inel pandorainel pandora

finalisti concurs Pandora, povestea 3

comenteaza la povestea care iti place cel mai mult (aici celelalte 2 povesti) si cea care aduna cele mai multe comentarii primeste un inel Pandora

inceput de cariera
elena

O sa va spun acum pe scurt povestea inceputului meu de cariera.
Nu am mai spus povestea asta asa nimanui pana acum. Nici macar alor mei.
Aveam 19 ani. Picasem la facultate, la jurnalism, fara 16 sutimi. Am plans mult. Copil prost.

Am urmat apoi niste cursuri de radio-tv. Si am ramas sa lucrez voluntar in tv vreun an si jumatate.
Intre timp, ca sa am bani de transport macar, lucram cu jumatate de norma acolo unde urmasem cursurile. La secretariat.
Deci ne aflam undeva in vara anului 1999. Lucram la una dintre primele posturi tv – pentru o emisiune de divertisment.
Incepusem prin a merge la filmari si a cara casete (beta si umatic.beta le stie toata lumea, umatic – cine mai stie erau cumva duble ca volum si greutate si eu eram un copil firav cu o vointa cat un munte si asta imi dadea putere).
Imi placea la nebunie ceea ce faceam si era singura mea poarta de intrare in aceasta lumea ciudata, interesanta, dulce-amara a presei sa-i spunem.

Eii, toate bune si frumoase. Insa emisiunea implinea un an si imi doream si eu sa aduc un plus de contributie. Nu-mi ajungea munca asa ca mi-a trecut prin cap sa cer voie a realiza primul meu reportaj (era despre echipa din spatele emisiunii si tot ceea ce se intampla in decursul unei saptamani ca sambata telespectatorii sa poata privi 3 ore o emisiune in direct).
Dupa multe zile de refuz, dupa o tona de lacrimi si pareri de rau a venit vestea cea buna: aveam ok-ul, insa trebuia sa imi vad si de treburile de zi cu zi adica de job-ul cu jumatate de norma si cel voluntar
Asa ca nu am dormit 5 zile si jumatate. Deloc.

La un moment dat stateam la birou cu capul sprijinit de mana si cred ca am atipit o secunda. Mi s-a parut o vesnicie. Si… a sunat un telefon. Fix. Atunci nu avea toata lumea mobil. Pe langa faptul ca erau o raritate erau si niste caramizi de abia le carai. Insa aveam pager Nu era al meu, dar eram fericita
Lucrurile mergeau insa struna. Si asta imi dadea o si mai mare putere.

M-am dus la un moment dat acasa, am norocul ca sunt din Bucuresti, i-am povestit mamei, mi-am luat intr-o geanta cateva lucruri de schimb si am plecat la munca.
M-am spalat cu apa incalzita la filtrul de cafea.
Aveam picioarele umflate ca niste butuci – cred si eu 5 zile incaltata aproape non-stop cu aceeasi pereche de pantofi (cu toc).
Mi-a amortit la un moment dat nasul de oboseala.

Nu stiu ce am mancat sau ce am baut. Stiu ca totul mergea pe Fast Forward, nu aveam timp de nimic, trebuia sa fac lucruri, oamenii se bazau pe mine, aveam responsabilitati
Si noaptea, pe bucati, imi montam materialul pe care cu greu il filmam in timpul zilei. Plus alte materiale ce trebuiau sa intre in emisie.

Saptamana a trecut repede, nu stiu cand.
A venit si ziua de sambata, totul a mers ca uns.
Intr-un final s-a difuzat si reportajul realizat de mine.
Inima imi batea ca o toba.
Totul era bine, iar eu zburam.

La petrecerea de dupa nici nu am putut manca.
M-am dus acasa, ai mei erau mandri de mine, imi auzisera numele la tv.
Am dormit 2 zile in continuu aproape. M-am trezit doar sa beau apa
Si asa a inceput drumul meu.

Pentru mine a fost si este un succes, o victorie.
Prima mea victorie.

A doua este un reportaj cu reptile vii: serpi (pitoni tigrati si pui de vipera pe care i-am tinut pe mine), iguane si alte taratoare.
Dar aceasta este o alta poveste…

2 Comments Published

11 years ago / Reply

Povestea Elenei este precum o gura proaspata de aer. Cel putin pentru mine, care ma aflu la inceput de drum. Ma bucur ca a impartasit aceasta experienta. Cel putin imi da curaj si ma bucur ca nu sunt singura care trece prin asa ceva :>

[…] Cristina Bazavan a strans povesti si a promis ca premiu bijuterii Pandora celor mai reusite dintre ele. […]

Leave a Comment


9 + = eighteen


Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!