La Fashion Week București, o tânără a purtat o haină de pe Shein. Nu a întrerupt o prezentare, nu a insultat un designer și, din câte tim, nu a atentat la ordinea publică. A purtat o haină de pe un site chinezesc cunoscut pentru prețurile foarte mici.

Pentru câțiva oameni din online, gestul a fost suficient ca să înceapă un mic proces de modă, cu verdictul pronunțat înainte ca inculpata să apuce să-și scoată paltonul. Am aflat astfel că există un cod vestimentar nescris pentru a avea voie să iubești moda.

Nu vreau să transform Shein într-un simbol al libertății. Fast fashion ridică întrebări serioase despre mediu, despre producție și despre obiceiul nostru de a cumpăra lucruri care ne plac exact până când ajung acasă. Sunt întrebări necesare. Dar o conversație despre consum responsabil nu devine mai credibilă când e însoțită de ironii la adresa unei tinere.

Episodul mi-a amintit de o particularitate a micii noastre lumi fashion: uneori, siguranța cu care dăm verdicte e invers proporțională cu timpul petrecut studiind istoria modei. Știm ce geantă s-a lansat joi, ce pantofi poartă o vedetă vineri și ce trebuie declarat demodat până luni. Mai rar ne interesează de unde vin siluetele, ce spun hainele despre epocile lor sau de ce eleganța n-a fost niciodată doar o chestiune de etichetă. Instagramul este excelent pentru inspirație; ca universitate de istoria costumului, are totuși niște lipsuri.

O colegă care studia istoria modei la Paris mi-a povestit cândva ce i-a spus un profesor, după ce îi dăduse din nou o notă modestă: „Voi, cei din țările comuniste, mai aveți nevoie de câteva zeci de ani ca să înțelegeți și să simțiți luxul. Se vede inclusiv din felul în care vă așezați pe un scaun.”

Am considerat observația nedreaptă și arogantă. O consider și acum. Dar m-a făcut să mă gândesc la diferența dintre a cumpăra lux și a avea o educație a luxului. Prima se poate rezolva cu un card. A doua cere timp, curiozitate, experiență și ceva mai greu de găsit decât o geantă rară: naturalețe.

Noi am recuperat enorm în ultimele decenii. Avem acces la informație, la colecții, la branduri, la muzee și arhive digitale. Dar uneori am construit repede etajele și am lăsat fundația pentru mai târziu. Și atunci confundăm prețul cu valoarea, exclusivitatea cu gustul și o invitație la Fashion Week cu o diplomă în estetică.

Moda are, desigur, o ironie superbă: ne îndeamnă neobosit să fim noi înșine, cu condiția să devenim altcineva în fiecare sezon. Ne cere personalitate și ne vinde instrucțiuni. Ne spune să fim originali, apoi ne arată exact cum arată originalitatea acestui an.

De când a devenit însă eleganța o problemă morală? De când o haină ieftină spune totul despre omul din ea? Și, mai ales, dacă iubim atât de mult moda, de ce ne deranjează tocmai libertatea cuiva de a se îmbrăca altfel decât am fi ales noi?

Poate adevăratul lux nu e să recunoști un brand de la zece metri, ci să nu simți nevoia să-i explici altcuiva că nu și-l permite. Poate bunul-gust începe exact în locul în care se termină dorința de a-l demonstra.

Și poate că întrebarea nu este dacă avem nevoie de haine noi, ci dacă avem vieți în care să ne simțim bine și în cele vechi. Inclusiv atunci când cineva, la o prezentare de modă, poartă ceva despre care noi credem că nu e potrivit.