O știu pe Alina din perspectiva muncii noastre. Îmi place mult că e un om preocupat constant de educație, gata oricând să împartă ce știe cu oricine are nevoie de ajutor.

Alina Galeriu este specialistă în comunicare și relații publice, cu o experiență de peste 18 ani în jurnalism, publicitate și PR. Și-a început cariera în presă, la IQads, apoi a lucrat în câteva dintre cele mai cunoscute agenții de comunicare din România, înainte de a-și înființa, în 2014, propria agenție, Galeriu & Partners PR.

De-a lungul anilor, a coordonat campanii pentru branduri internaționale și românești din domenii precum beauty, lifestyle, sănătate și retail. Este absolventă a Facultății de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA, unde, din 2018, este și cadru didactic asociat la masteratul de Social Media și Marketing Online. Experiența ei îmbină perspectiva jurnalistului cu cea a antreprenorului și a profesionistului care construiește strategii de comunicare și relații de durată între branduri și public.

Simțiți puțin din personalitatea ei din răspunsurile la cele 6 întrebări esențiale.

18/100 Alina Galeriu

Ce înseamnă speranța pentru tine?

Cred că speranța e și un test de credință, dar și de reziliență. Speranța are un soi de naivitate frumoasă, acea încăpățânare cu care vizualizezi o rezolvare pentru orice problemă, chiar și atunci când ești în tensiune și toate indiciile te-ar îndreptăți să fii deznădăjduit. Pe de altă parte, speranța e și o formă de curaj. Ca și cum, în mijlocul unui taifun, reușești să îți păstrezi cumpătul și să te concentrezi pe proverbialul calm de după furtună.

Sper că nu voi pierde niciodată capacitatea de a spera, pentru că atunci când te lași demoralizat de problemele care apar pe traseu riști să nu mai ajungi la destinație și cu siguranță să nu te mai bucuri de drum. Iar speranța, cu ușoara ei doză de irațional, rămâne seva acțiunii, cel puțin pentru mine.

  Ce ai sacrificat pentru succesul de până acum?

Când citesc sintagma ”succesul de acum” mi se activează sindromul impostorului. Care succes ? Sunt atâtea zone imperfecte la care am de lucrat, pe toate planurile, sunt atâtea greșeli pe care le-am făcut, oameni pe care poate i-am dezamăgit… În viziunea mea inițială despre succes, cea naivă, totul ar trebui să fie așezat, echilibrat și impecabil ca să te numești un om de succes. Așa că nu mă simt încă acolo. Realmente, simt că mai e mult de finisat până la versiunea finală, cea de succes. Dar chiar și așa, sacrificii au existat, ce-i drept. Probabil timpul ar fi prima resursă sacrificată, timpul petrecut cu cei dragi, timpul, alocat micilor capricii personale, timpul e întotdeauna sacrificat pentru un pas în plus pe scara succesului. Poate îl puteam investi mai bine, mai cu folos, poate l-am risipit uneori, pe drumuri care nu au dus nicăieri, cert este că moneda de schimb cu care joci e asta, a timpului… și ar merită să fie prețuită mai mult.

În plus, am sacrificat tihna unei vieți simple. Am fugit mereu de monotonie și rutină, și m-am aruncat într-un slalom printre sarcini de tot felul și roluri profesionale multiple: de la responsabilitățile de management și administrare business la Galeriu & Partners, la munca execuțională de comunicator care îmi place și mă animă zi de zi și până componenta de cercetare academică din prisma studiilor doctorale pe care le-am finalizat anul trecut, cât și pedagogică, pentru că sunt cadru didactic asociat la SNSPA. Așadar nicio zi nu seamănă cu alta, iar creierul meu are în permanență (prea) multe taburi deschise. Partea bună este că… da, am sacrificat liniștea, dar am câștigat bucuria de a nu mă plictisi niciodată!

 Ce ai fi dispus să sacrifici pentru a deveni cel mai bun din lume, pentru a ajuta oamenii la nivel global și pentru a intra în istorie?

Nu cred că a intra în istorie echivalează neapărat cu a fi un om bun. Avem multe exemple de tirani și dictatori care au intrat în istorie ! Așa că nu știu dacă ar fi vreodată un obiectiv pentru mine acela de a avea un succes global. Talente de tipul cântat, dansat, dramaturgie nu am, așa că nu pot să sper în mod realist la vreo carieră la Hollywood, deci nu văd în ce scenariu aș putea să îmi doresc această faimă mondială. Și tocmai pentru că nu vizualizez scenariul ca fiind plauzibil, nu simt că aș putea sacrifica prea multe. Cu siguranță nu familia, oamenii dragi. Cu siguranță nu principiile mele de viață.

Și chiar dacă, de dragul exercițiului, luăm în calcul că este un obiectiv nobil, de a ajuta oamenii la nivel global, așa cum este formulată întrebarea, îmi vine greu să fac o listă cu lucruri ușor de sacrificat. Probabil, dacă aș crede foarte mult în acest scop nobil aș sacrifica timp, energie, bani. Dar nu totul, nu orice. Cred că nimic ce e dus la extrem nu e ok, nici măcar de dragul unui vis nobil. Este nevoie de echilibru în toate, iar promisiunea ”fac orice pentru asta” sună periculos pentru acest echilibru. Lucrurile oricum se întâmplă în ritmul lor, și uneori orice și oricât am fi dispuși să sacrificăm pentru a grăbi acest ritm nu va funcționa. În plus, foarte multe sacrificii riscă să aducă un gust amar, pentru că atunci când prețul plătit a fost prea mare, când ai dat prea mult din tine ca să ajungi undeva, nu numai că nu te mai bucuri pe deplin de reușită, dar riști să nu te mai recunoști măcar și ajungi să îți dai seama că te-ai pierdut pe tine pe drum. Acesta e genul de risc pe care n-aș vrea să mi-l asum.

Și apoi nu cred că trebuie să fie cineva cel mai bun din lume și atât. Nimeni n-ar trebui să pună monopol pe bunătate. Ne este tuturor mai bine când reușim să multiplicăm această bunătate și să fim împreună cât mai buni. Așadar ”la fel de bun ca oamenii buni” cred că este un grad de comparație suficient. Implicația că îți dorești să fii tu mai bun sau cel mai bun vine cu o doză de ego care strică armonia. A fi bun, un om realmente bun, cred că ar trebui să fie suficient. Bunătatea este sau nu este. Nu poți să o cântărești sau să o măsori. Și cu atât mai mult cu cât o măsori în lucruri pe care le-ai sacrificat pentru a o obține !

 Ce înseamnă puterea pentru tine?

Cred că puterea implică mult discernământ în acțiune. Să știi că poți face mult rău sau mult bine celor din jur, dar să alegi să faci bine. Să ghidezi, nu să controlezi. Să accepți ce nu poți schimba, fără lamentări și să te repliezi imediat ce ai căzut. Să cauți o rută nouă de fiecare dată când se închide un drum și să poți imagina mereu trasee noi. Cred că un om puternic știe că poate foarte mult, știe cum să își dozeze efortul și energia, ce resurse să angreneze, la cine să apeleze pentru sprijin, pe cine să evite, când și ce să spună, dar și când să tacă. Un om puternic pare mereu calm și în control, chiar și când simte furtună în interior, și este cel pe care îl caută ceilalți din priviri pentru direcție. Un om puternic impune respect, dar trezește și admirație, pe de o parte poate să te sperie, dar și să te fascineze.

Pentru ce îți ești tie recunoscătoare, o trăsătură de caracter/ o aptitudine care te-a ajutat?

Pentru capacitatea de a spera că lucrurile se vor rezolva când e greu, când e tare întuneric, dar cumva speri că acea lumină pe care o cauți nu va întârzia să apară, alături de capacitatea de a acționa, cu reziliență, ambiție și determinare. Sunt un om care nu renunță ușor, își trage seva din speranță și pune osul la treabă să facă lucrurile să se întâmple. Nu stau să mă plâng că e greu, dar nici nu stau să aștept să se rezolve de la sine. Sunt recunoscătoare pentru combinația asta de idealism, credință și acțiune.

 Cui i-ai cere iertare și nu ai avut curaj sau putere până acum?

Mi-aș cere iertare mie pentru toate dățile când nu am știut sau nu am putut să spun ”nu”, când m-am lăsat pe ultimul loc pe lista priorităților și am zis mereu ”da” oricât de greu sau incomod îmi era, când am ales să pun mai mult preț pe urgențele altora, decât pe propriile nevoi. A fost o lecție greu de internalizat pentru mine, cea de prioritizare de sine.

Încă mai am de învățat la acest capitol, dar cu siguranță am început să fac pași în diecția bună. Ceva a început să se schimbe de când am devenit mamă și am observat că a mă pune pe mine jos pe lista priorităților îl impacta și pe copilul meu, iar acesta a fost declick-ul de care aveam nevoie să spun stop și să reevaluez. Pentru că pentru copii facem orice, nu-i așa ?! Iată, învățăm chiar și iubirea de sine datorită lor. Cel puțin în cazul meu așa a fost !

Așadar, primului meu copil îi mulțumesc pentru această lecție și i-aș cere și lui iertare pentru ca nu am știut-o de la început. Iar celui de-al doilea copil i-aș cere iertare ca mi-a luat mulți ani să îmi fac curaj să o iau de la capăt pe drumul maternității, că mă lăsam copleșită de greul pe care l-am simțit prima dată când am devenit mamă și dadeam un copy-paste mental ca și cum din nou va fi la fel. Dar realitatea este că nu este la fel, pentru că nici eu nu sunt la fel. Tot ce am învățat ca mamă a primului meu copil, toate lecțiile de dezvoltare de sine și iubire de sine s-au așezat într-o versiune upgradată a mea, doar că mi-a lipsit o vreme curajul să o văd cu adevărat.

Apoi, i-aș cere iertare și soțului meu pentru că în ultimii ani am pus frână acelei laturi de aventurier explorator din mine, cea care era mult mai prezentă în versiunea mea mai tânără, dar care a cedat locul altor roluri mai domestice de-a lungul anilor. Însă, de anul acesta, odată cu lansarea EpicVista Experience încerc să revitalizez și această fațetă a personalității mele, și de dragul lui, dar și pentru ca îmi este mie dor de adrenalina și efervescența pe care numai călătoriile le pot aduce pentru a condimenta cotidianul cu acea doză de sare și piper care să facă viața să merite trăită.