In România, numele ei e sinonim cu ideea de sănătate, dar dincolo de întrebarea Ce se întâmplă, doctore? se află mai mult decât femeia care dă răspunsuri practice.
tabu, martie 2009
Pe holul ca un labirint gri al ProTv-ului, Oana Cuzino îşi ia la revedere de la invitatul videochatului pe teme medicale, zâmbindu-i discret. Se întoarce către regizoarea de platou şi, cu o singură mână, prinde un nasture între degetele ale căror unghii grena, tăiate scurt, contrastează cu fucsia cămăşii şi îşi micşorează decolteul.
Până în clipa aceea, adâncitura cămăşii de mătase se termina în punctul cel mai înalt din bolta pe care o formau sânii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu lasa să se vadă şanţul dintre ei. Acolo ţinuse lavaliera şi toată bolta aceea, susţinută de o talie de viespe, fusese exploatată în cadru. Pe ecran, o decupaseră la o palmă sub sâni, în timp ce încadrarea invitatului din studio era la o palmă sub nodul de la cravată. Ce nu se vedea la tv era nasturele bombat care apărase decolteul, un nasture graniţă între gazda cu sex-appeal a brandului Ce se întâmplă, doctore? şi femeia care e gata oricând să dea consultaţii medicale pe holurile televiziunii.
Sigur că îi e exploatată frumuseţea pe ecran, dar Oana nu s-a văzut niciodată atât de frumoasă încât să se lase influenţată de propria imagine. Pentru rubrica de la ştirile dimineaţă, sex-appeal-ul îi e împachetat în haine casual, în timp ce în week-end e colorat-fresh-urban-chic. Joia, la videochat, e business. Dar sexualitatea pe care o evidenţiază pe ecran o estompează imediat ce părăseşte studioul. În realitate are ţinuta unei tinere de 25 de ani: proporţii subtile, oase lungi şi subţiri, muşchi fermi, şolduri adolescentine, şi fundul bombat (enervant de bombat pentru o mamă de 37 de ani). Dar, pentru că e caldă şi feminină, pare fragilă.
În joia în care poartă cămaşa fucsia, munca nu se încheie odată cu „la revederele” spus doctorului invitat. Pe hol, în mijlocul colegilor, devine ea invitatul expert. Fiica regizoarei de platou se pregăteşte pentru licenţă, aşa că mama vrea să ştie ce să-i dea ca să-i stimuleze memoria.
– Encephabol. Are Piritinol care stimulează activitatea cerebrală. Poţi să-l iei fără prescripţie medicală.
– Dar ştii, de stres fetei mele nu i-a venit ciclu. Din iarnă are problema asta.
– Nu se poate să fie doar de la stres. Mi-ai zis ceva de asta. Acum câteva luni? După ce a plecat de aici?
– Da, dar şi-a găsit imediat slujbă. Are două acum, şi licenţa. Nu mai doarme. I-a dat medicul nişte pastile.
Urmează un ping-pong frenetic: analize, reacţii, recomandări, reţete, contracepţie, teste. În timp ce ascultă răspunsul femeii, ochii Oanei caută indicii care să o ducă mai departe. Îi plimbă în stânga jos, dreapta sus, contractându-şi simultan muşchii gurii a concentrare. O gimnastică a feţei pe care şi-o exersează la orice şedinţă de redacţie. Apoi, ca un doctor atent, Oana pune o nouă întrebare.
***
Oana chiar e doctor. A intrat la medicină, la Bucureşti, în 1989 şi a terminat de învăţat în 2005, după 6 ani de facultate, 5 ani de rezidenţiat, 4 ani de doctorat. În studenţie a fost foarte impresionată când, într-o noapte de gardă, un pacient a făcut infarct în timp ce era consultat. A alergat disperată să aducă medicul cu şocurile electrice şi asistenţă cu butelia de oxigen, dar a fost prea târziu. S-a specializat în gerontologie, a lucrat la Institutul Ana Aslan şi mai practică medicina, dând consultaţii doar pentru prieteni, într-o clinică privată. }ine mult la meseria asta şi nu vrea să-şi piardă dreptul de practică.
E marţi şi Oana e la şedinţa de redacţie în care se stabilesc subiectele pentru Săptămâna Paştelui. Se fac propuneri şi se caută soluţii atractive de prezentare a unor teme care au fost povestite de zeci de ori în cei şapte ani de Ce se întâmplă, doctore?, un brand cu emisiune săptămânală la tv, pastile la matinal, revistă şi site.
De data asta e vorba despre o dilemă legată de cafea. Andreea, unul din cei 5 redactori, a găsit pe site-ul CNN-ului o ştire care spune că dacă bei cafea înainte de a face sport, nu mai faci febră musculară. Mădălina, producătorul emisiunii tv, cere confirmarea Oanei. Ochii căprui migdalaţi fac din nou plimbarea stânga jos, dreapta sus, şi gura se contractă puţin.
– Da, poate să fie adevărat. Eu am citit însă altceva tot despre sport. Dacă bei un pahar de lapte înainte de a face sport, pui mai multă masă musculară.
Fetele râd. Oana continuă.
– Uite, putem să întrebăm şi dacă e bine să faci sport când eşti pe stop. Ştiaţi că prea multe abdomene pot, la femei, să ducă, în timp, la incontinenţă?
– Facem un subiect despre ce să faci şi ce să nu, la sală?
Mădălina prelungeşte întrebarea cu o privire lungă către fete. Andreea îşi notează în agendă şi se trece la alte subiecte: antrenarea musculaturii gâtului pentru a evita scolioza, băile fierbiţi care, la bărbaţi, pot provoca infertilitate, apa băută pe stomacul gol, dimineaţa şi seara, care poate duce la eliminarea prin urină a toxinelor. Pentru fiecare în parte se aşteaptă o confirmare ştiinţifică de la Oana care explică în termeni complicaţi, trimite sms-uri, caută în agendă numerele de telefon de experţi. Şi înainte de fiecare răspuns, e gimnastica feţei care trădează traseul pe care-l face informaţia, ca la o anamneză în căutarea unui diagnostic.
Pentru că CSID are atâtea produse, e uşor să îţi imaginezi că Oana Cuzino e doar imaginea frumoasă ataşată să le vândă. Dar CSID nu înseamnă nu doar emisiuni TV şi o revistă, ci şi seminarii, cluburi pentru educarea femeilor, blog, site şi videochat. Iar Oana e implicată în toate. Într-o vreme a avut şi o rubrică în revista Maxim şi o emisiune la radio InfoPro, şi da, le-a făcut pe toate cu aceeaşi conştinciozitate cu care învăţa pentru examenele la medicină. Cel mai greu i-a fost în 2005 când, la activitatea ei media, s-a adăugat examenul final de doctorat.
CSID are nişte recorduri cu care nu se laudă nici Oana, nici trustul. În 2007, blogul ei a strâns 567 de comentarii la un post prin care îndemna cititorii să fie alături de prietenii bolnavi, un record incredibil pentru o vreme în care blogosfera românească era mai puţin efeverscentă; iar revista Ce se întâmplă, doctore? are aproape o jumătate de milion de cititori, mai mult decât oricare altă publicaţie generalistă pentru femei.
***
E început de aprilie şi pentru că ziua e mai lungă, ora 4 a amiezii e prietenă bună cu soarele cald. După şedinţa de redacţie, Oana se îndreaptă spre casa de la Snagov, unde o aşteaptă fiica ei, Nomi, pregătită de călărie. Conduce un Range Rover negru care poartă amprenta cochetăriei ei: între scaunele din faţă are o sticlă de ojă roşie, pentru retuşuri. Pe drumul de o oră face o escală la Piaţa Floreasca pentru nişte mere cu un „gust special”, de la prima tarabă pe dreapta, locul de unde cumpără mereu.
Aglomeraţia din trafic îi reaminteşte de un calcul pe care l-a făcut un specialist invitat în emisiune: pentru că Bucureştiul e unul dintre cele mai poluate oraşe din lume, cei care trăiesc în el îşi scurtează viaţa cu patru ani. Ca doctor în gerontologie e o enciclopedie ambulantă de avertismente pentru prelungirea expectanţei de viaţă şi are reţete după care îşi pregăteşte mâncarea şi cosmeticele. Foloseşte o parte din secretele anti-aging învăţate pe vremea când lucra la Ana Aslan. Pe scurt, asta înseamnă alimentaţie, sport, mulţi antioxidanţi, atenţie la starea de dispoziţie şi o preocupare pentru latura spirituală. Dar e mai mult decât atât – e reflexul de a înlocui un aliment care nu e bun caloric cu un altul care poate asigura un plus de vitamine şi de energie. Ca orzul pe care-l mănâncă dimineaţa sau mugurii de pin pe care-i pune în salată.
Şi-a convins şi soţul, Yoav Stern, un om de afaceri israelian, că trebuie să mănânce sănătos şi ştie că salata Eisberg e preferata lui, aşa că o strecoară cât mai des între legume.
Într-o vreme a vrut să facă prăjituri din produse bio, dar rezultatul n-a fost conform aşteptărilor. A mâncat doar ea. A încercat şi prăjituri supra etajate, dar pentru că nu aveau gelatină sau alte creme cu aditivi, construcţiile se prăbuşeau.
Acum le recomandă cititoarelor să nu încerce asta acasă, ci să compenseze la desert cu fructe. Ştie că e greu să contrabalanseze un desert prefabricat pentru că e un gust sintetic cu multe arome, dar are metodele ei să o convingă pe Nomi ca fructele sunt mai bune. Într-o vreme i le tăia în forme de litere sau de animale. Cel mai greu îi era când trebuia să construiască un peruş gri african, cum e Nicu, papagalul care-i spune „Noroc” lui Nomi când strănută.
Nomi ere 6 ani şi e o obişnuită a manejului de călărie. Are cizme maro care, pentru că sunt mici, par de jucărie, pantaloni mulaţi maro cu galben, o geacă bej şi o capă neagră pe cap. Seamănă cu Oana nu doar la chip, ci şi la gesturi. Aproape fiecare zi a săptămânii, Nomi vine la un ranch aflat de 5 minute de casă ca să o vadă pe Apple, poneiul fetiţă pe care a primit-o cadou de ziua ei. Apple e mai înaltă decât ea cu cel puţin un cap, e alb beige, cu o inima tunsă în părul de pe crupa dreaptă, şi are o coamă gri, afro. A avut părul împletit în codiţe până acum câteva zile.
Ca să primească poneiul, lui Nomi i s-a predat discret o lecţie de viaţă. Trebuia să înţeleagă ce înseamnă să ai un cal, un animal pe care nu îl poţi ţine acasă şi ce înseamnă efortul de a-l vizita chiar şi atunci când eşti obosit şi n-ai chef. Toată vara trecută, Oana şi soţul ei au adus-o la ranch unde a îngrijit-o pe Smaranda, un ponei pitic şi ciufulit. După ce au fost convinşi că îi plac cu adevărat caii şi că a înţeles responsabilitatea pe care trebuie să şi-o asume, i-au serbat ziua de naştere la ranch. Unul dintre grajduri era împodobit cu baloane şi funde, iar dintre ele a apărut Apple, cadoul ei. Nomi s-a emoţionat atât de mult încât, şi la câteva luni distanţă exclamă, cu voce tremurândă: „e cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată”.
De data asta a venit pregătită cu un măr pe care îngrijitorul i-l rupe în bucăţele pentru ca ea să i-l întindă în palmă lui Apple. Ar vrea să-o încalece, dar antrenorul ei are zi liberă şi regulile sunt stricte: un cal e antrenat doar de o singură persoană; ceilalţi îngrijitori nu au voie să-l pregătească pentru ea.
– Mami, dar vreau să călăresc.
– Nu am cum să te ajut.
Oana se apleacă de spate cât să ajungă cu faţa în dreptul fiicei. Nomi are lacrimi în ochi şi insistă cu „te roooog”. Oana îi explică din nou regulile, iar Apple intră cu botul alb şi cald între chipurile lor. Se formează un triunghi de ochi – mamă, fiică şi cal – iar nările lui Apple freamătă, atingând-o pe cea mică.
– Uite şi Apple se bagă în seamă, vorbeşte cu tine, râde Oana. Lacrimile copilei se transformă în zâmbet, chiar dacă n-a renunţat cu totul la ideea de a călări azi.
Ca întotdeauna Oana are o cale inedită să ajungă la fiica ei. Vrea să-i ia povara lucrurilor, să o înveţe să fie bună, să aibă respect pentru ea şi pentru cei din jur, şi să nu mintă.
Ştie că e greu să fii atât de puternică, încât doar să acţionezi şi să nu reacţionezi. Eşti puternică atunci când ajungi să spui doar adevărul.
***
Pentru o persoană a cărei carieră depinde de frumuseţe, e ciudat că Oana nu se teme de îmbătrânire. Vrea să îmbătrânească. Fiecare pas pe care-l face zilnic, îl face – după legea firii – ca să îmbătrânească. Se gândeşte uneori că asta poate să fie o formă de egoism pentru că vrea să îşi vadă fiica mare, să aibă nepoţi, să trăiască împreună cu ei noi bucurii. Ca medic crede că în curând vom reuşi, ajutaţi de ştiinţă, să trăim cât suntem programaţi genetic: 120 de ani. Dar ştie, asemeni Anei Aslan, că e mai important să dai viaţă anilor, decât să adaugi ani la viaţă.
Asta crede Oana că e problema viitorului nostru, pentru că românii nu sunt doar bolnavi, sunt şi trişti. Boala umileşte, dezvăluie slăbiciuni, probleme nerezolvate, neglijente, traume. Pentru că România nu are nicio supapă de relaxare pentru cei trecuţi de 60 de ani, visează să înfiinteze centre unde bătrânii să poata să desfăşoare activităţi, utile moralului lor, dar şi vieţii celor din jur. Are idei, dar îi e teamă că nu va găsi finanţare.
Mai crede că poţi să ai atât de mult spirit încât să-ţi controlezi trupul, şi ştie că şi această practică poate fi o formă de a stăpâni îmbătrânirea. Nu vorbeşte medicul când spune asta, ci femeia care crede că există spirite atât de pure. Nu le-a văzut, dar partea neexpusă la TV a sufletului ei e convinsă de asta.
