Tag : victor rebengiuc

nu iubesc Romania, ci niste oameni de aici

Nu iubesc Romania in felul in care zic colegii mei pe la televizor.

Nu cred nici in ideea de patriotism.

Uneori ideea asta e exprimata prin “sunt mindru ca traiesc/m-am nascut in Romania”. Daca ma nasteam in Coreea de sud as fi zis ca sunt mindra de tara mea? Sau prin cine stie ce trib african?

*

Inca mai am sechele pentru ca profesorii mei m-au mintit la scoala spunindu-mi ca am fost un popor care a luptat cu dirzenie in fata cotropitorilor. Ba pardon, am avut victorii cit sa incapa pe degetele de la miini si, chiar si alea, au tinut 2- 3 zile maxim.

Nu-mi iubesc tara pentru peisajele uimitoare si minunatiile pe care natura le-a facut pe aici. Da, e adevarat mi se taie de multe ori respiratia cind merg pe valea Oltului, pe Transfagarasan sau cind ajung in cine stie ce poienita, dar… Am vazut in alte colturi de lume lucruri cel putin la fel de uimitoare si n-am fost mindra de tara lor, m-am bucurat de ele, intr-un mod cit se poate de egoist, savurind momentul.

Cred ca patriotismul exprimat prin “mindria ca inca un roman a luat o medalie, un premiu, o certificare internationala” e doar o satisfacere a uneia dintre frustrarile noastre: sunt unii – de-ai nostri – care pot face ceva ce noi nu putem face si care reusesc in lume… iar noi proiectam pe reusita lor, hranindu-ne orgoliul din ea.

Pentru ca doar asta facem: ne hranim ogoliul propriu; nu ne ducem sa-I facem cadouri campionului, nu-i dam nimic la schimb pentru ceea ce el ne da, la nivel emotional.

*
Nu iubesc Romania, dar iubesc si admir multi oameni de aici.

Iata unii dintre ei.

Familia Petre – proprietarii hotelului Carol Parc care s-au intors de la New York ca sa construiasca aici. au facut un hotel care a ajuns in ghidurile lumii, dar au construit si sustinut si multi muzicieni/oameni de cultura. Fara sa apara la televizor pentru asta.

Diana Stoleru  (plus gasca de zine) care au facut anul asta minuni reusind sa uneasca o tara intreaga pentru o cauza, cea a lui Daniel Raduta.

Liana Buzea care impreuna cu echipa ei a scos multe zeci de mii de oameni in strada, sa voluntarieze facutul curateniei publice in campania Let’s do it Romania

Dragos Bucurenci care a transformat voluntariatul intr-o forma de educatie.

Tudor Chirila care si-a depasit de mult nivelul de solist de trupa rock dupa care ofteaza fetele, transformindu-se nu doar in model pentru o generatie, ci si in “constructor emotional cultural”; Cruciada Culturii e cel mai bun exemplu.

Pumnul de regizori care fac lucruri incredibile in teatru sau film cu mijloace financiare minuscule ( Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Tudor Giurgiu, Radu Afrim, Andrei Serban, Andrei Ujica) si actorii care-i ajuta sa faca asta ( Vlad Ivanov, Marius Manole, Mirela Oprisor, Victor Rebengiuc)

Razvan Penescu care a miscat muntii in online-ul cultural cu Liternet.ro; Zoso, Piticul, Chinezu, Bobby Voicu, Cristi Manafu care au miscat internetul cu totul.

Marius Constantinescu, Ana Maria Onisei, Vlad Mixich, Cristi Lupsa si multi alti jurnalisti tineri pentru care a scrie/intervieva/face un reportaj e o pictura care trebuie sa respecte realitatea in cel mai mic detaliu.

*
Ii stiu pe toti oamenii astia, de asta i-am numit aici – si-as mai fi putut numi citeva zeci -, toti au ceva in comun.

Oamenii astia, in orice tara s-ar fi nascut, ar fi fost deasupra mediei, ar fi iesit la suprafata precum uleiul pus in apa. Pentru ca au perseverenta, au inteligenta, au talentul care-i face sa iasa in fata. Fiecare o face in felul lui, cu resursele lui, dar cu credinta ca trebuie sa duca lucrurile la bun sfirsit in cel mai bun mod in care pot ei. N-are legatura cu expunerea publica, toti au ajuns cunoscuti pentru ca rezultatele lor au iesit deasupra mediei. Si, sunt sigura, ar putea face asta in orice colt de lume.

N-are cum sa fie mindria noastra ca ei sunt romani, cum nu ne putem mindri (daca suntem onesti) cu faptul ca Alina Pogras (gimnastica) sau Radu Voina (antrenorul echipei nationale feminine de handbal) sau Simona Alexandru (scrima) au devenit campioni mondiali anul acesta. Nu e meritul tarii si nici al nostru.

Dar asta nu ne impiedica sa ne bucuram de succesul lor.

*

Cind eram mica, mamaie – femei simpla de la tara – mi-a explicat ca o candela, ca sa arda mult si bine, trebuie sa aiba o combinatie potrivita intre cantitatea de ulei si cea de apa.

Oamenii astia ( si multi altii) sunt uleiul care iese la suprafata, cu ajutorul lor, restul – marea de oameni “de apa” – tin in viata o flacara pe care unii o numesc patriotism.

Imi pare rau, eu nu iubesc Romania; iubesc niste oameni care, din intimplare, locuiesc sau s-au nascut aici.

Actorii mari vorbesc (si) cind tac

E o secventa in filmul Medalia de Onoare, in care personajul principal Ion Ion se intoarce acasa cu autobuzul la sfirsitul unei zile grele, dupa ce si-a pierdut medalia pe care o primise oricum din greseala.
Sta pe scaun, se uita in gol si vezi in privirea lui toata dezamagirea, dezarmarea, oboseala batrinetii.

Intr-o alta secventa, putin mai devreme, acelasi personaj fusese decorat de Ion Iliescu si dupa ce-i strinsese mina presedintelui si-i vorbise despre o mica spaga pe care i-o lasase la poarta, din partea comitetului de bloc, il privise cu o bucurie rece, un zimbet rinjet care-i desfigurase fata, dar prin care-si recupera increderea in sine.

Acelasi Ion Ion, un pic mai incolo, se va uita la fiul intors din Canada dupa 7 ani, cu o privire in care e amestecata vina (pentru ca l-a turnat la politie ca vrea sa fuga din tara), dragostea de tata, stinjeneala lipsei unei baze de conversatie.

*
In toate aceste secvente Victor Rebengiuc (Ion Ion in Medalia de onoare) nu rosteste niciun cuvint, dar intelegi totul din privirea sa. Si culmea, simti totul tot din privirea sa.

Sunt citeva lucruri care ma fascineaza si ma emotioneaza teribil la filmul Medalia de onoare:
– cit de multe lucruri spun momentele in care de fapt nu se rosteste nimic
– tandretea care trece dintr-o secventa in alta si de pe ecran in sala, ca un val de energie, pe care nu ai idee de unde sa o iei, dar iti da o stare de bine si te face sa te gindesti la acasa. (si sa-ti doresti sa-l iei in brate pe Ion Ion – sau pe Domnul Rebengiuc)
– cum, cind pleci de la film, tot ceea ce tii minte e Domnul Rebengiuc. Stii/simti ca dinsul E filmul.
*
Aseara la vizionarea in avanpremiera, 100 de tineri s-au ridicat in picioare ca sa-l aplaude pe domnul Rebengiuc. Daca l–ar fi aplaudat spectatorii blazati de la TNB, nu as fi fost emotionata, pentru ca ei o fac din reflex, dar in fata timiditatii cu care se ridicau tinerii rind pe rind din colturile salii Elvira Popescu, continuind sa aplaude cu respect (fara ovatii ostentative) m-au trecut fiori pe sira spinarii.

Iar cind, in semn de respect pentru ceea ce primea din partea publicului, domnul Rebengiuc si-a scos palaria cu o reverenta discreta, m-am gindit: actorii mari vorbesc (si) cind tac.
Si mi-au dat lacrimile.

*
La sfirsit, cind domnul Rebengiuc se pregatea sa plece dupa ce acordase autografe zecilor de tineri care se asezasera in sir indian, l-am invidiat si l-am iubit pe Alex Cilibianu pentru curajul lui.

– Vreau doar sa va felicit. Si… sa va string in brate, i-a spus Alex domnului Rebengiuc.
Pentru o secunda, in pauza dintre “si” si “sa va string in brate”, maestrul s-a retras cu trupul citiva cm in spate, avind o privire curioasa. Apoi a aparut zimbetul de bunic, i-a strins mina lui Alex si l-a imbratisat barbateste.

Medalia de onoare e de vineri in cinematografe

2105

tiff 2010 – Happy

la tiff2010 au cistigat preferatii mei:
Ozana Oancea si Victor Rebengiuc, premiul pentru cea mai buna interpretare.

Ozana pentru Felicia, inainte de toate, dl Rebengiuc pentru Medalia de Onoare.

ma bucur f f tare pentru aceasta victorie, dar si mai tare ma bucur ca Ozana a cistigat si premiul Zilele Filmului Romanesc – debut.

*
cind am cunoscut-o (la momentul la care am facut interviul pe care-l puteti citi in Tabu de iunie), mi-a spus ca daca ar putea sa o ia de la capat ar face o alta meserie: una care sa lase urme, care sa faca lucruri care sa conteze/importante.

n-am putut sa o conving ca, pentru multi dintre noi, actorii au una dintre cele mai frumoase si mai importante meserii din lume: dau chip si glas emotiilor-iluziilor- bucuriilor-tristetilor noastre.
pe care le traim mai usor pentru ca o facem prin procura – cu ajutorul lor, al actorilor,

ma bucur ca a primit 2 premii, le merita din plin. sper ca acum stie si simte ca a lasat o urma prin niste suflete.

(de-a lungul timpului domnul rebengiuc a sapat transee in sufletele noastre, pe alocuri ne-a si invatat sa ne ascundem in ele)

*
la tiff, ursus este promotorul filmelor romanesti

1295

tiff 2010 – medalia de onoare

astazi vad la tiff, Medalia de onoare cu dl Victor Rebengiuc in rolul principal.

mi-e drag de domnul Rebengiuc. tare drag.

ne vedem la Cinema Republica, de la 12.45

*
la tiff, Ursus este sustinatorul filmelor romanesti

996

vrem respect

in momente ca astea, mi-e drag ca lucrez in aceasta companie.
nu stiu (inca) cine a facut spotul acesta si cine a avut ideea campaniei, dar are/au tot respectul meu


REALITATEA.NET – Victor Rebengiuc s-a împlicat în campania ” Noi vrem respect” – VEZI VIDEO

campania noi vrem respect

later edit (pentru care s-ar putea sa mi-o fur in companie, dar asta e, imi asum riscurile:) )
campania e la initiativa lui sergiu toader, spoturile sunt facute de catalin borozia.
bravos domnilor (si nu zic asta pt ca sunteti sefi, asta e nenorocul vostru, really)

1906

cum am intrat in Palatul Sutu si ce am facut acolo

M-a rugat Cristi Sutu sa scriu un post pt blogul lui cit e in vacanta. N-am apucat sa ma bucur de invitatie ca, desigur, m-am speriat/ rusinat. “ce sa scriu eu acolo?”

Au avut grija prietenii sa ma incurajeze “ai grija ca e citit de politicieni si oameni seriosi, sa nu faci mascari, sa nu povestesti prostii”; asa ca, numai cind ma gindeam ca va veni deadline-ul si va trebui sa scriu ceva, ma apuca panica instant.

(stiu, din scris traiesc si n-ar trebui sa reactionez asa. dar daca scriu ceva aici, pe blogul meu, si nu va place, n-am nicio problema. e casa mea si primesc oamenii in ea asa cum vreau eu. articolele din revista or ziar au regimul lor special, am antrenament si pentru incasat pumni si pt laudele pentru ele. dar cind merg in vizita, tre sa scriu la prieteni, totul devine mult mai complicat)

am trecut cu gindul peste 5 sau 6 posibilitati de subiecte. la un moment dat ma gindeam sa pun niste nuduri faimoase cu barbati, sa se bucure si partea feminina a cititorilor, pentru ca de politici se bucura barbatii care citesc blogul lui Cristi.

in cele din urma am ramas cu trei subiecte pe care le-am postat pe twitter intru sondarea opiniei publice. “tre sa scriu p sutu.ro alegeti: fotografi faimosi p care i-am intilnit, ceva f intim cu dl Rebengiuc or c cauta regizorul lui Monk in bucu?”

eu as fi vrut Monk, Cristi – din vacanta – mi-a spus ca-i suride subiectul cu fotografii faimosi. Ce a ales publicul cititi la o vizita in Palatul Sutu

1207

Culise Uniter 2009 – Rebengiuc – Mihut

Dl Rebengiuc avea un aparat foto. Digital. Mic, intr-o husa neagra.
Cind a cistigat premiul pentru cel mai bun actor, i-a dat aparatul doamnei Mihut sa-l fotografieze. Nu i l-a deschis, doar l-a scos din husa si doamna Mihutz s-a uitat pret de citeva clipe la el, cit domnul Rebengiuc urca scarile catre scena. Apoi pt ca nu stia ce sa faca cu el, l-a pasat Dorinei Chiriac, care i l-a pasat lui Florin Piersic Jr.
A privit alternativ, pe scena la dl Rebengiuc, in sala la Florinel. Sa faca fotografia.
A fost foarte emotionat dl Rebengiuc. Si emotionanta mentionarea Aurei Buzescu.

Cit cobora scarile dl Rebengiuc, doamna Mihutz cu o infinita tandrete si o complicitate de mama fiica, i-a spus Dorinei “Nu imi imaginam ca poate sa fie asa de emotionat.”

Citeva minute mai tirziu, cind dna Mihut a luat premiul pentru cea mai buna actrita, la fel de emotionata a recunoscut ca “e ca si cum n-as fi luat niciodata un premiu in viata mea”. Din sala dl Rebengiuc ii facea fotografii cu camera digitala.

Cind s-a intors la scaune, era o complicitate intre ei, isi multumeau/se felicitau din priviri/ se bucurau fara vorbe si fara gesturi. Magia unui cuplu care a impartit multe, multi ani.

Catre sfirsitul spectacolului Dorina a zis ceva simpatic cu vocea ei de copila, iar dl Rebengiuc a mingiiat-o ca pe copii: i-a apasat nasul cirn cu aratatorul.

*

Nu stiu daca se pune, dar il iubesc pe domnul Rebengiuc, iar intilnirea pentru Moromentii 20 de ani mai tirziu, e unul dintre cele mai speciale momente pe care le pastrez in minte. Daca n-ati vazut-o pe doamna Mihut in regele Lear, ati ratat mult. E ca si cum ati fi putut sa luati masa cu Katherine Hepburn si nu v-ati dus pentru ca nu stiati cu ce sa va imbracati.

*

5485

Tabu Special Film – part 1- Morometii

Noiembrie e luna cu filme pt noi. Tabu e Special Film.

Cum revista va fi in curind la chioscuri, in toata aceasta luna voi povesti aici, intimplari cu regizori si actori, cu personaje (uneori din/de film/teatru) pe care le-am intilnit gratie frumoasei meserii de o avem.

Regulile sunt: intotdeauna chestiuni de culise, legate de film sau de teatru.

*

MOROMETE

Victor Rebengiuc in culisele sedintei foto din proiectul Fotografi si filmele lor preferate ( 3 fotografi au refacut o secventa dintr-un film care are o insemnatate speciala pt ei, il vdtzi in numarul de noiembrie).

Asteptam sa apuna soarele, ca sa avem o anume lumina.

Dl Rebengiuc discuta cu noi, imbracat in Moromete, cu iie, un pulovar gri (Benetton!! vechi si uzat, adus de acasa de la Laura, stilista) si o pereche de pantaloni pe care Laura ii tot prindea cu un ac de siguranta. (“Lasa ca daca stau asa nu se vede la poza, cind plecam de aici o sa trebuiasca prinsi”). Era foarte emotionanta imaginea, pentru ca statea pe prispa unei case din Muzeul Satului, arata exact ca in Morometii, doar ca eram la inceput de octombrie 2008, iar anii si-au spus cuvintul pe chipul si in privirea sa.

*

– Dar tu de ce ai vrut sa faci secventa din Morometii?, intreaba dl Rebengiuc catre Cosmin Bumbutz, fotograful care a avut ideea refacerii unei secvente din film la 20 de ani distanta de la premiera.

– Pentru ca e filmul romanesc cu cea mai frumoasa si mai onesta imagine.

– Cind ai vzt prima data filmul?, intreb eu tot catre Cosmin.

– In 1992 cind am dat la ATF, era in programa obligatorie.

– Eram eu rector atunci, de asta era in programa!, ride dl Rebengiuc.

– Asa e, erati rector, ride Cosmin.

*

– Nu m-am machiat in niciun film.

– In niciunul? Cum asa?

– Nu-mi place. Aaa, la Padurea Spinzuratilor, mi-au ridicat nasul cu o bucatica de material transparent, ca sa ma faca mai frumos… Adica, sa ma faca frumos. (ride)

*

S-a terminat sedinta foto, Dl Rebengiuc isi schimba hainele cu cele cu care a vnt de acasa. Suntem in zona birourilor administrative din muzeu, pe un hol, unde am instalat masa de make-up. Obisnuit cu turneele si filmarile in locuri diverse, dl Rebengiuc isi ia pantalonii de acasa, se duce intr-un colt, face un paravan cu usa holului si incepe sa se schimbe. Stiu ca pentru actori, spatiul intim nu are aceeasi valoare ca pentru mine. Astazi sunt o fata din echipa cu care maestru a muncit in ziua respectiva.

Imi mut privirea pe fereastra, desi dinsul continua sa vbsca cu mine, pentru ca momentul mi se pare mult prea intim. O legenda ( ma enerveaza rau exprimarea aia cu “monstru sacru”) se schimba la un metru de mine, cu modestia profesionistului care si-a fct treaba si acum trebuie sa plece acasa.

Se aude un zgomot ca si cum ar fi cazut ceva: niste banutzi din buzunarul pantalonilor, iar maestrul ii ridica inainte de a se imbraca. Ma intorc si vad toti cei 75 de ani ai dlui Rebengiuc; maestrul e cu pantalonii in mina, controlindu-le buzunarele, intr-un sort negru.

Si imaginea aceasta, incredibil de intima, o sa-mi ramina mereu in minte.

3393
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!