Tag : inel

inel pandorafinalisti concurs Pandora, povestea 3

finalisti concurs Pandora, povestea 3

comenteaza la povestea care iti place cel mai mult (aici celelalte 2 povesti) si cea care aduna cele mai multe comentarii primeste un inel Pandora

inceput de cariera
elena

O sa va spun acum pe scurt povestea inceputului meu de cariera.
Nu am mai spus povestea asta asa nimanui pana acum. Nici macar alor mei.
Aveam 19 ani. Picasem la facultate, la jurnalism, fara 16 sutimi. Am plans mult. Copil prost.

Am urmat apoi niste cursuri de radio-tv. Si am ramas sa lucrez voluntar in tv vreun an si jumatate.
Intre timp, ca sa am bani de transport macar, lucram cu jumatate de norma acolo unde urmasem cursurile. La secretariat.
Deci ne aflam undeva in vara anului 1999. Lucram la una dintre primele posturi tv – pentru o emisiune de divertisment.
Incepusem prin a merge la filmari si a cara casete (beta si umatic.beta le stie toata lumea, umatic – cine mai stie erau cumva duble ca volum si greutate si eu eram un copil firav cu o vointa cat un munte si asta imi dadea putere).
Imi placea la nebunie ceea ce faceam si era singura mea poarta de intrare in aceasta lumea ciudata, interesanta, dulce-amara a presei sa-i spunem.

Eii, toate bune si frumoase. Insa emisiunea implinea un an si imi doream si eu sa aduc un plus de contributie. Nu-mi ajungea munca asa ca mi-a trecut prin cap sa cer voie a realiza primul meu reportaj (era despre echipa din spatele emisiunii si tot ceea ce se intampla in decursul unei saptamani ca sambata telespectatorii sa poata privi 3 ore o emisiune in direct).
Dupa multe zile de refuz, dupa o tona de lacrimi si pareri de rau a venit vestea cea buna: aveam ok-ul, insa trebuia sa imi vad si de treburile de zi cu zi adica de job-ul cu jumatate de norma si cel voluntar
Asa ca nu am dormit 5 zile si jumatate. Deloc.

La un moment dat stateam la birou cu capul sprijinit de mana si cred ca am atipit o secunda. Mi s-a parut o vesnicie. Si… a sunat un telefon. Fix. Atunci nu avea toata lumea mobil. Pe langa faptul ca erau o raritate erau si niste caramizi de abia le carai. Insa aveam pager Nu era al meu, dar eram fericita
Lucrurile mergeau insa struna. Si asta imi dadea o si mai mare putere.

M-am dus la un moment dat acasa, am norocul ca sunt din Bucuresti, i-am povestit mamei, mi-am luat intr-o geanta cateva lucruri de schimb si am plecat la munca.
M-am spalat cu apa incalzita la filtrul de cafea.
Aveam picioarele umflate ca niste butuci – cred si eu 5 zile incaltata aproape non-stop cu aceeasi pereche de pantofi (cu toc).
Mi-a amortit la un moment dat nasul de oboseala.

Nu stiu ce am mancat sau ce am baut. Stiu ca totul mergea pe Fast Forward, nu aveam timp de nimic, trebuia sa fac lucruri, oamenii se bazau pe mine, aveam responsabilitati
Si noaptea, pe bucati, imi montam materialul pe care cu greu il filmam in timpul zilei. Plus alte materiale ce trebuiau sa intre in emisie.

Saptamana a trecut repede, nu stiu cand.
A venit si ziua de sambata, totul a mers ca uns.
Intr-un final s-a difuzat si reportajul realizat de mine.
Inima imi batea ca o toba.
Totul era bine, iar eu zburam.

La petrecerea de dupa nici nu am putut manca.
M-am dus acasa, ai mei erau mandri de mine, imi auzisera numele la tv.
Am dormit 2 zile in continuu aproape. M-am trezit doar sa beau apa
Si asa a inceput drumul meu.

Pentru mine a fost si este un succes, o victorie.
Prima mea victorie.

A doua este un reportaj cu reptile vii: serpi (pitoni tigrati si pui de vipera pe care i-am tinut pe mine), iguane si alte taratoare.
Dar aceasta este o alta poveste…

1886
inel pandoraFinalisti concurs Pandora, povestea 2

Finalisti concurs Pandora, povestea 2

comenteaza la povestea care iti place cel mai mult (aici celelalte 2 povesti) si cea care aduna cele mai multe comentarii primeste un inel Pandora

CAND AM INCEPUT SA MA IUBESC
Ioana

Faptul ca am inceput sa ma iubesc e poate cea mai mare victorie personala. Primind provocarea Cristinei Bazavan sa scriu despre asta m-am gandit ca as vrea s-o pot face cat se poate de sincer. Sa scormonesc si sa scot din mine tot ce nu as fi avut curaj sa spun inainte sa incep sa fac ceva pentru mine. Pentru ca, desi poate fi un imbold pentru oricine isi doreste un numar de kilograme in minus, ma gandesc mai ales la cele care, asemeni mie, mai duc in spate un om.
Am avut intotdeuna probleme de greutate. Mari. Am avut variatii uriase. Am tinut tot felul de cure, dupa ureche sau recomandate. M-am infometat sau am mancat haotic cand am uitat de mine.
Stiu foarte bine mentalitatea omului gras sau si mai bine, a femeii grase. Stiu perioada de “ ma simt bine in pielea mea si cine ma iubeste, ma iubeste si asa”. Am trecut prin faza de “ stiu ca trebuie sa tin regim, dar n-am vointa”. Sau de “ nu pot trai toata viata tinand regim”. Cunosc gandul de “ acum am slabit putin, hai ca nu m-oi ingrasa dintr-o bucatica” ( si inca o bucatica, si inca una…pana pierzi tot ce ai castigat). Stiu si “acum nu ma gandesc la slabit. Sunt nervoasa ( suparata/stresata/deprimata/melancolica, etc) si trebuie sa mananc ceva”. Am vazut si privirile pline de repros sau pe cele pline de mila. Am simtit tacerile atat de grele ale celor care ma iubesc. Si mi-am dus in spinare, alaturi de multele kilograme in plus, frustrarile,furiile, complexele, nesimtirea si nepasarea. M-am inchis de buna voie intr-un corp care nu mai avea nimic in comun cu mine, sufocandu-ma ( la propriu si la figurat) undeva, adanc, inlauntru.

Ajunsesem la 120 de kg si eram foarte suparata pe mine mai ales pentru ca reusisem in urma cu cativa ani sa mai slabesc si, din comoditate, din delasare, din prostie, nu am cerut ajutor atunci cand n-am mai putut singura sa gasesc drumul.
Vi se pare ca sunt prea dura ? Pai hai sa va spun cum ma simteam la gabaritul mentionat : faceam tahicardie ( incepusem chiar sa iau medicamente pentru asta), ma dureau ingrozitor calcaiele, spatele si genunchii, respiram ca o locomotiva cu aburi cand urcam 5 trepte sau mergeam 50 de metri pe jos, aveam migrene si niste stari de rau ingrozitoare inainte de menstra. Apoi am inceput sa ma neglijez cu totul pentru ca mi-era rusine sa merg la cosmetica, la epilat sau in magazine unde invariabil mi se spunea : masura dumneavoastra nu avem. Imi era rusine in final sa ies in lume sau daca am reusit s-o fac pana la urma nu mai aveam curaj sa deschid gura. Aveam sentimentul ca-i deranjez pe cei din jur, ca prezenta mea ii rusineaza si nu eram capabila sa-mi mai exprim gandurile sau ideile pentru ca nu voiam sa atrag atentia asupra mea. Sigur ca nu constientizam nimic din toate astea, dar m-am trezit intr-o buna zi ca traiesc alaturi de o persoana pe care o detest.

Fizic, mental, psihic. Si atunci am inteles ca TREBUIE sa ma iert si sa incep sa ma iubesc din nou. Pentru ca altfel dispar. Dispar ca personalitate si chiar ca viata ( un infarct sau un atac cerebral erau oricand posibile).
Mai intai am inceput sa am grija de sufletul meu pentru ca sa ma pot ierta. Si am inceput sa ma gandesc la solutii. Am inceput sa vorbesc despre problema pe care o am. ( inainte nu suportam nici sa mai vorbesc despre asta, nici sa vad vreo emisiune sau vreo carte pe aceasta tema). Sa cer pareri, sfaturi si sa-mi repet zi de zi : TREBUIE sa slabesc. VREAU sa slabesc.

Stiam ca nu va fi usor si ca vor exista momente de slabiciune. Asa ca am hotarat sa merg la un nutritionist. Sa fiu indrumata si controlata. Dar dorinta de a reusi era a mea si era mare. Sunt perfect constienta ca nu tine decat de mine. Ca nu poate nimeni s-o faca in locul meu si ca nutritionistul imi arata doar calea de urmat. Eu insa sunt cea care o parcurge.

Si asta insemna fara trisat. Ca scopul nu e s-o pacalesc pe nutritionista ci sa-mi fac mie bine.
Daca m-am hotarat greu? M-am tot gandit la asta o jumatate de an. Da, mi-a luat ceva ! Cand am ajuns la cabinet aveam niste emotii de parca urma sa apar in fata completului de judecata. Dar eram hotarata !

Cred foarte tare ca solutia cu regimul personalizat e cea mai buna. Al meu e cu mese multe si dese si complete. Mananc de toate : fructe, legume, carne, peste, lactate, branzeturi, paine. Dar cand trebuie, cum trebuie si cat trebuie. Si cel mai bine este ca asa pot manca o viata intreaga. Penru ca exista multe variante si multe combinatii.

Primele saptamani au fost grele. In prima mi-era foame. In urmatoarele cateva a trebuit sa-mi impun disciplina. Pentru ca sa mananci cate ceva din doua in doua ore presupune sa cumperi mereu alimente proaspete, sa gatesti, sa pregatesti si sa-ti faci timp pentru mese. Ce mai, am simtit ca mi-am luat un al doilea job!
Dar eu nu aveam in cap decat ca sanatatea mea, fizica si mentala, e cea mai importanta ! Ca vreau sa ma simt bine cu mine ! Ca vreau sa nu ma mai ascund ! Ca nu mai vreau sa-mi fie rusine !

Asa ca am respectat cu sfintenie indicatiile si sfaturile primite ! Si azi, la 5 luni si jumatate de la inceperea regimului, am 25 de kg in minus. Sunt la jumatatea drumului si ma simt minunat. Nu mai am nici una din simptomele de care va spuneam. In plus sunt plina de energie, sunt mai vesela, mai calma, mai echilibrata. Si nu exagerez cu nimic. Merg mult pe jos, urc si cobor in fiecare zi pana la etajul 5 ( mai am inca ceva kg de dat j pana sa pot face si alt fel de miscare sau ma rog, acel fel de miscare pe care mi-ar placea s-o fac), am idei si pareri pe care nu-mi mai e teama sa le exprim, socializez fara rusine. Si gasesc si timp sa le fac pe toate !

Sunt, in sfarsit, mandra de mine ! Dar cel mai mult ma bucur ca i-am inspirat si pe altii in jurul meu. Mi-am mai convins doua colege care aveau nevoie sa slabeasca sa urmeze aceeasi metoda si sunt fericita sa le vad azi radiind. Privindu-le pe ele imi dau seama ca tot de mine a depins si sa obtin sustinerea celor din jur. Determinarea pe care au vazut-o la mine si mai apoi schimbarile vizibile ( fizice si de comportament) i-au facut pe toti cei ce ma inconjoara ( familie, prieteni, colegi) sa fie alaturi de mine si asta m-a ajutat enorm.

Asa ca sa nu va aud ca familia mananca in fata voastra sau colegii isi serbeaza nu stiu ce aniversare sau alte scuze de gen. In ceea ce-i priveste pe ironici si suspiciosi, nu va lasati pacalite : sunt doar invidiosi ! Eu va sustin ! Pe cuvant ! Dar nu uitati : puterea va apartine ! E doar vorba de iubire de sine ! Cea mai putin egoista forma !

inel pandorafinalisti concurs Pandora, povestea 1

finalisti concurs Pandora, povestea 1

comenteaza la povestea care iti place cel mai mult (aici celelalte 2 povesti) si cea care aduna cele mai multe comentarii primeste un inel Pandora

cum suna vocea mea in public?
Olivia

Pentru prima zi de scoala, am invatat o poezie. Parintii mei au gasit pe cineva cu camera video, lucru rar inainte de 1989, ca sa imortalizeze momentul. Desi o repetasem de zeci de ori atunci cand am fost provocati sa spunem poeziile pe care le stim, n-am ridicat mana… Am vazut caseta de cateva ori si imi amintesc de fiecare data momentul cand mi-a fost frica: sa nu ma balbai, sa nu uit, sa nu esuez.

In liceu imi placea sa citesc in clasa o poezie sau un text cu voce tare… evident pentru ca imi placea poezia, la cenacluri incercam adeseori sa ‘cazez’ si creatiile mele pe care le citeam dupa ce le transcrisesem atent la computer dar… de la cea mai mica provocare, nu mai indrazneam sa pasesc in discutie. Filmul se rupea de indata ce ar fi trebuit sa parasesc spatiul sigur al cititului pentru cel nesigur al ‘luarii cuvantului’. Si daca o sa mi se intrerupa ideea? Daca o sa uit ceea ce voiam sa spun? daca ma voi balbai? daca nu o sa sune convingator? daca nu e logic?…

La facultate, in anii mici, am fost un an la Paris. Am ridicat mana sa raspund la biochimie si tin minte ca, desi raspunsul a fost corect, am avut cel mai est-european accent de pe fata pamantului. Colegii intorsesera toti capetele spre mine, stiam ca eram rosie si, cu cat deveneam mai rosie, cu atat accentul devenea mai est-european si reciproc.

La capatul aceluiasi an, m-am intors in tara cu o hotarire. Sa invat sa vorbesc in public. Mi-am inscris lucrarile la congrese si le prezentam cu frazarea pregatita dinainte, cu notitele alaturi… Dar pentru ca presiunea vorbitului in public era foarte mare, tin minte ca la primele doua-trei congrese, nu ma gandeam in timp real la ceea ce spuneam. Recitam cu intonatie dar dintr-o suflare pentru ca nu imi puteam urmari propriile idei de frica sa nu ratez intelesul, sa nu omit, sa nu sune stupid, sa nu depasesc timpul si asa mai departe. Nu invatasem mecanic pentru ca toate datele erau produsul micilor mele cercetari dar… efectiv ma panica atat de tare faptul ca vorbeam in public (ce formula!) incat nu mai puteam fi atenta la nimic altceva.

Apoi am organizat niste conferinte de Legislatie medicala pentru studentii la medicina. Ca o gazda buna, am hotarit sa imi prezint de fiecare data invitatii cu detaliile relevante. Primul meu invitat a fost o personalitate pe care o apreciam deosebit de mult, era un fel de vis devenit realitate faptul ca acceptase sa fie prezent… De altfel mai tarziu a devenit Profesorul meu la locul de munca. Ii citisem cartea de interviuri si stiam toate detaliile pe care voiam sa le spun. Scrisesem prezentarea inainte si o repetasem de zeci de ori: acasa, in masina, in somn. Cand am inceput sa vorbesc (sa fi tot fost vreo 120 persoane), am simtit ca mi se usuca toate cuvintele undeva in timp ce erau rostite si parca nu mai ieseau. Am terminat prezentarea citind-o (imi luasem hartiuta pentru siguranta) si convinsa ca l-am dezamagit 🙂

Cu timpul, la congrese am incetat sa mai citesc prezentarile, am inceput sa improvizez putin cate putin, sa inser mici poante, apoi am predat Psihologie medicala si, respectiv, Chirurgie , am avut studenti iar interactiunea cu ei era minunata si deveneam din ce in ce mai sigura pe mine, am luat premii la congrese etc.

Si a venit ziua cand avem o prezentare de chirurgie la un Congres International in fata Profesorului meu si a unei alte personalitati pe care atat eu, cat si domnul Profesor o apreciam foarte mult pentru ca practic inventase robotica in chirurgie. Probabil ca a fost prezentarea cea mai muncita din viata mea si probabil ca am avut teama cea mai mare ca se va rupe firul… Probabil ca undeva esecul imi sufla in ceafa si probabil ca mi-am spus ca daca nu imi confirm atunci ca pot sa vorbesc in public foarte bine, nu o voi mai face niciodata. Si cred ca a iesit foarte bine pentru ca l-am vazut pe Profesor zambind (pentru cei care nu il cunosc, asta se intampla rar in mediul profesional) iar profesorul american a incercat sa ii provoace pe cei din sala sa ma contrazica “come on, there is no one here that would challenge the power of residents?”. Am luat o bursa din partea societatii internationale care a organizat congresul. De atunci, asa imi spun inainte de zilele Z that is the new me: a good public speaker :))


Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!