Araya A. Hargate este un model tailandez transformat in actrita care a facut ravagii la Cannes zilele trecute cu o minunata rochie Zac Posen.
si-acum iata una dintre rochiile vedeta ale lui Audrey Hepburn create de Givency in urma cu mai bine de 30 de ani
nimic nu e nou sub soare, nici macar (sau mai ales) in moda.
pina acum trei ani habar nu aveam cine e Nuri Bilge Ceylan, un super regizor turc, foarte talentat si cu o perspectiva foarte originala asupra cinema-ului.
in 2011 Miruna Berescu l-a invitat la Festivalul International de Film Independent Anonimul si stiam ca facuse mult lobby ca sa-l convinga sa vina in tara noastra (in calitate oficiala, sa-i vada lumea filmele, pentru ca el altfel mai fusese la Dakino si se plimbase prin tara cu masina fiind foarte surprins de ritualurile noastre de inmormintare.)
pentru o zi am avut informatia ca s-ar putea sa ajung la Sfintul Gheorghe in acelasi timp cu el, iar asta insemna o plimbare cu barca impreuna si am intrat in panica: am pus mina si am citit tot ce am gasit despre el, gindindu-ma ca trebuie sa ma conversez cu omul, macar de politete, si stiam ca e o persoana retrasa si foarte discreta.
spre linistea mea, s-a schimbat modificarea, nu am mai ajuns simultan la Anonimul, dar lecturile din ziua respectiva m-au marcat foarte tare; am descoperit atunci un Ceylan foarte foarte emotional si cu radacini adinci si sensibile in familie.
mi-a placut filmul lui din festival si la masterclass-ul pe care l-a sustinut, m-am trezit sa-l intreb despre expozitia foto pe care i-a dedicat-o tatalui lui.
(tatal lui e in aceasta fotografie)
a ascultat intrebarea dupa care s-a pornit pe un raspuns lung, amplu, din care intelegeai ca nu are o relatie buna cu tatal lui, ca tata e o persoana foarte retrasa pe care a incercat sa o inteleaga si sa o pastreze memoriei prin proiectul fotografic la care facusem referire.
a raspuns mai bine de 5 min la o intrebare de 5 cuvinte.
foarte personal, foarte cu garda jos.
(despre singuratatea tatalul, despre interviul pe care i l-a luat mamei si cum ea plingea la raspunsuri, iar tatal ridea… puteti citi aici povestea din 2011)
de atunci, de la marturisirea aceea, il iubesc foarte tare pe Nuri Bilge Ceylan si ma bucur imens ca anul asta el e marele cistigator la Cannes.
aseara am aflat vestea ca a luat Palme D’Or chiar de la Miruna Berescu, care s-a bucurat ca si cum ar fi facut parte din echipa lui.
filmul cu care Nuri Bilge Ceylan este marele cistigator la Cannes se numeste Winter Sleep si este povestea unui actor, a sotiei sale cu care nu are o relatie foarte linistita si a surorii lui care tocmai a divortat.
sper din tot sufletul sa-i vedem filmul la Anonimul
“Mai scrie-mi o data numarul de telefon, te rog”, mi-a zis dupa ce hirtia pe care scrisesem tocmai ce cazuse pe jos intr-o balta.
“Nope, e un semn al sortii ca nu ne e menit sa ne intilnim. Sa nu ne opunem ei. Asta e.”, i-am raspuns hotarita.
“Si de ce ne-am intilnit in seara asta intimplator daca nu ne era menit?”, a replicat el repede aratind acuzator cu degetul catre mine.
“Habar n-am. Nu e un semn, e doar un feeling, nu stiu mai mult.”
“Si daca totul e in miinile noastre? Crezi ca daca stam si asteptam o sa ne livreze soarta informatiile despre noi pur si simplu?!”
“Stii ce? E cea mai buna idee pe care ai avut-o in seara asta. Scrieti numele si numarul de telefon pe bacnota asta.”
***
Va suna cunoscut? Probabil ca da. Probabil ca v-ati dorit sa fiti in filmul asta…Serendipity.
Eu joc in el de o viata, chiar cred in soarta si in semnele ei (si le vad adesea in jurul meu, spre disperarea sau amuzamentul prietenilor mei caci uneori iau decizii care mai de care mai surprinzatoare). Si cred ca daca e sortit sa se intimple ceva, se va intimpla. Mai ales in iubire:)
Ieri am fost la propriu in filmul asta. Adica eram ca si cum i-as fi dat eu replica lui John Cusack, desi nu-s atit de dragalasa si de frumusica precum Kate Beckinsale.
Ieri m-am jucat cu un mega mega televizor Samsung Curved Ultra HD TV si pentru ca stiam ca are o calitate de 4 ori mai mare imaginii decit a televizoarelor HD, iar simpaticii de la Samsung mi-au dat voie sa vin cu ce film vreau eu sa vad, am adus DVD-ul cu Serendipity, ca sa simt ca joc si eu in povestea asta:)
Ecranul curbat da o profunzime imaginii, exista si un adaptor de culoare cu un algoritm super inteligent (Auto Depth Enhancer) care iti da senzatia ca esti acolo parte din poveste. Practic ii vedeam fiecare fir de par din cap al lui John Cusack atit de mare era rezolutia imaginii.:)
Mi s-a explicat apoi ca tehnologia UHD Dimming contribuie la optimizarea calitatii imaginii, prin procesarea fiecarui bloc de imagine, redind nuante de negru mai profunde si un contrast imbunatatit, asa se explica de ce eu vedeam ferestrele zgiriie norilor din planul doi mai clare decit le vad pe strada, cind imi uit ochelarii acasa.
Samsung Curved Ultra HD Tv poate fi cumparat de la magazinele din Romania de citeva saptamini si, vestea cea mai simpatica pe care am aflat-o e ca toate cele 4 TV-uri care au fost intr-un superstore pentru un demonstrativ s-au vindut in aceeasi zi.
E o experienta spectaculoasa pe care o ai ca privitor si ar trebui sa o incercati, gasiti mai multe detalii pe aceasta pagina, unde va si puteti juca asemeni mie. Bine, nu puteti sa jucati in filmul meu, ci in functie de preferintele pe care le aveti – calatorii, filme, sport – va puteti genera propriul trailer in care aveti rolul principal.
Pentru ca ma jucam cu un Smart Tv, evident ca am vrut sa vad ce face si functia Multi Link (poti vedea simultan pe ecran, un canal tv si poti naviga pe internet) si tot navigind prin aplicatiile deja existente am descoperit o sectiune de content special original unde era… concertul VUNK, Numai la doi de la Hard Rock Cafe.
Nu m-am mai uitat la el pentru ca in filmul asta jucasem la propriu (am amintirea cum pazeam niste jurnalisti sa nu filmeze o piesa foarte noua, CURAT, care voiam sa ramina doar pentru inregistrarea integrala a show-ului), dar m-am amuzat de coincidenta.
Samsung ofera content special, exclusiv, pentru proprietarii televizoarelor sale smart si vorbim aici de aplicatii catre publicatii din Romania si concerte.
Altfel, mai spun o data ca e foarte tare senzatia de spectator la televizorul Samsung Curved Ultra HD si va recomand sa o incercati in magazinele de specialitate. Puteti sa luati cu voi dvd-ul cu filmul preferat si cine stie, poate aveti noroc sa jucati si voi putin in el:)
P.S. Just for fun o info, si eu am desenat pe corp, departe de ochii publici, o dispunere specifica, faimoasa, de stele. Ca-n filmul Serendipity. Pentru ca nimic nu e intimplator.
in caz ca va uitati cu jind la fotografiile de la Cannes si ziceti ce minunatii de rochii si de make-up au doamnele de pe covorul roshu, am ceva tres simpa pt voi.
in fiecare an L’Oreal Paris, ca partener oficial al festivalului, are in grija make-up vedetelor de pe covorul roshu si, cu acordul vedetelor care sunt imaginea brandului francez, face publice elementele din citeva sesiuni de make-up.
iata ce produse au fost folosite pt look-urile lui Cheryl Cole, Eva Longoria si Isabeli Fontana.
bonus track iata superba rochie a Evei Longoria
*
ca sa ma intorc la make up, stiu ca pare ireal ca doar cu atit de putine produse se face magia de pe fata actritelor, dar…
am fost acolo, am beneficiat de make-up de la maestri L’Oreal Paris si stiu ca mare parte din smecheria pe care o fac sta in fondul de ten pe care-l folosesc; trebuie sa dea bine in foto, dar sa nu incarce fata pentru ca e totusi un make-up de strada, de seara, cu public mult aproape.
restul e, desigur, o chestiune de exercitiu si maestrie in make-up.
Zilele trecute am fost la Sibiu la un eveniment in care oamenii se aduna si-si pun povestile in sprijinul unei fapte bune.
11even se cheama evenimentul; 11 orase, 11 speakeri in fiecare oras, 11 minute fiecare speech. Banii din incasarile pe bilete merg catre o cauza buna si frumoasa. La sibiu au mers catre asociatia babe Care Sibiu.
***
Niciuna dintre vizitele mele de la Sibiu de pina acum n-a fost atit de emotionanta. Si merg in fiecare an, de mai multe ori.
Am cunoscut-o pe doamna Livia Ognean- un medic neonatolog care vorbea cu simplitate si emotie despre copiii prematuri care se lupta sa traiasca. Spunea ca niciun adult nu ar putea suporta tratamentul pe care-l au copiii de 7-800 de grame, nascuti prematur: sa traiasca legati de aparate timp de 2-3 luni, sa li se ia singe in fiecare zi pentru analize. In lupta aceea a lor, a micutilor care ar fi putut fi nenascuti inca se vede perseverenta si dorinta pentru a avea o sansa la viata.
Ma gindeam ce lectii minunate trebuie ca dau copiii astia care se lupta pentru viata lor, cu sufletul inainte de orice (pentru ca trup nici nu prea au la 700 grame).
Doamna Ognean si-a dat seama ca statul nu poate ajuta sectia de prematuri cu tot ce e nevoie si-a initiat campanii de fundraising pentru o asociatie pe care a creat-o – Baby Care Sibiu, a facut o pagina de facebook, a convins citeva vedete locale sa fie ambasadori ai cauzei copiilor prematuri. Cind am intrebat-o cine a invatat-o sa faca marketing a zis ca bunul simt, pentru ca nu avea cine sa faca, face tot dinsa si toata aceasta treaba, desi sta ore multe in spital ca sa ajute zeci de copilasi.
Pe 31 mai niste oameni frumosi alearga pentru copilasii care au nevoie de sprijin in semimaratonul de la sibiu, puteti cumpara cu 5 ron un km de alergare sustind asociatia Baby Care SIBIU. Au un obiectiv de a ajuta 20 de copii premature nascuti si bugetul pentru un copil e 500 RON.
O viata de copil e nepretuita, sigur ii putem ajuta. Puteti dona aici
***
In aceeasi vizita la Sibiu s-a intimplat putina magie.
Acum ceva vreme am descoperit pe facebook un artist care face sculpturi in hirtie – e un trend important international, dar la noi nu stiam pe nimeni. Pina la “Pasiunea lui Mito”
Mi-au placut lucrarile lui, i-am scris un mesaj sa-l felicit si i-am spus ca vreau sa scriu despre el. Nu ne-am coordonat atunci programele, dar urma sa fac un interviu cu el.
Ei bine, domnul din spatele numelui Pasiunea lui Mito, adica Vasile Mitocaru, facea parte din echipa de organizatori 11even Sibiu.
Am fost foarte foarte bucuroasa sa-l intilnesc si m-am emotionat foarte tare cind am vazut ca a facut un tablou special pentru mine.
(am fotografiat tabloul din doua perspective ca sa intelegeti cum e, e o creatie 3D din hirtie lucrata in detaliu, milimetric. paper sculpture se numeste tehnica)
***
In seara aceea am vrut sa inchei totul intr-o atmosfera speciala, asa ca m-am dus la un restaurant cald si foarte linistit ca oamenii din aluatul bun pe care-I cunoscusem mai devreme. Un restaurant departe de “lumea dezlantuita”, intr-o oaza de liniste.
M-am dus la Rubin, un restaurant care e aproape de Parcul Astra, linga pensiunea cu acelasi nume. Si-am mincat cea mai buna ciorba radauteana din viata mea :).
Partea cu adevarat simpatica este ca Rubin e in programul de discounturi special MasterCard Elite si mi s-a parut ca totul e facut sa se lege frumos ca sa am o zi magica.
Eram obosita, fusese o zi grea pentru mine (de fiecare data cind vorbesc in public ma consum foarte mult) si, desi oamenii de acolo nu stiau cine sunt, nici ca voi scrie despre ei, s-au purtat foarte cald si frumos cu mine si m-au servit foarte rapid, fiind foarte preocupati de confortul meu.
Stiu ca pe drumul catre hotel aveam un gind foarte puternic in minte: timpul e la liber, dar in esenta e nepretuit si e minunat cind ai sansa sa intilnesti atit de multi oameni frumosi intr-o singura zi.
Pina sa adorm m-am gindit cum ar fi sa ma mut la Sibiu, cit m-ar costa chiria, cum mi-as muta activitatea profesionala si… tot asa.
*
Sunt 230 de locuri frumoase din intreaga tara in proiectul MasterCard Elite (intreaga lista o puteti gasi aici).
Am gasit locuri si-n Craiova in acelasi program, sunt si la Cluj citeva si vi le voi mai prezenta in zilele viitoare. E usor sa verificati lista de locatii si, folosindu-va cardul MasterCard sa aveti nu doar o experienta nepretuita, ci si un discount simpatic.
de ieri ruleaza la TF1 , mini seria Resistence, in care Cristina Flutur interpreteaza rolul rolul Cristinei Boico, o studenta de origine evreica,parte din gasca de tineri care au intiat Rezistenta Franceza in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
aseara filmul a fost urmarit de 5.182.000 de francezi , fiind lider de audienta la nivel national, asta in contextul in care anul acesta Franta aniverseaza 70 de ani de la aparitia Rezistentei Franceze. mini seria, inspirata de fapte reale, e regizata de Alain Goldman, un producator si actor foarte faimos in Franta.
peste 5 milioane de francezi s-au uitat asadar la Resistence aseara si au descoperit-o si pe romanca, noastra anul trecut cistigatoare a unui premiu de interpretare feminina la Festivalul de film de la Cannes, pentru rolul din Dupa dealuri.
m-am intilnit cu Cristina Flutur mai devreme, astazi, si imi spunea ca nu a avut cum sa se uite la primul episod dar ca va vedea munca ei si a colegilor pe dvd cind ii va fi trimis de catre studioul producator.
cind ne-am intilnit nu stiam ca fusese lider de audienta filmul ei pentru ca as fi vrut sa-i fac o bucurie si sa-i spun asta, mai ales ca-mi spunea ca la ora la care filmul incepea la TF1, ea avea emotii mari la Bucuresti.
*
Cristina Flutur, dupa ce a fost multi ani vedeta teatrului Radu Stanca din Sibiu a ales sa se mute la Bucuresti ca sa faca un pas in cariera, sa treaca la film. pentru cei care nu o cunosc, Cristina e un fel de kamikze: a dat la actorie cind nimeni din familia ei nu-i dadea vreo sansa, a muncit cu perseverenta si discretie in Teatrul Radu Stanca din Sibiu (acolo au remarcat-o Andrei Serban si Andriy Zholdak si i-au creat spatiul sa faca niste roluri minunate), iar acum in Bucuresti pregateste proiecte dar inca nu joaca in teatrele de aici.
Ea isi urmeaza visul cu aceeasi perseverenta si discretie si, imi povestea mai devreme, merge la TIFF unde va sta toata perioada festivalului.
sper din tot sufletul sa o intrebe jurnalistii si despre aceasta experienta internationala cind o vor vedea in festival.
am ales filmele pentru duelul cu Cristi Manafu pe terasa Promenada.
pe 24 mai de la ora 21.00 vedem sau revedem un film cu una dintre cele mai elegante si mai rafinate femei din lume: Audrey Hepburn
luati-va perlele sau manusile lungi, sau veniti in jeans si cu cel mai larg tricou. pe terasa de la Promenada o sa avem un mic dejun ca la NY, la Tiffany’s, pentru ca intram din nou in lumea lui Holly Golightly cea care vrea o viata libera, dar sa fie iubita, cea care crede ca oamenii nu-si apartin unii altora si simte ca intr-o casatorie ar fi ca intr-o cusca.
(inca ma mai gindesc ce surpriza speciala sa va fac legat de acest film, dar… imaginati-va minunatia de terasa cu citeva zeci, daca nu sute de femei care se uita la Breakfast at Tiffany’s… o sa fie MAGIE!)
cel de-al doilea filme pe care l-am ales pentru 24 mai e Intouchables, un film pe care eu l-am considerant printre cele mai bune productii din 2012.
o sa ridem si o sa avem lacrimi in colturile ochilor. o sa intram in povestea prieteniei dintre doi oameni care nu-si propun sa fie prieteni la inceput, ba din contra, dar care descopera ca au multe lucruri in comun.
*
pe 24 mai la Promenada in competitia carePEcare e seara filmelor de dragoste si-am ales doua filme care vorbesc despre iubire altfel decit “si-au trait fericiti pina la adinci batrineti”, am ales doua filme care vorbesc despre iubire si independenta, despre a te regasi in celalalt ca sa poti sa ai aripi sa zbori frumos – fie ca esti cea mai frumoasa femeie din lume, sau un domn respectabil intr-un scaun cu rotile.
pe 24 mai, la Promenada, in seara filmelor de dragoste va fi vorba despre eleganta lucrurilor facute din inima si despre iubirea pe care o dai – cind te astepti mai putin, dar fara sa te astepti la ceva in schimb.
ne vedem la Promenada, simbata 24 mai, PE terasa de la ora 21.00, intrarea e libera.
cistigatorul competitiei dintre mine si Cristi Manafu este stabiliit ca urmare a numarului de spectatori care vin la proiectie, asa ca daca va plac filmele si idea unei seri despre iubire, pe o terasa deasupra Bucurestiului, alaturi de oameni pe care nu-i stii dar care iti pot deveni prieteni pentru ca au ceva in comun cu tine (aceleasi gusturi la filme), va rog dati mai departe vestea.
multumesc
partenerii media ai intrecerii noastre sunt RegieLive, Filme Tari, Blog de Cinema, Anzhela Movies, Edge and Back.
P.S. Cristi a ales pentru seara lui “Now you see me” si “We’re the Miller’s”; le puteti vedea deci pe 23 mai tot de la ora 21.00
am fost si anul asta de doua ori la Romania Danseaza pe platourile de filmare. la o semifinala ( a treia) si la finala live de ieri. asa ca ma gindesc sa scriu citeva lucruri nevazute la televizor.
mai intii, trebuie sa spun ca au cistigat copiii care mi-au placut mie foarte foarte mult in semifinale. o trupa de la Braila, G Buzz. i-am iubit pentru determinarea cu care faceau fiecare miscare de dans ca si cum ar fi fost ultima. super asumati, in forta, aratau in dans ca oricare mari dansatori ai artistilor de afara. si ei stau la Braila, unii dintre ei au meserii foarte departe de ideea de dans (domnul care cinta la pian – dupa ce dansase – in filmul de aici e politist. sa va uitati la film au un sincron incredibil si sunt super super atenti la detalii! repeta cita 5 ore pe zi si sunt atenti la orice mic amanunt, de la pozitia capului pina la inclinarea degetelor ca sa fie toti la fel.).
i-am vazut in culise inainte de show; imi place sa ma uit la concurenti cind ei nu stiu cine sunt si ca as putea scrie despre ei:)
cu trei numere inainte de a intra ei in concurs se bucurau ca sosisera hotdog-i la chiosculetul din spatele scenei. si mincau repede.
***
ma bucur foarte tare ca Antena a decis ca Andreea Balan sa fie prezentatoare pentru acest sezon de Romania danseaza. sper ca romanii sa se fi prins inca o data (cei mai multi au simtit asta cind a concurat la Dansez pentru tine) ca Andreea nu e doar fata cu picioarele lungi si decolteul adinc din clipurile sexoase. Andreea e o femeie foarte ambitioasa si foarte disciplinata, si munceste foarte foarte mult. stiu din culisele Dansez pentru tine ca tot timpul voia sa mai repete, sa faca o priza si mai spectaculoasa, sa mai gaseasca o solutie frumoasa ca momentele in care ea aparea in emisiune sa fie cu adevarat speciale.
am vazut-o aseara si inainte de emisiune si dupa, nu si-a dat zimbetul jos de pe buze nici macar o secunda. la sfirsit – cind emisiunea se incheiase – era obosita, se descaltase si inlocuise tocurile inalte cu incaltari sport, dar de fiecare data cind venea cineva sa se fotografieze cu ea, intr-o secunda avea cel mai fresh zimbet si chip.
si-am mai vazut-o la citeva minute dupa ce se terminase emisiunea propunindu-i un job uneia dintre concurente. ii spunea ca e o dansatoare foarte buna, o incuraja si motiva pentru meseria pe care si-a ales-o, ii explica cerintele ei, cum va fi programul si cum e ea ca manager. totul intr-o fraza, scurta, ferma si la obiect. fata, concurenta care a iesit pe locul 3, se uita cu respect si putin uimita; nu-i venea sa creada ca la citeva minute de la terminarea emisiunii avea un job, propus de o femeie care – da, danseaza si cinta – dar stie sa si faca super business.
o Andreea pe care lumea nu o intuieste dincolo de decolteu, dar care mi-ar placea sa iasa asa mai mult la vedere.
***
pastrez in minte 2 secvente minunate din gala finala.
eram in culise pe la mijlocul show-ului si moldovenii de la chisinau care intrasera primii erau deja relaxati si pe jumatate dezbracati de costumatiile de scena. fetele renuntasera la fustele voluminoase si stateau pe niste bancute de lemn in body-uri si ciorapi de plasa.
unul dintre dansatori era in fata lor impreuna cu cea mai mica dintre dansatoare, o fetita de 9-10 ani. o invata sa faca un anume pas care implica o fandare in fata. au repetat pina cind miscarea fetei a devenit fluida.
nu era un pas de dans care le-ar fi fost util atunci, ei terminasera de dansat, dar perseverau sa invete lucruri.
cea de-a doua imagine e cu rudele cistigatorilor. o tinara blonda , cu parul lung, statea la marginea scenei, sus pe podiumul unde se desfasurase actiunea si-astepta ca intreaga echipa G Buzz sa termine sesiunea de fotografii. vorbea la telefon si plingea. daca o vedeai de la distanta credeai ca i s-a intimplat ceva foarte grav, chipul ei era incruntat de atit de mult plins. de aproape puteai insa auzi “nu pot sa cred ca au cistigat, nu-mi vine sa cred” . era o imagine foarte frumoasa pentru distanta mica dintre bucurie si tristete.
doi pasi mai incolo un alt tinar plingea, vorbind si el la telefon. si el ruda cu cistigatorii.
P.S.
nu mi-a placut Connect R. e o opinie personala, subiectiva, desigur, dar cu tot respectul, nu cred ca el are ce sa povesteasca despre dansul contemporan sau clasic.
in general nu prea are ce sa povesteasca pentru ca nu prea a citit si e usor sa te prinzi intrucit toate comentariile lui se aseaza catre propria persoana pentru ca acela e singurul sistem de referinta pe care-l stie. ar trebui sa mai elimine din multii de “ba” pe care ii rosteste la fiecare fraza si sa nu se mai ia atit de tare in serios in comentarii tehnice pentru ca, din nou, cu tot respectul, habar nu are ceea ce inseamna baletul sau dansul contemporan.
dar cum ziceam, e o chestiune de gusturi .
de la el pastrez o imagine amuzanta: la gala 3, dupa ce a filmat intrarea pe scena mare imbracat la costum si cu pantofi asortati, cind a ajuns la masa juratilor, dupa primul moment de dans le-a cerut celor din echipa sa-i aduca incaltamintea sport. si-a renuntat rapid la pantofi.
spun mereu ca ideile cele mai bune sunt cele mai simple.
cred in minimalism (in viata, in haine etc) si colectionez idei simple in fotografie si in design
iata citeva exemple cum mi-ar placea sa gasesc si in publicatiile/ site-urile de la noi
astazi am vorbit mult despre Cate Blanchett cu cineva care a avut placerea si onoarea sa o cunoasca.
imi spunea ca e o femeie foarte practica si ca a fost foarte implicata in administrarea si managementul Teatrului National din Sydney (unde a fost director artistic pina in 2012) si ca ar merita genul de publicitate pe care o are Kevin Spacey cu teatrul Old Vic.
Spacey are insa avantajul ca are o companie de teatru, de fapt managementul ei inca un an, intr-un oras care e cunoscut pentru istoria lui in teatru si care e foarte accesibil turistilor , pe cind Blanchett locuieste in Australia si turistii nu ajung la fel de usor acolo. si nici actorii americani sau europeni pentru a juca in productii speciale.
vineri la Cannes, Blanchett a vorbit despre cum guvernul australian a ratat ocazia sa inteleaga semnificatia culturii in diplomatie si in relatiile internationale, tinind un speech foarte puternic in timpul conferintei de presa a filmului How To Train Your Dragon 2.
cum tot am povestit despre ea si despre sotul ei, Andrew Upton (regizor si dramaturg) m-am gindit sa pun aici citeva fotografii cu Blanchett.
in urma cu doua saptamini va anuntam ca faptele bune trase la Xerox se intorc si compania Xerox doneaza din nou multifunctionale reconditionate si aflate in stare garantata de functionare catre asociatii/ ong-uri care au nevoie de asemenea aparatura.
v-am rugat sa propuneti asociatii care stiti ca s-ar bucura de un multifunctional performant (WorkCentre 4118, care asigura un volum maxim lunar de 20.000 de pagini, 17 pagini pe minut) si propunerile voastre m-au bucurat foarte tare.
mi se pare minunat ca am inceput sa avem cultura educationala de a fi atenti la nevoile celorlalti si ca sa-i recomandam pentru a beneficia de ceva, fara ca noi – cei care facem recomandarea – sa fim beneficiari directi.
nu e doar altruism, e bun simt si spirit civic. multiplicat (la XEROX daca vreti) de gesturile voastre frumoase.
am ales 10 dintre propunerile voastre, si 4 propuneri speciale am facut eu, intrucit 14 multifunctionale sunt in “grija mea”, alte 10 sunt de daruit pe blogul lui Victor Kapra, caci lui ii lansez acum provocarea de a gasi destinatari inimosi si frumosi, oameni care fac fapte bune si au nevoie de putin ajutor la “copiere” pentru activitatile lor.
daca mai asociatia pe care ati propus-o nu si-a gasit locul printre cele 14 alegeri ale mele, va rog din inima sa faceti o recomandare pe blogul lui Victor.
Iata asociatiile care vor primi o multi functionala Xerox:
1. Asociația de Tineret Onestin din Onești
2. JCI Buzău
3. Asociatia Spitalului de Psihiatrie din Sibiu
4. Biblioteca Liceului Tehnologic”Ion Nistor”Vicovu de Sus din județul Suceava
5. Asociatia pentru Dravet şi alte Epilepsii Rare
6. Școala Gimnazială nr. 1 Bragadiru
7.Asociatia Ana si Copiii
8.Centrul Rural de zi din Rusciori, jud.Sibiu
9. Fundatia ”Ancora Salvarii”
10.Asociatia Touched Romania.
si propunerile mele:
Asociatia Pentru Protectia Animalelor Kola Kariola
Asociația Media DoR (care editeaza Decit O Revista)
Grupul de Educatie si Actiune pentru Cetatenie, Chiajna
Impact HUB Bucuresti (asociatia Ropot)
E o mare bucurie pentru mine cind ne unim cu totii sa facem fapte bune fara sa urmarim alte beneficii decit gindul de a ajuta pe cineva, cind are nevoie.
Si ma bucur ca Xerox a facut o traditie din aceasta actiune de a invita comunitatile sa recomande cui sa fie donate multifunctionalele sale pentru ca face de doua ori o fapta buna: dezvolta spiritul civic (ne invata sa ne uitam cu atentie la ceilalti) si ajuta asociatiile , ong-urile cu o donatie plina de suflet.
ma-nclin si va multumesc tuturor ca ati participat la acest gest frumos
am sa revin cu fotografii de la primirea multifunctionalelor de catre asociatiile propuse de fiecare dintre voi.
(transcrierea speech-ului din cadrul evenimentului 11even, Sibiu, panelul Bringing joy in life”)
Buna ziua.
Numele meu e Cristina Bazavan, sunt jurnalist, asa vreau sa fiu cunoscuta. Uitati de toata prezentarea aceea lunga cu activitatea mea pe care tocmai ati auzit-o, eu vreau sa fiu cunoscuta drept jurnalist si atit. Lucrez in media de mai bine de 15 ani si as vrea sa va vorbesc astazi despre… bucuria de a da mai departe faptele bune.
Prin meseria mea ma intilnesc foarte des cu oamenii care fac fapte bune, dar si cu oameni care au nevoie sa li se intimple o fapta buna.
Cred intr-un echilibru al lucrurilor pe care le traim si le facem si obisnuiesc sa lucrez pro bono sau, cind sunt proiecte care nu au bugetul pe care eu il solicit pentru a ma implica, dar imi place ideea proiectului, prefer sa negociem o suma care sa mearga catre o asociatie pe care eu o sustin. Nu e asociatia mea, sunt niste oameni frumosi pe care i-am intilnit cind faceam un reportaj.
Am fost implicata in multe actiuni sociale, caritabile sau de fundraising si sunt membru in comisiile care acorda bursele Cosmote sau finantari pe proiecte la fundatia Orange sau in proiectul Petrom, Tara lui Andrei.
S-ar putea spune ca sunt un om care fac si fapte bune. Va asigur insa ca daca vorbiti cu cei cu care fac afaceri si negociez proiecte, sau cu cei carora le-am fost sefa nu vor spune ca sunt om foarte bun pentru ca sunt recunoscuta pentru fermitatea mea, pentru felul in care spun lucrurilor pe nume si nu sunt chiar o persoana confortabila de intilnit de partea cealalta a unei mese de afaceri.
Dar cum spuneam, cred in echilibru. Si in karma. Si daca pot sa ajut, o fac cu drag si determinare.
M-am gindit mult care a fost saminta care a facut sa cresc astfel.
Sigur ca acasa parintii m-au invatat ca trebuie sa fiu un om bun si sa impart ce am cu ceilalti, mai ales cu sora mea.
Am crescut in comunism intr-o familie modesta de muncitori si pastrez amintirea impartirii celor 2-3portocale pe care le primeam de craciun sau a celor 2-3 banane pe care le tineam pe sifonier sa se mai coaca. le mincam bucurosi toti copiii din neam, verisori, vecini si credeam ca portocalele si bananele “se fac” doar de Craciun.
mi-am dat insa seama ca sentimentul “facerii de bine” nu-l stiu – sau nu-l tin minte – din copilarie ci de ceva mai tirziu, din adolescenta. Si n-are legatura cu a mi se fi intimplat mie, ci cu a face ceva pentru ceilalti.
***
Pe la 19 ani prezentam la radio 21 o emisiune de seara cu povestioare de dragoste pe care ascultatorii si le trimiteau intre ei. Alegeam dintre zecile de scrisori pe care le primeam saptaminal maxim 10 pe emisiune, le citeam frumos cu cea mai sexy voce din dotare, iar mesajul care imi spunea ceva mai mult decit celelalte primea un tratament special: semnatarul intra in direct cu destinatarul facindu-I o surpriza.
Era la sfirsitul anilor 90, emisiunile de seara de la radio erau de mare success, aveam 19 ani si cistigasem peste noapte puterea de a allege pe cine sa fac fericit pentru citeva clipe, sau pentru o viata. Niste oameni s-au casatorit ca urmare a intimplarilor pe care le expuneau public acolo, s-au schimbat niste vieti in emisiunea aia, atunci.
Evident ca nu eram constienta de responsabilitatea pe care o aveam, nici macar nu eram constienta de puterea pe care o aveam, dar – pentru ca eram o fire foarte competitiva si-mi doream audienta mare (care se masura in tot mai multe scrisori primite) – alegeam pentru surprizele in direct povestile care mi se pareau cele mai puternice.
Astazi, cu mintea de acum si cu multe lecturi ale unor texte scrise de amatori sau profesionisti, cu multe intilniri de oameni neantrenati in a vorbi in spatiul public, stiu ca cele mai puternice mesaje sunt cele care de fapt sunt f sincere. Cum a fost speech-ul de mai devreme al doamnei doctor Livia Ognean, care e evident ca are alta pregatire decit cea de public speaker, dar pe care am ascultat-o din fundul salii si am plins in liniste, intregul speech.
Dar atunci, la 19 ani, nu stiam sa descopar stiintificcare sunt mesajele adevarate; urmaream doar energia care se afla printre cuvintele din scrisori, forma in care ei isi spuneau povestea.
Desi oamenii aceia habar nu au, cred ca le datorez o parte importanta din ce sunt eu acum; pentru ca am invatat sa ma oglindesc in bucuria lor, sa ma incarc din ea, la fel cum se incarcau toti ceilalti ascultatori.
Si-am invatat ca o fapta buna nu inseamna neaparat sa dai bani, sa schimbi legi sau orase, sa construiesti biserici, ci ca uneori poti sa influentezi o viata in spre mai bine doar daca esti atent la sinceritatea vorbelor rostite. Adica, daca esti ATENT.
***
Ceva mai tirziu am descoperit ca a avea puterea de a face o mica bucurie cuiva e o senzatie ca un drog.
Exista studii care arata ca secretia de dopamina pe care o face creierul cind stie ca a facut o fapta buna este asemanatoare cantitativ cu cea din timpul unui orgasm, sau cea obtinuta de alimentele cu multe calorii sau jocurile de noroc.
Aceeasi senzatie o primeste corpul in cazul unor substante psychoactive precum cocaina, nicotina, heroina sau alcoolul.
Asa ca in loc sa fumati mai bine faceti o bucurie cuiva pentru ca dopamina va aparea in organism.
… Banuiesc ca acum va ginditi ca vinul ar trebui sa ramina in ecuatie, la fel si orgasmul, ca nu pot fi compensate de faptele bune. Sincer, si eu cred la fel, dar nu m-au invitat aici sa vorbesc despre asta.
Dupa ce am citit despre fapta buna ca un drog m-am gindit cum sa-i dau nepotului meu – fiului surorii mele – lectia cea mai potrivita de viata, cum sa-l fac sa simta efectul de a face bucurii pentru cei din jurul lui.
Avea 6 ani cind am facut un experiment pe el. Nu-i placea sa imparta nicio jucarie cu prietenii si desi avea zeci de masinute si ursuleti, daca un tovaras de joaca voia sa puna mina pe ceva, urla cu suspine. Era insa un foarte foarte mare fan Mickey Mouse. Statea lipit de ecranul televizorului la orice aparitie a lui Mickey, asa ca am pus la cale un plan.
La prima mea plecare la paris , m-am oprit intr-un magazine cu insemnele Disney si am cumparat tot ce am gasit cu Mickey: soricel mare, prosop, perna, pe sotia lui Mickey, Mini. Le-am luat pe toate, plus un Mickey la fel ca cel pe care-l cumparasem . acelasi maimutzoi ca dimensiune, in doua exemplare.
I le-am dus si i-am spus ca le primeste pe toate daca Mickey dublura o face cadou prietenei lui de joaca, fetita vecinilor din fundul curtii.
In fata unei pungi mari cu tot felul de lucruri cu Mickey Mouse nepotul meu a zis repede da, doar ca a doua zi a trebuit sa se tina de promisiune. Si iata-ne in fundul curtii, cu prietena lui dincolo de gard, impreuna cu mama ei.
Nepotul meu cu mickey mouse in mina, plingind in hohote. Stia ca trebuie sa-l dea, stia ca mai are unul la fel, dar tot ii era greu. Mama fetitei – jenata si incurcata de suspinele copilului – tot spunea “lasati-l, daca vrea sa-l pastreze, e al lui”;sora mea ferma pe pozitie “nu mai primesti alte jucarii daca nu iti tii promisiunea si nu daruiesti unul dintre mickey mouse”.
In hohote de plins a dat jucaria si fetita de dincolo de gard a primit-o cu fata plina de lumina.
A doua zi insa s-a produs magia.
Nepotul meu a vazut cum fetita se lauda pe strada, la ceilalti copii, cu jucaria pe care o primise. A iesit si el cu jucariile lui la poarta si au inceput sa se joace impreuna. A fost ceva acolo, in mintea si in sufletul unui baietel de 6 ani oglindit din bucuria prietenei lui si in aprecierea pe care o cistigase de la ceilalti. De craciunul ala si-a strins jucariile pe care nu le mai folosea si, cu ajutorul mamei lui, le-a darut altor copii care nu aveau.
Cred ca nepotul meu a fost primul meu experiment constient de a –i ajuta pe ceilalti sa inteleaga ce bine te simti cind faci fapte bune. Cum bucuria ta e mai mare decit a celui care e beneficiarul gestului tau frumos pentru ca e cumva amplificata pe interior, e oglindita in propria personalitate. Astazi cind ajut pe cineva si ma intreaba cum sa se recompenseze spun “cind va fi rindul tau sa poti ajuta pe cineva, sa ajuti ca sa dai mai departe”
***
Ca orice om cunosc si bucuria de a primi fapta buna, stiu si cum e sa se gindeasca cineva la tine, ca de niciunde si sa te ajute cu o vorba buna, cind ai cel mai mare nevoie de ea.
Pe mine ma emotioneaza , ma suprind si imi dau lectii de viata in acelasi timp, mesajele de sustinere si incurajare de la oamenii care nu au nicio legatura directa cu mine si care nici n-au nevoie de ceva de la mine, oamenii care isi aloca din timpul lor citeva minute ca sa-mi spuna o vorba buna fara niciun alt interes.
Invat din fiecare din aceste intimplari cit de important e sa fii atent la ceilalti si cit de usor poti face o bucurie.
Astazi am un reflex din a trimite mesaje de incurajare tuturor jurnalistilor pe care-I apreciez in momentul in care compania pentru care lucreaza se afla in impas si stiu ca lor le este greu emotional.
Asta pentru ca mi s-a intimplat si mie sa primesc mesaje din neant de la oameni cu care nu aveam foarte multa treaba in momentul in care revista pe care o conduceam se afla intr-un impas. Si stiu cit de importante sunt mesajele acelea si cum iti dau aripi sa mergi mai departe.
Am mai povestit chiar la TEDx-ul de care spunea Ovidiu mai devreme (nota mea. Ovidiu Neamtu, creatorul evenimentelor 11even, organizatorului unui TEDx Sibiu in 2012), mai spun inca o data, ca astazi lucrez in echipa de comunicare a trupei VUNK pentru ca intr-un asemenea moment delicat, liderul trupei, Cornel Ilie, cu care nu aveam foarte multe in comun, mi-a trimis un mesaj de incurajare. Am inceput sa lucram impreuna la 3 ani distanta de la mesajul lui de incurajare, dar deciza mea de a ma alatura echipei lui a fost luata in baza caracterului pe care l-am intuit in cele citeva cuvinte pe care mi le-a scris intr-un noiembrie din 2009, fara sa urmareasca niciun beneficiu din ele.
Stiu, deci, pe pielea mea cum te schimba o fapta buna pe care o primesti de la altcineva.
***
Ce vreau sa spun cu aceste povesti? Care e legatura intre ele?
Fiecare fapta buna – fie ca am facut-o, fie ca am primit-o – m-a schimbat. Nu m-a facut cel mai bun dintre oameni, nici cel mai destept, nu sunt o sfinta si nici nu sunt mai domoala cind e sa-mi apar teritoriul de business. Dar cu siguranta m-a modificat in bine, fie si cu o miime de milimetru.
Pentru ca am simtit, si daca am facut fapta buna, si daca am primit-o, am simtit o bucurie aparte. O bucurie care functioneaza ca un drog si pe care cauti sa o retraiesti.
Stiind asta, as vrea sa va spun ca e important nu sa asteptati sa vi se faca fapte bune, ci sa le initiati fara sa urmariti niciun fel de beneficii de imagine sau un raspuns de la beneficiar, pentru ca daca sunteti atenti la ceea ce se intimpla cu voi in acele momente, va dati seama ca schimbarea, slefuirea care vine pe dinauntru, odata cu energia bucuriei este nepretuita.
Fiecare fapta buna pe care o facem se va reflecta intr-un om care simtind bucuria va invata si el sa faca o fapta buna.
Si se creeaza un lant al bucuriei.
Poate n-o sa schimbam radical lumea, poate nu o sa salvam toti copii care mor de foame, dar in jurul nostru s-ar putea sa schimbam cu un milimetru lumea in bine.
Si iata-ne pe noi toti din aceasta sala, milimetru cu milimetru miscind lumea. Adunam de citiva centrimetri.
Va dati seama cit de mult inseamna schimbarea asta?! Si bucuria care vine cu ea?!
Multumesc frumos ca m-ati ascultat.
*
sibiu, 16 mai 2014
ce-ati face daca nu ti-ar fi frica? ceva mare, important, ceva care sa-ti schimbe fundamental viata. sau sa o schimbe pe a altuia…
…….. m-as mai indragosti. tu?
m-as casatori.
*
am purtat putin mai devreme aceasta conversatie cu un prieten si m-am gindit ca e un bun pretext ca sa aflu si de la voi ce ati face daca nu v-ar fi frica.
ceva mare, important, ceva care sa-ti schimbe fundamental viata. sau sa o schimbe pe a altuia… poate sa fie si ceva ceva nesemnificativ pentru ceilalti, sa fie important doar pentru tine
*
lasati-mi comentariile aici, anonime, semnati-va doar cu numele mic si virsta.
daca adun suficiente raspunsuri autentice, fac un ebook simpa
imi pare rau ca la editia numarul 4 a X Factor Romania, Cheloo nu va mai fi jurat.
imi place incisivitatea lui, felul concis si puternic prin care spune ce are de spus, dar si puterea lui de sinteza in citeva cuvinte pline de multe intelesuri. stiu ca majoritatea spectatorilor nu pot trece de imaginea lui de om “rau” si nu au subtilitatea de a remarca niste exprimari gen “ai fost ca un liliac printre lebede” (asa l-a descris acum doi ani pe un concurent cu deficiente de vedere care s-a aflat in mijlocul dansatoarelor pentru un numar special din show)
*
am aflat ieri chiar de la el ca nu va mai fi jurat, cu putine ore inainte de a fi anuntat oficial ca Stefan Banica JR, Horia Brenciu si Delia sunt juratii acestui sezon de X factor.
am fost amindoi la o filmare pentru un spot comercial care va fi public in citeva zile.
*
decizia oficialilor de la Antena 1 e una de marketing si de programming, de accesarea unui an gen de public decit cel pe care il aducea Cheloo si n-are nici cea mai mica legatura cu speculatiile care au aparut in presa acum ceva vreme cind a fost un conflict cu un cocurent homosexual.
pur si simplu se incearca sa fie captata o alta audienta.
*
mie insa imi pare rau. Cheloo vorbea unui public care va fi foarte activ si in auditii (muzica hip hop e din ce in ce mai prezenta si la noi) dar si in fata ecranelor in gale. el le vorbea credibil, pe limba lor, tinerilor dintr-o generatie care isi cauta modele si, dupa cum va amintiti, in fiecare dintre editii i-a trimis pe toti pustanii sa citeasca, sa invete, explicindu-le ca nu pot face versuri cu mesaj puternic daca nu au citit si trait mult.
in plus, Cheloo e oricind mai cool, mai young decit Banica si Brenciu la un loc, sau separat.
P.S. pentru ca l-am vazut ieri pot sa va spun ca arata mult mai fresh si mai bine decit in oricare dintre sezoanele X Factor, semn ca-i prieste ca s-a indepartat putin de Bucuresti.
aseara, in deschiderea Festivalului de film de la Cannes, a rulat in afara competitiei filmul Grace de Monaco, cu Nicole Kidman pe post de Grace si cu Tim Roth pe post de printul de Monaco.
evident ca au fost atractia festivalului inca de cind au ajuns, evident ca au facut foto call. ce e simpatic, si puteti vedea in fotografiile de mai jos, este ca cine se ocupa de comunicare la Cannes a avut o viata grea: Kidman e cu trei capete mai inalta decit oricine din distributie si trebuia sa apara in fotografii alaturi de Tim Roth care ii ajunge pina la umar.
cum au rezolvat situatia, vedeti mai sus.
filmul vine pe 13 iunie si RO si puteti atunci sa vedeti cum rezolva regizorul filmului si operatorul situatia, caci nu vor fi nicio clipa disproportionati in inaltime:)
prima data cind am vazut terasa de la Promenada, m-am dus cu gindul la filmul Serendipity
(cind EA crede in intimplarile sortii si nu vrea sa-i LUI dea numarul de telefon, il scrie pe o carte pe care o lasa intr-un anticariat, iar numarul lui il pune pe o bacnota de 5 dolari. se intilnesc, in scena finala, pe un patinoar linga un zgiriie nori si mie locul ala magic de intilnire mi se pare identic cu terasa Promenada, pentru ca e alaturi cea mai inalta cladire din Romania, pentru ca arata foarte occidental si pentru ca… acolo e un patinoar iarna )
tot terasa asta, dimineata pe la 10 cind e soare caldut seamana cu o piazza , o piatzeta italiana , un fel de Piata Navona care are aceeasi forma alungita si ma gindesc adesea la Vacanta la Roma cind sunt acolo.
locul ala e facut pentru a te indragosti sau pentru a-ti arata iubirea, asa ca… cred ca eu am dreptate cind spun ca la cinematograful de acolo trebuie sa ruleze filme de dragoste, povesti calde si frumoase despre oameni buni, povesti care sa te motiveze sa poti sa o iei de la capat in fiecare zi.
amicul Cristian Manafu crede, desigur, altceva. el spune ca locul minunat, cinematograful de acolo, de pe terasa, trebuie sa fie pentru filmele de actiune, pentru vijiieli de masini si scrisnete de roti, ma rog si ceva decoltee si picioare lungi (ca pina si James Bond avea nevoie de ceva iubire ca sa faca fatza provocarilor vietii:) )
asa ca The Double C se afla in razboi. eu militez pentru filmele de dragoste, de arta, filme pe care nu le poti vedea in orice cinematograf (pentru ca ACOLO nu e ORICE cinematograf) el vrea filme de actiune (cu cafteala, ca sa fiu ironica!:P )
incepem in curind competitia, o seara va alege el filmele care vor rula in cinematograful de PE Promenada, o alta seara aleg eu filmele.
ne luam la intrecere care reuseste sa adune mai multa lume la proiectiile lui.
desigur, dau din gene pentru ca as vrea sustinatori si daca vreti sa ma ajutati sa-l inving pe Manafu, lasati un comentariu si va spun ce strategie am:)
deviza mea in viata e ca fara dragoste nu se poate. de ce ar fi diferit in cinema? asa ca filmele mele trebuie sa cistige,
va multumesc pentru suport. ne vom distra foarte frumos si promit sa alegem impreuna cele mai frumoase filme.
P.S. asta iarna cind era patinoar la Promenada am stat o data pe terasa pina noaptea tirziu ca-n Serendipity 🙂
care sunt romanii despre care ati vrea sa stie lumea, sa se mindreasca toata lumea cu ei si cu mintea si caracterul lor frumos.
romani pe care nu-i vedeti prea des la televiziune, sau despre care nu s-a scris inca nimic.
acum citeva saptamini am avut placerea sa fac parte dintr-un proiect minunat in care am intilnit 3 dintre romanii speciali aflati in BOOK Of Success by Glenfiddich, un proiect care cauta romanii care ar putea fi mentori pentru tinerii aflati la inceput de drum.
romanii care se recomanda prin performante profesionale promitătoare in domeniile in care activeaza si printr-o carte de vizita care se remarca printr-o imagine impecabila, care au potențialul de a schimba ziua de miine si reflecta valori ca spirit de pionierat, ambitie, leadership, inspiratie si incredere.
am vorbit atunci cu Mihai Pohontu (unul dintre cei 7 Vicepresedinti ai Disney Co), cu Attila Kim (unul dintre cei mai cunoscuti arhitecti romani peste hotare) si cu minunata Andreea Badala (designerul ale carei creatii au fost purtate de Beyonce sau Madonna).
toti oameni cu un incredibil bun simt, cu o modestie minunata si de o discretie pe care ai vrea sa o invete toata lumea ca materie obligatorie la scoala.
ei bine, acum suntem in faza a doua a proiectului si voi propune 3 nume pentru viitoarea etapa a Book of Success. ma gindesc insa sa o fac cu ajutorul vostru.
spuneti-mi pina joi la ora 12.00 ce romani v-ar placea sa fie in BOOK OF SUCCES by Glenfiddich si voi alege o propunere care va fi primi un gift pack Glenfiddich foarte foarte simpatic.
e momentul sa actionati, pentru ca sigur ati zis de multe ori “uite ce om minunat si nu-l promoveaza nimeni”. acum il puteti promova voi
va astept propunerile cu nerabdare
foto cover: shutterstock
exista o companie de design interior pe nume Straight Line Design care creeaza niste lucruri care ar inveseli orice casa.
sunt foarte functionale, doar ca sunt foarte out of the box.
compania e centrata pe geniul creativ al britanicului Judson Beaumont care are foarte multe expozitii in toata lumea cu sculpturile sale in care se distreaza cu volumele.
Scientific America publica un studiu realizat recent care a socat lumea medicinei: neuronii care “cresc”/ “se nasc” in hipotalamus de-a lungul vietii duc la pierderea memoriei.
Hipotalamusul produce neuroni mai multi la tinerete si, din ce in ce mai putini, pe parcurs ce inaintam in virsta, iar medicii spun ca aceasta este explicatia pentru care nu ne amintim prea multe lucruri din copilarie: noii neuroni care au crescut multi si repede in perioada copilariei, au produs ceva stricaciuni.
exista si o parte buna a descoperirii, pentru ca noi neuroni in creieras inseamna mai mult spatiu de depozitare pentru noi amintiri si noi experiente.
“More neurons increase the capacity to learn new memories in the future,” she says. “But memory is based on a circuit, so if you add to this circuit, it makes sense that it would disrupt it.” Newly added neurons could have a useful role in clearing old memories and making way for new ones, says Josselyn.
puteti citi mai multe despre studiu aici
foto cover: salvator dali
Am fost in puscarie. De 7 ori, cite o zi. In 5 ani.
N-am fost condamnata, dar am stat cite 10 ore in fiecare dintre zilele respective, inchisa intre portile mari de fier ale penitenciarului de maxima siguranta de la Tirgsor. Un penitenciar pentru femei.
Prima data, in 2005, in septembrie. Motivul? Cel mai frivol dintre orice v-ati imagina: un pictorial pentru rubrica de moda a revistei Tabu, al carei redactor sef eram, pictorial in care vorbeam despre expunerea feminitatii in spatii care minimalizau esenta unei femei; protagonista – o tinara de 25 de ani condamnata pe viata.
Pastrez in minte o secventa foarte colorata, la propriu. In curtea destinata celor care erau la regim “inchis”, adica ieseau la plimbare doar o ora pe zi, era un perete pictat cu umbrele si flori mari in culori foarte aprinse. Genul de desen pe care l-ai gasi in curtea unei gradinite. Fotografului (Cosmin Bumbutz) i-a placut locul si l-a ales pentru unul dintre cadre. Fata care poza fusese machiata si coafata, asa ca a fost imbracata de stilista in haine scumpe – camasa, fusta plisata, pantofi , toate intr-un violet pruna– si s-a trecut la munca.
Pentru ca nu era un model obisnuit, fetei nu i s-au cerut posturi speciale, miscari ale capului sau ale trunchiului pe care le fac, de obicei, modelele profesioniste in fotografiile de moda pentru ca hainele sa fie puse in evidenta.
Trebuia sa se uite la fotograf si sa zimbeasca. Fata a refuzat sa zimbeasca, avea probleme mari cu dantura, dar s-a uitat fix in cadru cu ochii ei albastri, senini, care nu lasau nimic de banuit din crima la care fusese partasa.
Locul de fotografie era foarte aproape de geamurile unui dormitor, asa ca detinutele de acolo au inceput sa se afiseze la ferestrele cu gratii si sa comenteze ironic. Una dintre ele si-a schimbat look-ul de trei ori cit in curte s-a realizat fotografia. Si-a pus peruci diferite, blonda cu par lung, blonda tuns bob si roscata cu par lung, si-a scos o oglinda pe geam si a inceput sa strige:
“Doamna, doamna, eu sunt mai frumoasa decit ea, pe mine nu ma fotografiati?” Si ea avea niste dinti lipsa.
*
Cea de-a doua imagine pe care o pastrez din acelasi penitenciar e o intimplare din 2010, 5 ani mai tirziu de la prima mea vizita.
In clubul penitenciarului (un fel de sala de clasa cu tabla, catedra, scaune rabatabile si o mica scena) o tinara statea intr-un colt, cu fata aproape lipita de un perete, si cinta “I will always love you”. Era imbracata in haine de strada potrivite cu o cafenea luxoasa din mijlocul Bucurestiului, parul blond il prinsese cu o cordeluta lata pe care o intuiai doar pentru ca printre buclele vesele se facuse un spatiu mare ca un sant.
Notele de sus de la refren le atingea ca si cum ar fi fost acolo linga ea pe zidul de care aproape ca-si lipea fata. Cinta impecabil iar intre spatiile dintre note , sau dintre cuvinte, era mult mai multa tensiune si jale decit era in cintecul original.
Tinara care cinta era inchisa pentru trafic de droguri, reteaua din care facea parte plimbase pe teritoriul Romaniei citeva sute de kilograme de heroina. Cintecul era cadoul colegelor ei pentru mine la incheierea unui curs special pe care-l facusem prin revista: invatasera sa faca fotografii.
Fetei ii fusese rusine sa cinte uitindu-se la noi, asa ca se auto pedepsise si se dusese in coltul scenei, ca sa cinte cu fata la perete.
Cind a terminat si s-a intors catre public, i-am vazut lacrimile siroaie pe obraji cum si ea a vazut lacrimile celor care erau in sala.
Toata lumea plingea. Fara exceptie.
*
Cea de-a treia amintire e despre mine si inceputul unui atac de panica.
Dupa 10 ore de stat in penitenciar, cu toate simturile alerte pentru ca e un loc in care ti se pare poti fi atacat de oriunde chiar daca e un gardian aproape, cu femei care vin la tine si-ti cer tigari, mai intii politicos, apoi mai ferm iar cind le refuzi trec pe linga tine injurind, cu alte femei care-ti spun povesti pe care le-au auzit de la tine cu citeva clipe inainte, doar ca-si imagineaza ca sunt ale lor intr-un transfer bizar de identitate in lipsa unei vieti reale si a unui contact cu realitatea asa cum o stiau cu multi ani in urma cind erau in libertate, cu dispute care se petrec in fata ta, plecate aparent de la nimic dar care vorbesc despre dorinta de superioritate demonstrate in fata cuiva “ de afara” care se poate revarsa in putere si autoritate asupra celor “dinauntru”, dupa 10 ore din astea aerul de dupa gardurile mari ti se pare mai curat si vrei foarte mult sa fii afara.
In prima zi in penitenciar, aproape de ora la care ar fi trebuit sa parasim locul pentru ca dupa ora 18.00 nu mai aveau voie barbatii in zona (si aveam in echipa doi barbati), am ramas fara aer. Eram in curte, a inceput sa ma stringa cutia craniana, inima sa-mi iasa prin ochi si sa mi se para ca nu mai e nicaieri oxigen.
Am avut nevoie de citeva minute bune in care mi-am spus in gind “curind am sa fiu afara, curind am sa fiu afara” ca sa plece inima catre locul ei, iar respiratia sa revina la un tempo normal.
***
Ce ne imaginam noi despre penitenciare nu e chiar ceea ce vedem daca ajungem acolo.
In Romania in penitenciare nu se mai poarta uniforme, ci haine de strada, detinutii care sunt la regim deschis – care merg la munca in timpul zilei si doar noaptea ajung in dormitoarele cu 6 sau 10 paturi – se pot plimba linistiti prin curtea mare care are si-un chiosc de unde isi pot cumpara lucruri de igiena sau suplimente la mincare.
Dar presiunea pe care o simti acolo nu vine din ceea ce stiai, ci din ceea ce nu credeai ca o sa simti.
Ai in jurul tau femei care rivnesc dupa atentie, care n-au notiunea de incredere in sine pentru ca nu prea au experimentat-o, care sunt tatuate din cap pina in picioare sau care poarta tocuri fine si machiaj sofisticat.
Si tu trebuie sa traiesti printre ele, sa-ti gasesti un loc fie si pentru o zi sau, in cazul celor care sunt condamnate, pentru citiva ani. Intr-un mod straniu, iti dai seama ca si dincolo de zidurile alea mari, in libertate, e aceeasi situatie.
Te lupti pentru ce-i al tau, incerci sa-ti faci loc si sa captezi atentia, ti-e incredibil de rusine cind esti in varianta ta cea mai sincera si mai curata, iar in mintea ta se creeaza tornade cind simti ca te ingradeste cineva si nu te lasa sa faci ceea ce-ti doresti.
Sunt foarte putini oameni care au privilegiul sa experimenteze ceea ce am trait eu, dar puteti citi cartea Portocaliul este noul negru (care a inspirat si serialul de acum celebru) ca sa va uitati la lumea dinauntrul penitenciarelor si sa nu mai judecati. Sa va ginditi ca nu exista om fundamental rau sau fundamental bun.
Si intelegeti ca libertatea e in realitate pe dinauntru, cind suntem stapin pe noi si mintea noastra si cind ne gasim un loc potrivit in puzzle-ul care reprezinta imaginea lumii in care, pentru o vreme, traim.
Cartea a aparut la editura Publica, e o experienta extrem de interesanta si vi-o recomand din inima. E deja in librarii, dar o puteti cumpara si de aici, online.
foto cover: shutterstock