Cred că întâmplarea cu președintele Nicușor Dan și jurnalistul Ovidiu Vanghele ar putea fi un context bun să învățăm câte ceva despre etică și jurnalism, atât ca oameni care practică această profesie, cât și ca simpli cetățeni.

Mai întâi, aș vrea să spun că mi-a plăcut mult felul în care Ovidiu Vanghele a administrat această criză de imagine personală. Îmi imaginez că a fost greu de primit observația, frontal și în direct la televizor, cu zeci de alți jurnaliști alături.

Bine, ar fi fost greu de primit și dacă domnii Vanghele și Dan ar fi fost doar ei doi, față în față, fără nimeni altcineva alături, pentru că, așa cum simt eu, pentru Ovidiu a fost mai degrabă despre credința lui și lupta pentru ceea ce este drept, nu despre percepția celorlalți.

Nu știu dacă l-a sfătuit cineva sau a fost doar instinctul lui, dar mi-a plăcut mult că și-a recunoscut rapid greșeala, după ce a identificat ceea ce scrisese la nervi și supărare. Și că a fost consecvent în declarațiile lui, în toate podcasturile – bine alese – la care a fost invitat.

(Îl înțeleg și pentru ce era revoltat. Cazul pe care îl investigase se referea la un preot care a agresat sexual câteva SUTE de copii, iar procuroarea pe care o susținea Nicușor Dan nu trimisese dovezile la care avusese acces către instituția care putea ancheta. Pentru cei care nu știu povestea, a fost nevoie de aproape doi ani ca preotul să fie arestat. Întreaga anchetă despre episcopul Cornel Onilă și călugărul arhimandrit Sebastian Jitaru o puteți citi pe safielumina.ro și este realizată de Diana Oncioiu, Vlad Stoicescu și Ovidiu Vanghele.)

Cred că este greșit modul în care președintele Nicușor Dan a ales să semnaleze această greșeală de exprimare/abordare în spațiul public. Dar, dacă tot s-a întâmplat nefăcuta – și nu este domnul Vanghele cel mai rău dintre jurnaliștii noștri –, să ne uităm puțin la ce s-a întâmplat în alte țări, în situații asemănătoare.

Să așezăm contextul: libertatea de a critica nu trebuie confundată cu dreptul de a umili, iar jurnalismul nu ar trebui să devină un concurs de insulte. În România și în presa internațională există numeroase cazuri în care autoritățile de reglementare sau chiar companiile media și-au sancționat ori avertizat propriii realizatori pentru limbajul folosit. Dincolo de scandalurile individuale, aceste exemple ridică o întrebare importantă: unde se termină jurnalismul și unde începe activismul?

Una dintre cele mai periculoase confuzii ale spațiului public contemporan este aceea dintre curaj și agresivitate. Am ajuns să considerăm că un jurnalist este cu atât mai curajos cu cât vorbește mai tare, folosește cuvinte mai dure și își umilește mai spectaculos adversarii. Uneori, publicul confundă vehemența cu competența, iar popularitatea cu credibilitatea.

Numai că istoria recentă a presei demonstrează că lucrurile sunt ceva mai complicate. În democrații cu o tradiție jurnalistică solidă, moderatorii, comentatorii și jurnaliștii sunt trași la răspundere pentru afirmațiile lor, inclusiv atunci când au audiențe impresionante.

De la CNN la televiziunile românești. Cazuri în care limbajul a atras sancțiuni

În februarie 2023, Don Lemon, una dintre vedetele CNN, a provocat un scandal după ce a afirmat, într-o emisiune matinală, că Nikki Haley, politiciană republicană în vârstă de 51 de ani, nu s-ar mai afla în perioada ei de maximă valoare, făcând referire la vârsta femeilor.

Declarația a fost considerată sexistă și irelevantă pentru evaluarea competențelor politice ale lui Haley. Conducerea CNN l-a criticat public pe Lemon, iar directorul executiv de atunci, Chris Licht, a anunțat că prezentatorul va participa la un program formal de pregătire profesională. Lemon și-a cerut scuze.

Cazul este relevant pentru că reacția companiei nu a fost determinată de poziționarea politică a jurnalistului, ci de felul în care acesta și-a exprimat opinia. CNN a transmis că responsabilitatea editorială se aplică inclusiv vedetelor televiziunii.

În Marea Britanie, un scandal și mai grav a izbucnit în septembrie 2023, la postul GB News, când Laurence Fox, actor și comentator politic, a făcut afirmații misogine despre jurnalista Ava Evans, în timpul unei emisiuni prezentate de Dan Wootton.

Fox a atacat-o personal pe jurnalistă, reducându-i contribuția profesională la aprecieri degradante despre aspectul ei fizic și atractivitatea sexuală. Televiziunea i-a suspendat atât pe Fox, cât și pe Wootton, iar ulterior a renunțat și la colaborarea cu Laurence Fox.

În martie 2024, autoritatea britanică de reglementare Ofcom a stabilit că emisiunea încălcase regulile privind conținutul ofensator. Instituția a criticat nu doar intervenția invitatului, ci și reacția insuficientă a moderatorului.

Asta arată că responsabilitatea jurnalistului nu se limitează la ceea ce spune el însuși. Un moderator are obligația profesională de a interveni atunci când invitații transformă o dezbatere într-un spectacol al umilirii, o latură a relației jurnaliștilor cu invitații care se încearcă să fie abordată superficial și în România.

Mai ales că nici România nu duce lipsă de exemple de exprimări extrem de agresive ale jurnaliștilor, în direct la televizor, nu pe rețelele sociale, cum a fost cazul lui Ovidiu Vanghele.

În februarie 2025, Consiliul Național al Audiovizualului a amendat postul Realitatea Plus cu 10.000 de lei pentru limbajul folosit în mai multe ediții din decembrie 2024 ale emisiunii „Culisele statului paralel”, moderată de Anca Alexandrescu. CNA a reținut utilizarea repetată a unor expresii precum „Marș, mă!”, „Marș, javrelor!” și „Javrelor”.

Într-un alt caz, din aprilie 2013, CNA a amendat Antena 3 cu 10.000 de lei pentru limbajul injurios utilizat de Mircea Badea în mai multe ediții ale emisiunii „În gura presei”. Autoritatea a subliniat că dreptul la opinie nu justifică folosirea expresiilor de natură să afecteze demnitatea persoanelor.

Mai recent, în ianuarie 2026, România TV a primit o somație publică pentru limbajul injurios folosit în emisiunea „Punctul culminant”, difuzată în octombrie 2025.

În aceste cazuri trebuie făcută o precizare juridică: CNA a sancționat radiodifuzorii, nu a aplicat amenzi personale jurnaliștilor. Responsabilitatea editorială și cea juridică nu sunt întotdeauna identice, iar televiziunile noastre își protejează jurnaliștii agresivi verbal (cel mai adesea, aceștia au acordul managementului pentru exprimările lor).

Critica dură este legitimă. Insulta nu este un argument.

Un jurnalist nu trebuie să fie permanent politicos, moderat și preocupat să nu deranjeze pe nimeni. Dimpotrivă, jurnalismul de investigație presupune adesea confruntarea puterii, denunțarea corupției și publicarea unor adevăruri incomode. Un jurnalist poate demonstra că un politician a mințit, că un ministru a gestionat iresponsabil bani publici sau că un director de companie a încălcat legea.

Nici ironia, nici sarcasmul și nici limbajul polemic nu sunt, în sine, incompatibile cu jurnalismul.

Există chiar o hotărâre importantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, Oberschlick împotriva Austriei (nr. 2), din 1997. Jurnalistul austriac Gerhard Oberschlick fusese condamnat după ce îl numise „idiot” pe politicianul Jörg Haider. CEDO a considerat condamnarea disproporționată, ținând cont de contextul politic și de caracterul provocator al declarațiilor politicianului.

Diferența esențială este între o judecată de valoare argumentată, formulată într-un context de interes public, și atacul personal gratuit, care nu aduce nicio informație relevantă.

Să demonstrezi că un politician este incompetent este jurnalism. Să-l numești repetat cu apelative degradante, fără să explici ce a făcut greșit, este altceva.

Un argument poate schimba opinia unui om. O insultă, de cele mai multe ori, nu face decât să-i confirme prejudecățile.

Cred că aici se află una dintre cele mai importante discuții despre viitorul presei: care este diferența dintre jurnalist și activist?

Activismul și jurnalismul pot avea preocupări comune: apărarea drepturilor omului, combaterea discriminării, protejarea mediului sau lupta împotriva corupției. Ambele pot contribui la progresul unei societăți. Dar au misiuni și reguli diferite.

Un activist pornește, în general, de la o cauză pe care dorește să o susțină. Caută să convingă, să mobilizeze oameni, să determine schimbări legislative sau politice. Este o activitate legitimă și necesară într-o democrație.

Jurnalistul are o altă obligație: să caute, să verifice și să prezinte faptele, inclusiv atunci când acestea îi contrazic propriile convingeri.

Activistul își poate construi discursul în jurul unei tabere. Jurnalistul trebuie să fie capabil să investigheze inclusiv tabăra cu care simpatizează.

Un jurnalist poate avea opinii politice, poate scrie editoriale și poate susține public anumite valori. Dar trebuie să delimiteze clar informația de comentariu, să nu manipuleze contextul și să respecte dreptul la replică.

De exemplu, codul de etică al Society of Professional Journalists din Statele Unite insistă tocmai asupra acestor principii: verificarea informațiilor, transparența, corectarea erorilor, delimitarea comentariului și activismului de relatarea jurnalistică și tratarea oamenilor cu respect.

Iar standardele Reuters pun accent pe acuratețe, imparțialitate, evitarea senzaționalismului și conștientizarea propriilor prejudecăți.

Nu înseamnă că jurnalistul trebuie să fie lipsit de emoție sau de valori. Înseamnă că valorile personale nu pot înlocui verificarea faptelor.

Când publicul începe să aplaude jignirile

Există și o responsabilitate a publicului în această transformare a presei.

Rețelele sociale recompensează indignarea. Un fragment în care cineva insultă un adversar politic poate deveni viral în câteva minute. O investigație documentată timp de șase luni are nevoie de mult mai mult efort pentru a ajunge la aceeași audiență.

În această competiție, există tentația ca jurnalistul să devină un personaj, să-și construiască o comunitate de susținători care așteaptă de la el confirmarea propriilor convingeri și să trateze orice critică drept un atac al adversarilor.

Problema apare atunci când succesul nu mai este măsurat prin informațiile noi aduse publicului, ci prin numărul celor care aplaudă umilirea unei alte persoane.

În acel moment, publicul nu mai primește jurnalism, ci spectacol ideologic.

Și poate că cea mai gravă consecință nu este degradarea unei singure emisiuni sau reputația unui singur realizator, ci pierderea treptată a încrederii în întreaga profesie.

Într-o societate în care oamenii au din ce în ce mai puțină încredere în instituții, avem nevoie de jurnaliști care verifică puterea, inclusiv atunci când acea putere aparține oamenilor pe care îi simpatizează.

Avem nevoie de voci incomode, de întrebări insistente, de investigații curajoase. Nu de o presă obedientă, dar nici de o presă care confundă vulgaritatea cu independența.

Pentru că jurnalismul nu presupune să nu ai convingeri. Presupune să nu le lași să fie mai importante decât adevărul.

Iar curajul unui jurnalist nu se măsoară în cât de tare poate să jignească un om, ci în cât de bine poate să demonstreze, cu dovezi, că acel om a greșit.

Un jurnalist bun nu are nevoie să-și umilească adversarul. Are nevoie să fie atât de bine documentat, încât argumentele lui să nu poată fi ignorate.