Anul acesta participarile la TIFF, dar mai ales la FITS (festivalul de film, respectiv teatru, cele mai mari din RO) m-au facut sa ma gandesc ca oportunitatea intalnirii cu o celebritate care performeaza intr-un domeniu de nisa e o oglinda a imposturii si a ego-ului deformat dupa audienta online.
A fost foarte vizibil la FITS cand jurnalistilor si bloggerilor li s-a oferit o intalnire privata cu Mikhail Baryshnikov si o vizionare a repetitiei spectacolului sau, Brodsky/Barashnikov.
Oameni care n-au vazut in viata lor spectacole de dans cat numarul degetelor de la o mana au devenit rapid cunoscatori ai vietii si activitatii artistului. Gata sa puna intrebari, gata sa transcrie raspunsuri.
(n-au stiut nici sa aprecieze valoarea reala a intalnirii dincolo de mondenitate, n-au stiut ca Baryshnikov are de obicei intalniri cu presa doar contra cost, iar banii se duc catre centrul sau de dans, in acest caz doar charme-ul dlui Chiriac, directorul festivalului, a facut ca imposibilul sa devina posibil)
N-a fost despre a relata, despre reporting in timp real, a fost despre ”hopaaa, sunt eu aici in sala la Baryshnikov pe care l-am vazut in Sex & The City”.
A fost reversul sindromului Toma Necredinciosul (daca nu vad, nu cred), a fost ”e adevarat doar ce vad eu, asa needucat cum sunt, daca am vazut io ce am inteles dupa mintea si pregatirea mea, atunci asa este. pentru ca eu sunt un mic dumnezeu si lumea – inclusiv experienta dansului dlui Baryshnikov – a inceput odata cu mine, cu cat stiu eu despre el”.
Mi-e rusine sa dau exemple din ”cronicile” scrise de tinerele sau mai batranele sperante ale bloggingului din festival, pur si simplu, mi-e rusine. Pentru ca sunt greseli de traducere mot a mot din engleza fara cunoasterea termenilor (din dans ) in romaneste, pentru ca sunt baliverne care se cred poetice si care n-au nicio legatura cu ce a fost pe scena sau categoria ”a fost atat de tare ca n-am cuvinte sa scriu” – cand de fapt pt asta esti acolo, sa ai cuvinte sa scrii. Mi-e, deci, foarte rusine.
Cum mi-a fost rusine si cand am vazut o doamna cu ochelari de soare in sala de spectacol la baiatul din SATC… era fashion.
*
Intamplarea m-a dus insa intr-o lunga si patimasa dezbatere la un pranz cu Alex Negrea si Oana Vasiliu.
Oana era in tabara mea, simtise si ea oportunismul cu panglici frumos ambalat, Alex – mai putin patimas in cum sunt prezentate artele – spunea ca responsabilitatea nu e doar a celui care pune baliverne in spatiul public in formulari autoritare ”eu am simtit, eu am inteles, eu am vazut si eu cred ca”, ci si a celui care citeste. Pentru ca alege sa citeasca asemenea prostii.
Ma aflu in tabara opusa lui Alex si cred ca nu trebuie ratata nicio sansa de a-i prezenta cuiva care citeste pentru doua minute un text o informatie corecta care ar avea o sansa sa-l duca intr-o sala de spectacol.
Si mai cred ca oamenii care nu au cultura necesara si nici bunul simt sa accepte ca nu stiu, nu ar trebui acreditati de niciun festival. Festivalurile ar trebui sa gireze – pe banii festivalurilor – oameni care sunt responsabili cu continutul despre produsul lor (actiunile din festival) pe care-l pun in spatiu public. Daca nu au asemenea oameni, atunci sa dezvolte programe prin care sa-i invete sa scrie/filmeze/relateze pe cei despre care cred ca au potential in aceasta directie. Sa construiasca, spre binele lor, pe termen lung.
Iar cei care inteleg ca un festival e de un check in fashionable, ca e exclusiv despre terase si carciumi (desi nu e festivaul berii), ar trebui lasati sa vina pe banii lor, nicidecum validati de organizatori. Pentru ca, indirect, se valideaza mediocritatea si impostura.
E valabil si pentru sponsori. Altfel dati banii in hau, degeaba. Nu veti converti niciodata asocierea culturala (imi imaginez pe bani frumosi) cand ati devenit sponsori ai unui festival de teatru/ film.
foto cover Adi Bulboaca/ FITS 2017