Tag : radu afrim

padurea spanzuratilor 5#devazut Padurea Spanzuratilor la TNB – o alta provocare a lui Radu Afrim –

#devazut Padurea Spanzuratilor la TNB – o alta provocare a lui Radu Afrim –

Am vazut spectacolul Padurea Spanzuratilor de la Teatrul National din Bucuresti cu doar cateva zile inainte de Craciun si, desi au trecut mai bine de doua saptamani de atunci, inca ma mai gandesc la show.

S-a vorbit mult despre spectacol inca dinainte de a fi fost premiera pentru ca a fost promovat prin fotografii foarte bine alese in social media si pentru ca Teatrul National a ales sa faca mini conferinte de presa pentru spectacolele noi din toamna ( o initiativa cool, e mult mai multa viata in departamentul de comunicare de la TNB )

Asa ca in decembrie Padurea Spanzuratilor a fost sold out, era spectacolul acela pe care e ”un must” sa-l vezi , iar faptul ca in ianuarie au programat spectacole si la matineu spune multe despre dorinta spectatorilor de a vedea aceasta montare.

Sa recapitulam…. vorbim despre Liviu Rebreanu, Padurea Spanzuratilor, un roman greu pe care foarte putini dintre noi (spre deloc) l-am iubit la scoala. Cum a devenit el atat de dorit odata transformat intr-un spectacol de teatru?!

In mare parte datorita regizorului Radu Afrim care are aceasta abilitate de a aduce in prezent si a face accesibil pentru tineri subiecte pe care altfel le-ar ocoli. O parte importanta e datorata scenografiei lui Cosmin Florea (curata, perfecta, ca un tablou la care s-a lucrat mult, si cu cateva solutii geniale pentru momente emotionante din poveste) si restul – fara sa le minimalizez efortul celorlalti – le este datorat lui Alexandru Potocean (Apostol Bologa) si lui Marius Manole (constiinta lui Bologa).

padurea spanzuratilor afis

Stiu munca lui Afrim din ultimii 10 -12 ani, in tinerete am fost si eu printre grouppies care mergeau la toate spectacolele lui prin tara (si astazi sunt tineri care se duc oriunde are spectacol, o admiratie care l-a facut din totdeauna pe regizor sa aiba o aura de rock star). Intre timp, pe mine m-a luat viata si munca si am mai ratat cateva montari de la Sfantu Gheorghe, Piatra Neamt sau Timisoara, recuperand cand show-urile au ajuns in Bucuresti in Festivalul National de Teatru.

In toti anii acestia, Afrim a fost ceea ce se definea prin anii 60 in America – un ”cultural provocateur”. A adus prin spectacolele sale teme cu care spectatorul se confrunta si le proiecteaza in propria viata. Textele spectacolelor n-au fost decat un pretext pentru show pentru ca ele, intotdeauna, au fost transformate ca sa provoace discutii, ca sa puna probleme.

Si, undeva pe drum, de la dezbaterea de pe scena, Afrim a coborat in sala, in strada: a inceput sa scrie el textele spectacolelor si a devenit vizibil implicat in viata urbei.

Ce face acum la Padurea Spanzuratilor (unde nu va asteptati sa auziti replicile unu la unu cu ceea ce a scris Rebreanu) e o continuare de la spectacolul ”Despre oameni si cartofi”, montat la teatrul Andrei Muresanu din Sfantu Gheorghe.

(”Despre oameni si cartofi” e un spectacol inspirat de un caz real, un accident de tren in care au murit 9 persoane care se intorceau de la cules de cartofi, o poveste despre saracie in comunitatea rroma, un text scris de Afrim si stilizat pe scena cu temele si simbolurile care fac parte din lumea lui, o poveste despre supravietuire. Dupa premiera de la Sfantu Gheorghe spectatorii au donat haine si alimente comunitatii de rromi, impactul a fost atat de puternic incat si de la Bucuresti au plecat cateva donatii).

Acum la Padurea Spanzuratilor esti pus, ca spectator, fata in fata cu problemele tale cu autoritatea si constiinta respectarii unor reguli care sunt impotriva moralei tale.

E un schimb de replici in spectacol care te urmareste (e aproximativ citatul)

 ”Dar nu se poate ca noi sa luptam impotriva noastra!”, spune Bologa iar raspunsul pe care-l primeste –  ”Ba se poate!”  – e exemplificat pe un ecran urias din spatele decorului cu imagini de la protestele din 10 august 2018 cand zeci de oameni au fost gazati pentru ca protestau impotriva coruptiei din tara.

E confortabil sa vezi replica cu imagini de la miting (ii simti pe spectatori cum au o reactie de satisfactie), e un semn ca mesajul anti coruptiei e si pe scena mare de la TNB, e spus o data si inca o data pentru cat mai multi oameni.

Doar ca doua ore mai tarziu, aproape de final, pe acelasi ecran vezi imagini din ultima suta de ani de razboaie, proteste, saracie,  catastrofe si nu ti se mai pare chiar asa de usor de dus, nu mai ai nicio satisfactie imediata cand esti pus fata in fata cu incapacitatea omului de a progresa, cand vezi ca ne-am invartit in cerc o suta de ani dominati de orgolii si interese stupide.

Si, brusc, dintr-un text pe care l-ai studiat superficial la scoala, ai in fata o analiza a evolutiei noastre ca neam, ca natiune in 100 de ani (sunt 99 de ani de cand Rebreanu s-a apucat sa scrie cartea, primele pagini au fost scrise in 1919, chiar daca aparitia ei a fost abia in 1922)

padurea spanzuratilor 7padurea spanzuratilor 6

Padurea Spanzuratilor – spectacolul, nu romanul – are tineri care n-au citit cartea pentru BAC, are parinti plecati in Italia, are povestea lui Rebreanu cu sacrificiul din credinta si datoria fata de tine, mai presus de ceea ce-ti cere o autoritate, are dans (cu o coregrafie puternica si emotionanta– conceputa de Andreea Gavriliu – cu actori dansatori, pe bune)  si mult umor.

Il are pe Manole care vibreaza pe scena si pe Potocean care e intr-una dintre cele mai rafinat-intelectuale interpretari ale sale. O are pe Raluca Aprodu si vulnerabila, dar si jucaus ironic dominatoare ca o unguroaica care se respecta (e Ilona) si pe Ada Gales, amuzant naiva in infidelitatea ei ( E Marta, femeia pentru care pleaca Bologa la razboi).

Are secvente foarte foarte emotionante, atat vizual cat si actoricesc, cu o mentiune speciala pentru o discutie intr-un cimitir creat din valize de soldat luminate in care sunt chipurile soldatilor morti.

Are un cantec de jale si pe Teodora Purja, artist popular adus de la Bistrita alaturi de fata ei- Lenuta, care-l canta in asa fel incat, desi nu intelegi mult din ce rosteste, ti se zbarleste pielea si te gandesti la toti cei care au plecat spre alte lumi.

Mai are intelegerea profunda a filosofiei lui Rebreanu (care a scris romanul ca un omagiu pentru fratele sau ucis in razboi cand a vrut sa treaca in armata romana) si a zonei in care a trait pentru ca Afrim si Rebreanu sunt nascuti pe langa Bistrita, in sate vecine.

padurea spanzuratilor 2

Si mai are statuia soldatului necunoscut, langa care sta o sticla de Coca-Cola, si-un cap urias care vegheaza sau devine amenintator peste intreaga sala cand confruntarea morala ajunge la apogeu.

Capul acesta mi-a adus aminte de o intamplare.

In comuna doljeana Terpezita, de 1 decembrie 2018, autoritatile au depus coroane, cu ocazia Centenarului Marii Uniri, la o statuie reprezentand un soldat fara cap.  Soldatului i s-a furat capul si n-a avut cine sa repare statuia pana la ceremonia care marca Centenarul Marii Uniri.

padurea spanzuratilor 4

P.S. In seara in care am vazut spectacolul in sala se afla si domnul Victor Rebengiuc, cel care l-a interpretat pe Bologa in filmului omonim al lui Liviu Ciulei realizat in 1964 si premiat la Cannes doi ani mai tarziu. Un transfer emotionant de mesaje peste generatii.

P.P.S In timpul spectacolului mi-am adus aminte de filmul lui Radu Muntean ”Hartia va fi albastra”, o poveste despre deruta soldatilor in noaptea din 22 decembrie 1989. Alexandru Potocean, care e Bologa in spectacolului lui Afrim, era in film -Vasile- unul dintre soldatii din Militie, coleg cu tanarul care dezerteaza ca sa lupte alaturi de popor.

Istoria e precum cusca in care noi, soriceii, alergam in gol.

(fotografii de Adi Bulboaca)

Padurea spanzuratilor se joaca in ianuarie astfel

 11 Ian 2019 (Sala Mare)19:00

12 Ian 2019 (Sala Mare)11:00

25 Ian 2019 (Sala Mare)19:00

26 Ian 2019 (Sala Mare)11:0

 

2844
radu afriminterviu #pesteasteptari Radu Afrim –  spectacol cu adolescenti si muzica de la Braila

interviu #pesteasteptari Radu Afrim – spectacol cu adolescenti si muzica de la Braila

L-am reintalnit la discutii pe Radu Afrim dupa mai bine de 3 ani. M-am gandit mult la el de la festivalul de la Cannes incoace pentru ca Marele Premiu a fost castigat de un film care are la baza acelasi text din care Afrim a facut un spectacol minunat la Odeon, in urma cu 5-6 ani, E doar sfarsitul lumii.

Nu-l mai vazusem si discutasem si mai putin pentru ca ne-a luat pe fiecare viata intr-o alta directie, dar i-am vazut spectacolele noi.

Afrim e unul dintre regizorii caruia ii datorez dragostea mea pentru teatru. Si pentru ca mi-a explicat lucruri din mecanica fauririi unei piese, si pentru ca m-a luat dupa el la repetitii si am vazut ce lucreaza, iar dupa repetitii a raspuns la orice intrebare aveam, oricat de stupida ar fi fost intrebarea mea.

Afrim stire reteta magica sa faca productii care sunt mereu in actualitate. spectacole care plac tinerilor de orice varsta. Afrim e interesat foarte mult sa simta reactia publicului, nu monteaza niciodata de dragul criticilor.

in interviul care urmeaza povestesc despre grupurile de tineri care merg dupa spectacolele lui prin tara, ca groupie la starurile rock, exact asa.

si merg de ani de zile, alti tineri.

l-am intrebat cum reuseste sa faca asta si raspunsul il puteti descoperi in inregistrarea de mai jos. Tot acolo aflati detalii despre proiectul lui cel mai nou, un spectacol cu adolescenti  despre muzica din Braila.

La aceasta editie FITS, Flanco este partener principal si, cum motto-ul lor este Mereu peste asteptari, impreuna, ne-am gandit sa va aratam cativa oameni care au facut ca acest festival sa fie #peste asteptari. Cativa actori, regizori si dramaturgi care au facut ca teatrul in Ro sa fie #pesteasteptari, fie prin intreaga lor cariera, fie pentru cateva zile, cat au poposit cu spectacolele lor la Sibiu.

 

 

3127
shutterstock_54724801minciuna

minciuna

Un text scris cu un an in urma. De atunci, fiecare dintre noi – ca asa e in viata – a avut parte de multe minciuni.:)

*

construiesti ceva emotional cu celalalt/cealalta pe sinceritate.
pui o caramida, si inca o caramida. si incepe sa ti se para ca ai o constructie solida pentru ca poti sa-i spui orice ai in minte. pentru ca-i spui adevarul.

si dupa o vreme minti. din protectie. din diplomatie. din nevoie.
dar minti. si celalalt/cealalta stie ca minti.

nu-ti spune ca ai mintit. nici nu lasa sa se vada ca stie ca ai mintit.
poate ca minciuna e mica, poate ca e neinsemnata, poate pentru ca are consecinte usoare.

dar celalalt/cealalta stie ca are un credit deschis. ca va putea minti o data, macar o data, in baza intelegerii de care a dat dovada.

si incep sa apara gauri in constructie.

cind celalalt/cealalta minte si tu stii, uiti ca ai fost primul /prima care ai incalcat regula (sau deja ti-ai gasit scuze pentru minciuna) si… stii ca ai credit deschis pentru o viitoare minciuna.

asa gaurile din constructie se fac si mai mari.
pina la urma incepi “sa joci teatru”.

There is a crack, a crack in everything. That’s how the light gets in.

m-am gindit la asta in timp ce vedeam viata personajelor din piesa lui Radu Afrim, Cind ploaia se va opri, prezenta in Festivalul International de Teatru de la Sibiu.

e o secventa la finalul piesei cind un tata si un fiu se intilnesc pentru prima oara. se aseaza la masa si tatal, stresat de vizita fiului pe care l-a abandonat (repetind istoria propriei copilarii), vrea sa se justifice.

masa e lunga foarte lunga, ei stau fata in fata in capetele mesei, iar pe o laterala stau toate rudele lor – moarte la momentul intilnirii -, cu valizele la picioare.
o minunata metafora pentru trecutul pe care-l purtam cu noi in toate intilnirile.

foto cover: shutterstock.

2504
radu_afrim foto cosmin bumbutzinterviu  arhiva – afrim – mai multi de “radu”

interviu arhiva – afrim – mai multi de “radu”

articol aparut in Tabu, mai 2007.

(am regasit zilele astea in arhive, pe dvd-uri, acest articol si m-am bucurat ca il pot recunoaste pe Radu Afrim de astazi in el. Intre timp a facut multe alte piese, a montat in strainatate, a mai cistigat premii, a avut expozitii de fotografie si se pregateste sa faca film de lung metraj. Dar, cumva, esenta caracterului lui e aici, printre rinduri, pe care recintindu-le la 7 ani distanta am inteles de ce m-am regasit atit de mult in piesele lui. cb) 

*

I-am dat premii, l-am criticat, l-am iubit, l-am “exmatriculat”, l-am aplaudat sau am iesit din sala la spectacolele lui. In cei sase ani de cind vorbeste pe limba lui cu publicul, a generat atitea reactii de parca ar fi fost mai multe persoane. Unele pe placul lumii, altele mai putin. Cam citi de “radu afrim” descoperiti?!

Daca te gindesti la Radu Afrim, primul lucru care-ti vine in minte e atitudinea sa sociala exprimata cu forta (nu doar artistica), apoi un actor sau o secventa dintr-unul din spectacolele sale care te-a emotionat si, abia la sfirsit, premiile obtinute pentru regie deteatru. E dificil insa sa iti imaginez ca ar putea fi timid cind iese in fata publicului ca sa-si primeasca aplauzele.

La Constanta, la premiera piesei Inimi cicatrizate, a iesit cu greu in fata publicului, dupa ce echipa de actori a insistat chemindu-l prin gesturi vizibile, pentru ca sa dispara in doar citeva secunde inapoi in culise, usor rusinat de aplauzele care-i erau adresate. In bucuria aceea amestecata cu un oarecare disconfort se simtea ca scopul lui nu erau  laurii victoriei si ca aplauzele ii aduceau confirmarea ca starile pe care le transmisese fusesera receptate.  Cu vorbele lui, un fel de  confirmare a acestei observatii suna asa: “Ca artist, ma intereseaza mai degraba sa incit, sa intrig. Ca individ am incetat de multisor sa urmaresc reactiile pe care le starnesc. Sau cel putin pot mima exemplar chestia asta”.

Ai zice ca e o atitudine care se dobindeste greu, dar Radu Afrim recunoaste ca inca din copilarie era …cameleonic.

“In copilarie conduceam gasca de gagici si asta a tinut mult timp. Mai tine inca daca e sa ma gandesc doar la Joi.megaJoy.(n.r. la Teatrul Odeon) Petreceam mult timp desenand in casa,  faceam revistute cinema cu propriile mele vedete inventate. Sau le dadeam nume exotice gen Theda Bara, desi era epoca lui Raquel Welch si a Ursulei Andress. Eram bizar deoarece, atunci cand eram la sat, la bunici, eram  copilul taran perfect, iar cand reveneam la oras, adica la Beclean pe Somes, ma sofisticam instant.  Eram inegalabil in a construi lumi imaginare.  Puteam trai zile intregi la masa de desenat cu figurinele mele si asta fara sa fiu autist. Pentru ca, intr-un fel, eram dependent de amicele mele.

La scoala eram infiorator.  La inceputul anului eram primul la usa ca sa ocup ultima banca,  iar apoi, la interventiile mamei mele, eram mutat cu forta mai in fata. Paradisul era in ultima banca. Nu mai departe. Pe cine interesa ca face scoala intr-o cladire dreptunghiulara de beton comunist ?? Nu pe mine, in nici un caz.

Pe de o parte radeam enorm oriunde, oricand, si m-am resemnat cand mi s-a spus, din cauza asta, ca sunt anormal. Dar eram si foarte melancolic si fascinat de imagini, de gesturi, de semnale. Si acum le gasesc bizare cand imi amintesc de ele. Multe din semnele alea le-am luat cu mine si le bag in spectacole.”

Voyeur –ul

Si-acum e atent la detalii, inclusiv cind vin de la spectatori. Stiu ca se uita din culise la public si n-am rezistat sa nu intreb ce se vede de acolo.

[caption id="attachment_30042" align="alignright" width="310"] foto Bogdan Stanga[/caption]

 “E prea intim ce ma intrebi, dar recunosc ca e o forma speciala de voyeurism. Cred ca ma plictisesc de spectacol in timpul repetitiilor si vreau sa vad un show nou, cel al salii. Uneori e boring pentru ca showul din sala seamana prea bine cu cel din scena. Empatia e totala, fluxul emotional egalizeaza totul. Dar nici cand cei din sala sunt ca pictati nu e bine. Imi plac reactiile primitive. Da, cred ca asta e un cuvant bun, nu-mi place rasul ala hiper-inteligent al “cunoscatorilor”.  Am avut iesiri ultraviolente la telefoane mobile care sunau si la o dama care a iesit din sala si a scris in caietul de impresii “rusine !” Culmea, trebuia sa ma amuz. Sunt imprevizibil, nu?  Alta data un batranel a cerut condica de reclamatii la Odeon pentru ca nu avea voie sa intre in sala inainte de inceperea reprezentatiei. Si toate astea pentru ca eu stiu ca actorii trebuie sa fie in scena inaintea intrarii spectatorilor in sala. Viata personajelor incepe inaintea inceperii showului. E logic.”

 

Un nume neinsotit de adjective

Ca sa scape de presiunea scriiturii romanesti in care nici un nume propriu nu sta singur in pagina daca nu e insotit de adjective, unii se grabesc sa-l proclame drept copilul teribil alteatrului romanesc, altii aleg o alta varianta mai intelectuala si spun despre el ca face un “teatrualtfel”. Si unii si altii uita ca, daca esti un artist complet, numele pe care-l porti capata semnificatiile muncii tale si are valoare de adjectiv, dar si de substantiv.

Radu Afrim nu face teatru. E mai degraba preocupat sa vorbeasca pe limba celor care s-au saturat de mediocritate, celor care nu se tem sa se confrunte cu propriile limite sau sa-si exprime emotiile folosindu-se de trup. Asa rezulta un spectacol actual (chiar daca textul are zeci de ani), adica mult mai mult decit o piesa deteatru. Tocmai de aceea, cuvintele de pe afisele sale “un spectacol de Radu Afrim” au semnificatii dincolo de o simpla semnatura, iar numele sau sta bine mersi singur in pagina.

Anul trecut, odata cu premiera spectacolului Adam Geist a facut o declaratie publica foarte puternica atit la nivel personal, cit si profesional. Zicea atunci ca renunta la orice efort de a menaja pe cineva din scena sau dinafara scenei, la orice forma de corectitudine politica sau estetica. “Ma insotesc doar cu oameni care sunt interesati de aceeasi zona de performanta ca si mine.”

Astazi, nu doar ca-si mentine declaratia, dar crede ca nu mai e cale de intoarcere.

“Adam Geist a insemnat enorm pentru mine chiar daca anul trecut a fost eclipsat la premii si elogii de alte show-uri ale mele. Criticii n-au rezonat prea bine cu estetica din Adam care era fizic-extrema si de o poezie cruda. Dar la Braila e delir in sala.  Bluescape, examenul meu de licentza mai era asa free style. In Bucuresti te pandeste la tot pasul pericolul comertului ieftin, desi ai putea sa vinzi bine si lucruri rafinate. Putini artisti din teatru isi pun problema educarii estetice a publicului atata timp cat asta ar trebui sa fie o prioritate mai ales cand e vorba de bani publici. Sunt sigur ca elevii aia care umplu salile la Braila, la Adam Geist, nu vor mai gusta niciodata mediocritatea atat de raspandita pe… (ride) ‹‹sfanta scandura››.”

Il intreb daca spectatorii si-au modificat atitudinea fata de el dupa Adam Geist, daca a observat ca il privesc altfel sau reactioneaza altfel la spectacolele sale si, din raspunsul hotarit, e clar ca nu vrea sa abandoneze drumul anuntat atunci, la premiera.

 “Nu ma privesc altfel. Insa cel care a iesit din sala nervos pe la jumatea showului nu ma mai priveste/interseaza deloc pe mine ca regizor. Nu mai e spectactorul meu, si e demn de mila. Intrebarea ta e foarte motivata de faptul ca spectacolele mele sunt extrem de personale. Stii cum e, cei care se pitesc in spatele autorului dramatic primesc intotdeauna coronitza de buna purtare si iau injuraturi ceva mai soft. Eu le prefer pe cele originale care s–au cam imputinat in ce ma priveste. Si asta e un lucru care ma pune pe ganduri.  Nu stiu insa daca exista pe bune un afrim inainte si unul dupa Adam…Geist.”

Inainte de regie

Exista insa un afrim de dinainte de “regizor”. Un radu afrim care a predat 5 ani limba romana, limba franceza si latina la liceu si care zice ca nu-i era greu sa faca si facultatea si sa fie si profesor in acelasi timp.Poate suna ciudatel, dar mereu am fost fericit sa muncesc. Si acum daca intru intr-o chestie mai seaca fac tot posibilul sa gasesc ceva excitant inside.”

Cind era profesor se intelegea bine cu tinerii, asa ca i s-a dus repede vestea ca e prof “alternativ”. “Directoarea ma pandea pe gaura cheii, elevii invatau pe bune si citeau carti importante  pentru orele mele, desi dupa ore mergeam cu ei la party uri si alte faze “indecente”.  Era amuzant insa nu as fi putut evolua profesional mai mult de atat. Astazi imi foloseste mult experienta aceea. Intre actori si copii nu e aproape nici o diferentza, fie ca sunt staruri, fie debutanti.”

Mai pastreaza legatura cu elevii de atunci si, desi nu spune, e evident ca pe unii i-a influentat tare. “Unii dintre ei sunt studenti chiar la actorie, altii sunt artisti vizuali, altii au plecat in vest. Chiar daca vorbim de secolul trecut nu sunt decenii de atunci totusi. Inca. E adevarat pare de demult, insa cei esentiali n-au disparut pur si simplu din viatza mea. Ei afla totul despre mine, uneori chiar mai mult decat stiu eu. Mi se pare ca am trait mult mai mult decat am facut-o. Am straturi de prieteni peste care se adauga altele, din alte locuri. Ciudat, cel mai adesea de aceeasi varsta, care seamana intre ei. Parca si muzicile pe care le ascultam se repeta.”

Sa oferi imprevizibilul

Desi generatiile s-au schimbat intre timp, reuseste intr-un fel pe care-l stie doar el sa ramina conectat la ceea ce gindesc si simt pustii de liceu.

S-a amuzat tare cind i-am spus ca la spectacolele lui am remarcat foarte multi tineri cool, ca scosi din pictorialele de moda din reviste (“ scosi din reviste? Oau, funny!”), dar spune ca nu a avut o strategie speciala ca sa-i aduca in sali.

[caption id="attachment_30028" align="alignright" width="300"] foto Cosmin Bumbutz pentru Tabu 2007[/caption]

 “Nu am mers la sigur. N-am folosit retete trendy, n-am pozat in rebel, asta putea fi enervant. Am fost prof de liceu cinci ani la Cluj si-am fost aproape de ei. Apoi am descoperit mereu actorii care pot avea priza la tineri, actori care au mai degraba euromodele sau  chiar  postoceanice decat din galeria de monstri sacri ai scenei romanesti. Ca dovada pe toti mi i-au luat televiziunile pentru telenovele. In roluri de irezistibili.  Cat priveste alegerea textului aici vreau sa risc cel mai mult.  Cine credea ca Plaja scrisa de Asmussen cu o atmosfera mai curand bergmaniana va fi un hit la tineri?  Sau ca un text care cocheteaza cu filosofia ca Mansarda (n.red.Mansarda la Paris cu vedere spre moarte de Matei Visniec) umple si acum salile la Cluj ?  Daca oferi imprevizibilul, primesti reactii imprevizibile. Asta e deal-ul.”

 Cum cred ca o parte din cheia succesului spectacolelor sale e conexiunea speciala pe care o simt tinerii, insist sa aflu cum face de stie mereu ce au “pe agenda” generatiile noi, cum se updateaza la lumea lor.

“Pai ce sa-ti zic mai repede. Stau la discutii pe messenger  cu tinerii. Adun din toata tara, din orase prin care montez, amici. Oricum sunt foarte multi adolescenti in showurile mele, chiar si acum la Arad, ai vazut ce haiosi erau. Apoi in sala vin colegii lor etc. Mai sunt si fani cu care vorbesc. Adesea prefer astfel de companii celor “de specialitate”. Din pacate timpul liber se reduce la putine ore pe saptamana. Uite, niste amice din Constantza ma initiaza in tainele anime, manga si chiar… hentai. Glumesc. Nu am rabdare sa devin fan anime, dar nu pot sa le dezamagesc. Cartile bune le citim cu toti indiferent de varsta. Totusi, filmele sud coreene ne plac tuturor in aceste vremi, cu muzicile sunt ceva mai intolerant; deci, e pe baza de feelinguri comune si direct impartasite. Cam asa se face ca stiu ce au pustii in agenda, cum zici tu vag malitios.”

Familia

 Am pastrat pentru ultima parte a dialogului nostru subiectele grele, private, adica acel radu afrim pe care nu-l vedeti niciodata pe scena, nici macar atunci cind insista echipa din distributie sa-l scoala in fata, la aplauze. Si-am inceput cu radu de la “casa parinteasca”.  Cu un fiu asa “cameleonic”, familia lui a trebuit sa accepte o serie de schimbari radicale in viata copilului lor ( una dintre aceste schimbari: o trecere de la o meserie sigura – profesoratul, la una foarte liberala – regia).

“Ai mei m-au sustinut in toate ezitarile mele. Care n-au fost putine. Am facut un liceu “electro”,  suna trendy. Apoi m-am pregatit pentru Arhitectura asiduu la Bucuresti, eu fiind ardelean, apoi am renuntat pentru a da la Arte Plastice si a intra la Filologie. Deci, nu era visul meu, iar ai mei simteau asta. Nu prea i-am intrebat ce a fost in sufletul lor cand am ales Regia. De fapt, am ales-o in viteza, din amuzament,  nu ma interesateatrul.  Era mai curand old school ceea ce vedeam eu atunci pe scene. Ca si acum. Dar nici acum nu ma intereseaza prea mult ce fac altii, sincer, consider ca eu fac altceva decatteatrusi prefer sa intarziu in a invata sa facteatru.  De fapt n-ar trebui sa invat niciodata.”

Ce zic parintii cind citesc cronicile elogioase ale fiului lor?

“Ai mei sunt la curent cu toate ziarele. Cunosc chiar si nume de cronicarese, ceea ce e destul de bizar. Mama vine cam la toate premierele desi e cam peste mana. Adica peste munti, ca eu mai mult lucrez acum in sud, ceea ce nu e rau deloc. A,  da, acum sunt in vest. Sorry.

E comic ca indiferent cate atrocitati se intampla pe scena in showurile mele, mama le adora. E drept ca ma si enerveaza cand se uita in jur la reactiile spectatorilor cand e cate o faza mai hardcore.”

 

Un cliseu simpatic: “viata de zi cu zi”

Cea mai grea intrebare am pastrat-o, evident, la sfirsitul conversatiei noastre. Credeam ca n-o sa raspunda sau ca o sa fie politicos cu un raspuns neutru care sa nu fie deloc personal. Dar uite ca am mai descoperit (inca) un radu cu ocazia asta.

Voiam sa stiu daca asemeni altor artisti, si pentru el spectacolul e o cale de exprimare a unor emotii nespuse in viata de zi cu zi.

[caption id="attachment_30027" align="alignright" width="288"] Imagine din spectacolul Inimi Cicatrizate, in regia lui Radu Afrim[/caption]

“Asa e. Pe scena sunt mult mai direct decat in viata. Cand regizez  numesc feelingurile cu numele lor simplu. In “civil” nu sunt capabil sa manuiesc cu prea multa lejeritate sentimente cum ar fi afectiunea, daruirea totala etc. Nu sunt egoist cu ceea ce ofer pe scena. In viata insa, ma tem ca da. Poate cele mai multe lucruri le am pierdut din cauza asta. Nu-mi reprim insa nici o voluptate a renuntarii. Pe de alta parte  eu nu mai prea am ceea ce tu numesti cu un cliseu simpatic  “viatza de zi cu zi” . Job-ul imi ia tot aproape tot timpul. Anyway  am mai avut cateva intamplari si trupuri in ultima vreme, sincer sa fiu. “

 

radu de la repetitii

L-am mai vazut asa cum, in calitate de spectator, nu-l puteti vedea: la repetitii.
Era ca un copil care se bucura cind ii ieseau jocurile si se supara cind ceva nu era bine. Isi ghida actorii intr-un mod diferit de ceea ce am vazut pina acum la alti regizori. Le spunea:”aici trebuie sa convingi personajul x ca esti asa. Cum rezolvi asta?” si-i lasa sa gaseasca singuri solutiile problemelor lor actoricesti. Cam ca la scoala; le datea teme sa lucreze cu mintea si cu trupul lor. 

In ziua in care am ajuns la repetitiile piesei Vis Toamna, am fost martorii unui moment cu o tensiune speciala. Se repeta o secventa in care doi barbati si doua femei puneau masa intr-un cimitir. In scena respectiva, ca de nicaieri, in citeva clipe, s-a creat o stare frumoasa.

Cei patru (sot si sotie, fiu si partenera fiului) s-au asezat la masa si-au inceput sa schimbe priviri. Mama tematoare si un pic isterica, tatal dominator si cumva seducator fata de partenera fiului, fiul umil asteptind sa fie criticat, tinara partenera complice pe alocuri, ironica si superioara in alte momente. Doar Radu dadea indicatii, actorii n-au spus nimic pret de citeva minute. Au parcurs cuminti ceea ce li se cerea si cumva, a aparut povestea din gesturi.

 

Mama a inceput sa puna supa la nesfirsit in farfuria fiului, tatal si-a dorit ca tinara sa primeasca mai multa mincare, fiul si-a luat mincarea si s-a pregatit sa fie asezat in fata plutonului de executie verbala, iar tinara a avut grija sa ajute la punerea supei tatalui ca prim pas spre imprietenire. Erau toate relatiile / conexiunile lor acolo, in tensiunea aia fara vorbe, doar din gesturi.

Si cind actrita care o interpreta pe mama a dorit sa-si spuna replica mai devreme decit era cazul,  Radu  a intrerupt-o ferm: “Ceea ce se intimpla, e mai important decit ceea ce se vorbeste”.

Tocmai de aceea, in loc sa cititi cronici “vorbitoare” despre piesele lui, stiti ca e mai bine sa mergeti sa vedeti ce se intimpla in spectacolele sale. Asa o sa cunoasteti cel putin doi de “radu afrim”: unul ferm, hotarit sa spuna lucrurilor pe nume, si altul timid, sensibil capabil sa scoata de la actorii lui cele mai delicate emotii. Cum se impaca acesti doi “radu”? “Si daca nu se impaca ce ne facem?  Ca si asta se poate, nu? Cred ca mai degraba nu-si vorbesc unul celuilalt, pentru ca de fapt sunt intr-o competitie permanenta. Cel “rau” oricum nu-i recunoaste celui “sensibil” aceasta calitate.”

Uitati de toate premiile pe care le-a luat, uitati de toate etichetele care i s-au pus si scrieti-va singuri “cronicile” pentru ca mai ales la spectacolele sale, ceea ce se intimpla (senzatia/experienta completa) e mai important decit ceea ce se spune. O puteti face la Constanta ( cu Inimi cicatrizate), la Bucuresti (cu Joi. Mega joy), la Ploiesti (cu Plastilina), la Arad (cu Vis. Toamna), la Braila (cu Plaja si Adam Geist), la Timisoara (cu Krum), la Cluj (Mansardala Paris cu vedere spre moarte). Si daca faceti o excursie pina la Luxemburg, puteti vedea din toamna aceeasi Mansarda, dar intr-o alta montare care include actori straini si romani.

***

Despre lucrul cu actorii si visele secrete, conversatie pe messenger.

E o tehnica de lucru in disputele profesionale de pe scena? Adica vrei sa scoti de la actorii ce-ti trebuie pe scena, enervindu-i? Sau va certati pur si simplu pentru ca nu mergeti in aceeasi directie?

Radu Afrim: Nu e o tehnica dar, la fiecare  noua situatie din asta, imi dau seama ca s-ar putea sa aiba valoare, mai ales ca toti au de jucat personaje chinuite sau rebele. Sa vezi ce i-am facut Nicoletei. (nota mea. Nicoleta Lefter din Inimi cicatrizate). Aproape ca am terorizat-o si imi era mila de ea extrem. Dar stiam ca merge pana la capat cu mine si de aceea mi-am permis. Atunci cand simt ca exista riscul retragerii actorului, nu-mi permit pentru ca intra in criza tot sistemul (meu nervos si cel institutional).

Da, dar imi imaginez ca oamenii acestia, dupa o asemenea intimplare, vor merge oricind pina la capat cu tine, pentru ca si-au depasit o limita

RA: Cred.  De la cei carora le dau rolul principal astept minuni si cred ca sunt obligati sa se ofere total proiectului. Daca nu se intimpla asa, mor! De aia visez o trupa a mea in care rarissim sa intre cate unul nou. Un ghetto, o menajerie, ceva.

 Dar n-ar duce la o oarecare plafonare? Pentru ca dupa o vreme v-ati sti toti foarte bine limitele.

RA: Nu. Ar duce la mari performante pe o limita de timp. Nu uita ca textele, temele nu se repeta.

 Nu, nu asta spuneam. Ziceam ca s-ar consuma relatiile si magia dintre voi. Dupa o vreme, v-ati plictisi unii de altii pentru ca ati sti exact ce poate fiecare si cit poate sa faca, indiferent pe ce text ati declina ceea ce stie sa faca.

RA: Eu nu stiu acum cat pot eu !!!

 Dar stii cu siguranta citeva lucruri pe care nu le poti. Si fiecare ar stii; si ceilalti le-ar afla in timp, si s-ar eroda lucrurile.

RA: Pai si daca ei vor sa faca cu mine ce eu nu pot, e clar ca nu vin de la inceput.

RA: Eu fac publice lucrurile pe care nu le pot face reale.

RA: eu

RA: fac

RA: publice

RA: lucrurile

RA: pe

RA: care

RA: nu

RA: le

RA: pot

RA: face

RA: reale

RA : .

***

Libertate si fidelitate in teatru 

Pina unde poate merge “libertatea” in teatrul romanesc? 

Radu Afrim: Libertatea din teatrul nostru are drumuri scurte de facut. Iese in papuci de casa sa si cumpere tigari la fir de la colt si revine repede in casa la caldurica. Si desigur face economie la gaz. Libertatea oamenilor din teatrul romanesc e o pensionara simpatica care sta si se uita pe fereastra inspre libertatile smintite ale altor teatre de peste mari si tzari..

Care crezi ca sunt limitele publicului? Ce nu poate vedea pe scena? Pina unde merge libertatea ta de a face ceva intr-un spectacol fara a deranja publicul?

 Radu Afrim: Desi as dori sa lucrez  spectacolul intr-un delir continuu, am un autocontrol incredibil de bine pus la punct. Asta nu e egal cu autocenzura. Construiesc spectacolul cu publicul meu inclus.  Fac poeme cu cititor cu tot. Nu cunosc decat publicul meu si pe viitorul meu public care va evolua odata cu mine. Sau nu va evolua deloc. Limitele mele sunt si limitele lui. Cand nu mai rezista psihic, el nu mai e publicul meu si am cui sa- l trimit, ohoho. Insa teama mi-e ca n-o sa-i mai placa altceva.  E  4ever (de)format. Stii, cand ti se zice “nu mai pot sa fac sex cu altcineva”. De fapt da, asta poate fi de prost gust. Nici fidelitate nu se cheama, ci dependentza si asta e nociva!

Nu e buna fidelitatea in arta, in teatru?

Radu Afrim: E adorabil sa ai actori fetish, semne pe care le duci cu tine dintr-unteatru in altul, sa te inconjuri de lumea pe care tu ai construit-o, sa faci permutari minore in interiorul ei, fara sa stii ca acesta nu e altceva decat drumul inspre victoria absoluta:  desprinderea de aceasta lume a ta, renuntarea demna la ea, construirea uneia noi. Partea frumoasa e in nostalgia cu care vechea ta lume priveste dupa tine in momentul despartirii de ea si mult timp dupa aceea. 

Bonus track – ceva ce n-a mai avut loc in revista:)

Pui multa presiune pe tine? Adica iti faci obiective pe care sa le duci la capat intr-un anume timp?

Radu Afrim: Niciodata. Totul se intampla instinctual si intuitiv. Imagineaza-ti ca nu mi fac nici macar proiecte de spectacol cum as putea sa-mi planific ceva care tine de existenta mea sociala?! Fug de cifre, fug de calcule, fug de chitantze, fug de oamenii care-mi amintesc ca suntem sub cifre, deadline-uri.  O ador pe Bjork cand canta “I don t know my future after this weekend and I don’t want to.” O ador pentru ca stiu ca am ratat ocazia de a pune in aplicare ce canta ea. Cu totii am ratat. 

 

 -Personajul dintr-o carte cu care ti-ar placea sa te intilnesti?

Cu Pinocchio. E cel mai sincer personaj. Uite, am multe probleme cu biserica si una dintre ele e aceea ca nu are suficient humor pentru a aprecia o minciuna profesionist lansata. Nu exista nuante la acest capitol. Exista doar crispare.

– Cine iti sunt cei mai buni prieteni?

Parintii. Aici nu ezit.  Apoi internetul, cred. Cateva carti, multe filme , multe muzici. Apoi in timpul repetitiilor, unii actori din piesa respectiva.

 

2583
1555655_711353558883809_829452663_ncit de stranie e mintea omului

cit de stranie e mintea omului

incerc de aproape o saptamina sa-mi aduc aminte cine cinta un cintec, cum il cheama si/sau cine l-a scris.

tot ce aveam in minte era amintirea existentei lui, cindva, in playlistul din Ipod care se chema “teatru” (il folosise Radu Afrim intr-o piesa) si o adiere de melodie, idee despre starea lui.

google nu functioneaza cu asemenea criterii de selectie.

in dimineata asta, citind un text care nu are nicio legatura cu cintecul (sau nu ma prind eu acum care ar fi legatura) s-a facut lumina.

am identificat cintecul din prima. titlu. apoi mi-a fost usor – google stie cu asta – sa identific versiunea pe care o aveam in Ipod.

si in timp ce ascultam cintecelul mi-am adus aminte si titlul unui film norvegian pe care as fi vrut sa-l recomand unor prieteni in vacanta; care, din nou, n-are nici cea mai mica legatura cu cintecul sau textul de la care s-a facut lumina.
I’m Dina, povestea unei copile care-si omoara mama dintr-un accident, tatal o inlatura emotional din viata lui, devine o salbatica si e imblinzita de un profesor (care-i devine si mentor) prin muzica.
ma rog, asta e prima parte a provestii pt ca mai incolo lucrurile se complica.

cum ambele reamintiri sunt frumoase, le las aici.

1149
OnteachingJournalism1Talkshop – ce sa cititi, vedeti, ascultati in vacanta de Sarbatori

Talkshop – ce sa cititi, vedeti, ascultati in vacanta de Sarbatori

M-a intrebat Ioana Voicu Mauvert pentru revista simpatica de la Promenada, Talkshop, ce muzici/carti/ filme/ spectacole sa aveti alaturi de Sarbatori, dar si cum decorez acasa de Craciun, care-s amintirile mele cele mai dragi din Sarbatorile trecute si … ce i-as spune lui Mos Craciun daca l-as intilni  (asta a fost intrebarea mea preferata:) )

Cum vine vacanta de o saptamina las aici recomandarile pe care le-am facut pentru cititorii Talkshop, poate va inspira. restul raspunsurilor, personale, sunt in fotografiile din layoutul revistei, la un click distanta pe fiecare foto.

Sa faceti sa va fie bine de Sarbatori.

*

Care e, în opinia ta, cel mai frumos film pe tema Crăciunului?

Pentru mine, si nu vorbesc aici cu expertiza cinematografica, e doar un racord personal: Miracolul de pe strada 34.  Acum citiva ani, in apropierea Craciunului, m-am dus la coltul strazii Chelsea cu 34, in New York, ca sa celebrez bucuria mea pentru filmul asta. Ca in film, mi-am pus si o dorinta, stiu sigur ca mi se va indeplini:)

*

Alcătuieşte-ne, te rog, o listă cu piesele clasice care nu ar trebui să lipsească dintr-un playlist tematic de Crăciun.

Pot sa trisez la intrebarea asta? Te rog:) De fiecare Craciun sunt asa de multe difuzari ale cintecelor clasice si te lovesti peste tot de ele incit eu in masina sau acasa nu mai ascult colinde. (Anul trecut piesa mea de rezistenta a fost “Fiecare” de la VUNK si nu stiam ca o sa lucrez cu ei anul asta:) ). Sa trisam putin zic, cu 3+1 piese care suna ca de Craciun, dar sunt altfel.

Judy Garland – Have Yourself A Merry Little Christmas, John Lennon – Happy Xmas, Michael Buble – Home

 Si bonus track pentru orice zi din an, Lamb – Gabriel, despre ingerii de pe linga noi. Sau ingerii care am putea fi fiecare dintre noi.

*

Recomandă-ne câteva spectacole (dans, muzică, teatru) pe care ar trebui să le bifăm până de Crăciun.

Saraiman – Dan Badea si Razvan Mazilu – Stand Up Comedy si dans contemporan intr-un mix care ilustreaza cu umor si eleganta esenta noastra de romani.

Napasta – regia Radu Afrim (Teatrul National) sau cum Caragiale poate fi fashionable, profund, actual si foarte emotionant.

D’Ale – un spectacol dans in regia lui Gigi Caciuleanu cu reinterpretarea temelor din cele mai cunoscute piese ale lui Caragiale pe muzica electronica, rock alternativ sau Beethoven. In spectacolul asta e cel mai emotionant dans pe care l-am vazut vreodata pe Sonata lunii. Si eroul e… Cetateanul Turmentat.

*

 Există vreo carte pe care am putea să o citim, pentru a intra în atmosfera magică a Sărbătorilor de Iarnă?

Momo – Michael Ende. Nu e despre Craciun, ci despre o fetita care are o magie a ei: stie sa asculte, iar oamenii spunindu-i problemele isi gasesc singuri raspunsurile in tacerea ei. E un basm si pentru copii, dar mai ales pentru adulti si vorbeste despre ceea ce cred eu ca inseamna esenta Sarbatorilor din fiecare zi: sa fii atent la cei din jur, sa ai ginduri si vorbe bune, sa iubesti.

1504
OnteachingJournalism1prima mea zi de blogging si o fapta buna

prima mea zi de blogging si o fapta buna

zilele astea am vorbit cu Chinezu despre o idee de campanie pe care o are pentru Blogal Initiative si mi-am dat seama ca eu nu imi mai amintesc care a fost prima mea zi de blogging.

m-am tot gindit – stiu de ce si cum am inceput blogul – dar efectiv prima zi, prima postare, prima propozitie nu o mai stiu.

***
am inceput sa scriu pe platforma yahoo360 acum niste multi ani cind prietenii mei Bogdan si Elena au plecat in Canada. Elena nu se adaptase in primele luni, ii lipseau zilele in care mergeam la teatru sau la film in gasca si Bogdan ne-a rugat sa scriem – fie si pe mail – despre ce mai vedem, ce mai citim ca sa simta si ea putin gustul de acasa.

stiu ca primele povestiri au fost pe mail, dar de la a treia sau a patra, tot bogdan a venit cu ideea sa le punem in spatiu public. asa mi-am facut cont pe yahoo360.

eu scriam pentru toata lumea – pentru ca restul erau lenesi, desi ei se scuzau ca eu scriu mai repede si mai frumos. mda.

dupa citeva luni aveam 10000 de oameni in comunitatea 360 care citeau despre spectacolele pe care le vedeam. imi aduc aminte ca, undeva pe atunci am fost la Constanta sa vad Inimi Cicatrizate si-a inceput dragostea mea mare (artistica, nu altfel:) ) pentru munca lui Radu Afrim, si pentru Nicoleta Lefter si pentru Lana Moscaliuc.

lucram la revista, stiam ce inseamna puterea contentului, am avut nevoie de inca doar citeva luni ca sa inteleg ca daca a aparut un public cititor e util sa am un plan editorial, sa scriu constant si intr-o anume identitate stilistica si, mai ales, sa ma mut pe o platforma mai performanta. m-am mutat pe platforma revistei pentru care lucram pentru ca, dupa 2 ani, timp in care am crescut coerent o comunitate, sa-mi cumpar propriul domeniu.

mai am inca 2 domenii cumparate si probabil ca voi mai cumpara inca unul curind, pentru ca peste inca 2 ani, sper, blogul asta va fi altceva.

***
Chinezu vorbea de prima zi de blogging comparind-o cu prima zi de scoala, dar nici despre aceea nu am nici cea mai mica amintire. Imi pare rau.
Pot descrie in detaliu emotiile unor oameni pe care i-am vazut bucurindu-se sau intristindu-se cu ani in urma, dar – in dreptul meu – imi aduc aminte foarte putine lucruri.

Ideea lui de campanie care e deja in desfasurare pe Bogal Initiative era pentru a promova o idee foarte simpatica a supermarketurilor Profi: dupa ce ai cumparat la ei, iti alegi o scoala dintre cele pe care le au in grija si Profi face o donatie scolii alese.

Zic sa stiti ca poate va faceti cumparaturile acolo.

Nu, nu m-a platit Chinezu sa scriu despre campania lui. Am discutat la telefon despre altele, am ajuns si la asta si m-a facut sa ma gindesc serios la prima mea zi de blogging. Daca amintirea mea poate face si o fapta buna, atunci sa fie:)

2301
animalomMiguel Vallinas, un domn din Madrid care ar trebui sa-l cunoasca pe Radu Afrim

Miguel Vallinas, un domn din Madrid care ar trebui sa-l cunoasca pe Radu Afrim

e un domn din madrid pe nume Miguel Vallinas care, in ultimele zile, a atras atentia la nivel international cu un proiect care se numeste segundas pieles si “imbraca” animale cu vesminte omenesti. acestea sunt fotografiile lui.

 

bun, acum dupa ce ati vazut aceste fotografii va rog sa va uitati la afisul de la Avalansa , piesa lui Radu Afrim de la national de acum 2 ani. si, din pacate, nu gasesc fotografii din spectacolele lui de acum 4-5 ani de la Piatra Neamt. zic asta ca domnul asta Vallinas, economisea niste timp ca sa devina mai repede celebru, daca-l cauta pe Radu.

 

de unde se mai vede inca o data ca e foarte important in ce tara te nasti si cum afla unii de ideile tale pe drumul catre celebritate.

2034
urlo carte, doi regizori si niste inimi cicatrizate

o carte, doi regizori si niste inimi cicatrizate

cum Radu Jude a anuntat astazi via mediafax ca viitorul lui proiect (banuiesc ca dupa Aferim, filmul la care lucreaza acum) va fi dupa cartea lui Max Blecher, “Inimi Cicatrizate”, imi face placere sa va anunt in exclusivitate (:) ) ca, de fapt, stirea nu e asta.

nu doar Radu Jude vrea sa faca film dupa “Inimi Cicatrizate”, ci si Emanuel Parvu (pe care-l stiti dupa scurt metrajele “Retur” – din Omnibus Anonimul 10, “Doi” si “Pui, cartofi prajiti si o Cola” – cistigator la Anonimul in 2012, dar si din colaborarile cu Antena 1 pentru Teatru TV sau In puii mei)

se intimpla sa fi aflat asta in perioada Anonimul cind domn Parvu (cu care m-am conversat mult diminetile la festival, intrucit era foarte matinal, plus ca lucrarea sa de doctorat -n-am inteles de ce vrea atita scoala – e pe structuri narative in cinematografie:) ) a pus pe pagina lui de facebook un citat din carte anuntind ca e din scenariul la care lucreaza, a zis ca e autor interbelic, iar eu m-am prins cine era autorul:)

mi se pare foarte simpatic ca vom fi si noi ca la hollywood: in acelasi sezon, doi regizori talentati vor face doua filme cu teme asemanatoare (zic asemanatoare pt ca, din cite am inteles de la domn Parvu, modifica cite ceva in structura povestii si in personaje, de domn Jude nu stiu ce si cum)

adica o sa avem si noi un fel de dante’s peak vs vulcano (amindoua lansate in 1997, amindoua cu vulcani) sau Twister si Tornado (amindoua in 96, amindoua cu tornade)

***
intimplator am o sensibilitate aparte pentru aceasta nuvela a lui Max Blecher si sunt dintre cei care au fost pina la Constanta ca sa vada dramatizarea lui Radu Afrim de acum citiva ani, inspirata de acelasi text. am chiar o parte mica din decorul acelei piese, cadou de la Lana Moscalciuc, actrita cu un rol cheie in acea montare.

1256
teatruNominalizarile UNITER 2013

Nominalizarile UNITER 2013

Astazi Senatul UNITER a anuntat nominalizarile pentru Gala 2013. Sunt bucuroasa ca unele dintre spectacolele pe care le iubesc se afla intre nominalizari, dar si ca actori si regizori pe care-i admir pentru talentul lor sunt nominalizati si se vor regasi in aceeasi sala.

Gala din acest an nu va fi la Bucuresti, ci intr-un cadru foarte foarte special, in proaspata sala renovata a teatrului din Iasi. pe 13 mai.

iata nominalizarile

Debut

Vlad Bîrzanu pentru rolul Flaut, cârpaci de foale din spectacolul Visul unei nopţi de vară la Teatrul „Anton Pann” Râmnicu Vâlcea

Rareş Florin Stoica pentru rolul Claudio din spectacolul Băiatul din ultima bancă la Teatrul Naţional Bucureşti

Silvia Török pentru rolul Iris din spectacolul Fetiţa din bolul peştelui auriu la Teatrul German de Stat Timişoara

Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic

Cei din urmă vor fi cei din urmă, scenariul şi regia artistică Gavriil Pinte, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune

D’ale carnavalului, adaptarea radiofonică şi regia artistică Alexandru Darie, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune

Suzana, scenariul şi regia artistică Ilinca Stihi, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune

 

Cea mai bună scenografie

Dragoş Buhagiar pentru scenografia spectacolului Călătoriile lui Gulliver la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

Adrian Damian pentru scenografia spectacolului Viaţa e vis la Teatrul Naţional Timişoara

Helmut Stürmer pentru scenografia spectacolului Două loturi la Teatrul Naţional Bucureşti


Cel mai bun actor în rol secundar

Bányai Kelemen Barna pentru rolul Florin din spectacolul Beznă de mină la Teatrul Naţional Târgu Mureş – Compania „Tompa Miklós”

András Hatházi pentru rolul Judecătorul Brack din spectacolul Hedda Gabler la Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Marius Manole pentru rolul Povestitorul din spectacolul Două loturi la Teatrul Naţional Bucureşti


Cea mai bună actriţă în rol secundar

Enikő Györgyjakab pentru rolul Doamna Elvsted din spectacolul Hedda Gabler la Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Ofelia Popii pentru rolul Sofia Egorovna din spectacolul Platonov la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

Olga Török pentru rolul Sylvia din spectacolul Fetiţa din bolul peştelui auriu la Teatrul German de Stat Timişoara


Cel mai bun actor în rol principal

George Costin pentru rolul Maiorul din spectacolul Familia Tót la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” Bucureşti

Lari Giorgescu pentru rolurile din spectacolul D’ale noastre la Teatrul Naţional Bucureşti

Nicu Mihoc pentru rolul titular din spectacolul Platonov la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu


Cea mai bună actriţă în rol principal

Emilia Dobrin pentru rolul Capra din spectacolul Capra cu trei iezi la Teatrul ACT Bucureşti

Imola Kézdi pentru rolul titular din spectacolul Hedda Gabler la Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Tania Popa pentru rolul Fata din spectacolul Fata din curcubeu la Teatrul Naţional Bucureşti


Cea mai bună regie

Radu Afrim pentru regia spectacolului Năpasta la Teatrul Naţional Bucureşti

Alexandru Dabija pentru regia spectacolului Două loturi la Teatrul Naţional Bucureşti

Silviu Purcărete pentru regia spectacolului Călătoriile lui Gulliver la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu


Cel mai bun spectacol

Călătoriile lui Gulliver, exerciţii scenice inspirate din opera lui Jonathan Swift la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

D’ale noastre de Gigi Căciuleanu la Teatrul Naţional Bucureşti

Platonov de A.P. Cehov la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

Premiul pentru critică teatrală
Oltiţa Cîntec
Cristina Rusiecki
Octavian Saiu

****

1478
crina semciuc 1 napasta foto adi bulboacao Napasta la TNB

o Napasta la TNB

vineri seara la TNB intr-o sala noua care se va numi Multimedia se repeta Napasta in regia lui Radu Afrim, cu Crina Semciuc, Mihai Calin, Marius Manole si Emilian Oprea, plus 8 tineri ale caror personaje care nu apar in textul original, dar a caror prezenta are foarte mult sens in noua interpretare.

ma rog, daca n-ai fi stiut ca se lucreaza la Napasta, nimic din ce era pe scena – decoruri, costume, look-ul actorilor – nu te-ar fi dus cu gindul la asta. un living elegant al unei case de oameni instariti, rochii  foarte feminine, sexy chiar, pentru Anca.

cind au inceput insa actorii sa vorbeasca si-au ramas in vorbele scrise de Caragiale, am realizat in citeva clipe cit de actual poate sa fie textul daca il citeste regizoral un om destept. e atit de actual incit si Andreea Esca isi gaseste rolul ei in piesa, intr-o secventa cheie.

***

am vazut repetitiile primelor 3 scene si, pentru ca mai e putin timp pina la avanpremiera cu public – vinerea aceasta, era multa tensiune in sala. Radu a renuntat in primele clipe de repetitii la o scena cu care ar fi trebuit sa inceapa spectacolul, iar dezamagirea actorilor s-a vazut in perseverenta cu care cautau solutii tehnice.

“nu va iesi bine, nu riscam. am renuntat definitiv la ea, gata, eu sunt regizorul”, a incheiat discutia Afrim.

Crina venea dupa 2 zile in care nu repetase si incerca sa prinda din zbor lucrurile care se schimbasera intre timp. Vazuti de la distanta – a lucrat mai intii alaturi de Mihai Calin, apoi alaturi de Marius Manole – baietii erau mult mai relaxati in text, in sensul constientizarii ca  deocamdata fixeaza lucrurile tehnice, in timp ce Crina isi traia fiecare bucatica de cuvint foarte concentrata.

cind vor fi gata cu partile tehnice – era o repetitie cu o parte din costume si apareau tot felul de situatii : crinolina unei rochii nu intra intr-un anume spatiu – , cind vor parcurge textul fara nicio oprire ca sa poata sa ramina in starea personajului lor, Crina va hipnotiza audienta. nu o sa va puteti lua ochii de la ea.

mi-a placut mult seriozitatea ei de la repetitii ( e un rol principal la Teatrul National din Bucuresti, adica o presiune imensa), cum mi-a placut ca baietii o ajutau din gesturi sau priviri.

***

daca e sa glumesc, piesa asta va fi o napasta pentru teatrul national, in sala aia sunt maxim 150 de locuri care se vor vinde ca piinea calda, iar spectatorii vor fi mereu suparati ca nu gasesc bilete.

in plus e amuzanta reactia celor din teatru care nu inteleg cum un text in patru personaje care se joaca (in conformitate cu indicatiile autorului) la o masa, a ajuns sa aiba asa multi oameni in distributie si sa aiba un decor super modern si sofisticat. dar asta e marca lui Afrim si o sa fiti f f incintati de reinterpretarea textului.

abia astept sa-l vad in varianta finala; ce-am vazut la repetitii era sexy, provocator, amuzant, foarte puternic vizual, evident foarte modern si, da, avea si o secventa – chiar doua – de dans :) plus Luiza Zan, live, in scena!

vineri, simbata si duminica sunt avanpremiere cu public, dar intrarea e doar pe baza de invitatii. pina la sfirsitul anului vor fi insa 2 spectacole cu public, deci veti putea sa va bucurati de piesa.

sigur sigur sigur o sa va placa foarte tare.

iata-o pe Crina intr-un moment emotionant din primele secvente ale spectacolului.

foto Adi Bulboaca

1367
Dinu Damian_Beatrice_layoutinterviu: culisele unei relatii In deriva – Victor Rebengiuc si Crina Semciuc, tata si fiica pe ecran

interviu: culisele unei relatii In deriva – Victor Rebengiuc si Crina Semciuc, tata si fiica pe ecran


“E ca-n legende: De Niro cu Pacino, cine-i mai tare”, a exclamat un coleg jurnalist la vizionarea de presa a primului episod In deriva in care Victor Rebengiuc e fata in fata cu Marcel Iures. Se intimpla in sezonul 2 al serialului, sezon care incepe luni 5 noiembrie si e de departe punctul de atractie al acestei toamne in materie de televiziune. In episoadele in care cei doi se confrunta o vom intilni si pe Crina Semciuc, in ipostaza fiicei personajului lui Victor Rebengiuc.

***

“Imi doream foarte mult sa joc alaturi de Marcel”, recunoaste Victor Rebengiuc care e foarte riguros cind e vorba de alegerea rolurilor sale, si in teatru, si in televiziune. Pentru spectatorii care-l iubesc si care nu pot ajunge des la Bulandra, teatrul – casa al domniei sale, sau la Nationalul din Bucuresti, unde mai are colaborari, televiziunea e calea care le poate aduce bucuria.

“Am mai acceptat roluri la televiziune in ultimii ani in “La urgenta” (TVR), apoi 2-3 episoade in “Un pas inainte” (Pro TV), dupa care am plecat. Aveam cite o replica doua – “mai, copii, daca sunteti cuminti o sa plecati in vacanta nu stiu unde” si cu asta terminam. Le-am zis: “ori imi faceti un rol, ori la revedere”, desi luam niste bani acolo. Mi-au propus si in aia cu tiganii, dar nu m-am dus… Si a mai fost ceva, Fierbintii astia, ma chemasera pentru un rol, am citit nu mi-a placut, nu ma intereseaza.”

Acum de ce ati acceptat rolul lui Dinu Damian din “In deriva”?

E vorba de un personaj conturat solid. Si nu e telenovela, e un lucru serios. Ai niste caractere care se confrunta, exista o dorinta de a se linisti, o minte care se framinta pentru ca trece prin niste probleme foarte grave si cauta ameliorarea situatiei lui. Se duce la un specialist si ala il trimite la alt doctor. (ride)

Cum l-ati descrie pe Dinu Damian?

E un om cinstit, isi vede de treaba lui, mai si greseste din cind in cind.  E un tata putin cam exagerat, poate prea autoritar cu copilul lui si, evident, ca a creat un soi de rezistenta care s-a transformat intr-un soi de dezertare. A plecat fata sa-si caute independenta si linistea la Berlin; ce sa caute ea la Berlin?! E un om care avea talent (nota mea. Dinu Damian e actor), poate se si pricepea sa conduca o institutie, i-au gasit o hiba cu dosarul de la securitate care nici nu era de fapt, nu turnase pe nimeni… Si l-au dat jos…

***
Fiica lui Dinu Damian e Beatrice, interpretata de Crina Semciuc – tinara actrita pe care ati vazut-o in primul sezon “Un pas inainte”, dar si la Teatrul Metropolis sau Teatrul de comedie din Bucuresti. Crina a dat 3 castinguri pentru acest rol si abia la ultimul, cind s-a intilnit si cu Marcel Iures, a aflat ca tatal ei in film va fi Victor Rebengiuc.

“In secunda aia am inceput sa am cele mai mari emotii pentru ca stiam in mare ce am de facut si imi imaginam ca tata un actor mai dur care sa-ti permita sa urli la el, sa te desfasori. Cind am aflat ca tata va fi dl Victor Rebengiuc am avut un gol in stomac: “cum sa tip eu la dinsul?!”
Plus ca nu te lasa felul dinsului de a fi, e atit de cald, incit nu-ti permiti. Dar pot sa-ti spun ca, desi noi in pauze rideam, ne jucam pe telefoane, imi punea muzica domnul Rebengiuc – pot sa-ti spun ca stie ce face un iPhone mult mai bine decit mine (ride) -. in momentul in care am auzit “motor! actiune!” si i-am vazut privirea, am stiut: da, pot sa tip. Sunt oameni care stiu sa dea, sa te ajute. De asta spun ca a fost mai usor pe platou, desi erau Victor Rebengiuc si Marcel Iures linga mine, pentru ca amindoi stiu cind sa “dea”, ce sa “dea”, cum sa “dea” ca sa te ajute sa-ti faci personajul.“

Cum ai descrie-o pe Beatrice?

E un copil foarte, foarte rebel care-si iubeste foarte mult tatal si, dintr-o iubire prea mare – si a ei, si a tatalui fata de ea -, se creaza aceste probleme.

Ti-ai schimbat radical look-ul pentru personajul asta…

La castingul final, al treilea, a venit ideea ca eu sa ma tund scurt, sa se simta virsta ei. Un copil de 21 de ani, crescut foarte bine, dintr-o familie foarte educata, care nu voia sa faca rau, putea alege forma asta de revolta. Cel putin in prima parte ca dupa aia vom vedea ca ea s-a dus mult mai departe, cel putin mult mai departe decit se astepta tatal ei. Si, in repetitii, dupa ce am aflat ca o sa fie tata dl Rebengiuc, mi-am dat seama de diferenta de virsta si ca va fi o alta abordare tata-fiica, asa ca am zis ca cel mai bine pentru Beatrice ar fi sa fie cheala. Asta il va panica pe tata. Ea povesteste de ce s-a tuns si, ca sa fie credibila in gura mea, trebuia sa fie o schimbare radicala…

Cum a fost la casting?

Primele doua castinguri le-am dat cu dl Tica Popescu (nota mea. regizorul sezonului 2) cu care am avut o comunicare perfecta, ireala. A simtit ca sunt foarte timida si ca trebuie sa vorbeasca altfel cu mine.

Al treilea casting l-am sters din minte (ride). L-am dat cu dl Marcel Iures. Am avut cele mai mari emotii din viata mea si dumnealui si-a dat seama, incerca sa vorbeasca cu mine sa ma linisteasca. Eu ma uitam si aproape ca nu-l mai auzeam. Am fost atit de concentrata la problemele pe care le avea Beatrice, care nu au deloc legatura cu viata mea, si a trebuit sa uit de Crina si sa ma folosesc de toata energia mea pentru relatia pe care trebuia sa o am cu dl Iures, incit nu-mi aduc aminte ce am facut.

In curind o sa fii Anca in Napasta (regia Radu Afrim) pe scena Teatrului National din Bucuresti – cel mai mare teatru din Romania, toata tara te va vedea la HBO. Ai avut un an foarte bun…

Cineva acolo sus a zis “ia de aici, daca pot sa duci”. Ceea ce mi s-a intimplat anul asta e ireal. Dar veneam dupa 8 luni in care n-am lucrat si de asta am avut presiunea la castingul pentru Beatrice.

Mi-o doream foarte tare pe Beatrice pentru ca ar fi fost o compozitie si ca ar fi trebuit sa lucrez cu mine. Apoi, faptul ca dl Tica Popescu a avut incredere in mine, dupa ce foarte multi nu avusesera incredere, m-a facut sa vreau sa iau castingul ca o multumire pentru dinsul.

In Napasta va fi o surpriza. O abordare a textului cum stie Radu Afrim sa faca.

***
Am facut interviurile cu dl Victor Rebengiuc si Crina Semciuc separat si n-au stiut ca o sa le confrunt raspunsurile. Dar…

Crina spune ca, atunci cind a aflat ca dvs sunteti tatal ei, i-a fost frica…

(ride) Pai, sa-i fie…

Nu credea ca poate sa tipe in fata dvs. Spune ca ati ajuta-o mult. In ce a constat ajutorul?

Am fost foarte aproape de ea imediat. Eu n-am fite de actor:  “tu stai acolo ca eu vorbesc”. Am vazut colegi care au atitudinea asta: “eu sunt aici, voi stati in fund acolo.”

Am nevoie de partener, n-am nevoie sa ma vad pe mine. Relatia da nastere la tot ceea ce trebuie sa inteleaga publicul. Si, de fapt, relatia te scoate in evidenta si pe tine, si pe partener, pentru ca daca nu e relatie, nu e nimic.

Ati spus ca v-a fost mai greu la filmul asta decit la celelalte productii de televiziune. De ce?

In celelalte filme de televiziune nu aveam pagini de text, halci de text. Era dialog, trei patru replici, mergea. Era foarte simplu, nu era un episod intreg numai in doua personaje. Dar cind ai de invatat 12 de pagini  pentru un episod, din care 7 erau de text, e foarte greu. Si vorbesc eu, ca Marcel tace tot timpul. El da din cap intelegator si te asculta… Suporta ce zici…(ride)

Va regasiti vreun pic in personajul asta?

Nu. Decit faptul ca e actor, ca e director si eu am fost vreo 2 ani director.

Dar pentru ceva trebuie sa va fi placut, sa va fie simpatic…

E actor, asa ca sigur ca mi-e simpatic (ride). E bine intentionat in general. Am realizat o chestie cind am aflat ca  sursa de provenienta a scenariului este israeliana si, in povestea originala, fiica lui fuge la Berlin si se indragosteste, gaseste un guru, un turc. Imi dau seama ca la ei era vorba de un arab, conflictul capata alta amploare, la noi ar fi trebuit sa fie un tigan (ride)

Stiu ca dna Mariana Mihut se uita la productiile dvs si va spune parerea dinsei sincera de fiecare data. I-ati povestit despre rolul pe care il aveti de facut aici?

M-a auzit bodoganind ca am mult text.(ride)

***

“Domnul Rebengiuc e precum caii de rasa. Nu trebuie sa-i strunesti. Ii lasi liberi si te uiti cu uimire cum se misca”. Marcel Iures (psihologul Andrei Poenaru in serialul In Deriva)

foto Adi Marineci/ HBO

3015
E_doar_sfarsitul_lumii_000.sizede doar sfirsitul lumii

e doar sfirsitul lumii

In toamna lui 2007 am fost la Odeon ca sa vedem piesa E doar sfarsitul lumii, pusa in scena de talentatul si minunatul Radu Afrim.
,,Noi’’ am fost sa vedem, o mare parte din membrii redactiei Tabu de atunci. Piesa nu era despre apocalipsa, Armageddon sau alte
profetii, ci despre dramele unei familii de inceput de secol 21.
Inca de la Adam si Eva oamenii au fost ghidati de legende, de profetii, s-au nascut religii, s-a ucis in numele religiei sau al diverselor credinte. Ne-am ascuns de fiecare data in spatele unei motivatii ca sa ne justificam greselile si latura criminala care zace in fiecare
dintre noi.
Pentru 2012 mayashii au prezis un sfarsit al lumii…asa cum o stim noi astazi. Evident ca acestia nu au luat in calcul miile de ani de alte distrugeri si calamitati. Tot ce s-a intamplat de la profetia acestora si pana in prezent a fost o lunga pregatire pentru miile
de ani care au trecut si care vor urma. Fiecare dintre noi are un lung pedigree de finaluri si inceputuri. Si fiecare dintre noi este inzestrat cu o mai mica sau mai mare doza de optimism.
Eu cred ca va fi un an ca oricare altul. Da, o sa fie criza si in 2012 si da, o sa fie dimineata si pranz si seara, vor fi lansate filme mai mult sau mai putin bune, seriale, branduri noi, vor fi petreceri, si sarbatori. Ziua va avea tot 24 de ore, desi ne-am obisnuit cu faptul ca timpul s-a compactat.
Pentru cei cu simtul umorului si putin, dar putin morbizi, niste americani destepti au pus bazele unei companii de pompe funebre. Au si un site, www.creativecoffins.com cu un meniu extrem de variat de modele de cosciuge, toate realizate dintr-un lemn special, ,,eco’’. Preferatul meu este cel colat cu bomboane. Cu un asemenea cosciug, cum sa nu intampini sfarsitul lumii cu un festin hipocaloric? :)

2012 va fi un an bun. Si chiar daca se va intampla ceva pe 21 decembrie 2012, sunt sigura ca va fi o schimbare in bine. Important este sa fim optimisti si sa nu ne schimbam prea mult. Iar daca o facem, sa fie numai transformari bune.
La revedere, 2011, bine ai venit, 2012!
Pe curand!

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania

992
Victoria Cocias si Constantin CojocaruTzica Cojocaru in Ceausescu

Tzica Cojocaru in Ceausescu

Il stiu pe Constantin (Tzica) Cojocaru din piesele lui Radu Afrim;
am chiar o amintire speciala de la festivalul de teatru de la Sf gheorghe, cind pe holul hotelului in care locuiam amindoi, am povestit o ora, sprijiniti de usi. despre cum munceste actorul, despre frica pe care o simte un actor (sau fricile), despre cum cu magie, ca la michelangelo, dintr-un bloc de marmura iese un trup armonios cu o viata, dincolo de stinca.

acum citeva saptamini la lansarea cartii despre Stefan Mihailescu Braila, i-am spus ca mi-a placut mult in Avalansa si ca banuiesc ca l-a chinuit mult Afrim (regizorul piesei). a zimbit si-a raspuns: “Nu, eu m-am chinuit. ca sa iasa ceva bun, nu se poate fara chin”

*
aztazi am primit in mail aceasta fotografie cu dinsul.

e din filmul Ultimele zile ale lui Ceausescu (in rolul Elenei Ceausescu e Victoria Cocias) care e propus pentru premiul „Prix de Soleure”, în cadrul Festivalului de film din Solothurn, Elvetia.

mi se pare incredibila transformarea lui. cum mi se pare incredibil ca la virsta domniei sale a atit de viu si are atit de multa putere de munca.

chapeau!

1184
very important clothesstockholm – foto

stockholm – foto

azi am facut lectii la H&M birourile centrale si am o idee despre un story legat de H&M.

despre cum e acasa la H&M si cum sunt oamenii care lucreaza/creeaza acolo, scriu zilele viitoare cind ma intorc acasa.
acum citeva fotografii facute in aceasta dupa amiaza in stockholm.

cum arata cerul la ora 4 dupa amiaza:)

vitrina unui magazin vintage, vazuta dinauntru

very important clothes – asa se numea magazinul care avea vitrina asta. cred ca lui radu afrim i-ar fi placut acolo:)

2259

nu iubesc Romania, ci niste oameni de aici

Nu iubesc Romania in felul in care zic colegii mei pe la televizor.

Nu cred nici in ideea de patriotism.

Uneori ideea asta e exprimata prin “sunt mindru ca traiesc/m-am nascut in Romania”. Daca ma nasteam in Coreea de sud as fi zis ca sunt mindra de tara mea? Sau prin cine stie ce trib african?

*

Inca mai am sechele pentru ca profesorii mei m-au mintit la scoala spunindu-mi ca am fost un popor care a luptat cu dirzenie in fata cotropitorilor. Ba pardon, am avut victorii cit sa incapa pe degetele de la miini si, chiar si alea, au tinut 2- 3 zile maxim.

Nu-mi iubesc tara pentru peisajele uimitoare si minunatiile pe care natura le-a facut pe aici. Da, e adevarat mi se taie de multe ori respiratia cind merg pe valea Oltului, pe Transfagarasan sau cind ajung in cine stie ce poienita, dar… Am vazut in alte colturi de lume lucruri cel putin la fel de uimitoare si n-am fost mindra de tara lor, m-am bucurat de ele, intr-un mod cit se poate de egoist, savurind momentul.

Cred ca patriotismul exprimat prin “mindria ca inca un roman a luat o medalie, un premiu, o certificare internationala” e doar o satisfacere a uneia dintre frustrarile noastre: sunt unii – de-ai nostri – care pot face ceva ce noi nu putem face si care reusesc in lume… iar noi proiectam pe reusita lor, hranindu-ne orgoliul din ea.

Pentru ca doar asta facem: ne hranim ogoliul propriu; nu ne ducem sa-I facem cadouri campionului, nu-i dam nimic la schimb pentru ceea ce el ne da, la nivel emotional.

*
Nu iubesc Romania, dar iubesc si admir multi oameni de aici.

Iata unii dintre ei.

Familia Petre – proprietarii hotelului Carol Parc care s-au intors de la New York ca sa construiasca aici. au facut un hotel care a ajuns in ghidurile lumii, dar au construit si sustinut si multi muzicieni/oameni de cultura. Fara sa apara la televizor pentru asta.

Diana Stoleru si Ruxa Predescu (plus gasca de zine) care au facut anul asta minuni reusind sa uneasca o tara intreaga pentru o cauza, cea a lui Daniel Raduta.

Liana Buzea care impreuna cu echipa ei a scos multe zeci de mii de oameni in strada, sa voluntarieze facutul curateniei publice in campania Let’s do it Romania

Dragos Bucurenci care a transformat voluntariatul intr-o forma de educatie.

Tudor Chirila care si-a depasit de mult nivelul de solist de trupa rock dupa care ofeteaza fetele, transformindu-se nu doar in model pentru o generatie, ci si in “constructor emotional cultural”; Cruciada Culturii e cel mai bun exemplu.

Pumnul de regizori care fac lucruri incredibile in teatru sau film cu mijloace financiare minuscule ( Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Tudor Giurgiu, Radu Afrim, Andrei Serban, Andrei Ujica) si actorii care-i ajuta sa faca asta ( Vlad Ivanov, Marius Manole, Mirela Oprisor, Victor Rebengiuc)

Razvan Penescu care a miscat muntii in online-ul cultural cu Liternet.ro; Zoso, Piticul, Chinezu, Bobby Voicu, Cristi Manafu care au miscat internetul cu totul.

Marius Constantinescu, Ana Maria Onisei, Vlad Mixich, Cristi Lupsa si multi alti jurnalisti tineri pentru care a scrie/intervieva/face un reportaj e o pictura care trebuie sa respecte realitatea in cel mai mic detaliu.

*
Ii stiu pe toti oamenii astia, de asta i-am numit aici – si-as mai fi putut numi citeva zeci -, toti au ceva in comun.

Oamenii astia, in orice tara s-ar fi nascut, ar fi fost deasupra mediei, ar fi iesit la suprafata precum uleiul pus in apa. Pentru ca au perseverenta, au inteligenta, au talentul care-i face sa iasa in fata. Fiecare o face in felul lui, cu resursele lui, dar cu credinta ca trebuie sa duca lucrurile la bun sfirsit in cel mai bun mod in care pot ei. N-are legatura cu expunerea publica, toti au ajuns cunoscuti pentru ca rezultatele lor au iesit deasupra mediei. Si, sunt sigura, ar putea face asta in orice colt de lume.

N-are cum sa fie mindria noastra ca ei sunt romani, cum nu ne putem mindri (daca suntem onesti) cu faptul ca Alina Pogras (gimnastica) sau Radu Voina (antrenorul echipei nationale feminine de handbal) sau Simona Alexandru (scrima) au devenit campioni mondiali anul acesta. Nu e meritul tarii si nici al nostru.

Dar asta nu ne impiedica sa ne bucuram de succesul lor.

*

Cind eram mica, mamaie – femei simpla de la tara – mi-a explicat ca o candela, ca sa arda mult si bine, trebuie sa aiba o combinatie potrivita intre cantitatea de ulei si cea de apa.

Oamenii astia ( si multi altii) sunt uleiul care iese la suprafata, cu ajutorul lor, restul – marea de oameni “de apa” – tin in viata o flacara pe care unii o numesc patriotism.

Imi pare rau, eu nu iubesc Romania; iubesc niste oameni care, din intimplare, locuiesc sau s-au nascut aici.

avalansaAvalansa (afisul)

Avalansa (afisul)

acesta e afisul celei mai noi montari de la TNB, Avalansa – regia Radu Afrim cu Marius Manole, Ana Ciontea, Ilinca Tomoroveanu si Constantin Cojocaru…

tre sa spun ca n-a avut in toata viata lui TNB-ul un afis ca asta…:)
ma rog, nici un text ca asta (doar textul il stiu, piesa n-am vzt-o…avanpremierele sunt saptamina asta)

foto Bogdan Stanga… modele in foto Raluca Aprodu si Marius Manole…

961

Tabu de Octombrie, special film

am muulte de povestit despre acest numar special, cel mai drag din an pentru mine:)
pentru inceput coperta ( cu Crina Semciuc, Ana Ularu si Ioana Blaj) si editorialul din revista

Ceasornicarii

V-ati gândit vreodata cât de tare seamana actorii cu ceasurile?

Ceasurile – cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai valoroase.
Actorii – cu cât sunt mai in vârsta, cu atât sunt mai experimentati, deci mai valorosi.

Cu cât le purtam mai mult, ceasurile duc cu ele amintirile noastre: aniversari, despartiri, plânsete sau râsete.
Pe actori cu cât ii vedem in mai multe roluri avem mai multe amintiri: râs – plâns-despartire – aniversare. Le-au jucat pe toate. Pentru noi. Sau in locul nostru.

La fel ca si ceasurile, actorii ascund un mecanism magic de functionare. Zimti care se intretaie cu alti zimti, tuneluri inguste prin care abia patrunde lumina.
Rareori ne uitam la mecanism si sunt si mai rare cazurile celor care reusesc sa inteleaga cum functioneaza. Uneori, nici chiar actorii nu stiu cum functioneaza, iar asta ii sperie si-i obliga sa caute repere noi.

Pe noi, spectatorii, tot ce ne intereseaza e ca mecanismul sa functioneze perfect. Ca ei, actorii, sa ne livreze la secunda mesajul emotional de care avem nevoie. Iar daca mecanismul se strica, daca pe undeva apare o eroare, ne suparam.

Ceasurile pot fi duse la reparat, dar actorii… Ce fac actorii?
Cine sunt ceasornicarii actorilor? Cine ii ajuta sa-si regleze sentimentele, miscarile exacte?

Pentru Ioana Blaj, una dintre actritele pe care le vedeti pe coperta, ceasornicarul a fost tatal ei; pentru Joseph Fiennes (il intâlniti intr-un interviu in pagina 30) a fost fratele sau geaman, pentru Rodica Mandache (pe care o intâlniti in dosar) a existat regizorul Radu Afrim.

Editia Tabu din acest an dedicata filmului dezvaluie o parte din ceasornicarii actorilor.
E o provocare ca sa invatam si noi, spectatorii, sa ne uitam la mecanismul care-i face atât de diferiti de restul lumii pe oamenii acestia minunati care fac actorie. Si sa-i apreciem ca pe ceasurile rare, in editie limitata.

Tabu, octombrie, 2010

1248

sales caritabil tabu – trofeul UNITER pentru cel mai bun regizor

Trofeul UNITER pentru cel mai bun regizor, 2006
Trofeul este opera artistului plastic ION BITZAN

pret de pornire 1000 euro/ 800 euro

donatie speciala Radu Afrim, cistigator al premiului UNITER pentru cel mai bun regizor in 2006 si 2004, cea mai importanta distictie acordata in Romania pentru un regizor de teatru

Radu a fost subiect in Tabu de mai multe ori, iata-l aici intr-un dosar al oamenilor care fac fapte bune

689
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!