am gasit un interviu foarte frumos cu Calvin Klein care e o buna lectie despre a-ti urma visul si a face ceea ce-ti spune instinctul.
stiu ca astazi CK e un brand “delicat” pentru ca a fost de prea multe ori copiat si s-a devalorizat putin, dar Calvin Klein a fost printre revolutionarii pietei de publicitate (cu reclamele pe care si le-a gindit singur), dar si in industria modei – a intuit f f repede ca exista nisa UNISEX care poate fi exploatata mult.
asta e una dintre reclamele mele preferate de la CK Jeans si e din anii 90
mai jos citeva fragmente din interviu, restul aici
I always thought, “How could they possibly communicate what I have to say better than me?” So I always got involved in areas that American or even European designers hadn’t been concerned with.
My second wife Kelly worked with me in the design studio for a long period of time and she was greatly responsible for us doing underwear.…I still wear it. And I wear other people’s underwear, too, because I want to check out the competition.
One thing I did say is if we really want to reach a lot of people in the jeans world, I think we should be on TV. I said print is one thing and television is another. I said it’s going to cost a lot of money. He said, all right, whatever. I did a lot of work with Dick Avedon and I did a lot of work right from the very beginning with Bruce Weber. I went to Dick and told him what I wanted to do and he introduced me to June Arbus, who is Diane Arbus’ daughter and is brilliant and a great writer. The three of us would do a lot of drinking and staying up very late and deciding who the cinematographer should be. I worked with all the photographers and directors pretty much the same way. I had to do it. I just felt this passion. I knew what I wanted to say. I had to find the right people to help me to convey that message.
ma uit la Xfactor si la Vocea Romaniei cu aceeasi placere cu care m-am uitat la Megastar, dar si la (pe vremuri) Le Nouvelle Star (de la francezi). pentru mine, show-urile astea sunt despre niste oameni care isi testeaza abilitatile in conditii de maxima presiune psihica, sunt realityshow-uri despre evolutia unor oameni care sunt trainuiti intens intr-un timp scurt, dar si niste show-uri despre niste “sufletzele” puse pe tava (pentru ca oamenii aia care participa in concurs – fiind vorba despre despre ceva care tine de arta – isi pun sufletul pe tava ca sa exprime tot ce pot).
si ma uit cu multa atentie la ce fac juratii, cum ii protejeaza si-i motiveaza pe concurenti mai ales atunci cind gresesc. (pentru ca modul asta de critica poate sa fie o forma de educatie pentru romani; noi – ca natie- nu prea stim sa criticam constructiv)
pentru asta, ii iubesc pe Paula Seling si pe Horia Brenciu. ei fac cam acelasi lucru in emisiunile lor, chiar daca in modalitati diferite.
*
Brenciu face glume, tumbe, aparent duce infringerea intr-o zona frivola sau muta atentia asupra lui, dar tot ceea ce face acolo e sa-l protejeze pe cel care a fost invins. si e amuzant, dar si frumos, sa poti sa te vezi dincolo de masca pe care si-a pus-o Brenciu de smeker-care-face-tumbe.
m-am uitat aseara la Vocea Romaniei si mi-am adus aminte de o conversatie pe care am avut-o cind am scris un profil despre el; Brenciu nu asculta muzica pe CD, ci la radio “ca sa fiu surprins de ce urmeaza”. iar starea de surpriza, in formele ei foarte fine, e ceea ce-l defineste si-n show-ul asta. o sa fie un profesor f f fain la Vocea Romaniei, pentru ca – poate n-o sa o arate, desi mi-ar placea sa o faca – o sa se ataseze mult de echipa lui ( o sa-i si chinuie, pentru ca e tare perfectionist si nu are niciodata infringerea in minte) si o sa sufere tare cind o sa-i fie eliminati concurentii. cum sufera foarte mult si cind ii pleaca oameni din echipa lui de business sau din orchestra.
*
in Xfactor aceeasi atentie pentru protejarea concurentului o are Paula Seling. am vorbit cu ea dupa auditii si stiu cit de mult s-a consumat pentru fiecare NU pe care l-a spus, cum se ducea acasa si analiza “dar oare i-am spus intr-o forma care sa-l(o) motiveze? oare va continua sa faca ceea ce crede ca-l(o) face fericit?”. Ca si Brenciu, Paula este foarte foarte perfectionista (presiunea aceasta pe perfectiune o pune si pe ea, nu doar pe ceilalti) si de ficare data cind zice NU e o lupta intre “ce e corect” si “ce e bine pentru sufletul celui din fata”.
abia astept sa o vad in Judge’s House pentru ca si ea se va atasa de concurenti si va suferi cind va trebui sa elimine o parte din ei.
* pentru mine, show-urile astea sunt – dupa cum vedeti – mai degraba despre schimbare, motivare si educatie , fie si printr-un concurs de muzica, iar puterea vocilor din fiecare emisiune e auxiliara.
pentru ca e mai importanta schimbarea care se petrece in fiecare dintre concurenti (si exemplu care vine odata cu prezentarea schimbarii lui), decit victoria unuia singur.
*
altfel, da, dintre toti – din ambele emisiuni – am un preferat pe care mi-l mentin de la primele auditii de la Xfactor: Andrei Leonte.
aseara s-au decernat premiile Booker, unele dintre cele mai prestigioase premii literare (au si un premiu material 50.000 lire sterline), iar cistigatorul este Julian Barnes.
era favorit, dar toata lumea se intreba ce va face daca va cistiga pentru ca pina acum a mai fost nominalizat de 3 ori si , dupa ce a pierdut, n-a fost foarte simpatic in declaratiile fata de criticii care desemneaza cistigatorul. anul acesta nici criticii n-au fost foarte prietenosi si au comentat ca nominalizarile vizeaza “populismul, nu calitatea”.
dar Barnes a cistigat si-a spus ceva foarte frumos in discursul de multumire:
“Those of you who have seen my book, whatever you think of its contents, will probably agree it is a beautiful object. And if the physical book, as we’ve come to call it, is to resist the challenge of the ebook, it has to look like something worth buying, worth keeping.”
cartea pentru care a cistigat este The Sense of an Ending (n-a fost tradusa inca la noi, dar cred ca va fi foarte curind pentru ca premiile Booker sunt peste tot in lume un impuls la vinzare)
*
altfel, daca n-ati citit niciodata o carte de Julian Barnes, le gasiti fie la RAO, fie la Nemira. va recomand Tristeti de lamiie, Iubire etc, sau Trei. cea mai recenta traducere in romaneste este Privind in soare (la Nemira), n-am citit-o inca, e pe noptiera si e in plan pentru saptamina asta.
*
am avut o perioada in viata (acum vreo 4 ani) cind imi placea foarte foarte mult Barnes, atit de mult incit le dadeam si colegilor/ prietenilor sa citeasca si ma cam suparam cind aflam ca nu citisera:)
imi pare rau ca a fost subiectul unei asemenea dispute legate de Booker Prize pentru ca eu nu cred in “populism” cind e vorba de carti.
cititul implica o disciplina si o liniste interioara, trebuie sa stai si sa parcuri cu privirea ceva care apoi trebuie interiorizat, si daca un scriitor reuseste sa faca asta cu o persoana are tot respectul meu. de asta nu cred ca autori precum Paul Coelho sau Mihaela Radulescu sunt “rai”. probabil ca nu vor cistiga Nobelul pentru literatura, dar daca ei reusesc sa vinda mii de exemplare (zeci de mii) din cartile lor inseamna ca niste persoane le citesc; si-nseamna ca ei au gasit limbajul prin care pot sa faca o disciplina si o liniste interioara necesara cititului in mintea unor zeci de mii de oameni. iar pentru asta au respectul meu.
restul, ce citim, cit de popular-populist-artistic-valoros este -> e doar o discutie de gusturi si de treapta pe care te afli.
din 13 noiembrie vedem si noi Familia Kennedy, miniseria de 8 episoade despre viata clanului Kennedy despre care se discuta aprins in America inca de la momentul distributiei lui Katie Holmes drept Jackie O.
am vazut zeci de fotografii furate de paparazzi de pe platourile de filmare si toata lumea e de acotd ca doamna Tom Cruise seamana cu Jackie O. acum ramine sa si vedem daca e si o actrita buna
in romania serialul va fi difuzat de TLC, duminica la ora 19.00
iata citeva fotografii oficiale ale filmului. in rolul lui Jack Kennedy este Greg Kinnear (As good as it gets)
BRADBURY: Yes, I am. I’m completely library educated. I’ve never been to college. I went down to the library when I was in grade school in Waukegan, and in high school in Los Angeles, and spent long days every summer in the library. I used to steal magazines from a store on Genesee Street, in Waukegan, and read them and then steal them back on the racks again. That way I took the print off with my eyeballs and stayed honest. I didn’t want to be a permanent thief, and I was very careful to wash my hands before I read them. But with the library, it’s like catnip, I suppose: you begin to run in circles because there’s so much to look at and read. And it’s far more fun than going to school, simply because you make up your own list and you don’t have to listen to anyone. When I would see some of the books my kids were forced to bring home and read by some of their teachers, and were graded on—well, what if you don’t like those books?
I am a librarian. I discovered me in the library. I went to find me in the library. Before I fell in love with libraries, I was just a six-year-old boy. The library fueled all of my curiosities, from dinosaurs to ancient Egypt. When I graduated from high school in 1938, I began going to the library three nights a week. I did this every week for almost ten years and finally, in 1947, around the time I got married, I figured I was done. So I graduated from the library when I was twenty-seven. I discovered that the library is the real school.
You have said that you don’t believe in going to college to learn to write. Why is that?
BRADBURY: You can’t learn to write in college. It’s a very bad place for writers because the teachers always think they know more than you do—and they don’t. They have prejudices. They may like Henry James, but what if you don’t want to write like Henry James? They may like John Irving, for instance, who’s the bore of all time. A lot of the people whose work they’ve taught in the schools for the last thirty years, I can’t understand why people read them and why they are taught. The library, on the other hand, has no biases. The information is all there for you to interpret. You don’t have someone telling you what to think. You discover it for yourself.
in citeva ore e noaptea agentiilor adica agentiile de publicitate iti dau voie sa mergi la ele acasa, ba chiar au si program de divertisment pentru tine.
daca vrei sa lucrezi in publicitate, asta seara ar trebui sa le faci o vizita ca sa stii cum e pe acolo:)
daca te-au enervat ceva spoturi de publicitate, iar e un motiv sa treci pe la ei (eu vreau sa stiu cine face spoturile Catena, btw:) )
iar daca lucrezi in industria de publicitate, neaparat treci pe la BBDO ca sa iei o invitatie la o proiectie privata a filmului Tree of life (ala cu premiul cel mai mare la Cannes anul asta, cu Brad Pitt in rolul principal si cu Terrence Malick regizor). e de fapt ultima sansa de a vedea pe ecran mare filmul lui Malick pentru ca el nu intra in cinematografe.
atentie, e o proiectie privata si fara invitatia pe care o luati in seara asta de la Graffiti BBDO , nu puteti intra la film. e un cadou de la publicitarii BBDO pentru colegii lor de breasla.
erau in joc 500 de carti puse la dispozitie de Grupul Editorial ALL. reactiile au fost atit de frumoase incit pina la urma au fost 600 de carti (cu plecaciune, multumiri inca o data si felicitari pentru initiativa Editurii ALL)
in “echipa mea de lupta” au fost ruxa, chinezu, manafu si sutu carora le multumesc inca o data pentru implicarea lor, precum si cititorilor lor si voua, cititorii mei.
noi am stris 170 de carti pentru asociatia Up Down care are in grija copii cu sindromul Down. o sa mergem zilele viitoare sa le ducem cartile si va aratam fotografii.
va multumesc tare tare mult ca ati facut o fapta buna, citind.
cind m-a invitat Grant’s sa spun o poveste nestiuta de lume despre mine primul lucru pe care l-am intrebat a fost : “cine mai da din casa lui?”
am aflat ca sunt 2 domni pe care-i stiu bine, cu care am lucrat in proiecte separate.
muream de curiozitate sa aflu ce au povestit ei; azi l-am intrebat pe Adrian Ciubotaru care a fost povestea lui si-am descoperit ca e ceva in care si eu cred “sa dai mai departe cind ti se face un dar”
m-am emotionat si-am zis, once again, Love U farmec… si, mai ales, love you farmec team.
sunt la cluj, la farmec/ gerovital, niste oameni minunati care fac lucruri frumoase, cu suflet.
sigur ca filmuletul e parte dintr-o campanie a brand-ului Gerovital (aducem Romania acasa), dar ei au ales sa-si cheltuie banii ca sa fie partener al Echipei Olimpice a Romaniei si pentru asta au tot respectul meu. 1% din vanzarile Gerovital din perioada 14 octombrie – 14 decembrie 2011 vor fi directionate catre Echipa Olimpica a Romaniei.
*
si nu, nici acesta nu este un post platit. e salutul meu respectuos pentru o intimplare care promoveaza ce-i bun in Romania.
gerovital girls, transmiteti-i salutari doamnei Jofi. mereu povestesc despre dinsa cind vad produse farmec/ gerovital…
duminica la invitatia lui Bobby Voicu voi sustine un seminar cu tema “ce scrii pe blog?” in cadrul seminariilor Blogoree.ro
seminarul va urmari
– pozitionarea data de continut
– targetul pe care-l atingem cu continutul pe care-l producem
(cu aplicatii cum redactezi aceeasi informatie pentru bloguri cu pozitionari si target-uri diferite)
– cum si cind scriem pentru blog – cum sa-ti faci un calendar editorial – mic ghid de usurare a vietii de blogger:)
si o aplicatie speciala despre care nu spun decit ca “o sa va arate ca stirea este peste tot, nu exista exprimarea nu am stire originala pe care sa pun pe blog”
seminarul are loc duminica 23 octombrie, de la ora 10.00 si dureaza 4-5 ore cu o ora pauza de prinz
Cum va inscrieti si trebuie sa faceti ca sa fiti eligibili pentru acest seminar care e GRATUIT aflati aici
gratie Discovery World am avut onoarea sa fac un interviu cu Ziggy Marley, fiul lui Bob Marley.
Ziggy a realizat un documentar care va fi prezentat in premiera la Discovery World in 2 saptamini. Programul se numeste Fiii lui Bob Marley in Africa si va fi difuzat in fiecare miercuri de la ora 21.05, pe Discovery World si in reluare sambata de la 22.00.
astazi este ziua lui Ziggy Marley si m-am gindit, in avanpremiera, sa pun aici un mic mic fragment din interviu. (saptamina viitoare public interviul)
Ai cinci copii. E greu să fii tatăl a cinci copii ? Există ceva anume ce ţi-ai dori să îi poţi învăţa pe copiii tăi ? Un crez de viaţă, un anumit mesaj ?
Ziggy Marley: Acum am şase copii. Am avut cinci, dar anul ăsta am şase. Şi vreau să îi învăţ pe copiii mei să respecte oamenii, să fie disciplinaţi, să muncească serios, să se iubească între ei şi să aibă idei pozitive. Copiii mei cresc în alte condiţii decât am crescut eu, la fel cum şi eu am crescut în alte condiţii decât părinţii mei. Copiii din ziua de azi au mai multe decât aveam noi, la vârsta lor, şi tot aşa… Dar lucrurile pe care noi le-am învăţat fiindcă nu aveam atât de multe pe cât au ei astăzi trebuie să le transmitem mai departe, chiar dacă ei au atât de multe acum. Noi oricum trebuie să transmitem mai departe acele idei, cum ar fi faptul că nu poţi să ai niciodată tot ce îţi doreşti, iar excesul de obiecte, de lucruri materiale, nu este acceptabil. Trebuie să îţi iei doar lucrurile de care ai nevoie cu adevărat. Trebuie să transmitem mai departe aceste lecţii de viaţă, pentru a-i împiedica pe copiii noştri să devină răzgâiaţi sau să fie lipsiţi de recunoştinţă şi de respect faţă de oameni. Aşa vrem noi să ne creştem copiii !
*
David Ziggy Marley este cel mai mare dintre fiii lui Bob Marley, are o trupa cu care continua traditia muzicala a tatalui lui, dar e si un activist social foarte influent. In programul pe care-l va difuza Discovery World, Fiii lui Bob Marley in Africa ( miercuri 21.05, sambata 22.00) veti descoperi o multime de amanunte inedite din viata lor.
pina atunci: La Multi Ani Ziggy Marley. stiu ca n-ai cum sa afli ca am scris asta, dar… in timp ce vorbeam la telefon, am inceput sa caut disperata pe net, oare nu e cel cu care trebuie sa vorbesc? ai o voce foarte foarte proaspata si tinara.
In care se dovedeste cum viata bate filmul de mai multe ori – frunzarind pe IPad un “Vanity Fair”, am dat peste proiectele de film ale lui Armie Hammer, actorul care i-a interpretat pe gemenii adversari ai lui Zuckerberg in “The Social Network”. Numele lui Hammer mi-a atras atentia pentru ca suna periculos de mult cu “Arm and Hammer”, o marca de cosmetice pentru barbati si multe alte asemenea, cu care ramasesem in minte din State (parca aud si acum end line-ul Arm&Hammer With Baking Soda).
Ma duc pe IMDB si gasesc in cinci secunde numele intreg – Armand Douglas Hammer – ArmAnd Hammer. Ma gandesc ca, nascut fiind in 1986, parintii lui l-or fi botezat dupa ce s-au intors beti turta de la vreun concert cu Bon Jovi, dar in alte cinci secunde constat ca am gresit amarnic. Ca si personajele pe care le interpreta in film, Armie are pedigree – numele lui vine de la străbunicul său pe care il chema simplu Armand Hammer. Mare industrias, magnat al petrolului, filantrop, colectionar de pictura impresionista.
Legendele prenumelui lui Hammer Sr. Sr. Sr. sunt trei – le descopar dupa alte zece secunde de cercetare si petrecerea continua. Varianta de PR e ca Armand venea de la Armand Duval, personajul din “Dama cu Camelii”. Varianta a doua e improbabila – parintii lui Armand Hammer nu aveau cum sa-si numeasca fiul după marca de cosmetice, deși ea exista la acel moment de peste 30 de ani, pentru simplul motiv ca pe vremea aceea nu existau concerte cu Bon Jovi J
Varianta a treia e ultra-ironică – Armand Hammer, industriasul american si magnatul petrolului si-a primit, zic gurile rele, numele de la simbolul partidului socialist American (Socialist Labour Party of America), the arm and hammer.
Cireașa de pe tort este că, Armand Sr. Sr. Sr., care a trăit 92 de ani și se lăuda că a fost prieten și cu Lenin și cu Reagan, a fost multă vreme și membru în board-ul companiei care producea cosmeticele Arm&Hammer.
*
Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication
“in arta doar daca esti pictor poti sa faci lucrurile singur; dar nici atunci pina la capat, pentru ca trebuie cineva sa te ajute sa ti vinzi lucrarile. ai insa controlul asupra operei tale artistice. pentru restul artelor depinzi de multi altii”, mi-a zis Julie Taymor ( Frida, Across the Universe, Titus, Tempest) intr-o parte a discutiei pe care n-am pus-o in interviul pe care l-am facut.
mi-am adus aminte de asta cind am vazut documentarul lui Kim Ki Duk, Arirang, in cadrul Les Films de Cannes a Bucharest. pentru ca e un tur de forta (cu toata umilinta inclusa) pentru a demonstra contrariul.
*
Arirang e un cintec de disperare si jale celebru in Coreea.
si filmul e la fel. e urletul unui regizor care crede ca a fost abandonat de prieteni (poate a si fost parasit), care nu mai poate face filme (pentru ca nu mai are echipa), care traieste in salbaticie …
e urletul “uite ca traiesc si uite cum traiesc” ( si traieste nu doar in salbaticie, ci si in niste conditii f grele, intr-o baraca friguroasa, maninca din doua castroane – foste boluri pentru ciine)
e urletul “uite ca pot si singur”, pentru ca se filmeaza singur, se priveste in timp ce se editeaza… subliniind schizofrenia pe care o traieste…. dar pe care, de fapt, o traim cu totii (ne certam sau ne laudam in mintea noastra, ne punem intrebari sau dam raspunsuri la lucruri la care n-am avut curaj sa comentam cu voce tare)
mi-a placut mult Arirang-ul lui Kim Ki Duk si l-am iubit pentru curajul (un pic si orgoliul, putin si paranoia) de a se arata atit de intim publicului. pentru ca regizorul e si personajul principal al documentarului si-l vezi in cele mai intime ipostaze; regizorul umilindu-l pe actor, trecindu-l prin toate caznele prin care si-a trecut de-a lungul timpului actorii din filmele cu multe premii.
si daca-i stii filmele, cu imagini minunate, pline de erotism si multe intelesuri, si-l vezi cum traieste in conditiile acelea extreme, iti dai seama ca toti – in esenta – suntem la fel. si singuratatea e, uneori, obligatorie. e o cale catre supravietuire, cu toata penitentza ei.
mi-a placut mult ca, desi e un film plin de vorbe, personajul principal nu vorbeste cu nimeni; singura conversatie (in afara de cea cu sine) e cu o pisica galbena si grasa pe care o imita o data.
si mi-a mai placut evolutia aparatului cu care-si prepara cafeaua; de la o presa facuta dintr-o jumatate de sticla de plastic si o bucata de hirtie, pina la o masinarie complicata pe care o construieste in timp. a fost semnul ca se va intoarce, in vreun fel, la civilizatie.
* nu vreau sa va povestesc mult din film, dar va rog, va rog, va rog sa-l vedeti. o sa va recunoasteti multe frici si furii acolo. chiar daca n-ati cistigat un premiu la cannes.
din pacate nu mai ruleaza in cinematografe si va trebui sa-l cautati pe dvd.
eu am o teorie – din instinct, caci n-are baze stiintifice – cum ca oamenii, creatorii in mod special, sunt atrasi de lucruri pe care le vor trai la multa distanta dupa ce le vor fi descris pe hirtie /film /scena /muzica.
am regasit-o in filmul lui kim ki duk si-am zimbit.
P.S. si nu, nu cred ca singuratatea e calea de reusita; cred, ca in fotografia de mai jos, ca poti fi sus gratios si frumos, cind te sprijina cu drag altii (cu efortul tau inclus in “performance”)…
Margaret Atwood este una dintre scriitoarele care nu imbatrinesc. are twitter, blog, converseaza via chat cu cititorii, isi lanseaza cartile pe hirtie reciclabila si scrie despre lumi care par un amestec de Matrix cu Inception si cu feminism.
si are 72 de ani
nu-i place sa i se spuna ca scrie SF.
pentru editia de week end a ziarului The Guardian, Atwood a scris un eseu despre relatia sa cu literatura SF.
Recently I set out to explore my lifelong relationship with science fiction, both as reader and as writer. I say “lifelong”, for among the first things I wrote as a child might well merit the initials SF. Like a great many children before and since, I was an inventor of other worlds. Mine were rudimentary, as such worlds are when you’re six or seven or eight, but they were emphatically not of this here-and-now Earth, which seems to be one of the salient features of SF. I wasn’t much interested in Dick and Jane: the creepily ultra-normal characters did not convince me. Saturn was more my speed, and other realms even more outlandish. Our earliest loves, like revenants, have a way of coming back in other forms; or, to paraphrase Wordsworth, the child is mother to the woman. To date, I have written three full-length fictions that nobody would ever class as sociological realism: The Handmaid’s Tale, Oryx and Crake and The Year of the Flood. Are these books “science fiction”, I am often asked. Though sometimes I am not asked, but told: I am a silly nit or a snob or a genre traitor for dodging the term because these books are as much “science fiction” as Nineteen Eighty-Four is, whatever I might say. But is Nineteen Eighty-Four as much “science fiction” as The Martian Chronicles? I might reply. I would answer not, and therein lies the distinction.
cind a lansat The Handmaid’s Tale (povestea cameristei) am avut placerea si onoarea sa fac un interviu cu Margaret Atwood.
It is said that for a writer, each novel is a correction to the one that came before. What is your aim? And the aim of your work?
The aim of any writer is to complete whatever book he or she is working on in such a way that the reader, too, will wish to complete it.
As for the aims of my work, this is a subject best left to critics. They can have a good deal more fun with it than I will ever have.
Let’s just say I write about whatever happens to interest me at the time. I’ve had many interests.
motivul pentru care scriu acum e insa ca sa spun si partea mea de story din ce spune el pe blog:)
1. ieri cind ne-am intilnit din intimplare, am fost atit de bucuroasa ca aveam cui sa-i spun (si sa ma si inteleaga) despre spaimele mele de la conferinta BBDO, incit am neglijat-o pe Cristina, jurnalista despre care el scrie. N-am fost foarte politicoasa si nu m-am conversat f mult cu ea. (Imi pare rau Cristina. dupa cum ai vazut, aveam ceva of-uri de expus la Marius)
2. ma bucur ca pe Cristina a convins-o opinia mea despre ce a scris ea, ca sa nu mai renunte la jurnalism. E flatant sa stii ca poti sa-i tii pe unii oameni pe drumul pe care si-l doresc, dar li se pare greu, si poti sa-i tii doar din vorbe bune. Ce vreau sa spun insa e ca, drumul asta in jurnalistica e greu si dureros si numai in tine o sa gasesti resursele adevarate ca sa tii cararea dreapta.
3. ma bucur ca Manole are blog si ca ii puteti vedea atentia pentru detalii, curiozitatea si – mai ales- simtul stirii si al povestii. ma si oftica pentru ca , uneori, face audienta mai mare decit mine cu postarile lui:) dar sunt foarte mindra de tine, Marius. si ma amuz de fiecare data cind te intervieveaza cineva care ma stie si pe mine si-mi spune dupa aia (cum a facut Onisoit) “cit de tare semanati”. eu raspund amuzata: “suntem nascuti in aceeasi zi, dar el e un pic mai tinar; pina si la asta m-a luat.”
o sa vedeti foarte foarte curind, via Marius, ca daca muncesti serios cu blog-ul tau incepi sa ai si alte beneficii nu doar aprecierea publicului. (si de asta sunt f mindra de tine!)
4. si eu te iubesc manole, stii asta.
5. sunt generoasa: n-am nicio problema sa te impart cu toate fanele tale:)
joi citeam de o demisie la nivel inalt la Wall Street Journal.
Thomas Langhoff, directorul editiei europene a Wall Street Journal, a demisionat dupa ce o ancheta a The Guardian a aratat ca reprezentantii publicatiei au apelat la o escrocherie pentru a creste tirajul editiei europene a WSJ.
The Guardian a scris ca a gasit dovezi care arata ca WSJ Europe a platit mai multe companii europene pentru a cumpara in secret mii de copii ale ziarului, la un pret foarte mic. Aceasta actiune a avut scopul de a creste tirajul ziarului si de a induce in eroare cititorii si advertiserii.
The Guardian arata ca WSJ a convins o companie sa coopereze oferindu-i posibilitatea de a publica articole care sa ii promoveze activitatea, miscare care a determinat o parte a personalului sa acuze conducerea ziarului de incalcare a eticii jurnalistice si punerea in pericol a reputatiei.
M-am gindit ca, intr-o situatie similara ( o ancheta de acest fel, nu falsificarea tirajului – ca sa fim bine intelesi:) ), nu ar mai ramine foarte multi manageri in functie in Romania. Daca romania ar fi Anglia sau SUA.
*
astazi dimineata in pasaj la Universitate, doua tinere se contrau pe tema unei reviste:
– de ce ai luat-o pe asta ca e mai scumpa. avem si noi editie romaneasca.
– dar editia noastra apare rar si e si mai prost scrisa.
*
intre aceste doua intimplari se afla o parte importanta din problemele presei noastre.
de astazi aveti treaba in cinematografele Studio si MTR; puteti vedea filmele de la Cannes, dar si revedea filmele romanesti care au facut istoria “noului val de cinema” cu bonus track – scurt metrajele de studentie ale regizorilor.
incepe Les Films de Cannes a Bucharest,festivalul creat de Cristian Mungiu si echipa lui, asa ca un semn de multumire pentru publicul roman care mai merge la film: daca tot merge, sa si primeasca ce-i mai bun.
nu stiu ce program aveti daaaaaaaaaaaar, neaparat, dar chiar neaparat trebuie sa vedeti Arirang al lui Kim ki Duk si La piel que habito al lui Pedro Almodovar . primul e miine de la 20.30 la studio, al doilea duminica la aceeasi ora, acelasi cinematograf.
ne vedem acolo, pentru ca nici eu nu le-am vazut si le astept cu foarte mare nerabdare.
mai jos tot programul festivalului, ca sa stiti ce si cum, dar mai ales unde:)
Program Les Films de Cannes à Bucarest
Vineri, 14 octombrie
Cinema Studio
13.00 – „Înainte de micul dejun” (1995, 15’)
„Marfa şi banii”, regia Cristi Puiu (2001)
15.00 – Calup de scurtmetraje româneşti premiate la Cannes
18.00 – „Hors Satan”, regia Bruno Dumont (2011)
20.30 – „Habemus Papam”, regia Nanni Moretti
NCRR
14.00 – „Flandres”, de Bruno Dumont (2006)
16.00 – „L’Humanité”, regia Bruno Dumont (1999)
19.00 – „Ea” (1994, 7’)
„Marţi după Crăciun”, regia Radu Muntean (2010)
23.00 – petrecere cu Nea Vasile& Taraful de la Mârşa, Clubul Ţăranului
Sâmbătă, 15 octombrie
Cinema Studio
11.00 – „Ea” (1994, 7’)
„Marţi după Crăciun”, regia Radu Muntean (2010)
13.00 – „The Tree of Life”, regia Terrence Malick (2011)
15.00 – dezbatere „The Tree of Life”
16.00 – „La vie de Jésus”, regia Bruno Dumont (1997)
18.00 – „Michael”, regia Markus Schleinzer (2011)
20.30 – „Arirang”, regia Kim Ki-duk (2011)
NCRR
11.00 – „Drive”, regia Nicolas Winding Refn (2011)
13.00 – „The Red Thin Line”, regia Terrence Malick (1998)
16.30 – „Hors Satan”, regia Bruno Dumont (2011)
19.00 – „2Pasolini” (2000, 12’)
„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, regia Andrei Ujică (2010)
23.00 – petrecere cu Nightlosers & Elvis Romano, la Clubul Ţăranului
eu locuiesc pe o strada care are la unul dintre capete un magazin frufru. asta inseamna ca foarte des ma opresc acolo si imi iau diverse lucruri. dimineata cind sunt in vrie cu intilniri, intr-o foarte mare viteza mi se face un fresh de portocale…
zic asta ca sa intelegeti ca eu sunt obisnuita sa intru navalnic in frufru.
acum s-a schimbat roata. a sunat cineva la usa si mi-a adus un pachetel cu frufru. desi nu comandasem nimik.
e vorba de caju (care face bine la creieras) si vouchere pentru noul lor concept store pe care l-au deschis in dorobanti pe strada ankara.
voucherele sunt valabile pina la sfirsitul week endului. si, pe principiul dar din dar se face rai, vi le fac cadou. fiecare voucher are o valoare de 30 ron, papati bun de la frufru de banii astia.
primele doua comentarii primesc cite un voucher.
eu m-am distrat f f tare cum a venit frufru la mine, nu m-am mai dus eu la ei…
