Interviu de Sorana Savu

N-am crezut eu că activitatea de guest blogging mă va pune în postura de a lua un interviu cuiva, după atâția ani de PR în care rolul meu a fost și este acela de a pregăti interviurile altora. Dar iată că s-a întâmplat, iar interlocutorul meu a fost unul dintre cei mai talentați și celebri dirijori români – Ion Marin. Ce să spun, noroc că emoțiile nu se văd în scris…

Sunt multe asemănări între profesia dumneavoastră şi leadership, management.

Enorm… enorm de multe!

Dar dumneavoastră, fiind dirijor și în concerte și în producții de operă, adoptați două posturi diferite – una e cea de dirijor de orchestră simfonică, unde ai toată orchestra în subordine, alta e cea de dirijor într-o producţie de operă, unde nu eşti „solist”, ca să zic aşa, trebuie să ţii cont de ce se întâmplă pe scenă.

E o foarte mare diferenţă. Sunt de fapt două forme artistice foarte diferite. Pe de altă parte, şi într-un caz şi în altul, dirijatul este forma cea mai… sublimă de leadership, pentru că este un leadership nemarcat de compromisuri politice, este un leadership  în care eşti obligat să te menții pe linia tradiţiei pentru că ai partitura compozitorului înaintea ta şi ai şi responsabilitatea că ceea ce laşi va merge, prin înregistrări, și către alte generații. Te vezi mult mai mult într-un context, nu eşti atât de atras de oportunitatea unui „acum şi aici” şi nu eşti deloc legat de circumstanțe înguste de genul –  o fi an electoral sau n-o fi an electoral.

Dar un pic de politică tot faceţi cu soliştii…

O, fără discuţie! E mai mult psihologie decât politică. Încerci să obţii ceea ce este mai bun în oameni. Aici este diferenţa dintre un artist şi un politician. Un politician încearcă să convingă oamenii că ceea ce le dă el este bun, în timp ce un artist, mai ales când lucrează cu alţi artiști, încearcă să-i facă pe ei să scoată la iveală ceea ce au mai bun.

Nu e câteodată şi un exerciţiu de „humility”? N-avem sinonim perfect pentru cuvântul ăsta, din păcate.

Sigur că da. Şi asta e o diferenţă foarte mare faţă de politică. Dacă vreţi, e o formă de a ceda postura de protagonist unei entităţi superioare. Nu avem a face cu politica dar, pe de altă parte, de marketing suntem influențați. Marketingul e un fel de rău necesar – respectiv există o parte de marketing care e foarte importantă pentru că îţi asigură într-un fel şansa de a atinge mai mulţi oameni decât ai în sala de concert, dar pe de altă parte, există şi fenomenul de marketing mincinos, prin care, din diferite motive, ajunge să fie promovat cineva, devine foarte cunoscut, dar nu înseamnă că are valoare…

Ambalajul, practic, e gol…

Da, exact.

Vorbeaţi de marketing şi m-am gândit acum la crossover-uri şi la David Garrett (nota mea. unul dintre cei mai mari violonisti din lume), cu care aţi lucrat. David şi-a găsit cumva o rută proprie de marketing.

Marele merit al lui David este că nu s-a mulţumit cu prima rută de marketing. Eu am lucrat prima oară cu David când avea 13 ani, în 1993 cred că era, la Festivalul de la Verbier, cu Filarmonica din Israel, şi începuse să facă primele discuri cu Deutsche Gramophon. Era încă în pantaloni scurţi. Lucra cu Itzahk Stern, care mi l-a recomandat, şi am început colaborarea încă de atunci. După aceea a avut enorm succes cu forma lui de a face crossover. Astăzi, David este unic, pentru că este singurul exemplu care face aşa numitul, dublu crossover. El a început ca tânăr star de muzică clasică, a devenit un mare star în rock simfonic şi s-a reîntors la muzica clasică. Ăsta e un gest de mare nobleţe, pentru că din punct de vedere al faimei, bogăţiei, oportunităţilor de concerte şi aşa mai departe, nu avea nevoie să se întoarcă. Deci, e o garanţie și o dovadă că David este un suflet de artist, cum să vă spun eu, incurabil.

Sunteţi compozitor şi dirijor. Cum se împacă una cu alta?

Nu se împacă. Dirijorul fiind legat de foarte mult timp şi de foarte multă circulaţie, iar compozitorul fiind legat de linişte şi de stat locului, nu se împacă deloc. Atunci când se întâmplă să am două săptămâni libere, încep să scriu ceva, după care plec. Mă întorc după câteva luni şi iarăşi am, să zicem, câteva zile libere, timp în care, de obicei, rup ceea ce am scris şi o iau de la capăt. E partea de Sisif din munca de compozitor…

Vă simţiţi un protagonist când sunteţi pe scenă? Sunteţi omul care stă cu spatele la public, singurul om care stă tot timpul cu spatele la public.

Sunt, de fapt, singurul om care face o activitate în care eşti înconjurat de public – 360 de grade -, pentru că şi orchestra este un public, este de fapt primul public. Nu cred că mai există o faţă şi un spate în momentul acela. Eşti atât de prins în această comuniune, în această creație muzicală colectivă, încât direcţia nu mai are aceeaşi importanță. Protagonist nu sunt, sigur nu. Mai degrabă, mai degrabă…catalizator.

Încercaţi vreodată să uniformizaţi personalităţile dintr-o orchestră, sau să le valorificaţi? Cum lucraţi cu ele?

Nu îmi doresc să le uniformizez, dimpotrivă. Încerc ca fiecare, în primul rând asta este viziunea mea personală, a bogăţiei din fiecare om… Uniformizarea dă întotdeauna în totalitarism şi crearea unei rezultante comune, de obicei, se face cu un rabat în jos, care e inutil în artă, dar poate să fie util dacă cineva face armată sau își dorește să creeze fenomene de masă.

Când se gândește la funcționarea unei orchestre, din afară, lumea se gândeşte la unison, la faptul că totul trebuie să sune precis, exact.

Păi asta e adevărat, şi mulţi dirijori se gândesc la asta şi e o foarte mare greşeală. Trebuie să încerci să stimulezi arta în fiecare dintre membrii orchestrei, în primul rând cu iubire şi cu enorm respect, pentru că sunt oameni care vin după zeci de ani de şcoală. Nu eşti cu nimic mai breaz decât ei, decât prin eventuala capacitate de a trezi ceea ce este mai bun în fiecare. Ei sigur că se întâlnesc într-o zonă comună  care după aceea îi defineşte ca indivizi. Nimeni nu-i lăsat la o parte, dar ăsta este felul în care, de fapt, reuşeşti să determini să se producă transcendenţa vieţii cotidiene într-o stare de spirit extatică, nobilă.

Atunci simţim şi noi din sală că s-a întâmplat ceva extraordinar, că s-a creat o magie.

Da, exact. Dar magia se creează în interiorul fiecăruia.

Corect. Sunt foarte puţini dirijori care se încumetă cumva să dirijeze şi operă, şi orchestră, şi simfonice. De ce?

De încumetat, se încumetă foarte mulţi.

Ce  le stă în cale?

Cred că e o problemă generală atunci când nu se întâmplă. E o problemă de cultură.

Chimie?

Nu, nu, nu.  Întâi şi întâi este o chestie de cultură. În al doilea rând, cultura aduce o forţă de imaginaţie foarte mare şi o încredere în sfârşitul bun al tuturor lucrurilor. Nu poţi să reuşeşti să faci nici una, nici alta, şi cu atât mai greu pe amândouă în momentul în care eşti obsedat de control. Se cheamă în engleză „control freak”. În momentul ăla te împiedici la fiecare pas, pentru că nu laşi pe nimeni nici măcar să se respire, vrei să controlezi tot şi totul devine o luptă.

E foarte interesant că menţionaţi cultura. Aţi văzut diferenţe culturale între orchestre, de la o țară la alta?

Sigur că da. Deși, fenomenul ăsta de liberă circulaţie face să ai într-o orchestră germană instrumentişti români, japonezi, ruşi şi aşa mai departe. O orchestră devine un melting pot, se topeşte totul în locul respectiv şi lumea se subordonează actului de creație, dar nu e o subordonare umilitoare. Pur și simplu, fiecare îşi asumă locul respectiv şi îşi asumă energia aceea care duce după aceea la cultură. Eu port cu mine peste tot energia unei încrucișări de culturi şi de istorie din România şi aceasta este, poate, forţa mea majoră. Pentru mine, mai importantă decât prezenţa mea fizică în România, e bucuria asta extraordinară de a duce forţa acestui spaţiu – România e mai mult decât un pământ – peste tot în lume. Acest spaţiu românesc e un lucru pe care îl am cu mine tot timpul și care mă ajută să trec peste alte limite de altă natură.

*

Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication