca am inceput sa ma iubesc e poate cea mai mare victorie personala. Primind provocarea Cristinei Bazavan sa scriu despre asta m-am gandit ca as vrea s-o pot face cat se poate de sincer. Sa scormonesc si sa scot din mine tot ce nu as fi avut curaj sa spun inainte sa incep sa fac ceva pentru mine. Pentru ca, desi poate fi un imbold pentru oricine isi doreste un numar de kilograme in minus, ma gandesc mai ales la cele care, asemeni mie, mai duc in spate un om.
Am avut intotdeuna probleme de greutate. Mari. Am avut variatii uriase. Am tinut tot felul de cure, dupa ureche sau recomandate. M-am infometat sau am mancat haotic cand am uitat de mine.
Stiu foarte bine mentalitatea omului gras sau si mai bine, a femeii grase. Stiu perioada de “ ma simt bine in pielea mea si cine ma iubeste, ma iubeste si asa”. Am trecut prin faza de “ stiu ca trebuie sa tin regim, dar n-am vointa”. Sau de “ nu pot trai toata viata tinand regim”. Cunosc gandul de “ acum am slabit putin, hai ca nu m-oi ingrasa dintr-o bucatica” ( si inca o bucatica, si inca una…pana pierzi tot ce ai castigat). Stiu si “acum nu ma gandesc la slabit. Sunt nervoasa ( suparata/stresata/deprimata/melancolica, etc) si trebuie sa mananc ceva”. Am vazut si privirile pline de repros sau pe cele pline de mila. Am simtit tacerile atat de grele ale celor care ma iubesc. Si mi-am dus in spinare, alaturi de multele kilograme in plus, frustrarile,furiile, complexele, nesimtirea si nepasarea. M-am inchis de buna voie intr-un corp care nu mai avea nimic in comun cu mine, sufocandu-ma ( la propriu si la figurat) undeva, adanc, inlauntru.

Ajunsesem la 120 de kg si eram foarte suparata pe mine mai ales pentru ca reusisem in urma cu cativa ani sa mai slabesc si, din comoditate, din delasare, din prostie, nu am cerut ajutor atunci cand n-am mai putut singura sa gasesc drumul.
Vi se pare ca sunt prea dura ? Pai hai sa va spun cum ma simteam la gabaritul mentionat : faceam tahicardie ( incepusem chiar sa iau medicamente pentru asta), ma dureau ingrozitor calcaiele, spatele si genunchii, respiram ca o locomotiva cu aburi cand urcam 5 trepte sau mergeam 50 de metri pe jos, aveam migrene si niste stari de rau ingrozitoare inainte de menstra. Apoi am inceput sa ma neglijez cu totul pentru ca mi-era rusine sa merg la cosmetica, la epilat sau in magazine unde invariabil mi se spunea : masura dumneavoastra nu avem. Imi era rusine in final sa ies in lume sau daca am reusit s-o fac pana la urma nu mai aveam curaj sa deschid gura. Aveam sentimentul ca-i deranjez pe cei din jur, ca prezenta mea ii rusineaza si nu eram capabila sa-mi mai exprim gandurile sau ideile pentru ca nu voiam sa atrag atentia asupra mea. Sigur ca nu constientizam nimic din toate astea, dar m-am trezit intr-o buna zi ca traiesc alaturi de o persoana pe care o detest.

Fizic, mental, psihic. Si atunci am inteles ca TREBUIE sa ma iert si sa incep sa ma iubesc din nou. Pentru ca altfel dispar. Dispar ca personalitate si chiar ca viata ( un infarct sau un atac cerebral erau oricand posibile).
Mai intai am inceput sa am grija de sufletul meu pentru ca sa ma pot ierta. Si am inceput sa ma gandesc la solutii. Am inceput sa vorbesc despre problema pe care o am. ( inainte nu suportam nici sa mai vorbesc despre asta, nici sa vad vreo emisiune sau vreo carte pe aceasta tema). Sa cer pareri, sfaturi si sa-mi repet zi de zi : TREBUIE sa slabesc. VREAU sa slabesc.

Stiam ca nu va fi usor si ca vor exista momente de slabiciune. Asa ca am hotarat sa merg la un nutritionist. Sa fiu indrumata si controlata. Dar dorinta de a reusi era a mea si era mare. Sunt perfect constienta ca nu tine decat de mine. Ca nu poate nimeni s-o faca in locul meu si ca nutritionistul imi arata doar calea de urmat. Eu insa sunt cea care o parcurge.

Si asta insemna fara trisat. Ca scopul nu e s-o pacalesc pe nutritionista ci sa-mi fac mie bine.
Daca m-am hotarat greu? M-am tot gandit la asta o jumatate de an. Da, mi-a luat ceva ! Cand am ajuns la cabinet aveam niste emotii de parca urma sa apar in fata completului de judecata. Dar eram hotarata !

Cred foarte tare ca solutia cu regimul personalizat e cea mai buna. Al meu e cu mese multe si dese si complete. Mananc de toate : fructe, legume, carne, peste, lactate, branzeturi, paine. Dar cand trebuie, cum trebuie si cat trebuie. Si cel mai bine este ca asa pot manca o viata intreaga. Penru ca exista multe variante si multe combinatii.

Primele saptamani au fost grele. In prima mi-era foame. In urmatoarele cateva a trebuit sa-mi impun disciplina. Pentru ca sa mananci cate ceva din doua in doua ore presupune sa cumperi mereu alimente proaspete, sa gatesti, sa pregatesti si sa-ti faci timp pentru mese. Ce mai, am simtit ca mi-am luat un al doilea job!
Dar eu nu aveam in cap decat ca sanatatea mea, fizica si mentala, e cea mai importanta ! Ca vreau sa ma simt bine cu mine ! Ca vreau sa nu ma mai ascund ! Ca nu mai vreau sa-mi fie rusine !

Asa ca am respectat cu sfintenie indicatiile si sfaturile primite ! Si azi, la 5 luni si jumatate de la inceperea regimului, am 25 de kg in minus. Sunt la jumatatea drumului si ma simt minunat. Nu mai am nici una din simptomele de care va spuneam. In plus sunt plina de energie, sunt mai vesela, mai calma, mai echilibrata. Si nu exagerez cu nimic. Merg mult pe jos, urc si cobor in fiecare zi pana la etajul 5 ( mai am inca ceva kg de dat j pana sa pot face si alt fel de miscare sau ma rog, acel fel de miscare pe care mi-ar placea s-o fac), am idei si pareri pe care nu-mi mai e teama sa le exprim, socializez fara rusine. Si gasesc si timp sa le fac pe toate !

Sunt, in sfarsit, mandra de mine ! Dar cel mai mult ma bucur ca i-am inspirat si pe altii in jurul meu. Mi-am mai convins doua colege care aveau nevoie sa slabeasca sa urmeze aceeasi metoda si sunt fericita sa le vad azi radiind. Privindu-le pe ele imi dau seama ca tot de mine a depins si sa obtin sustinerea celor din jur. Determinarea pe care au vazut-o la mine si mai apoi schimbarile vizibile ( fizice si de comportament) i-au facut pe toti cei ce ma inconjoara ( familie, prieteni, colegi) sa fie alaturi de mine si asta m-a ajutat enorm.

Asa ca sa nu va aud ca familia mananca in fata voastra sau colegii isi serbeaza nu stiu ce aniversare sau alte scuze de gen. In ceea ce-i priveste pe ironici si suspiciosi, nu va lasati pacalite : sunt doar invidiosi ! Eu va sustin ! Pe cuvant ! Dar nu uitati : puterea va apartine ! E doar vorba de iubire de sine ! Cea mai putin egoista forma !

fata apaindestructibila

indestructibila

ce faci cind esti la un eveniment cu target masculin (pe o scena se lupta niste baieti cu mina cit piciorul tau de duduie care merge la sala), e o tragere la sorti cu premiul obiectul cel mai rivnit al serii ( o lanterna magica rezistenta la orice soc) si tu (adica eu!!!) esti cistigatoarea?

raspuns: in citeva secunde intelegi cu groaza cum, daca te duci pe scena, o sa fii imortalizata in fotografii care semnaleaza victoria. si tu (adica eu) ai putin peste un metru jumatate si 46 de kg (cit un picior al domnilor care s-au luptat si care n-arata tocmai a dandy) si-o sa fii ca o furnica speriata detinatoare de lanterna magica.

si-n timp ce cu groaza ii auzi pe cei din jurul tau cum te indeamna sa te duci pe scena (nu, nu, nu. nu vrei poze cu domnii aia pe care sa le posteze toata lumea peste tot. ), te gindesti ca poti sa faci o bucurie…

*
numai mie mi se poate intimpla sa ma duc o data pe an la un eveniment (daca n-as fi avut o datorie morala fata de Monica Jitariuc de la The Practice nu ajungeam la lansare pentru ca nu merg la evenimente), sa fie o lansare f f masculina ( cu luptatori gingasi si domni care fac skandenberg) si sa se uite toata lumea la mine pentru ca detin biletul cu marele premiu…

noroc ca inainte de extragere, Augustin Radu a facut tumbe ca un copil, explicindu-ne cit de tare isi doreste o lanterna ca aia… si ca spunea povesti simpatice in timp ce-si exprima dorintele.

asa m-am prins ca-i plac povestile si mi-am facut repede calculele:

Augustin a fost om de baza in echipa Redescopera Romania, adica e calator-descoperitor de locuri noi, o sa-i prinda bine lanterna.
in plus, putem sa-i oferim o poveste: sa -i dea biletul cistigator al jucariei dorite o persoana pe care tocmai a cunoscut-o si cu care a schimbat fix 10 vorbe…

*
in seara asta am fost la lansarea Indestructibila. (si nu, nu ma mai prindeti prea curind pe la evenimente de gen. mi-am platit datoriile si am facut si un gest s!mpa.)
Indestructibila e o lanterna minune de la Varta care nu se sparge, nu se rupe, nu …nimic.
Sa va spuna Augustin Radu ce face, ca o are acasa.

*
altfel, f smart organizarea The Practice. au pastrat secret, sub codul Indestructibila, produsul care urma a fi lansat, iar teasingul a fost foarte bine facut pentru ca cei veniti la petrecere au pariat ca e tableta, telefon sau cine stie ce alt gadget.

***
pentru mine “indestructibilă” e o stare care arata cam asa.

1657

gata si coperta de mai

coperta tabu de mai a plecat la tipar azi.
e asa de diferita de cea de luna trecuta incit nici nu pare aceeasi revista:)
sper sa va surprinda…

*
mai avem un pic si pleaca si restul revistei la tipar.
sunt foarte mindra/bucuroasa/emotionata pentru doua subiecte: dosarul cu 4 femei minunate (pe doua le-am intilnit/cunoscut si eu) si story-ul mare – o poveste emotionanta despre vointa si cum sa reusesti impotriva credintei tuturor.

*

numarul de mai e aniversar. 8 ani de tabu. avem surprize in el de ordinul sutelor (si nu exagerez) pentru cititori, dar mie imi place pentru un alt motiv, un simbol (pe care doar noi -in casa – il stiam pina acum): e prima coperta pe care a facut-o colegul nostru Roald Aron. de fapt a fotografiat aproape toata revista de mai. lucreaza cu noi de aproape 2 ani, dar asta a fost primul pictorial de cover si prima coperta pe care le-a facut.

*
miine nu sunt in bucuresti, dar simbata – ca intotdeauna – va mai fi un ultim lucru de scris: editorialul meu. m-am gindit deja ce scriu.

o sa se cheme “multumesc”

808

Fara povesti Universul s-ar opri

“fara povesti, universul s-ar opri” spune doctor Parnassus in filmul “The imaginarium of doctor Parnassus”, ultima nebunie a lui Terry Gilliam.

Tot doctorul in dialog cu diavolul spune:

– Nu poti sa opresti o poveste sa fie spusa.
– E o ipoteza slabutza, raspunde diavolul.

Parnassus e un fel de calugar sef peste o minastire in care in loc de rugaciuni, calugarii spun povesti pentru ca Universul sa poata exista.

e minunat momentul asta din film, semnificatiile lui pe multe layere (poveste -povestitor- cenzor – dictatura-control-existenta) si pactul pe care calugarul il face cu diavolul.

la fel de minunat e filmul la capitolul vizual; o bucurie de imagini, culori, simboluri.
designerii de fashion/ mobila etc au din ce sa se inspire.

cind voi fi mare imi doresc sa stau un pic in capul lui terry gilliam sa vad ce viseaza noaptea.

culmea e la sfirsit ca s-ar putea sa va doriti sa mergeti pe nori un pic, ca Nick, diavolul.

1548

Mike Sager – Old- … povestiri de Paste

Uneori Pastele imi miroase a batrinete, iar Craciunul a copilarie.

*

You live in your body everyday of your life. Things change slowly, inexorably, in increments too small to measure. You gain weight, you lose weight, your hair falls out. Your skin slackens, your voice thins, your bones become brittle, your ankles swell. Your prostate and a piece of your colon are removed. Your back bends with the weight of gravity and passing time. You wake up twice during the night to pee; once in a hile, you wet your pants. Crossing your legs has become a project that requires your hands; getting out of a chair has become a gymnastics routine; eating a bowl of soup has become a logistical feat. Whenever you go to the store, you can’ remember if you have coffee at home.
(…)

You ask people questions several times over. Sometimes, just as you‘re asking, you realize that you’ve already asked this same question, that you ‘ve already heard the answer. You go ahead and ask again anyway. It’s too embarrassing to do anything else.

(…)
All of this happens; everything changes. But the odd part is, you don’t really notice. You’re aware of it, sure, but somehow it doesn’t integrate. Deep down, to yourself, you are always just you, the same pair of eyes in the mirror, the same familiar voice inside your head still wondering, “when will I feel grown up?”

*
Cea mai frumoasa descriere a batrinetii. Un fragment din Old – profilul unui batrin de 92 de ani – scris de Mike Sager, pentru Esquire Sept 1998.

Articolul e in cartea Revenge of the Donut Boys: True Stories of Lust, Fame, Survival and Multiple Personality

Mi-am adus aminte de el vazind, pe strada, batrinii care pleaca la slujba de inviere.

1091
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!