Monthly Archives : January 2014

1555655_711353558883809_829452663_ncit de stranie e mintea omului

cit de stranie e mintea omului

incerc de aproape o saptamina sa-mi aduc aminte cine cinta un cintec, cum il cheama si/sau cine l-a scris.

tot ce aveam in minte era amintirea existentei lui, cindva, in playlistul din Ipod care se chema “teatru” (il folosise Radu Afrim intr-o piesa) si o adiere de melodie, idee despre starea lui.

google nu functioneaza cu asemenea criterii de selectie.

in dimineata asta, citind un text care nu are nicio legatura cu cintecul (sau nu ma prind eu acum care ar fi legatura) s-a facut lumina.

am identificat cintecul din prima. titlu. apoi mi-a fost usor – google stie cu asta – sa identific versiunea pe care o aveam in Ipod.

si in timp ce ascultam cintecelul mi-am adus aminte si titlul unui film norvegian pe care as fi vrut sa-l recomand unor prieteni in vacanta; care, din nou, n-are nici cea mai mica legatura cu cintecul sau textul de la care s-a facut lumina.
I’m Dina, povestea unei copile care-si omoara mama dintr-un accident, tatal o inlatura emotional din viata lui, devine o salbatica si e imblinzita de un profesor (care-i devine si mentor) prin muzica.
ma rog, asta e prima parte a provestii pt ca mai incolo lucrurile se complica.

cum ambele reamintiri sunt frumoase, le las aici.

2036
Robert Wilson erhaelt Hein-Heckroth-Buehnenbildpreisminunatul Robert Wilson monteaza Rinocerii la Craiova

minunatul Robert Wilson monteaza Rinocerii la Craiova

Robert Wilson este un artist america vizionar care se exprima prin teatru, muzica si instalatii de lumini, un artist care mergea in directia teatrului multimedia cind inca nici nu definiseram corect notiunea “multimedia”.

un regizor care iubeste minimalismul si care face din fiecare piesa de teatru o bijuterie visuala.

habar n-am cum l-au convins sa vina sa lucreze ceva in romania, dar … in citeva zile incepe sa lucreze la Craiova cu echipa de acolo Rinocerii lui Eugen Ionesco.

va fi probabil unul dintre cele mai importante evenimente din teatru in anul acesta si sunt sigura ca vom merge constiinciosi la Craiova, ca turisti, ca sa vedem aceasta piesa.

*

Wilson a mai fost in Romania cu un spectacol de-al sau “Femeia marii”, o bijuterie vizuala, acum citiva ani la Festivalul National de Teatru, a tinut si un seminar atunci pt studentii de la UNATC (il am inregistrat, daca isi doreste cineva), iar in America a lucrat cu unii dintre cei mai mari actori.

acum citiva ani, Vanity Fair facea o coperta pentru numarul dedicat artei cu o fotografie cu Brad Pitt in ploaie. intregul pictorial, si coperta, erau fotografii realizate de Robert Wilson.

4415
PHO3ed139c8-786d-11e3-b161-be2a4eac12af-805x453Darth Vader, Tarzan, Hitchcock in versiune erotica

Darth Vader, Tarzan, Hitchcock in versiune erotica

un festival de film erotic care a avut loc la varsovia luna trecuta a fost promovat foarte intelectual si foarte smart.

au fost luate filme de referinta din istoria cinematografiei, pe diferite categorii de public – Razboiul Stelelor, Tarzan, Psycho – si au fost refacute afisele cu trimiteri sexuale.

e o campanie realizata cu agentia de publicitate Lowe si baietii spun ca tot ceea ce au incercat sa faca a fost sa foloseasca substratul sexual prezent in majoritatea filmelor hollywoodiene si sa-l scoata la lumina intr-o forma eleganta.

pentru amatori festivalul are loc anual la mijlocul lui decembrie, la varsovia.

ma gindesc insa ca ar fi foarte frumos sa existe un asemenea festival si la noi.

1874
pictura 1actori in picturi celebre

actori in picturi celebre

nu m-am hotarit daca e simpatic sau daca e kitschos, merg usor spre a doua varianta, dar asta nu ma impiedica sa recunosc ca e un deranj mare sa stai sa prelucrezi picturi celebre si sa le pui chipul unor vedete, ba chiar sa incadrezi expresiile acestora in context.

e parte dintr-un concurs organizat de site-ul worth1000.com pe care vi-l recomand in cazul in care vreti sa simtiti pulsul unor creativi nebuni care se joaca prin efecte speciale si photoshop. printre ei sunt cu siguranta cei care vor da trend-urile pentru multe lucruri care tin de visual in anii urmatori. si cum lumea si exprimarea/comunicarea e tot mai visuala…

iata citeva dintre creatiile din acest concurs (fotografia de cover este cu Jack Nicholson)

nicole kidman

jude law

kate perry

hugh laurie

sylvester stallone

robin williams

penelope cruz

uma thurman

3937
Her-with-Theodore-Twombly-on-red-movie-poster-wideHER – un film manipulativ si foarte foarte destept

HER – un film manipulativ si foarte foarte destept

“The past is just a story we tell ourselves.” HER

e o secventa in filmul lui Spike Jonze, HER, in care la usa personajului principal (interpretat de Joaquin Pheonix) vine o domnisoara – o iubita surogat – angajata de inteligenta artificiala cu care are o relatie. fata e un intermediar al emotiilor virtuale pe care Samantha, intelingenta artificiala, nu le poate transpune in realitate pentru ca nu-l poate atinge, nu-l poate saruta, nu poate face dragoste cu EL.

fata care suna la usa e interpretata de Portia Doubleday, o actrita de care nu ati auzit, doar ca atunci cind veti vedea filmul uitati-va cu atentie la ea. pentru citeva secunde, acolo, cind e in usa si nu rosteste niciun cuvint, dar zimbeste timid seamana teribil de tare cu Sofia Coppola.

fosta sotie a lui Jonze.

*
mi-a placut mult trimiterea aceasta subtila la viata lui, poate inconstienta, poate foarte constienta, dar vizibila pentru un spectator ca mine. cind e sa ia “chip” iubirea virtuala, atunci acesta e unul familiar celui care a scris si regizat povestea.

🙂
*
HER e unul dintre cele mai manipulative, inteligente, intime filme pe care le-am vazut in ultima vreme. se joaca in fiecare moment cu nevoia de atentie a spectatorului, iti spune o poveste despre a avea pe cineva alaturi – chiar daca nu in forma fizica -, despre nevoia de a fi atasat emotional de cineva.

cineva care sa-ti urmareasca gindurile/ faptele si care sa descopere lumea prin ochii tai. cineva care nu aduce niciun fel de bagaj in relatie, care n-are nicio prejudecata, care e deschis(a) la minte si care-ti da un confort special pentru ca are o forma de puritate: nu poate face comparatii pentru ca n-a “trait” nimic similar pina la INTILNIRE.

cineva care n-are chip si poate fi proiectia a orice ti-ai putea imagina.

cineva care te asculta si rasfata mereu – sau aproape mereu (caci spre final incepe sa aiba mici “nevoi”) – fara sa ceara nimic in schimb.

ce nu face, si abia aici e manipularea, e sa aseze corect in “lantul trofic” relatia.

pentru ca daca toti spectatorii barbati isi vor dori sa fie ca Pheonix, cu siguranta multe dintre femei vor vrea sa-l ia acasa, uitind ca niciodata nu vor putea fi atit de altruiste.
🙂

*
altfel, dupa ce veti vedea acest film si va veti gindi, fie si pentru citeva secunde doar, ca lumea chiar s-ar putea sa ajunga asa (sa-si comunice integral emotiile prin device-uri) o sa va ingroziti putin. astazi avem aproape toate device-urile care au aparut in Minority Report, de exemplu:)

*
pentru mine, HER e ultimul film dintr-o trilogie pe care trebuie sa o vedeti la acest inceput de an;

intr-o ordine pe care am sa o explic curind – Saving Mr Banks, The Secret Life of Walter Mitty si, desigur, HER.
regizori diferiti, subiecte diferite, dar cu o frumoasa legatura intre ele, redusa la o simpla fraza a lui Anatole France: “TO KNOW IS NOTHING AT ALL… TO IMAGINE IS EVERYTHING”

P.S. eu as vrea sa-l iau acasa nu pe Pheonix, ci pe Spike Jonze:)

2250
yslfilmul despre Yves Saint Laurent ii dezamageste pe francezi

filmul despre Yves Saint Laurent ii dezamageste pe francezi

Ieri a avut loc la Paris premiera filmului Yves Saint Laurent, dramatizarea romantata a vietii celebrului designer pe care francezii l-au iubit foarte mult.

Cum dragostea pentru el a fost foarte mare, miza pentru realizatorii filmului a fost foarte sus ridicata si, dupa primele reactii, nu pare ca au atins-o.

Iata citeva fotografii din film.

ce reproseaza cel mai mult criticii francezi filmului proaspat lansat e ca dintr-o viata plina de creativitate si de vise creative, in portretul cinematografic actual a ramas doar un domn depresiv cu oarece elemente maniacale.

dar dincolo de disputele de orgolii pe subiect, ceea ce e frumos de remarcat este ca francezii isi pun pe ecrane, in filme comerciale, oamenii care le-au influentat stilul de viata, pastrindu-i in memoria colectiva multi ani de acum incolo. si ca astfel tinerii isi aleg modele.

ceea ce noi n-am facut niciodata. ( filmele cu ecaterina teodoroiu, mihai viteazu sau stefan cel mare NU intra in aceasta categorie)

1933

sa dansam cu lumina

un exceptional exercitiu de coordonare tehnica, dar si o minunata idee de a imbina dansul cu tehnologia.

o trupa japoneza, pe nume enra

1331
Only in EnglandFotografii pentru calatorii de ianuarie. Londra-Paris-Berlin

Fotografii pentru calatorii de ianuarie. Londra-Paris-Berlin

text de Noemi Revnic

Dragii mei,

Pentru inceputul de an v-am pregatit trei expozitii pe care mi-ar placea mult sa le vizionez. Asadar:

Pana pe 17 martie, La Science Museum din Londra, “Only in England”, cu fotografiile regretatului Tony Ray-Jones si ale lui Martin Parr. Veti putea admira fotografiile realizate in anii ’50 si ’60 de catre Tony Ray-Jones si cele facute de Martin Parr in anii ’60-’70. Personajele principale sunt “real people” britanici, suprinsi in diverse momente personale si speciale totodata pentru privitori. Mai multe detalii aici

La Paris, pana pe 26 ianuarie, la Jeu de Paume avem o retrospectiva extraordinara a fotografului german Erwin Blumenfeld (1897–1969). Sunt expuse 300 de fotografii surprinse de artist, precum si desene si schite si colaje realizate de acesta. De neratat.

La Berlin, la Fundatia Helmut Newton va recomand expozitia fotografului american Greg Gorman, “Men”, vernisata pana in 18 mai. Expozitia a fost organizata la invitatia lui June Newton (ea insasi o fotografa pe care o admir, vaduva maretului Helmut Newton). In “June’s Room” se afla nudurile unor barbati surprinsi de camera lui Gorman (care momentan traieste in Los Angeles). Gorman s-a nascut in anul 1949 in Kansas si a devenit celebru dupa o serie de fotografii cu Jimi Hendrix, in timpul unui concert de-al starului, in anul 1968. Au urmat coperti pentru LIFE, Newsweek, Rolling Stone sau Vogue.  Aici gasiti mai multe detalii despre expozitie.

Drum bun si vizionari placute!

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe

 

1697
poveste 4chipuri pe pereti

chipuri pe pereti

m-am uitat zilele astea pe diferinte trenduri in graffiti si grafica urbana.

cel mai mult mi-au placut chipurile care spun povesti pe pereti. iata o colectie adunata de prin multe tumblr-e.

mi-ar placea sa vad asa ceva si la noi

daca stiti graffer-i sau graficieni care pot face asa ceva, va rog lasati-mi detalii la comentarii sau pe mail cristina.bazavan la gmail.com

multumesc

 

2191
martin-scorsesePR genial in echipa lui Martin Scorsese

PR genial in echipa lui Martin Scorsese

cu noul sau film Wolf of the Wall Street, Martin Scorsese a tulburat multe ape.

personajul principal e un domn care a facut inselaciuni mari si fraude uriase si nu e unul dintre cei mai iubiti in America, ba chiar nu e foarte iubit nici de fiica lui.

dupa un start sub asteptari la box office, Scorsese a mai primit o lovitura. fiica celui care a inspirat personajul principal i-a scris o scrisoare deschisa foarte foarte dura.

I hate to be the bearer of bad news, dear Kings of Hollywood, but you have been conned.

Let me introduce myself. My name is Christina McDowell, formerly Christina Prousalis. I am the daughter of Tom Prousalis, a man the Washington Postdescribed as “just some guy on trial for penny-stock fraud.” (I had to change my name after my father stole my identity and then threatened to steal it again, but I’ll get to that part later.) I was 18 and a freshman in college when my father and his attorneys forced me to attend his trial at New York City’s federal courthouse so that he “looked good” for the jury — the consummate family man.

And you, Jordan Belfort, Wall Street’s self-described Wolf: You remember my father, right?

(…)

You people are dangerous. Your film is a reckless attempt at continuing to pretend that these sorts of schemes are entertaining, even as the country is reeling from yet another round of Wall Street scandals. We want to get lost in what? These phony financiers’ fun sexcapades and coke binges? Come on, we know the truth. This kind of behavior brought America to its knees.

And yet you’re glorifying it — you who call yourselves liberals. You were honored for career excellence and for your cultural influence by the Kennedy Center, Marty. You drive a Honda hybrid, Leo. Did you think about the cultural message you’d be sending when you decided to make this film? You have successfully aligned yourself with an accomplished criminal, a guy who still hasn’t made full restitution to his victims, exacerbating our national obsession with wealth and status and glorifying greed and psychopathic behavior.

(intreaga scrisoare aici)

ce a facut echipa lui Scorsese?

la citeva zile distanta a publicat int-un ziar italian o scrisoare deschisa a lui Martin Scorsese catre fiica sa. aparent fara nicio legatura cu scrisoarea care i-a tulburat lansarea, insa pe aceeasi linie emotionala – familia – doar ca mesajul a fost dus catre pozitiv, departe de apele tulburi. si desigur cu trimitere, in orice articol aparut in presa, la wolf of the wall street.

un exemplu exceptional despre cum sa te joci cu emotiile publicului tau intr-o zona pozitiva folosindu-te de un context negativ.

practic, Scosese si-a prezentat publicului toate valorile sale, lucrurile in care crede in aceasta meserie, intr-un context foarte foarte emotional, intr-o scrisoare deschisa catre fiica sa, dar o scrisoare care vine dupa zeci de atacuri in presa generate de film si de reactiile rudelor celor care au inspirat filmul.

imi place sa cred ca exista si in Ro oameni de comunicare care sa poata gindi  un raspuns atit de inteligent, elegant si subtil. si ca exista si oameni care ar fi avut stomacul si nervii tari ca sa nu raspunda din prima certindu-se balcanic, ci sa gaseasca o solutie eleganta, rafinata de a explica de ce merg inainte, pe drumul lor.

I don’t mean to be despairing. I’m not writing these words in a spirit of defeat. On the contrary, I think the future is bright.

We always knew that the movies were a business, and that the art of cinema was made possible because it aligned with business conditions. None of us who started in the 60s and 70s had any illusions on that front. We knew that we would have to work hard to protect what we loved. We also knew that we might have to go through some rough periods. And I suppose we realized, on some level, that we might face a time when every inconvenient or unpredictable element in the moviemaking process would be minimized, maybe even eliminated. The most unpredictable element of all? Cinema. And the people who make it.

intreaga scrisoare aici

***

acum citeva zile, tocmai pentru ca filmul merge sub asteptari, in TIME era o stire care m-a facut sa zimbesc “cite injuraturi rosteste in film personajul lui DiCaprio.” era evident o stire doar de dragul de a gasi ceva nou de spus in presa, iar faptul ca o plasasera in TIME – desi nu e o informatie de calibrul acelei reviste – arata influenta, puterea, dar si disperarea echipei de comunicare a filmului lui Scosese

2371
doidoi pe o banca si perspectivele lor asupra vietii

doi pe o banca si perspectivele lor asupra vietii

o banca intr-un parc, doi oameni, mai multe vieti. o viata care vrea cu disperare sa se lipeasca de cineva ca sa nu ramina singura; o alta viata care vrea sa se dezlipeasca de altcineva din zeci de motive – de la adulter pina la plictiseala.

si toate minciunile dintre ele.

daca n-ati vazut niciodata piesa “Doi pe o banca” scrisa de rusul Aleksandr Ghelman nu stiti ca “toate minciunile dintre ele” inseamna mult. nu stiti ca “ele” sunt evenimentele din viata ei, (alt)ele sunt evenimentele din viata lui si (alt)ele sunt evenimentele si minciunile din intilnirea lor.

*

teatrul Metropolis  si regizorul Emanuel Parvu fac un experiment foarte interesant in aceste zile: reiau piesa Doi pe o banca, in acelasi decor ca in urma cu 2 ani – cind a avut premiera – dar intr-o cu totul alta montare si distributie.

daca la prima versiune cei doi – Adela Popescu si Mihai Bendeac – erau tineri si povestile lor veneau intr-o lume ca de basm (decorul e inspirat din filmele lui Tim Burton), in versiunea de acum Tania Filip si Florin Zamfirescu aduc toata drama disperarii ca au ajuns la o maturitate care ii sperie pentru ca nu au pe cineva alaturi.

acelasi text, acelasi decor, alte costume, alti actori si cu totul si cu totul alta piesa. mi se pare un exercitiu minunat sa arati astfel cit de mult se poate schimba ceva daca te uiti din perspective diferite.

*

e un moment in piesa cind personajul lui Florin Zamfirescu arunca intr-o ghena de gunoi o bucata de hirtie. Se pregateste sa tinteasca gaura tomberonului cu cocolosul de hirtie de la citiva metri distanta, isi evalueaza fortele si face un pas in fata. Se mai uita o data la gura lazii de gunoi si mai inainteaza un pas. Apoi arunca victorios nimerind perfect tomberonul.

am fost astazi la repetitii si am vazut secventa asta din rindul 5, la doua scaune distanta de regizor, despartiti de culoarul de serviciu pt spectatori.

din perspectiva mea, momentul asta arata nesiguranta personajului, dar si ego-ul lui – voia sa nimereasca tomberonul chiar cu pretul de a micsora distanta, de a trisa putin.

la final, Emanuel mi-a explicat ca pentru el a fost o cu totul alta solutie (pe care nu am sa vi-o spun insa) de a ajuns la aceasta miscare.

din nou, perspective diferite.

 

*

n-o sa vedeti asta in spectacol, desi s-ar putea sa o simtiti dincolo de orice cuvint, dar era un soi de respect si generozitate la repetitii.

regizorul Emanuel Parvu vorbea cu dvs cu ambii actori, profesori la UNATC. iar actorii ascultau solutiile regizorale cu mult profesionalism.

abia la sfirsit am aflat ca doamna Tania Filip i-a fost profesoara lui Emanuel si mi s-a parut si mai frumoasa generozitatea in lucru pe care am simtit-o de ambele parti.

*

sa mergeti sa vedeti “Doi pe o banca” la Teatru Metropolis; e o poveste dulce amara despre viata si despre minciunile rostite din disperare sau ca sa fie supravietuirea mai usoara. simbata si duminica sunt avanpremiere pentru public, iar biletele sunt puse deja in vinzare. piesa intra in repertoriu de la sfirsitul lunii.

si sa cautati “Doi” – scurt metrajul lui Emanuel Parvu inspirat de acelasi text, tras dintr-un singur cadru. un exercitiu cinematografic foarte spectaculos.

 

 

 

5469
vintdespre o nevoie de singuratate

despre o nevoie de singuratate

prin 2007-2008, am avut la revista pe care o conduceam un dosar despre singuratati de multe feluri. povestile unor oameni care resimteau singuratatea ca pe o povara si care ascundeau mici drame.

in timpul sedintei de redactie cind fiecare a prezentat subiectul pe care-l gasise, am anuntat echipa ca vreau sa scriu si eu o poveste, personala, despre nevoia de a fi singur. reversul de la ce aveam in majoritatea povestilor.

n-a protestat nimeni, le eram sefa, ma lasau oricum sa fac ce vreau.

doar ca atunci cind am scris textul, dintr-una, organic (ceva f nespecific mie pt ca in general cind ma asez la scris stiu structura, stiu ce directie are textul si unde ajung cu concluzia, plus ca editez de multe ori)  si l-am dat secretarului de redactie, Ana Oprea care era psiholog de meserie, Ana a zis “nu poti sa publici textul asta, hai sa-l mai editam”. A scos multe dintre lucrurile care ar fi parut grele pentru oameni, m-a rugat sa adaug si partea mea sociala, activa, ca sa nu inteleaga lumea ca-s prea stranie:)

nu mi-am imaginat ca textul ala va avea impact, nici nu ma interesase ce impact urma sa aiba, voiam doar sa arat printr-o poveste reala ca sunt oameni care au nevoie, din cind in cind, de o forma de singuratate ca sa se regaseasca pe ei si sa se aseze ei in ei; numai ca dupa ce a aparut revista am inceput sa primesc mailuri de la regizori, actori, de la oameni pe care nu-i intilnisem niciodata. toti ziceau “si eu sunt asa”

nu mai am textul, iar revistele vechi se afla intr-un depozit departe de mine, dar in esenta vorbeam despre cit de mult timp aveam nevoie sa asez in minte informatiile si emotiile multe pe care le primeam zilnic, cum imi luam cel putin o zi pe saptamina doar pentru mine, in care nu vorbeam, nu socializam si cum imi afecta viata personala aceasta nevoie a mea de o anume singuratate.

astazi am primit un mail cu subiectul “ca tine” si era un link la un text.

The other day I heard a fun-loving morning show radio host say she needs to be in the house alone often in order to be civil.  Having someone in another room of the same house isn’t good enough.  She can feel them there.  I loved that she said that because I am the same way.  Also, she’s a highly visible and outgoing personality, yet she still requires time to herself (completely) in order to carry on as a decent human being. Introverts are not all recluses hanging out in dusty homes with cats and classic books (not that there’s anything wrong with cats and classic books;). We get out and rock it, but then we need to withdraw from that buzz because if we don’t we will feel like an overdone steak, no life, no juice.

(…)

That hurt is there in adults’ eyes too. They don’t understand how one day we can spend every waking moment with them working, conversing, giggling, creating, smooching, etc. and the next we want to watch Downton Abbey by ourselves. They want more of the high-energy or deep listening us, but unfortunately that fun dear girl or guy can grow fangs or grow weepy if pushed to be out-going and devoted for too long.

Our brains process everything so deeply it’s tiring. We need time to live in our inner world. We need to recoup bubbly energy by visiting our thoughts, creativity and feelings. We need to go internal in order to express ourselves generously externally.  Solitude expands us (and everyone really). It makes space within us so that we can take in more from the outside.

 *

astazi nu mai sunt chiar asa cum scriam in textul din revista, adica m-am mai educat sau au avut rabdare altii cu mine si m-au imblinzit. compensez nevoia de a fi singura din cind in cind cu lungi plimbari prin parc, aproape zilnice, ca sa-mi asez gindurile, dar in continuare una dintre cele mai mari placeri ale mele (pe care mi-o duc la capat din ce in ce mai rar, din pacate) e sa stau cite o zi fara sa vorbesc, fara sa socializez cu nimeni.

si sunt sigura ca sunt multi ca mine, tocmai de asta am scris din nou despre acest subiect. poate va regasiti.

intregul text primit pe mail e aici

2676
tumblr_myka1nwFWV1qccpz7o1_500Stefan Thelen – lumea din capul nostru

Stefan Thelen – lumea din capul nostru

un artist olandez care face arta urbana – decoreaza de obicei pereti ai cladirilor abandonate – pe nume Stefan Thelen a creat o serie de picturi despre lumea din capul lui… sau nu.

seria se numeste sick of fakeness

 

 

 

in desene sunt scheleti, jucarii, animale, simboluri ale descoperirilor stiintifice. si m-a facut sa ma gindesc cam care ar fi obiectele cu care s-ar putea ilustra lucrurile din mintea mea 🙂

iata insa si alte doua ilustratii de pe peretii unor cladiri din Olanda

 

 

 

1660
Olimpia Melinte_2013_3_Credit Foto Adi BulboacaOlimpia Melinte Nominalizata la premiile Goya

Olimpia Melinte Nominalizata la premiile Goya

Olimpia Melinte, despre care scriam acum citeva saptamini ca joaca intr-unul dintre cele mai bune filme spaniole ale momentului – Canibal, a fost nominalizata la premiile Goya.
premiile care celebreaza cele mai bune productii spaniole de peste an.

rolul pe care-l face in filmul Canibal pentru care a fost nominalizata este unul foarte special si foarte greu; interpreteaza doua surori gemene care se intilnesc cu acelasi barbat in ani diferiti; iar look-ul ei este foarte schimbat de la un personaj la celalalt – e mai grasa, are o altfel de privire …

fiti happy pentru Olimpia… si tineti-i pumnii pentru ca pe 9 februarie ce ceremonia de premiere.

1755
house-of-cards-season-2-gets-two-new-faces-mad-men-and-deadwood-alums-join-castde ce astept 14 februarie

de ce astept 14 februarie

stiu e valentine’s day, dar nu de asta astept 14 februarie.

pe 14 februarie, Netflix incepe difuzarea sezonului doi al seriei House of cards.

cu Kevin Spacey pe post de senator care aspira la a fi presedinte sau la a avea o functie cit mai aproape de presedintele SUA, cu Robin Wright pe post de sotie de politician – rece si calculata, dar iubitoare si un drive pt sot, cu jocurile de culise din politica si din comunicarea politica. cu intelegerile si micile (sau mai marile) stringeri cu usa in presa.

daca n-ati vazut seria 1 , va rog tare sa o cautati.

pina atunci delectati-va cu promo-urile seriei 2, extrem de inteligent facute.

1575
retro-tvnastase vs invatatoarea spagara: sa ne intoarcem la ce conteaza

nastase vs invatatoarea spagara: sa ne intoarcem la ce conteaza

o invatatoare face presiuni meschine asupra unor parinti pentru ca nu fac cadouri suficient de consistente (dupa reperele ei) pentru profesori, directori, bodyguarzi.

rateaza tot ceea ce inseamna educatie pentru viata: cere spaga pentru aprecierea (validarea scolara) copilului si pune mai presus de orice valoarea materiala, fara sa transmita nimic din ceea ce inseamna a darui de fapt.

un politician, fost premier, e condamnat pentru a doua oara la inchisoare. pentru fraude, spaga, inselaciuni si toata lumea stie ca este un om cu un imens ego (de asta a si incercat sa se sinucida la prima condamnare) care a fost interesat intotdeauna de imaginea lui si a rezolvat ceea ce credea ca ii e util, lovind nu doar cu pumnul in masa ci si cu oricare alta arma psihologica pe care a avut-o la dispozitie odata cu puterea cu care era investit.

iar jurnalistii rateaza si ei tot ceea ce inseamna educatie pentru viata: sunt mai preocupati de nastase si-o dau la o parte pe invatatoarea spagara din agendele buletinelor lor de stiri.

din nou, nu mai vedem padurea de copaci.

sunt unii oameni care accepta (si voteaza, valindind) comportamente ca ale lui nastase pentru ca au dat spaga – la scoala, la medic, ca sa obtina o slujba. au invatat de mici ca te poti ridica mai usor cu o pirghie materiala, folosindu-te de influenta si nu de inteligenta.

astazi la buletinele de stiri, nastase ar trebui sa fie la si altele. si-ar trebui sa vedem reportaje despre ancheta invatatoarei spagare si a altora asemeni ei. si-ar trebui sa vedem reportaje despre parintii care s-au delimitat de cei care au aratat inregistrarea cu protestul invatatoarei, ba chiar i-au exclus din comitetul lor pe “nesupusii” intru spaga.

oamenii se construiesc in scoala.

nu vreau sa stiu ce invatatori/ profesori a avut adrian nastase de a ajuns asa cum este astazi, dar sper sa ne orientam astazi – pentru liderii nostri de miine – atentia asupra profesorilor si invatatorilor pe care-i avem in scoli.

si buni, si rai. pe unii sa-i dam exemplu – ca sa incepem sa gasim mentori, pe ceilalti sa-i eliminam din sistem.

depinde de noi daca subiectul asta ramine pe agenda buletinelor de stiri.

 

2197
secret_life_of_walter_mitty_ver6think big, dream bigger – walter mitty

think big, dream bigger – walter mitty

citeodata cind ne e greu, ne imaginam lucruri care ne-ar putea scoate din necaz si din care noi iesim, intotdeauna, victoriosi.
e o forma de aparare a sinelui nostru, dar si o forma de progres pentru ca poate fi motivational; psihologii au explicatii complicate care tin de repersiune, timiditate, infatilism emotional, narcisism, dar si directii pentru definitia creativitatii pentru ca day dreaming-ul a fost recunoscut de mari scriitori, compozitori sau matematicieni ca o practica “din instinct”

citeodata cind ne e greu, ne agatam de parerea cuiva sau de un cintec, sau de un zimbet ca sa invingem limitele pe care ni le punem singuri
odata validati de cei in care credem, odata gasit un punct de sprijin… chiar si rasturnarea pamintului e posibila.

citeodata avem curaj doar in mintea noastra, sau intre peretii casei noastre.
apoi descoperim ca nu am fi putut constientiza curajul daca nu ar fi existat si frica.

citeodata ne loveste in stomac cite un film sau o carte sau o melodie sau un om fara sa ne fi atins.

*
pentru un “citeodata” sa mergeti sa vedeti The Secret Life of Walter Mitty.

*
“Beautiful things don’t ask for attention”, zice un domn fotograf in film cind nu vrea sa imortalizeze un cadru pentru care altii ar fi facut orice. ba chiar si el a facut un drum lung.

citeodata, mai ales in epoca selfie-urilor, e frumos sa facem efortul sa tinem minte lucrurile, nu sa le colectionam pe hirtii/ telefoane/ camere video. e un antrenament bun nu doar pentru minte, ci si pentru suflet.

P.S.exista pasarile pe care le vedeti in trailer (si in film) ca deseneaza forme ciudate in aer. am avut privilegiul sa asist la un asemenea spectacol, acum 3 ani, in danemarca. fenomenul se numeste Blacksun si se petrece cind pasarile se pregatesc de culcare… de visare.
tot atunci l-am cunoscut si pe cel care e supranumit de national geographic omul pasare – Iver Gram, cel care intelege dialectul pasarilor, cu care am si facut un mic interviu.

1835

dance more, drink slow

imi plac la nebunie campaniile heineken (la unele dintre ele am avut bucuria sa fiu partener/promotor in RO). si-mi plac pentru ca sunt curajoase si foarte speciale.

uite cea mai recenta campanie pe care au lasat-o astazi.
un experiment intr-un club – doua nopti, acelasi numar de persoane, aceeasi durata de timp de observare – o singura diferenta. si nu, diferenta nu e in bautura/ berea care a fost servita cum v-ati astepta in primul moment.

mi se pare f tare sa faci o campanie in care nu e vorba despre vinzarile tale, ba din contra.

p.s. postarea mea nu face parte din nicio campanie. pur si simplu imi place curajul lor si-mi place brandul heineken in toata comunicarea lor, am mai scris despre asta de citeva ori:)

1547
mood-indigo-primo-trailer-ufficiale-gondry_newsMoon Indigo si aparatul care-ti face cocktailul dupa starea pe care o ai

Moon Indigo si aparatul care-ti face cocktailul dupa starea pe care o ai

e o secventa in filmul lui Michel Gondry Moon Indigo (da, cel in care incearca sa ecranizeze Spuma Zilelor a lui Boris Vian) in care Colin (care e interpretat de Romain Duris) isi duce prietenul in camera magica unde il invata sa-si prepara singur un cocktail.
are o instalatie prin care cintind la pian, starea pe care o imprima muzica e transpusa in ingrediente pentru cocktail.
cind gusta creatia spune ” cred ca e putin cam multa tristete in el”

*

ei bine, s-a inventat si in realitate, nu doar in imaginatia creatorilor de povesti, aparatul care creeaza cocktailuri amestecind bauturi cu … situatii si emotii.

Il cheama Monsieur si e un robot inteligent care inlocuie orice campion de bar-tendering; nu doar ca stie sa prepare bauturile in retelele perfecte dar stie sa tina minte unele lucruri si se prinde daca esti necajit, daca ai avut o zi grea,daca ai musafiri si… iti prepara bautura care sa te faca sa te simti mai bine

The true innovation isn’t so much the mechanical action, as it is the artificial intelligence integrated deep within the system’s software. The Monsieur utilizes a set of baked-in algorithms and other feedback-orientated features to learn each user’s personal taste and habits; it stores the data as part of a profile. If a user, for example, arrives home from work an hour later than usual, it’ll know that the person likely had a long day at the office and mix a double. And if the Monsieur senses an unfamiliar smartphone trying to connect to Wi-Fi, it deduces that its owner has a guest, in which case it prepares two drinks.

***

cit despre Moon Indigo, in cazul meu e unul dintre acele exemple ca lumea din mintea mea e foarte diferita fata de cea pe care si-o imagineaza altii cind citim aceeasi carte.

pentru mine, de data asta, cu tot Romain Duris si Audrey Tatou din dotarea distributiei, domnul Gondry n-a nimerit-o.

Spuma Zilelor din mintea mea e mult mai calda si mai tandra.

 

in schimb mi-a placut mult “Is the man who is tall happy” – conversatiile dintre Noam Chomsky si Michel Gondry, asezate de cel din urma intr-o forma animata. dar despre asta, alta data:)

1496
coffeeTheodor Paleologu – despre scoala, cocosismul la romani si lipsa structurii

Theodor Paleologu – despre scoala, cocosismul la romani si lipsa structurii

de astazi, de fapt, incepe 2014 pentru ca ne-am reintors la munca.
o sa invatam lucruri noi in zilele care vor urma, o sa traim lucruri noi si o sa ne reamintim de intimplari vechi.
o sa ne luam modele dintr-unii mai inteligenti, o sa ne luptam cu mintea si cu trupul nostru ca sa invingem oboseala, necazurile, ego-urile noastre si ale altora.

mi-ar placea sa incepeti anul acesta de noi invataturi si invataminte cu rindurile de mai jos transcrise dintr-o conferinta la Universitate pentru Asociatia Studentilor in Universitate Bucuresti, din noiembrie 2013, in care eram alaturi de domnul Theodor Paleologlu.

Cineva l-a intrebat despre identitatea romaneasca si domnia sa a raspuns relaxat despre romanisme, cu detalii din viata sa, rezultind ceea ce mie mi se pare a fi o definitie minunata a ceea ce suntem si avem de corectat la noi insine.

*
“Exista un fel de cocosism romanesc care, de fapt, compenseaza lipsa de siguranta. Cocosismul il vedem in multe fenomene, mitologizarea anumitor aspecte ale vietii romanesti sau in relatii diplomatice exagerate.

Noi avem o literature extrem de bogata despre specificul national, mai mult decit alte tari. Blaga, Noica, Nichifor Trainic, Ralea, Staniloaie. E interesanta obsesia asta, suntem atit de obsedati de definirea specificului national.

Din pacate in scoala romaneasca nu invatam suficient sa ne spunem gindurile, tot invatam pe dinafara niste chestii.
Nepoata-mea care are 21 de ani a invatat la Bacalaureat aceleasi timpenii pe care le-am invatat si eu cu 20 de ani inainte. Nu-mi venea sa cred

(din sala: probabil ca si nepotii dvs vor invata)

In Romania se intimpla acest gen de cocosism care compenseaza increderea de sine tocmai pt ca lucrurile sunt asa in invatamint – si pe vremea lui Ceausescu era si mai rau cu latura asta represiva, cu descurajarea gindirii – care a ramas insa in invatamint-, descurajarea increderii in sine, descurajarea spiritului critic. Sa inveti pe dinafara, toate astea erau prezente, si inca mai abitir.

Din cauza asta nu-mi bateam capul sa fiu premiant, ma concentram pe ce imi placea mie mai mult si asta era. Tin minte ca ajunsese profesoara de matematica sa se roage de mine sa copies ceva, ca sa=mi dea o nota. Nu indraznea sa-mi dea o nota proasta ca eram o glorie a liceului pentru ca eram bun in alte domenii.
Eu citeam Blaga si jucam teatru putin.

Dar cind am ajuns in Franta, intr-o scoala catolica, pentru ca sistemul lor favoriza gindirea critica, dintr-o data am devenit un elev model care ilustra parca o notita din jurnalul lui Titu Maiorescu, de la 16 ani cind era la Viena intr-un liceu si scria “o sa le arat eu magarilor de vienezi ce va sa zica un roman”.

Faptul ca m-am format in Franta a rasucit un resort interior, am practicat un stahanovism intellectual dus la extrem.

Cind eram la Berlin si erau studenti din multe tari puteam sa recunosc un eseu scris de un roman pe neve: pentru ca avea idei interesante, dar era o ciulama. Fara organizare, fara structura.

Iar cind am ajuns eu in Franta exact asta imi reprosau profesorii; spuneau in mod regulat “idei excelente, cultura remarcabila, lipsa totala de metoda”.

Se refereau la structurare, la plan pe care noi nu-l invatam in scoala.”

2570

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!