Este toamnă și te plimbi în parcul tău preferat din orașul natal. Ești puțin melancolic și te gândești retrospectiv la viață. Iei o frunză de pe jos, vezi că este puțin cam fragilă, dar nu te aștepți să se facă fărâmițe în palma ta.
Îți vine să crezi sau nu, aceste frunze care se dezintegrează cu atâta ușurință sunt material de lucru pentru artista Susanna Bauer. Ea reușește să le croșeteze în moduri inedite cu o dexteritate uimitoare. Transformă frunzele în cuburi și alte forme geometrice, folosind o tehnică utilă și în prelucrarea pielii.
Frumusețea naturii poate fi găsită chiar și în cele mai mici sau delicate elemente. Iar minunățiile făcute de artistă sunt unice. Ne arată că arta nu se explică, ci se face, uneori chiar din cele mai surprinzătoare lucruri.
Daca sunteți în Cornwall, UK, puteți să-i vedeți lucrările la Lemon Street Gallery pană pe 27 iunie. Daca nu, să-i explorați pagina de Facebook.
De multe ori, luăm lucrurile ca atare și nu vrem să facem vreo schimbare pentru că nu dorim să stricăm ordinea naturală a lucrurilor. Dar v-ați gândit vreodată cum ar fi dacă peștii ar reuși să vadă cum arată lumea exterioară, dar în același timp să nu moară?
Există un anumit soi de peștișori care are denumirea de Koi Fish și care nu pot vedea cum arată lumea oamenilor. Pentru ei, compania daneză Velda a creat un dispozitiv în forma unei cupole care plutește și le permite peștilor să înoate puțin mai sus de nivelul apei. Astfel, aceștia au o priveliște total diferită față de cea cu care erau obișnuiți.
Peștii sunt ademeniți să intre în acest dispozitiv cu mâncare așezată strategic înăuntru. Invenția are un diametru de 32 de inchi și costă 200 de dolari. Nu este ieftină, dar oferă un peisaj deosebit pentru pești, dar și pentru oamenii care văd cum se agită și cât de fascinați sunt.
Unul dintre cele mai minunate lucruri la fotografie este că surprinde momente pe care nu le-ai observa atunci când toată lumea este în mișcare. Aceste momente sunt unice prin prisma fotografului, care vrea să redea prin lentilă mici fragmente de poveste.
Acest lucru se observă cel mai bine în cadrul fotografiei de dans, dinamică prin acțiunile celor participanți, care devin modele. Am mai spus eu că rușii sunt cei mai talentați artiști și că au o viziune cu totul aparte asupra lumii. Ei bine, nu m-am înșelat, pentru că Alexander Yakovlev este fotograful care a reușit să facă niște cadre geniale cu dansatori talentați.
Alexander are un talent aparte de a suprinde dansatorii în acțiune și realizează fotografii expresive și dinamice, folosindu-se de arta compoziției. Atunci când urmărești un dans live, nu reușești să vezi toate mișcările, pentru că dansul se derulează rapid. Nefiind vorba de slow-motion, nu poți admira orice mișcare, ci dansul ca întreg și rămâi cu o senzație de final (răspunsul la întrebarea “Și cum a fost spectacolul?“)
Însă seria de fotografii îți dă șansa de a aprecia această artă a dansului, precum și grația dansatorilor. Mai mult decât atât, seria de dans cu făina capturează niște momente unice, care și cum nu ar face parte din dans, ci ar fi mișcări regizate.
Mai multe fotografii de acest, dar și cu atleți sau sportive găsiți pe site-ul fotografului, care merită admirația noastră!
În ultimele săptămâni, Anamaria Marinca a filmat pentru ”She Who Brings Gifts”, pelicula în care le are ca partenere de platou pe Glenn Close și Gemma Aterton.
Anamaria, care este o persoană foarte discretă și modestă, povestește cu mult umor cum a aflat că a obtinut acest rol.
”Eram la Belgrad când am primit scenariul. Un vechi prieten, Goran, și-a asumat rolul principal – Melanie, o fetiță de 10 ani – și mi-a dat replica în proba pe care am filmat-o în camera mea de hotel. Povestea m-a atras – poate și pentru că nu mai făcusem un film de gen până atunci. Ajunsă înapoi la Londra m-am întâlnit cu Colm ( nota mea. Colm McCarthy, regizorul filmului) la o cafea. Vorbim despre cu totul alte lucruri. La sfârșit mă întreabă: Can you make her tired? Eu: Now?
Nu zice nimic, zâmbește. Îmi pică fisa. Sunt în distribuție.”
Filmul, care va avea premiera anul viitor, este un thriller cu accente horror,plasat într-un viitor distopic, și spune povestea unui copil neobișnuit, micuța Melanie. Protagonista este un ”caz” examinat într-un bunker, de către oameni de stiință aflați în căutarea unui antidot împotriva unei boli care îi amenință pe ultimii supraviețuitori ai planetei. Pe platourile de filmare din regiunea West Midlands, lângă Birmingham, au fost în general mai mulți copii decat adulți, iar Anamaria (care are un rol negativ) povestea încă din timpul filmarilor că este ”o atmosferă extraordinară”.
Regizorul, Colm McCarthy, a lucrat pentru serialele britanice ”Peaky Blinders” și ”Sherlock”, care au cunoscut un succes internațional de proporții. Scenariul e scris de M.R. Carey si se bazează pe romanul best–seller “The Girl With All the Gifts” de acelasi autor.
Desigur că toată lumea vrea să știe cum a fost să lucreze cu Glenn Close. Când am rugat-o pe Anamaria Marinca să descrie momentul (via publicistul ei din Ro, Sorana Savu) am primit un răspuns foarte foarte emoționant. Citiți cu atenție rândurile de mai jos, vorbesc despre firesc, despre bun simț și, contrar a ceea ce ar face mulți actori români, accentul nu cade pe ”vedeta” ci pe un gest emoționant. (poate de asta, Anamaria Marinca sta in Anglia )
”La lectură la masa stau, întâmplător, lângă ea. De partea cealaltă, Grace ține romanul lui Bram Stoker pe genunchi, îl răsfoiește și discută cu noi două despre vampiri în general. Are 11 ani, e tunsă scurt și si-a pus o fundă mare. Toate fetițele care joacă în film și-au tăiat părul și l-au donat pentru peruci care vor ajunge la copii care suferă de cancer.
Citim scenariul, ne observăm unii pe alții, suntem în sfârșit cu toții împreună într-o cameră dintr-o clădire dezafectată care va fi acasă în următoarele două luni, curioși și un pic emotionați.
Copiii fac poze cu Glenn. Gata. Mâine începem.”
Singurele fotografii care au fost facute publice de sudioul producător o înfățișează pe Glenn Close într-o ipostază nu foarte prietenoasă.
Despre bunul simț și modestia actriței Anamaria Marinca am mai scris într-un interviu foarte emoționant prin simplitatea răspunsurilor, pe care-l cititi aici.
ieri am fost la un spectacol de dans si am fost la 2 pasi sa sarut o tinara dansatoare. de fapt, eu mi-as fi dorit sa ma ia in brate unul dintre dansatori, dar…
*
sa va spun mai exact cum a fost.
show-ul israelienilor de la Kolben Dance Company , ” Charlie Mandelbaum – o poarta cit o speranta”, a inceput inca din hol. dansatorii se plimbau printre oameni si executau miscari pe care, ceva mai tirziu, le-am vazut si pe scena.
primul pe care l-am vazut a fost domnul din fotografia de mai jos care , dupa ce a dansat putin, s-a dus si a luat in brate una dintre spectatoare. si eu m-am auzit spunind “vreau si euuuu”
mi-a auzit dorinta o dansatoare – mai degraba cred ca citea pe fatza mea – si a venit si a facut ea un numar cu mine. despre coordonare, despre a ne prelua miscarile una de la alta si despre apropiere.
ea mi-a imitat orice miscare a corpului si, mai ales, a capului dupa care a inceput sa-si apropie fatza de a mea pina ne-am atins nasurile.
acesta e momentul…
Charlie, in conceptul lui Amir Kolben (care a facut si un casting la Sibiu, pentru dansatori in viitorul lui show), este inceptul show-ului magic: Charlie Chaplin, dar e si soldatul care a stat la punctul de granita care separa Berlinul de Est de cel de Vest (Check Point Charlie), dar si soldatii care au murit in conflictele in care a fost implicat Israelul.
si-as adauga eu, desi show-ul a fost creat inainte, si jurnalistii de la Charlie Hepdo.
Charlie e cel care are curajul sa iasa din rind.
Mandelbaum suntem toti ceilalti – care am putea fi Charlie dar nu avem intotdeauna curaj, nevalorizind ceea ce suntem.
*
Nu cred ca o sa aveti unde sa vedeti show-ul celor de la Kolben Dance Company, dar daca scriu astazi despre el este pentru morala lui care e valabila in viata, pina la ultima virgula.
*
Spectacolul a inceput in hol, cu cei care au avut curaj sa intre in jocul dansatorilor, a continuat in sala (dansatorii s-au mai jucat cu cei care isi cautau locurile) si-apoi au dansat pe scena spunind o poveste despre intrarea intr-o lume care e altfel: la intrarea pe scena fiecare dansator era verificat de un CTC-ist, care si el a ajuns sa fie verificat; orice miscare care iesea din “grup” (o fata care sarea intr-o miscare care amintea de Chaplin) era readusa in normal etc. Multe dintre miscari erau dintre cele pe care le facusera in hol la intrare. Finalul, dupa un solo emotionant despre iubire, a fost cu toti dansatorii semi goi pe scena si cu o voce puternica din of , spectatorii au fost anuntati ca scena e o galerie si oricine poate urca pe scena, dar – ca la orice galerie – pot sa se uite, pot face fotografii, dar nu pot atinge exponatele.
*
Romanii sunt mai putinii participativi ( doar au invatat de la Eminescu ca “privitor ca la teatru, tu in lume sa te-nchipui”) si nu erau in zona lor de confort cind artistii se apropiau de ei si-i invitau sa faca miscari de dans, sa intre in joc. le-a luat mult timp sa aiba curaj sa urce pe scena , la sfirsitul spectacolului.
dar…poarta aia, cit o speranta, care era mentionata in titlul spectacolului, poarta pe care au trecut-o marii Charlie din toate timpurile, e doar a curajosilor.
uneori arta ajuta la… curaj. inveti cum sa te arunci in gol pe o scena. oricare ar fi scena.
In dimineata aceasta am fost la televiziunea locala din SIBIU sa povestim despre ce se intimpla in online pe perioada Festivalului International de Teatru.
Stiam de ieri ca trebuie sa mergem si m-am gindit care e acel ceva special despre care as vrea sa vorbesc si, desi suntem abia la jumatatea acestei editii de festival, am sa scriu si aici ce cred ca e cu adevarat special la acest festival: consecventa.
de exemplu, anul trecut a fost in festival un spectacol de dans incredibil de frumos al diviziei tinere a companiei de dans Batsheva (Ensemble), in show un moment era pe muzica romaneasca.
in prima clipa, atunci in sala de spectacol, m-am gindit ca au fost f smecheri si au cautat un ritm potrivit cu coregrafia ca sa ne maguleasca ego-ul. acasa am cautat si am vazut ca, de fapt, era o bucata de coregrafie facuta – pe muzica respectiva- intr-un show care se numea Wonderland si era creat de Barak Marshall, un foarte faimos coregraf israelian, care ne vizitase tara si chiar studiase folclorul nostru.
anul acesta, Barak Marshall revin in Festival si exact cu minunea aceea de coregrafie – Wonderland, dar si cu un masterclass pentru toti cei interesati de coregrafie.
(pentru cei care nu ajung miine la sibiu sa vada Wonderland in coregrafia lui Barak Marshall, aici un fragment; e flatant sa vezi ca un mare coregraf alege sa prezinte Tara Minunilor in forma lui ideala cu domn care danseaza street dance pe muzica populara romaneasca)
sigur ca spectatorul are o senzatie de familiaritate de la an la an si ca invata indirect, ba chiar progreseaza in educatia sa in dans, daca exista o coerenta si o consecventa a alegerilor pieselor din program. sigur ca recurenta unor nume e data de niste parteneriate care se dezvolta in timp.
dar dincolo de toate astea, faptul ca Barak Marshall tine un seminar pentru tinerii care vor sa invete mai multe despre dans is coregrafie este deja intr-o alta directie: a construirii unei industrii, a dezvoltarii in interiorul industriei (la profesionistii care fac fata din ea) nu doar in afara ei (dezvoltarii gustului spectatorilor).
*
iar consecventa aceasta nu se simte doar in program, ci si in alegerea partenerilor.
Raiffeisen e partener de 7 ani, de exemplu, in festival, iar asta ajuta la a sprijini niste companii de teatru pe termen lung, da o stabilitate perceptiei si asocierii, dar si o credibilitate pentru toate partile implicate.
(ieri erau in sala de la Casa Sindicatelor, unde era un minunat spectacol de dans, evantaie galbene cadou de la Raiffeisen. era cumplit de cald si multumeam in gind Elenei Baidan si echipei ei pentru ideea evantaielor.)
si cred ca in acesti 22 de ani de festival sunt multi parteneri care au venit sa construiasca, nu odar sa-si asocieze imaginea. ma rog, cred ca in mare parte lucrul asta se datoreaza, vizionarului Constantin Chiriac, care e directorul festivalului.
Count It Joy Photography se numește studio-ul foto al lui Jamie Clauss, căreia îi place să surprindă cadre de familie, cu mămici și bebelușii lor jucăuși.
Green Tree Photography este site-ul unde Jan și Chase Renegar, fotografi de nuntă, postează imagini cu multe cupluri emoționante în ziua cea mare.
Ce se întâmplă când cei trei (care sunt vecini by the way) își pun creativitatea la încercare? Iese un proiect foto care devine rapid viral, mai ales că implică și apariția unui terrier Jack Russell.
Jan și Chase și-au dorit tare mult o ședință foto asemănătoare celor făcute de Jamie, în care să aibă un bebeluș cu care să se joace sau pe care să-l drăgălească. Neavând încă un copil, Jan a avut inspirația de a-l lua drept model pe Snuggles, câinele lor. O idee foarte bună, pentru că Snuggles s-a dovenit a fi fotogenic și deloc agitat în fața camerei.
Partea bună e că acum Jan este însărcinată, deci vor putea realiza un album foto și cu cel mic. Enjoy!
Pentru Shirin Abedinirad, raiul pe pământ arată astfel- un albastru turcoaz se reflectă în auriu, ca o unire a două forțe mistice.
Cerul se reflectă în nisip cu ajutorul unei oglinzi, care dă impresia unei ape stătătoare în deșert. Despre asta este vorba în proiectul “Heaven on Earth“, care a avut drept inspirație oglinzile folosite pentru prima data în Persepolis, capitala Imperiului Persan. La Palatul Tachara, bucăți mari de piatră (negre și lucrioase) erau lustruite până când suprafața de deasupra reflecta lumină.
2.000 de ani mai târziu, artista iraniana Shirin Abedinirad se întoarce la acest concept de dublare a spațiului și a luminii. Compoziția simetrică a oglinzilor de diferite forme și dimensiuni este împrumutată din arta islamică, unde simetria este considerată una dintre formele cele mai expresive de frumusețe.
Pentru artistă, oglinzile așezate strategic (pe scări în mediul urban și în nisipul deșertic) au rolul de a crea un paradis. Ele dau lumină, concept mistic extrem de important în cultura persană. Cine stă în fața acestor oglinzi se vede altfel, dar și lumea pare într-un fel în care nu credeai că este. Iluzia optică sporește și spiritualitatea locului, ca dovadă că unele manifestări de artă trebuie privite dintr-un unghi mai analitic și profund.
Un selfie făcut de un elefant. Oricât de ciudat ar suna, să știți că există și arată foarte haios!
Se pare că selfie-urile nu sunt doar pentru oameni. Un elefant din Thailanda s-a simțit mai fotogenic într-una din zile și a decis să se pozeze cu un GoPro. După care un candian simpatic (foarte!!), Christian LeBlanc, l-a ajutat să împărtășească fotografia cu toată lumea pe contul său de Instagram. Super repede, ca toate lucrurile drăguțe și haioase, selfie-ul a devenit viral.
Oricât de mult mi-ar plăcea să cred asta, de fapt Christian a reușit să facă acest cadru în timp ce vizita un adăpost de elefanți din sudul Thailandei. Acolo plătești o taxa ca să hrănești animalele cu banane, iar el a cumpărat un coș. Doar că un elefant mai curios i-a luat GoPro-ul din mână și a făcut un selfie inedit. Ideea este că dispozitivul era setat să facă foto de tip time-lapse preț de câteva secunde, deci elefantul nu a trebuit să apese vreun buton.
Vă invit să aruncați un ochi pe contul de Instagram al lui Christian, pentru că veți găsi fotografii colorate și vesele din călătoriile lui exotice!
Cu cât te uiți mai mult la fotografia de mai sus, cu atât devii mai curios și mai captivat de fiecare rid de expresie sau imperfecțiune a feței. Deși a pornit de la o idee simplă (portret în prim plan, întors pe dos și editat alb-negru), seria de imagini realizată de Anelia Loubser te îndeamnă să privești altfel lumea în care trăim.
Seria se numește Alienation și fotografa a fost inspirată de vorbele lui Wayne Dyer, care zicea așa- If you change the way you look at things, the things you look at change. Folosindu-se de compoziție și încadrare creativă, ea ne amintește de exercițiul care solicită partea dreaptă a creierului (cea abstractă) și îi cere să redefinească liniile și contururile pe care le vede, nu să le includă în conceptele deja știute de nas, ochi, sprâncene.
Sigur că unii dintre voi vor fi tentați să își răsucească gâtul sau să întoarcă laptopul pentru a vedea cum arăta în mod normal chipul celui fotografiat, dar vă rog să nu o faceți, tocmai pentru că este un exercițiu de imaginație. Mie chiar îmi par a fi personaje din Avatar, cu nas turtit și ochi gigantici. Vouă?
Mă gândeam odată cum ar fi dacă defectele ne-ar fi desenate pe față. Să vezi un bătrânel morocănos cu sprâncele lipite de încruntare sau un băiețel mincinos cu scotch pe buze. Sau ce să mai spun de fetele care îți par de încredere la prima vedere și după te convingi că sunt ipocrite. Pe acestea eu le numesc “cu două fețe”!
Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut cum metafora prinde contur în seria fotografică a lui Sebastian Bieniek. Acesta s-a folosit de un tuș și un ruj pentru a desena pe fața modelului o altă față. Încă un ochi cât mai aproape de tâmplă, un nas și o gură pentru a simula un al doilea chip, care se vrea a fi real.
DoubleFacedse numește proiect intrigant al artistului german, care cuprinde portrete ale unor fete machiate iluzoriu. Imaginile îți atrag atenția într-un mod bizar, pentru că stai vreo patru-cinci secunde să-ți dai seama ce este real și ce nu.
magia unui festival, de teatru sau de film, sta si in apropiere, in reducerea distantelor intre public si ”performeri”
esti la citiva metri distanta de actori sau regizori, stai la spectacole linga un mare director de festival (ni s-a intimplat noua aseara la un spectacol de dans), iei masa cu actori si regizori aflati in civilie, spectatori sau cu spectacole in festival.
si cind distanta se micsoreaza apar si discutiile care dezvaluie povesti.
*
”there is no business like show business” a tot rostit o dansatoare din Israel in timpul unui performance foarte foarte special despre umilintele la care te impinge sistemul ca sa faci ”cariera” in industrie si care, dupa ce te pune sa fii seducatoare, sa faci – la propriu – ca toate animalele – sa cinti, sa dansezi, sa fii diferita de oricine altcineva, iti da ultima comanda ”Be yourself”.
doar ca undeva pe drumul consolidarii businessului din showbizz nu mai stii ce inseamna yourself.
am vazut spectacolul cu Cristina Popa (fifistie.ro) alaturi.
Cristina, cind nu scrie pe blogul ei e producator de televiziune, iar in ”civilie” e sotia unui fotograf care a prins in cadru multe vedete. intr-un fel, si eu si ea, am contribuit putin la show business, chiar daca subiectii s-au pierdut pe drum si nu mai stiu cine sunt de fapt.
*
Dansul calugarului Dervish – un spectacol ritual despre tumultul omenesc, devenit inuman, in contextul unor constringeri. despre rezistenta la efort si durere, despre pasiune, ce e bine si ce e rau in viata. un domn care plutea la propriu printre piruiete.
Foto Dansul Calugarului Dervish: Ziya Azazi Company
*
dupa ”6 personaje in cautarea unui autor” (Pirandello pus in scena la Théâtre de la Ville-Paris de Emmanuel Demarcy-Mota, Cosmin Alexandru Purice ( regizor de teatru, dar si regizor de platou in televiziune) povestea despre doamna care stie ca nimeni altcineva sa monteze Prandello in Romania: Catalina Buzoianu.
Si de la amintirile despre versiunea domniei sale a piesei ”6 personaje in cautarea unui autor”, a fost doar un pas pentru o frumoasa amintire de e vremea cind Catalina Buzoianu a montant Regasire (spectacol de acelasi Luigi Pirandello) la Teatru Mic din Bucuresti cu Valeria Seciu in rolul principal (Donata Genzi). Cosmin era elev de liceu pe vremea aceea si, dupa ce a vazut jumatate de spectacol, a fost attit de impresionat incit a iesit al pauza si a alergat sa-i cumpere flori doamnei Buzoianu. cind i-a dat florile doamna l-a intrebat ” esti student?”, iar cind a aflat ca e inca la liceu si are o asa intelegere pentru spectacol a fost uimita.
Cosmin e unul dintre tinerii care s-au decis ca vor face teatru (regie, actorie, orice) dupa ce au vazut Troienele lui Andrei Serban la inceputul anilor 90.
Probabil ca si dintre copiii care traiesc seara de seara magia spectacolelor din Piata Mare vor fi tineri care vor intra mai des in salile de spectacole, apoi – impresionati profund de un anume spectacol – vor fi viitorii actori, regizori.
foto de Ana Maria Sileanu (actrita) din spectacolul ”6 personaje in cautarea unui autor” prezentat in cadrul FITS.
Dorothy este o bătrânică care locuiește într-un azil și care încearcă din răsputeri să trimită un mesaj pe telefon fetei sale. Butoanele micuțe și multe o încurcă, iar operațiunea de a scrie un mesaj folosind un telefon tip „cărămidă” i se pare foarte complicată. Primește puțin ajutor din partea unei… dar mai multe nu vă spun!
Această poveste este surprinsă într-un scurtmetraj de doi producători de film din Noua Zeelandă, Brett O’Gorman și Mick Andrews, care a câștigat deja un premiu la un festival de film. Vizionați acest video care este emoționant și ne duce cu gândul la bunicii nostri și la dificultățile cu care se confruntă atunci când iau contact cu lumea modernă și noile tehnologii.
Am mai scris zilele trecute despre faptul ca voi fi curator de arta digitala, prima galerie digitala din Romania. cum expozitia va fi catre sfirsitul lunii, am inceput sa muncesc pentru asta.
Intre o deplasare la Cluj (unde e una dintre cele mai bune scoli de arta din RO, desi nu pentru expozitii si arta am fost acolo, ci pentru Tiff), retur Bucuresti si deplasare la Sibiu pentru Festivalul International de Teatru ( o alta forma minunata de arta), m-am aflat in cautare de artisti digitali care sa reprezinte ideea mea pentru galeria de arta digitala SUHD: simplitatea.
De ce am ales aceasta directie?
Dincolo de faptul ca-mi plac lucrurile simple, mi se pare ca ”simplitatea”/”minimalismul” are sanse sa fie apreciat la adevarata lui valoare doar intr-un context aproape de perfectiune.
Si cum lucrarile vor fi expuse pe un device care e cel mai aproape de perfectiune dintre toata device-urile similare de pe piata, mi-am spus ca asta e o provocare frumoasa.
Toate lucrarile vor fi expuse in pe televizor Samsung UHD care beneficiaza tehnologia Nano Crystal Color ( care reda mai multe culori si are cea mai ridicata puritate a culorilor dintre tehnologiile existente la acest moment) si tehnologia Peak Illuminator ( pentru contrast puternic, luminozitate sporita, culori si detalii mai intense) si stiu sigur ca aparatura va putea reda cele mai mici detalii ale celor mai rafinate lucrari.
Partea cu alegerea artistilor a fost mai complicata decit mi-am imaginat. Am primit propuneri de la voi, am vorbit si cu curatorii Artmark. Unele propuneri nu se potriveau cu conceptul meu sau cu standardul impus de o asemenea expozitie, o asemenea premiera, dar cu expertiza curatorilor Artmark am 3 propuneri foarte foarte speciale pentru voi
Zilele viitoare am sa va prezint mai multe detalii despre lucrarile lor si despre ei ca personalitati, iar apoi din 17 iunie am sa va invit sa votati dintre toate propunerile (cite 3 lucrari de la cei 3 colegi curatori si de la mine, alese impreuna cu curattorii Artmark, adica 12 lucrari in total care vor fi expuse intr-o aplicatie speciala. Vor fi alesi patru, cite unul de la fiecare care vor fi expusi in prima galerie diitala din Romania..
intr-un fel impreuna scriem putin, un milimetru, din istoria artei contemporane. Mai multe detalii puteti afla pe site-ul campaniei unde veti vedea si ce asteptari au colegii mei curatori.
Eu zic să vă opriți puțin din treburi pentru a asculta această orchestră genială care face cover-uri la piese de hip-hop.
Dirijată de Radzimir Debski, cunoscut și ca JIMEK, Orchestra Simfornică Națională din Polonia a avut un concert în martie, unde a interpretat 30 dintre melodiile de hip-hop cele mai cunoscute din ultimii 20 de ani. Rapperi precum Dr. Dre, 2Pac, Eminem și 50Cent își pot asculta piesele adaptate de viori, violoncele, tobe și flaut.
Dacă urmăriți și video-ul, veți vedea un joc de lumini și culori care fac dintr-un concert de muzică clasică un spectacol modern.
Floating in my mind, adică gândurile și amintirile care plutesc în mintea noastră de-a lungul timpului și care nu dispar prea repede.
Așa se numește animația artistei Hélène Leroux, care și-a imaginat cum ar fi dacă am aduna amintirile în formă de baloane. Filmulețul arată traiectoria unui băiețel care adună baloane pe măsură ce trece prin evenimentele cele mai importante din viață- când leagă o prietenie, când cunoaște o fată, când întemeiază o familie.
Viața este o călătorie, în care te întâlnești și cu bucurii, și cu nefericiri. Finalul surprinde o multitudine de baloane, o încăpățânare de a le păstra pe măsură ce personajul îmbătrânește și un nou început. Mai multe vedeți în video! Enjoy! 🙂
O sală de cinematograf, 100 de femei și o poveste de dragoste imposibilă, transpusă în film. După 162 de minute (cam mult, ce-i drept), femeile sunt devastate și ies triste din sală. Doar că nu arată ca fantoma creepy din The Ring, cu ochii umflați și machiaj scurs, datorită unui mic secret!
Înainte de film, acestea au fost machiate de profesioniștii L’Oréal, care au aplicat mascara waterproof și le-au făcut fotografii de tipul before & after. Acesta a fost un experiment realizat de L’Oréal și agenția de publicitate McCann Mexico pentru a promova acest tip de mascara și a demonstra calitatea produsului. E interesant cum nu au afișat numele filmului, deși este clar că e vorba de Titanic. Cel mai probabil a fost vorba de o dispută a drepturilor de afișare, dar e amuzant cum au stereotipizat filmul și l-au inclus în categoria filmelor lacrimogene.
“There’s no easy way to say goodbye to a friend, especially when they’ve supported you through your darkest times.”
Așa începe clipul de mai sus, în care Ben Moon aduce un omagiu câinelui său, Denali.
Veți descoperi o poveste emoționantă, povestită din perspectiva lui Denali. Nu am avut niciodată ca animal de companie un câine, dar e foare multă duioșie și emoție în cele aproape opt minute, astfel încât mă pun în locul lui Ben și spun că într-adevăr câinii sunt cei mai loiali prieteni. Nu numai că te simți protejat, dar știi că nu te va părăsi când vei trece prin clipe mai grele și se va bucura odată cu tine atunci când ești fericit.
Am citit la un moment dat postarea unei tipe pe Facebook, tare furioasă (și pe bună dreptate!) din cauza unui cerșetor care i-a cerut de mâncare. Cum tipa tocmai ce-și cumpărase ceva, a avut spiritul filantropic de a-i da lui acea pungă cu un sendviș și cartofi. Doar că nu se aștepta ca el să înceapă să o înjure și să-i arunce mâncarea în fața mașinii (căci era la volan), spunând că nu de mâncare are el nevoie, ci de bani!
Cam așa stă treaba cu cerșetoria din România, de accea foarte mulți nu mai au încredere să dea bani oricui și oricum. Vrei să faci o faptă bună și, când colo, rămâi cu un gust amar și cu decizia de a nu mai băga în seamă cerșetorii. Ce e mai rău e că ajungi să generalizezi, iar oamenii care chiar au nevoie nu sunt ajutați. O soluție ar fi să donezi bani unor ONG-uri sau centre specializate în acest domeniu, însă intervine o altă problemă- o mare parte din bani nu ajunge la cei nevoiași, ci la manager, director and co.
Ei bine, pe 21 mai, a fost lansată o campanie care își propune să strângă bani pentru copiii din țările foarte sărace sau în curs de dezvoltare. Doar că Red Nose Day vrea să facă asta prin divertisment! În colaborare cu NBC, se folosesc de entertainment pentru a face o schimbare în lume. Primul show a durat trei ore și s-a bucurat de prezența unor comedieni, actori în vogă, parodii amuzante și performanțe muzicale. În principiu, realizează mai multe filmulețe de scurtă durată care prezintă cazuri și locuri mai speciale, pentru a crește awareness-ul și oamenii să facă donații.
Mi-a plăcut ideea de marketing, pentru că, până la urmă, despre asta vorbim. Despre cum oamenii construiesc o campanie interactivă, dar care, în același timp, transmite un mesaj umanitar.
Recent, actorul Jack Black a călătorit în Uganda pentru a se întâlni cu niște copii neprivelegiați în cadrul campaniei Red Nose Day. Într-un orășel în care sărăcia ia amploare, Black a întâlnit un băiat de 12 ani, pe nume Felix, care locuiește pe străzi. Mama lui a murit, nu și-a întâlnit niciodată tatăl. Pentru a trăi, el reciclează sticle de plastic în fiecare zi, le vinde pentru a face bani pentru mâncare. Noaptea, el doarme afară, pe un câmp plin de gunoaie, unde stau fel de fel de oameni. Deși Felix se chinuie în fiecare zi să supraviețuiască pe cont propriu, sufletul lui nu este ponegrit de sărăcie și suferință. Are o singură dorință- să poată învăța într-o școală.
Poveste spusă în video-ul de mai sus. Emoționant, nu? Mai multe detalii despre Red Nose Day aici!
“Auzi, dar tu ca sef cum esti? Nu cred ca oamenii isi imagineaza cum e Smiley ca sef al unei companii”, i-am spus domnului care are un act de identitate pe care scrie Andrei Tiberiu Maria .
“Ei ma stiu de la televizor, e suficient, nu trebuie sa-si imagineze cum sunt ca sef.”
Cind spune asta Andrei , adica Smiley in varianta in civilie, sta la in biroul dedicat “sedintelor” din aripa noua a studiourilor HaHaHa Production, o incapere decorata simplu, cu trei birouri bej, doua fotolii de culoare rosie si- o masuta de cafea . Singurul indiciu ca nu esti intr-un birou al unei corporatii e un tablou urias de pe peretele cel mai lung al camerei: un desen cu Smiley cintind la microfon , imbracat in haine bej de scena, desenat pe un fundal verde aprins. Un cadou de la colegi primit la o aniversare.
Ca sa salveze timp in perioadele aglomerate, toate intilnirile se tin la birourile HaHaHa, fie ca sunt de business, fie ca sunt de creatie, asa ca biroul acesta e BAZA, ca la armata. Toti se aduna aici cind trebuie sa ia decizii.
*
Ca sa ajungi la biroul lui Andrei Tiberiu Maria din HaHaHa Production trebuie sa parcurgi insa un hol lung parca scos dintr-o secventa cu Alice in Tara Minunilor.
Dusumeaua e ca o tabla de sah, iar peretii negri par un drum colorat printr-un tunel, cu picturi in rosu, galben, verde…Un pian dintr-un tablou are o prelungire a picioarelor dincolo de rama, desenate direct pe perete – o continuare a imaginatiei intr-o alta realitate. Pe peretele opus, o masa dintr-un alt tablou se continua ca un desen cu creta. Doua oglinzi mari lasate pe podea, sprijina, de o parte si de alta, holul ingust – intrari spre lumi ale egoului, caci ce ar fi arta si artistii fara egoul lor, iar intre ele – in rosu si verde- usile spre lumea magica a creatiei: studiourile in care se fac hiturile. HaHaHaLand.
Pe dreapta prima usa e studioul lui Serban Cazan, unul dintre prietenii si partenerii lui Andrei in HaHaHa Production, doua usi mai incolo ar fi trebuit sa fie studioul dedicat exclusiv lui, un fel de “acasa”pentru Smiley – Andrei in HaHaHa Production, doar ca el a decis sa-l imparta cu restul pentru ca acum compania e mai mare si au nevoie de mai mult spatiu. In Hahaha Production lucreaza 40 de oameni.
Pe holul asta s-a cristalizat ideea #maimusic, unul dintre cele mai nebunesti proiecte muzicale ale acestui inceput de an: 31 de zile, 31 de piese noi, 31 de videoclipuri.
*
La mijlocul lui aprilie, intr-o noapte petrecuta la HaHaHa, Andrei a intrat in studioul lui Serban Cazan care voia sa-i arate o piesa .
“Facuse piesa Jazzy-Jo-Amor-Amor“, isi aminteste Andrei si , in felul din care rosteste cursiv numele artistului linga piesa, cu aceeasi tonalitate ca si cum ”amor-amor” e parte dintr-o propozitie cu ”jazzy-jo” intelegi ca ei compun ca parte dintr-o identitate muzicala stabilita dinainte pentru fiecare artist HaHaHa Production.
A ascultat cintecul, au discutat detalii tehnice, apoi l-a intrebat pe Serban:
” Ce piese mai avem la Jazzy Jo?” , iar cind Serban i-a aratat 6 piese printre care una scrisa in urma cu 3 ani (Maea) a exclamat: “Dar ce faceti cu ea?! Nu o scoateti?!”
A iesit din studio si, pe holul lung coborit din Tara Minunilor, mintea a inceput sa-i lucreze in flashuri care se suprapuneau vijelios: “Ce-ar fi sa scoatem in fiecare zi din luna mai cite o piesa?” , “Stiu cit de multe piese avem in studio”, “Piesele playlistului de la radio sunt in numar finit, cite de la noi sa incapa?! Nu mai bine le scoatem noi pe net?!”, “Cite hituri or fi prin calculatoarele noastre si zac de atitia ani pentru ca noi consideram alte piese proaspete mai bune?”
Si-a dat seama ca regula pe care o respecta toti cu sfintenie “sa facem 100 de cintece ca sa avem 10 hituri, pentru ca numai din munca multa poate sa vina succesul” nu ii e aliat mereu, asa ca a intrat in biroul de la management & promovare hotarit si incintat:
Cum ar fi ca in luna mai sa scoatem cite un cintec nou in fiecare zi, cu tot cu videoclip?!
*
Andrei isi aminteste amuzat ca a vazut fetele celor care formeaza echipa de management, Ramon Laurentiu Militaru si Robert Dulica, care spuneau “frate, esti nebun la cap”, dar i-a auzit replicindu-i doar “Si cum facem? Avem atit de multa muzica?”
Citeva ore mai tirziu gasisera 8o de piese noi doar intr-un calculator, artistii prezenti in studiouri la munca incepeau sa se gindeasca la forma pe care o va lua videoclipul piesei lor sau a colegilor. Si decisesera sa numeasca proiectul #maimusic
Era intr-o noapte de la mijlocul lunii aprilie. Mai aveau doua saptamini pina la marea aventura pe care tocmai o puneau la cale, un proiect de-a dreptul nebun luind in calcul timpul de filmare, de montare, dar si celelalte proiecte in care toti erau implicati: Concertul Smiley de la Arenele Romane (cu discutii inca in desfasurare pe momentele sponsorilor, dar si chestiunile tehnice ale show-ului), filmarea videoclipului pentru “Oarecare” ( piesa care din prima zi in care a ajuns la radiouri a intrat in turatie maxima in play listuri), turul de promovare al clipului cu Smiley la radiouri si televiziuni, dar si concertele lui Smiley (unul la Londra pentru comunitatea romaneasca de acolo), precum si semifinalele live de la Romanii au talent.
Nu s-a gindit nimeni ca e inca un proiect care le complica viata, ci ca e o provocare unica in lume care pune in valoare intreaga companie, fiecare artist, fiecare compozitor. Chiar daca asta urma sa insemne o munca draconica.
“Asta ne motiveaza cel mai tare: sa te gindesti in fiecare zi la ceva nou, fara sa-ti zici: dar cit costa, sau ce rezultat o sa avem?”, spune Andrei in sala de sedinte, avindu-l pe Ramon in dreapta lui care zimbeste cu atitudinea ca intelege profund ce se afla dincolo de aceste cuvinte.
Andrei Tiberiu Maria e un lider, chiar daca lui nu ii place sa spuna asta. “Ma entuziasmez si incerc sa-i conving sa facem ceva, cred in ideea mea si la inceput trasform in avantaje contra argumentele pe care le aduc ei.” Asa isi justifica el faptul ca toti din companie il urmeaza in ceea ce par la inceput cele mai nebunesti idei.
Ramon ride cind il aude si adauga: “ii ziceam saptamina trecuta: tu ne arati un norisor asa, in zare, abia conturat si ne faci sa credem ca e real. Si tie iti place atit de mult norisorul ala pe care noi abia il zarim incit incepem si noi sa credem ca e frumos.”
Ramon – care a fost seful de proiect pentru #maimusic – recunoaste pe jumatate intelegator, pe jumatate amuzat: “Nu ai cum sa-i zici: nu cred ca putem. In a doua etapa de entuziasm iti mai da si niste hinturi… Iti arata: uite turnul ala, hai sa mergem impreuna sa ne urcam acolo si o sa vedeti norisorul”.
In ultimul stadiu al entuziasmului, Andrei devine foarte serios si analitic, si-i provoaca pe toti sa -si spuna parerea. “Nu vreau sa ma pacalesc singur, stiu ca daca ma entuziasmez ii pot lua si pe ceilalti…In capul meu eu vad ca se poate face, dar trebuie sa creada si ei, altfel sunt doar un nebun care striga in pustiu: trebuie sa facem asta”.
*
Cind au pornit Hahaha Production le-a spus ca o sa aiba piese licentiate in strainatate, ca o sa vina americani pentru care ei o sa compuna muzica, ca vor avea artisti pe care sa-i creasca dupa cum cred ei ca se formeaza un muzician, nu neaparat dupa ce cere piata intr-un anume moment. Cei citiva din gasca de la inceput au ris.
E legendara insa una din zilele de inceput Radio Killer – un proiect de DJs creat de ei, aproape necunoscut in Romania, dar cu multe No 1 in tari importante -, cind Andrei a ajuns la biroul care era intr-o casa mica, dar cu o curte generoasa, si a inceput sa urle la ei de pe pajiste: “Suntem licentiati in Rusiaaa!”. Statea acolo pe pajiste, sarea in sus de bucurie si urla la cei care erau in casa, la birouri. Si si-a urlat bucuria pina au iesit toti afara.
Citeva saptamini mai tirziu toata echipa, cu mic cu mare, intr-un inceput calduros de iunie se inghesuia intr-un birou ca sa asculte cu rasuflarea taiata, cintec dupa cintec , cel mai important radio britanic care difuzeaza muzica dance, intr-o zi in care stiau ca Radio Killer urma sa aiba prima piesa romaneasca, Loney Heart, difuzata la BBC One. Era emisiunea “Ready for the weekend”, prezentata de veteranul Scott Mills.
” Lucrurile pe care am zis ca o sa le facem le-am facut. Am plecat de la un studio de productie si am ajuns aici. Avem artistii nostri, schimbam muzica, schimbam lumea. Schimbam conceptii. Avem perspective pentru afara.”, rezuma simplu Andrei momentul la care se afla businessul lor.
*
Dar Andrei Tiberiu Maria nu vede lucrurile din meseria asta in termeni de bani sau de succes. Pentru el e bucuria, daca exista si e intensa inseamna ca isi face treaba bine. Daca nu exista…
De fapt, deocamdata nu stie cum e sa nu existe bucuria de a face muzica.
“Eu tot timpull ii incurajez pe cei de aici sa guste bucuria. Le spun mereu: nu ezitati sa va bucurati de actul creatiei, pentru ca bucuria asta nu o sa vi-o ia nimeni niciodata si nici nu costa nimic. Dupa aia, s-ar putea ca piesa scrisa sa nu aiba succes.”
Atitudinea aceasta ii da relaxarea de a nu face nicio presiune la statiile radio pentru difuzarea cintecelor lor. George Zafiu, directorul de programe Europa FM, spunea la inceputul lunii mai ca apreciaza ca Smiley nu poarta pica pieselor pe care el le credea hituri si n-au prins la public sau n-au fost difuzate de radiouri. Si ca trece imediat la o alta piesa.
Relaxarea vine, spune Andrei, si din faptul ca stie ca au alte piese in sertar. Ca pot scoate imediat alta, ca publicul e imprevizibil, dincolo de orice stiinta si analiza, si ca mereu se poate mai bine. Stie ca va analiza impreuna cu colegii ce a mers si ce nu a mers la fiecare piesa nou lansata, tot asa cum va analiza si de ce plac unele piese ale concurentei care lui nu i se par potrivite pentru moment sau piata de aici.
La fel de bine stie ca se va mai trezi in miez de noapte cu gindul ca o anume piesa putea fi facuta “putin mai bine” chiar daca a fost un super hit, sau ca va plati masterul unui cintec de 3 ori pentru ca ii va aduce noi si noi imbunatatiri. “Uneori aud si chestii care nu sunt pe piesa, iar Serban imi spune contrariat cu computerul in fata: nu vezi, mai, ca nu e nimic aici din ce zici tu?!”, ride Andrei de lupta sa interioara pe granita dintre “nimic nu e perfect” si “intotdeauna se poate mai bine”.
“Hai recunoaste, cu o asa tipologie spre perfectionism, sigur ai fost premiant la scoala”, ii zic si el incepe sa rida si mai tare: “Pai cum nu?! Cu coronita, cu 10 pina la liceu, dupa care m-am prins cum sta treaba si am inceput sa invat selectiv”.
*
“Nu sunt un sef dictator”, spune relaxat Andrei Tiberiu Maria cind vine vorba despre faptul ca, in ziua dinaintea intilnirii noastre, ratasera un clip din #maimusic. Piesa Dianei, Cadoul, a iesit pe piata doar cu o fotografie.
Ramon era profund dezamagit, i se parea ca e vina lui ca nu a anticipat unele lucruri, dar in nebunia productiei zilnice, o parte din responsabilitate a fost la fiecare artist. Andrei avea insa argumente obiective pentru decizia luata si le spunea fara nicio suparare: “fata din clip se machiase prea mult si oricit au incercat din montaj sa ajusteze impactul imaginii ei, nu s-a putut. Ea e frumoasa si copilaroasa si nu era potrivit ce aveau in clip.”
Cu diplomatia unui frate mai mare, sau a unui psiholog, ii explicase si Dianei care nu se suparase, stia ca gresise cu make-up-ul.
O parte importanta din munca lui Andrei Maria la Hahaha Production e cea de frate-mai-mare- psiholog- manager-sfatuitor pentru fiecare artist pe care-l au in grija.
“Spun mereu ca eu traiesc zilnic toate etapele vietii unui artist: de la fricile debutului, nelinistea asteptarii reactiei industriei la o piesa noua, bucuria unei piese de succes, oboseala urmata de senzatia ca nu mai poti dupa zeci de concerte, dorinta de abandon, senzatia ca lumea nu intelege creatia ta si nevoia de o motivare emotionala suplimentara. Artistii nostri ma suna pentru ca stiu ca se pot baza oricind pe mine cu un sfat sincer; stiu cum e: am fost si eu pe drumul asta.”
Cind nu e manager, psiholog pentru colegi, showman cu concerte prin tara, negociator creativ in intilnirile cu sponsorii, jurat la Vocea Romaniei, prezentator la Romanii au talent, Andrei Maria e …compozitor si producator muzical. Scrie piese nu doar pentru el ci si pentru artistii de la Hahaha Production sau pentru nume ca Loredana, Corina, Antonia, Delia sau Snoop Dog, In-grid etc.
“Nu imi place sa fac fotografii, dar intr-un fel fotografiez stari, le tin minte si le folosesc cind se cristalizeaza ideea. Cind compun plec de la o stare pastrata in minte, iar cind am piesa , ea e cu totul in cap, o aud cu toate detaliie. Mi-ar placea sa se inventeze un gadget care sa scoata muzica din cap exact asa cum o aud eu.”
Il intreb daca nu e tentat ca atunci cind se prinde ca a creat un hit sa pastreze piesa pentru el si spune scurt si repede “Nu. Niciodata nu m-am gindit la asta”, apoi dupa ce mai analizeaza putin situatia detaliaza: “Nimeni nu vrea sa cinte piesele pe care le compun pentru mine. Fie nu le simt asa cum le simt eu, fie nu le plac. ”
In faza aceasta a activitatii lui, Andrei Maria devine seful lui Smiley. Stie exact ce se potriveste pentru artistul Smiley, cum trebuie sa arate clipurile si conduce intilnirile cu detasare, ca si cum ar fi vorba nu de el, ci de oricare alt artist HaHaHa Production.
Ca atunci cind au gindit clipul pentru Acasa. Erau de citeva ore in biroul baza si discutau, clipul parea ca va fi o naratiune cu povesti care se intrepatrund. Andrei i-a intrerupt:
“Despre ce e vorba in clipul asta?”
Toata lumea a inceput sa detalieze, un copil care … un soldat care…, dar el i-a intrerupt din nou
“Puteti sa spuneti totul intr-o fraza? Daca nu puteti, inseamna ca nu e bine, e prea complicat pentru audienta.”
Si cind toata lumea se reseta ca sa inceapa cu idei noi, el le-a spus: “Despre ce e vorba in clipul asta? Despre un om care isi construieste o casa intr-un loc magic” si-asa a aparut clipul cu povestea emotionanta a casutei din padure.
*
Programul lui Andrei Maria incepe pe la 10 si se incheie la 3 dimineata, cind insa e in perioadele de promovare pentru o piesa de-a sa si trebuie sa mearga la televiziuni sau radiouri, se trezeste la 6 jumatate. Isi ia vacanta doar 2 saptamini pe an, in ianuarie cind stie ca activitatea in industria muzicala este mai relaxata.
E tot timpul conectat la activitatile companiei, chiar si cind e la filmarile pentru Vocea Romaniei sau Romanii au talent, iar pauzele publicitare din transmisiunile live ale acestor emisiuni sunt sprinturi in dialog cu cei din echipa lui pentru ca le raspunde prin sms/whats app la intrebari.
In pauzele pe care doar el le gaseste continua sa se preocupe si de o slefuire interioara: a urmat cursurile de actorie ale Ivanei Chubbuck (cea care le-a fost profesoara lui Brad Pitt, Halle Berry sau lui Beyonce) sau merge sa intilneasca mari traineri in leadership sau inovatori ai lumii (Richard Branson sau Robin Sarma).
De fapt, si la HaHaHa Production e mai preocupat de evolutia echipei decit de partea financiara si spune despre nebunia #maimusic: ”Banii astia nu ma astept sa-i scot, dar e o investitie in increderea oamenilor, in repertoriul artistilor, in talent. Am invatat multe in campania asta. Fiecare artist, fiecare compozitor va avea concluziile lui. Eu imi justific mie investitia, nu stiu cum sa vi-o justific voua.”
Si da, la anul va fi o noua editie #maimusic, pe care o vor ”complica” in desfasurare. ”E ca la un joc, trecem la nivelul urmator. E normal sa fie mai complicat. Despre asta e evolutia.”
*
Cind intilnirea noastra s-a incheiat si a iesit, politicos, sa ma conduca spre holul magic din HaHaHaLand n-a apucat sa depaseasca pragul spre iesire: colegii il pindeau cu diverse probleme – nu erau mentionati intr-un spot radio, nu aveau o situatie de la niste difuzari etc. L-am lasat acolo, zimbind , stiind ca de cel putin 3 ore, 20 de metri mai incolo, spre iesire, Silviu Pasca astepta si el, la Serban Cazan in studio, pentru ca avea o problema cu o rima.
Andrei isi schimbase deja ritmul cu care vorbea, era mai alert, gesticula mai mult si, cum vorbea doar cu baieti, frecventa de ”bai” era foarte mare printre cuvinte, dar zimbea mai mult decit in conversatia cu mine (in care mai si risese printre raspunsuri, ce-i drept).
Se simtea ca ii place ce face, ca e bucuros cu ce se intimpla chiar daca era obosit si ii incurcasem si eu programul cu o lunga conversatie. Am plecat avind in minte imaginea lui care gesticula mult pe hol si cum a descris nuantele despre bucuriile pe care le implica meseria asta.
”Sa stii ca bucuria in momentul in care creezi ceva e mai mare decit bucuria cind vezi ca ai rezultate. E total diferita. Bucuria pe care o ai cind creezi ceva este bucuria sufletului, bucuria pe care o ai cind vezi rezultatele e bucuria ego-ului.”
Poate de asta, oglinzile – semn al ego-ului – stau pe jos pe holul care are portile catre HaHaHaLand.
