Tag : interviu

anamaria marinca 2arhiva: interviu Anamaria Marinca ” Nu ma sperie greselile. Mereu ma gândesc ca trebuie sa incerc inca o data.”
interviuri
10 years ago

arhiva: interviu Anamaria Marinca ” Nu ma sperie greselile. Mereu ma gândesc ca trebuie sa incerc inca o data.”

interviul de mai jos a fost realizat de Ana Maria Onisei si a aparut in revista Tabu, iulie 2007; el surprinde o parte importanta a caracterului si educatiei actritei Anamaria Marinca si e unul dintre cele mai personale interviuri pe care le-a acordat vreodata.

Multumesc frumos, Ana-Maria Onisei ca mi-ai dat acordul sa postez online acest articol ca sa ramina pentru mai mult timp in spatiul public (cb)

*

De le momentul acestui interviu, Anamaria Marinca a jucat in citeva serii tv britanice, a avut spectacole de teatru la Londra cu cronici foarte foarte bune si e chiar in aceste zile pe ecrane in filmul FURY, o productie cu foarte mari sanse de Oscar in care il are partener pe Brad Pitt.

 Anamaria Marinca. Gratie. Responsabilitate. Zâmbet

A studiat muzica de la sase ani, a absolvit cursurile Universitatii de Arta „George Enescu” si, intr-un final, s-a apucat sa studieze teatrul. In lumina difuza a studioului foto, Anamaria Marinca e ea insasi, o femeie vie, expresiva, plina de energie pozitiva. Are fermitatea si alura unui om voluntar si decenta masurii. Zâmbetul ei dezarmeaza, asa cum o fac si talentul, onestiatea, gândurile puternice, rostite in soapta. Pe care, o sa le cititi, inclusiv printre rânduri.

De unde vine felul tau politicos, delicat si discret de a duce pâna la capat lucrurile dificile? Ai facut parte mai demult dintr-un proiect, ai jucat piese de teatru pentru copii din penitenciare. Apoi, ai tinut legatura cu unii dintre ei…

Anamaria Marinca: Am participat de doua ori la acest proiect jucat in penitenciare, coordonat de Christian Benedetti. Am participat fiindca am convingerea ca acesti copii au dreptul la un contact cu lumea exterioara. E vital pentru ei. Pot fi condamnati, dar nu ne este permis sa ii rupem de societate. |nsa, asa cum am constatat, asta se intâmpla: devin exclusi. Se obisnuiesc cu penitenciarul, cu lumea de acolo si, dupa ce se afla din nou in libertate, unii comit delicte doar pentru a se reintoarce intr-un loc pe care il cunosc. Nu mai pot sa rezoneze cu regulile din afara, cu legile scrise sau nescrise. Nu poti fi un profesionist cu sânge rece pâna la capat. Faptele acestea te marcheaza, iti e imposibil sa nu te implici.

Ai simtit ca s-au deschis fata de voi, ca au inceput sa perceapa lucurile din exterior, cât timp ati jucat acolo?

A.M.: Experimentul pe care l­am facut a fost unul artistic, n­am fost prezenti in calitate de psihiatri, de psihologi sau de asistenti sociali. Nu avem pregatirea necesara pentru a vindeca suflete. Dar da, am trait un sentiment acut si chiar violent, simtind ca le­-am deschis sufletele. |n decurs de doua saptamâni, cât a durat proiectul, vocabularul li se modificase, lumina din ochii lor stralucea altfel… Schimbarea era vizibila. Pe de alta parte, e dureros sa vezi asta. Cum dureros e si faptul ca stii ca trebuie sa-i parasesti. Ei au nevoie de continuitate, au nevoie de cineva care sa duca mai departe astfel de proiecte – nu neaparat proiectul nostru­, dar sa initieze altceva care sa-i motiveze si sa-i ajute sa faca fata unei realitati exterioare, lumii reale. Pâna la urma, copii acestia sunt un produs al societatii in care traiesc; reactioneaza in functie de ce vad in jur si asimileaza foarte usor. Mi-e greu sa cred ca un tânar de 16 ani poate premedita o crima.

Iubesti mai mult oamenii, decât scena.

A.M.: Sper sa fie astfel! Viata, iubesc viata, tot ce tine de real, tot ce e viu. Nu pot sa ma obiectivez si sa vorbesc detasat despre mine, sa fiu „Anamaria Marinca”. (râde) Petrec prea mult timp cu mine, ca sa-mi mai fiu interesanta.

Ai debutat la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamt, intr­o piesa regizata de Radu Afrim. Ce iti mai amintesti din incântarea cu care ai jucat primul rol?

A.M.: Si acum sunt incântata si mândra de acel spectacol, „Ocean Café”, impreuna cu Constantin Lupescu am jucat un text al Gianinei Carbunariu, care se numeste „Honey”. La vremea respectiva – desi n-as putea spune ca nu e un teatru apreciat si acum-, Teatrul Tineretului din Piatra-Neamt, al carui director era domnul Dan Borcia, se afla in „plin avânt”. „Ocean Café” e o piesa formata din mai multe fragmente, istorii al caror punct de convergenta era un bar subacvatic, unde existau ecrane care tineau loc de hublouri prin care se vedeau balene. Iar pentru mine, sa joc in aceasta piesa a fost o experienta extraordinara, mai ales ca la Universitatea de Arte „George Enescu” fusesem educata intr­un mod conservator, riguros si benefic pentru ceea ce aveam nevoie mai tirziu. Jucând, insa, am intrat pe un teren nou…

Te bântuie rolurile, personajele, dupa ce termini un spectacol?

A.M.: Imi pastrez rolurile. Ma folosesc de ele atunci când incerc sa creez un nou personaj. Rolurile sunt ca experientele pe care le traiesti in viata. Si se inspira din viata. E firesc sa existe si nemultumiri legate de roluri, insa esecurile sunt cele din care inveti cel mai mult. Am avut si spectacole nereusite, dar lucrurile acestea m-au ambitionat.
 Si am tot incercat…

Ti-a fost teama de cum ai sa te adaptezi la ritmul din Londra? Esti si foarte tânara.

A.M.: Poate tocmai datorita „incostientei vârstei” n-am intâmpinat niciodata greutati in a ma adapta acolo. Oricum, aici am relationat cu sistemul intâia oara –  ma refer la film, caci la Londra am avut prima experienta cu filmul, in „Sex Traffic”. Asa ca, am fost pur si simplu aruncata in apa, si am invatat sa inot.

Imaginile cu echipa din „4 luni, 3 saptamâni si 2 zile”, de la Cannes sunt foarte frumoase: va tineti de mâna, e multa tandrete in ele si se vede bucuria reusitei. Povesteste­ne ce nu stim despre cum v­-ati simtit acolo.

A.M.: Pentru mine a fost un moment foarte intens, am ajuns la Cannes literalmente cu o ora inainte de momentul „covorul rosu”. Filmul a avut un ecou foarte puternic. Nu pot sa spun ca ne asteptam la Palme d’Or, desi nu se poarte sa nu-ti doresti acest premiu. Insa, poti visa, iar visele sa nu se implineasca. Atunci când se implinesc, devine complicat.

De ce devine complicat?
A.M.: Pentru ca ramâne un gol, un vid dupa un astfel de premiu, pe care trebuie sa il umpli. E tristetea invingatorului… Nu simti teama dupa un astfel de eveniment, insa incepi sa iti pui foarte multe intrebari cu privire la ce urmeaza sa faci dupa.  Nu poti stii niciodata cum va iesi un film. El prinde viata din momentul in care pornesti sa lucrezi. Si e imprevizibil, poti avea un scenariu exceptional si, uneori, filmul sa nu iasa la fel de bine. Sau, sa existe o poveste aparent banala, iar filmul sa fie foarte bun.

Cine a fost cel mai emotionat dintre voi?

A.M.: Cred ca am fost cu totii. Emotia plutea in jurul nostru. De fapt, era mai degraba o stare de gratie, decât emotie. Lucrurile devin foarte clare in acele momente, esti foarte constient de fiecare clipa, timpul se dilata. Imi tremurau genunchii.

La premiile BAFTA ai purtat balerini, de teama sa nu te impiedici pe scena. La Cannes, ai venit cu tocuri. Te-ai pregatit mult pentru aceasta aparitie?

A.M.: Nu m­-am pregatit absolut deloc. Trebuie sa spun, insa, ca prietena mea, creatoarea de moda Maria Lucia Hohan, imi face rochiile pentru aceste evenimente. Si inainte de ceremonie am intrebat­-o: „Pot sa ma incalt cu balerini?”, iar ea mi-a spus ca e obligatoriu sa port tocuri. Si, fireste, am ascultat-o, desi nu mai purtasem tocuri de ani de zile.

Mai primesti sfaturi de la tatal tau in legatura cu aparitiile tale? A vazut „4 luni, 3 saptamâni si jumatate”? (n.red.: Gheorghe Marinca a fost actor al Teatrului National din Iasi si este profesor la Departamentul de Teatru din cadrul Universitatii „George Enescu”)

A.M.: Am nevoie de dialog in permanenta, iar tata e foarte obiectiv. Nu a vazut inca filmul, insa mereu vorbesc cu el. Tata e un model pentru mine. De fapt, nu, mai bine as spune doar atât: tata e pur si simplu tata.

Care e cea mai veche amintire din copilarie pe care o pastrezi?

A.M.: Eram foarte mica, aveam doar trei ani si stateam intr-­un tarc. (Si incercam mereu sa ies de acolo, sa sar.) Imi amintesc cum vroiam sa imi conving fratele sa imi aduca multe jucarii, pe care sa ma urc, sa pot sa escaladez, sa ies de acolo. Eram dornica sa evadez, inca de pe atunci.

Ai un personaj de carte sau de teatru, pe care, daca ai putea, ti-ai dori sa-l cunosti?

A.M.: Nu stiu… Cred ca m-as indragosti de Mercutio.

 

 

0
3349
Donose-RuxandraRuxandra Donose – Ratiune si Simtire
culturale
10 years ago

Ruxandra Donose – Ratiune si Simtire

Pina la profilul realizat de Sorana Savu despre doamna Ruxandra Donose habar nu aveam ca “n-a avut voce” de la inceput.

Una dintre cele mai celebre mezzo soprane din lume a inceput muzica prin pian, pentru ca nu stia nimeni ca poate cinta cu vocea:)

Mi se pare foarte foarte frumoasa povestea si e o lectie despre cum, daca ai oamenii potriviti alaturi, poti sa ajungi departe. Mai departe decit chiar crezi.

Iata un fragment din profilul Ruxandra Donose – Ratiune si simtire, restul il puteti citi pe blogul Soranei, aici.

 

Solara, senina si serioasa in acelasi timp, Ruxandra Donose nu se incadreaza in tiparele a ceea ce noi numim, de obicei, “diva”, desi e evident ca in lumea operei exista, de multa vreme, un piedestal pe care sta scris numele ei. Cuvantul ”diva” e asa de departe de ea, incat nu am simtit nici una dintre noi nevoia sa-l mentionam, nici macar o singura data, intr-o discutie de aproape doua ore in care, altfel, am vorbit despre orice.

Are – sau este, dupa cum doriti – o voce maiestuoasa si agila, pe care poti efectiv sa o vizualizezi ca pe un brat de catifea de matase, de culoarea vinului de Bordeaux. Numara deja 50 de roluri intr-o cariera sclipitoare, dar fara ostentatie; plina de experimente si confirmari, dar ghidata de un instinct al constructiei metodice si rabdatoare.

(…)

“Pe langa orele de pian, trebuia cu totii sa luam si ore de canto, ca sa putem invata sa fim buni acompaniatori. Si doamna (Mioara Sirbu) Serafimovici, profesoara de canto, cand m-am dus la prima ora, a avut o reactie cat se poate de neta, am mai spus povestea asta, a zis o sa fac din tine o mezzo-soprana sa trasneasca scoala! Asta a miscat ceva in mine. Imediat m-a adus sa cant la clasa de canto, la clasa ei. Nu era o problema sa invat cateva cantece, la varsta aceea cantam deja sonate de Prokovief la pian si uite-asa a inceput totul.”

Pe langa vocea plina de culoare si textura, profesorii din liceu au mai avut o surpriza – cantand pe scena, fata in fata cu publicul, nu ascunsa in spatele pianului, Ruxandra Donose nu mai avea emotii. Si, desi intr-o postura mult mai expusa, nu mai resimtea presiunea scenei, ci oportunitatea dialogului. “Cand instrumentul este in tine, nu mai exista niciun fel de bariera intre minte, suflet, ce vrei sa transmiti si instrument. Chiar tu esti instrumentul. Vocea iti ofera posibilitatea sa te exprimi direct – iar cand vrei neaparat sa exprimi ceva, gasesti si calea de a o face.”

“Exact asta s-a si intamplat – de pe scena, cantand, ma uitam in ochii oamenilor, simteam ca le transmit ceva si ca, la randul lor, ei imi dau ceva inapoi. Si asa a avut loc schimbarea. Am simtit imediat ca asta este calea corecta pentru mine, dar evident ca o asemenea schimbare nu a putut sa fie pusa in practica imediat. Asa cum ai de condus un vas pe apa, nu poti sa-i schimbi brusc directia, trebuie sa o iei usor. Plus ca trebuia si intelectual sa ma hotarasc, iar pentru asta aveam nevoie sa inteleg avantajele, dezavantajele.”

De la pian la opera, intr-adevar, nava trebuia sa vireze sub un unghi larg.

 

*

Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication. O puteti citi si pe blogul ei, soranasavu.com .

0
1852
dynamoo intilnire cu magicianul imposibilului, Dynamo
interviuri
10 years ago

o intilnire cu magicianul imposibilului, Dynamo

Cind eram la petrecerea pe care Discovery Romania o organizase in cinstea magicianului Dynamo si ii vedeam pe oamenii care asteptau sa fie “vrajiti” de el, m-am gindeam ca trebuie sa fie greu sa intri intr-o camera si sa stii ca oamenii asteapta sa faci un “performance” cu care sa-I uimesti. Oricare ar fi camera, oricit de multi/putini oameni ar fi, indiferent daca esti in timpul unei aparitii publice sau nu.

Cam asa trebuie sa fie cu magicienii. Stii unul, stii ca o sa fie in aceeasi camera cu tine,  vrei sa vezi  o magie care sa te uluiasca, surprinda, sa fie…wooow.

*

Dynamo – magicianul imposibilului – e un tinar modest si muncitor, cu bun simt si fara vreo atitudine care sa urle: “sunt unul dintre cei mai cunoscuti magicieni din lume”.

Ne-am intilnit a doua zi dupa party, la citeva minute dupa ce se terminase conferinta de presa unde – desigur – facuse citeva magii pentru intreaga audienta, dar si pentru fiecare televiziune in parte care ii solicitase un mic interviu.

Stiam ca e obosit (nu avusese decit o jumatate de ora libera de cind se afla in Romania, si venea dupa un turneu de presa in Ungaria), dar pe chipul lui nu se vedea nimic din oboseala. Poate putin in umerii care nu mai erau atit de drepti ca inainte, cu vreo ora, cind statea in fata camerelor de filmare.

De ce ai vrut sa te faci magician?

Cind eram la scoala, eram foarte mic, slab si foarte timid. Si eram mereu tinta baietilor mai mari care ma agresau si, uneori, ma bagau intr-un cos de gunoi ca sa ma umileasca. M-a invatat bunicul o magie cum sa nu ma mai poata ridica baietii de jos ca sa nu ma mai arunce in gunoi. Asa am scapat de ei. Si-apoi, cu magia, am inceput sa le captez atentia colegilor si sa-mi gasesc un loc. Magia mi-a dat incredere in mine ca oamenii pot sa ma vada si altfel, a fost calea pe care am gasit-o ca sa ma pot exprima . Poate ca oamenii nu inteleg ce fac si cum fac, dar stiu ca acum – in sfirsit – ma inteleg pe mine ca om.

Nu pare ca esti omul care sa crezi ca e ceva imposibil.

Chiar cred ca totul e posibil. Unele lucruri au nevoie de mai mult timp ca sa fie duse la indeplinire. Si  daca te uiti la cariera mea, la inceputul meu umil – vin dintr-un orasel numit Bradford, nu aveam foarte multi bani, tata a fost in puscarie, mama era foarte tinara – nu am fost complet “echipat” ca sa fac fata acestei lumi, dar bunicii au depus efort ca sa fiu bine educat si, impotriva tuturor greutatilor, acum baiatul din Bradford e unul dintre cei mai faimosi magicieni din lume, Dynamo.

Dar ce te motiveaza mental cind nu mai poti? Sunt sigura ca sunt multe momente grele in timpul antrenamentelor cind simti ca nu mai poti.

Intotdeauna e greu drumul de la farima de magie pe care o ai in minte pina la show-ul cind e prezentata publicului. Mi-am petrecut asa de multi ani in copilarie si adolescenta imaginindu-mi lucruri care doream sa devina realitate. Pe multe dintre ele le-am transformat deja in realitate. Si numai gindul ca stiu ca POT sa ajung pina la finalitate ma face sa-mi spun “nu e imposibil, trebuie sa incerc din nou si din nou si din nou.” Determinarea e cheia. Daca-ti pui gindurile intr-o directie si faci tot ce tine de tine, muncesti dincolo de intelesul expresiei “din greu”, o sa reusesti.

Cam cite ore muncesti pe zi?

Oo, exersez tot timpul …. Gadwell zicea ca e nevoie de 10000 de ore de practica pentru ca cineva sa devina profesionist, sa faca lucrurile la un inalt nivel de performanta. Cred ca e adevarat. Dar cred ca am exersat cu cartile de 10 ori mai mult decit zice Gladwell ca e marja pentru a face performanta. (n. mea Malcolm Gladwell are aceasta teorie in cartea Outliers – The story of success)

Cu ce se hraneste un magician?

Pasiune, imaginatie si mult mult mult antrenament. Apoi, trebuie sa fii aproape de oameni. Stiu ca oamenii din industria entertainmentului se gindesc ca daca esti magician trebuie sa ramii in globul tau de sticla, dar nu… Cred ca in zilele de astazi ca sa creezi cu adevarat magie, trebuie sa fii aproape de oameni, printre ei, sa te poata atinge.

E important sa imparti momentele din viata ta cu ceilalti, asa apare magia adevarata cind omul e linga tine pentru ca el duce bucuria si uimirea mai departe. Cind nu voi mai fi in viata, sper ca oamenii cind se vor gindi la magie, sa se gindeasca si la numele Dynamo.

 

Am mai vorbit despre momentul lui preferat din noul sezon al emisiunii lui de pe Discovery ( e cu un skateboard pe care l-a vazut pe strada si-a improvizat ceva, pe loc), dar si despre cel mai periculos, cel mai dificil, moment de magie pe care -l face in sezonul nou al emisiunii (incepe pe 20 oct) – o aruncare in gol de la mare inaltime pentru care a muncit multi ani. Mi-a povestit ca a mai incercat in urma cu citiva ani sa faca magia asta cu inaltimile, nu i-a iesit si i-a fost atit de frica incit a avut nevoie de multe luni (dupa ce a trecut si pe la spital) ca sa se mai suie din nou pe o cladire. Dar ca si-a invins frica si a reusit sa faca magia.

Inainte sa se termine intilnirea noastra i-am zis gindul meu de la petrecerea din seara precedenta, despre cit de greu e sa ai meseria de magician si sa trebuiasca oriunde te duci sa faci o magie, sa-Ii uimesti cu ceva pe oameni, ca sa confirmi si sa te valideze, sa le captezi atentia.

El s-a uitat fix in ochii mei si-a zis “Dar nu facem fiecare dintre noi  asta, in fiecare zi? Nu trebuie sa confirmam cu fiecare noua intilnire?”

Cind sa plec m-a rugat sa citesc cartea lui. Si felul in care a zis “te rog sa citesti cartea mea” m-a facut sa inteleg ca nu e doar un indemn de politete, ci e “o sa intelegi mai multe despre mine si felul meu de a fi, dupa ce o sa citesti.”

***

Ieri am citit cartea “Dynamo: Nothing is Impossible – The real life adventures of a street magician” si-am descoperit ca nu si-a cunoscut tatal pentru ca acesta a stat f mult in puscarie, ca vine dintr-o familie foarte saraca si ca infatisarea lui de baiat subtire si plapind vine de la faptul ca are o boala rara a stomacului si nu poate digera multe alimente. Boala care l-a facut sa petreaca mult timp prin spitale, unde tovarase i-au fost cartile de joc cu care a tot facut jonglerii  si filmele cu supereroi (si-a imaginat ca o sa ajunga cindva ca Batman, Spiderman – de unde si magiile prin catarari pe cladiri).

E o poveste in carte despre prima petrecere de ziua lui, de la 4 ani. Erau atit de saraci ca tot ce isi permitea de ziua lui erau 6 pachete de oua kinder, dar mama ii promisese petrecerea si-si invitase toti colegii si prietenii de la gradinita. Locuia insa intr-un cartier sarac si rau famat si parintii celorlati copii au considerat ca nu e un loc potrivit unde sa-i trimita. A mincat singur jumatate din ouale kinder si s-a bagat in pat plingind. Multi ani nu si-a mai dorit o petrecere aniversara si, si acum la multi ani distanta, ii e teama ca oamenii nu vor veni la un eveniment la care e el protagonist.

Si m-am gindit ca pentru el, in mod special, nu e un chin ca trebuie sa treaca printr-o multime de oameni in fiecare zi, si la fiecare grup sa faca magii ca sa-i distreze si sa-i surprinda. Pentru ca el e una cu magiile lui, pentru ca e calea cea mai sigura prin care poate face ce-si doreste mai mult: sa fie alaturi de multi oameni.

 

Dynamo si magia imposibilului, sezonul 4, incepe la Discovery din 20 oct, in fiecare luni, de la ora 22.00.

In primul episod din noul sezon face o magie cu baietii de la Coldplay si-l lasa pe Chris Martin cu gura cascata, la propriu.

2
4984
atelier maestru caltiaStefan Caltia: “lucrul cel mai important e sa traim fericiti cu agoniseala noastra, cit ar fi de mica”
culturale
10 years ago

Stefan Caltia: “lucrul cel mai important e sa traim fericiti cu agoniseala noastra, cit ar fi de mica”

 In urma cu citeva saptamini am petrecut o dimineata in atelierul maestrului Stefan Caltia. Am avut privilegiul sa povestesc cu dinsul putin, in timp ce miinile nu-i stateau locului: desena cite ceva pe o foaie pe care o avea pe birou. Se pregatea pentru expozitia dedicata domniei sale, la Muzeul de Arta din Timisoara, LOCURI, o expozitie pregatita de Galeria Posibila la invitatia prof. dr. Victor Neumann, directorul muzeului. E probabil una dintre cele mai mari expozitii Stefan Caltia, a fost deschisa pe 3 octombrie si o puteti vizita pina pe 5 decembrie.

Dimineata aceea a fost o lectie despre simplitate, bun simt si legaturile pe care ni le rup altii de noi insine. Iata citeva dintre povestile maestrului Stefan Caltia, transcrise din memorie in prima cafenea iesita in cale de dupa vizita pentru ca n-am inregistrat nimic la fata locului.

 *

Pe vremuri, inainte de razboi, taranii invatau cum e sa lucreze pentru stapin. Erau niste lucruri acolo care se simteau, dincolo de invatatura. De exemplu, hainele slugilor erau spalate de gazda, femeia  – nevasta sau fata care era in casa – spala si hainele barbatului si pe cele ale slugilor. Erau niste lucruri care creau o anumita ierahie, dar si niste legaturi.

Sigur, sluga dormea in grajd sau in alta parte, dar minca impreuna cu stapinul, nu minca deoparte. Si-l vedea pe stapin – “nu se maninca asa, uita-te si tu” – si invata lucruri. Dupa doi ani venea acasa si-auzeai expresia in sat, plecata de la unul care batea un cui la un cal si cineva i-a zis “nu se bate asa”, iar el a raspuns “Pai pe mine ma inveti, ma,  cum se bate un cui? Am fost doi ani sluga la un sas.” Adica am facut la Oxford, nu aici in sat.

*

Eu am terminat scoala la domnul Borcea. Cind spunea cineva ca a terminat patru clase la domnul Borcea se facea liniste, insemna ca stia toata tabla inmultirii, ca stia sa calculeze o suprafata. Era un invatator care punea baza pe lucrurile astea.

*

Erau rinduieli. Spuneau studentii anii trecuti cind mai eram inca la Universitate: “Domn profesor, ati auzit ca astia de la Uniunea Europeana ne oblige sa avem grija de animalele salbatice?!”

Prima data si eu m-am gindit “cum sa avem grija de lupi?!” Si dupa aia mi-am adus aminte de bunica batrina, cind noi ne jucam prin curte prin aprilie si ne-a zis:

“Vedeti ca trebuie sa vina rindunelele, deschideti geamul la grajd.”

Si, plecat de aici, am inceput sa-mi aduc aminte: “sa nu omori sarpele ca sta la temelia casei “, “daca omori broasca inseamna ca o sa fie ploaie”. Si mi-am dat seama ca, de fapt, bunica ne-a invatat atit de mult sa ocrotim si sa iubim animalele salbatice… Deci eram in Europa odata.

*

Ce ne-a stricat?

Sa ma intorc la inceputul copilariei mele, in primii ani, in anii 50.

La 4 dimineata te sculai, si copii si toti; toata lumea, in afara de pruncii aia mici. Si incepea repartizarea treburilor, nu exista daca ai trecut de 6 ani sa nu ai ceva de facut in curte. Fie si sa stai in curte, sa vezi sa nu manince uliul puii. Si tu, nu numai ca deveneai responsabil cu o treaba, dar invatai si niste lucruri.

Iar oamenii munceau pina se intuneca. Dar nu numai ca munceau, ii auzeai si inainte de culcare “miine ce avem de facut” si-si faceau planurile. Taranul era intr-o relatie mentala de gindire si de decizie, cu griul, cu hotarul, cu animalele si cu vecinii: “o fi ala liber sa ma ajute sa aduc lemnul?” Erau niste ginditori, poate accentuez prea mult, dar erau intr-o relatie de gindire continua.

Si-acum vorbesc de colhoz, anii ‘60: la ora 10 si jumatate trecea brigadierul prin sat si striga “brigada 5 la podul de piatra, fiecare cu sapa!”

Nici nu trebuia sa gindesti ce sa faci, stiai ora si unealta. Si ii vedeai cum ieseau din curte cu sapele si-ajungea acolo si le spunea “5 rinduri e norma de astazi”. Si-atunci unchii mei, astia care inainte gindeau si erau preocupati sa gasesca solutii pentru ei, acum dadeau cu sapa si ochii le fugeau intr-o parte si alta… ce pot sa ciordeasca. Pentru ca daca nu furau si nu bagau ceva in buzunar, mureau de foame.

Dintr-o data din omul care gindea s-a ajuns intr-o masa anosta care nu mai gindeste si care acum e in sat.

Si caruia primul lucru care i-a fost distrus a fost ideea de proprietate, iar acum cind isi primeste inapoi titlul de proprietate nu intreaba decit: “stiti pe cineva care vrea sa cumpere pamintul?” ca el e alt om, nu mai e taran, e locuitor al satului.

Sigur ca satele nu vor mai arata asa ca inainte, vor fi 3-4 fermieri mari care vor lucra pamintul, dar pe restul trebuie sa-i inveti sa faca tot felul de lucruri si sa le bagi in cap ca lucrul cel mai important e sa traiasca fericiti pentru bucatica aia a lui, nu tot timpul sa rivneasca la altele.

Cred ca si la mine in sat toti ar vrea sa aiba Mercedes si Audi, chiar si baba aia care nu mai stie nimic, tot asta viseaza, in loc sa viseze sa traiasca linistita in locul ei.

Si-atunci a reaseza lucrurile astea sunt mult mai grele decit ne gindim prima data.

*

In vizita in atelierul Maestrului Stefan Caltia am fost invitata sa ma fotografiez cu una dintre lucrarile domniei sale pentru promovarea expozitiei de la Timisoara. M-am dus imbracata intr-o rochie gri dorindu-mi sa nu atrag cu nimic atentia in cadru, sa fie puse in valoare obiectele care erau in atelier si lucrarea in sine. Maestrul imi alesese o lucrare cu o fetita imbracata in gri, care avea parul in aceeasi culoare ca a mea. Si zbura.

” Artistii au inspiratie”, a ris Maestrul cind m-a vazut linga pictura.

Am vorbit mult despre flori (voi scrie separat despre cum gradinareste Maestru Caltia si lucrurile pe care le avem in comun cind e vorba despre intelegerea florilor) si mi-a trimis sa vad in avanpremiera doua dintre lucrarile create special pentru expozitia de la Timisoara, ambele cu plante.

Una dintre ele e cea de mai jos. Se numeste Gradinarul.

Expozitia Stefan Caltia, LOCURI, la Muzeul de Arta din Timisoara reuneste 50 de lucrari ce vor fi expuse in premiera la Timisoara – pentru mai bine de jumatate din acestea, premiera este absoluta, lucrarile urmand a fi expuse pentru prima data public cu aceasta ocazie -, dar si mai cunoscuta lucrare de pictura, tripticul de mari dimensiuni Lumea ca teatru.

Proiectul expozitional este dublat de un proiect editorial, un nou album Stefan Caltia va fi publicat in cadrul expozitiei.

0
5666
charlotter ramplingCharlotte Rampling in Interview: frumusete pur singe
diverse
11 years ago

Charlotte Rampling in Interview: frumusete pur singe

e un interviu scurt in revista Interview cu Charlotte Rampling care acum are 68 de ani.
actrita a avut dintotdeauna o sexualitate frumos, dar discret, exprimata la vedere, asa ca a fost dorita de multi fotografi pentru proiectele lor.

Rampling care arata minunat in fotografiile facute de Paolo Roversi pentru Interview spune ca totul e natural si e mindra de asta

rafinametul frumusetilor din alte vremuri

Rampling in tinerete fotografiata de Helmut Newton

Rampling acum fotografiata de Paolo Roversi

RAMPLING: But that’s what it was like. The ’60s in London obviously brought about the explosion of music, the Beatles especially, and then the Rolling Stones and other forms of music, and then fashion and photography and films—kitchen-sink dramas we called them at that time, which was our nouvelle vague in Britain, films that talk about real life.

WOLFF: Being an It girl, were you hanging out in clubs with the Stones?

RAMPLING: Absolutely. Because there were not nearly so many people as there are now. I mean, we could park anywhere. I just dropped the car off anywhere, nobody hassled you. We did what we wanted, we were vaguely rebellious, but nobody really took much notice of us. We could just sort of say, “Fuck off, we don’t want to see you.”

WOLFF: Was there a clique you hung out with?

RAMPLING: Quite a lot of music people. I was friendly with certain members of the Beatles. I was very friendly with Jimi Hendrix because my boyfriend at the time, Tommy Weber, was making a film about him, so I would go to all of his shows.

WOLFF: What was Hendrix like?

RAMPLING: He was wonderful. He was the sweetest person. Gentle, sweet, kind. But terribly, terribly drugged.

WOLFF: As many people were then—and now, too, let’s face it.

restul interviului aici

0
2169
andrew solomonsa facem impreuna un interviu cu Andrew Solomon
carti simpa
11 years ago

sa facem impreuna un interviu cu Andrew Solomon

am deosebita onoare ca saptamina viitoare sa fac un interviu cu una dintre cele mai luminate minti ale momentului, Andrew Solomon. scrie despre psihologie, filosofie, politica, dar si literatura. il cititi in The New York Times, New Yorker.

e domnul care a avut curajul sa povesteasca despre depresia prin care a trecut si-a scris cartea care se numeste Demonul Amiezii – o anatomie a depresiei, o carte care e nu doar un spectaculos document clinic (cu zeci de povesti despre persoane aflate intr-un episod depresiv), ci si o literatura de foarte buna calitate.

cum stiu ca sunt foarte multi fani ai dlui Andrew Solomon in Ro, m-am gindit sa impart cu voi acest interviu. adica sa puteti pune si voi intrebari. le astept in comentariile acestei postari pina duminica seara.

aici il puteti asculta pe Andrew Solomon povestind despre depresia sa si a altora, despre cum a vrut sa se sinucida, despre bunica lui care s-a sinucis din cauza depresiei dar si despre faptul ca traim in timpul care ne e destinat si ne e potrivit, chiar daca uneori nu credem asta.

cartea Demonul amiezii – o anatomie a depresiei a aparut la editura Humanitas si poate fi gasita in librariile din toata tara.

3
2844
stofepovestile sunt peste tot, trebuie doar sa stim sa ne uitam la ele – putina magie cu “Stofe Buhusi”
jurnalism
11 years ago

povestile sunt peste tot, trebuie doar sa stim sa ne uitam la ele – putina magie cu “Stofe Buhusi”

astazi pentru prima data in prezentari, seminarii sau intilniri destinate unei consultante media, am facut – la vedere – un search pentru povesti. voiam sa demonstrez ca poti gasi povesti demne de a fi in ziare si reviste oriunde si, daca vrei sa apari in presa cind esti mic producator (in cazul acesta, in industria modei), trebuie sa te uiti cu atentie la business-ul tau si la oamenii din jurul lui.

sigur gasesti emotii si povesti.

*

cit timp au fost prelegerile profesoarelor de la Facultatea de Design, m-am plimbat prin pavilionul in care se afla tirgul Romanian Fashion Trends & Brands, un tirg destinat profesionistilor din industria modei. am cautat producatorul care parea ca are business-ul cel mai arid, cel mai putin probabil ca ar putea ajunge in presa, mai ales in reviste up market.

Stofe Buhusi  a fost alegerea mea, aveau un stand de 2 mp. cu citeva bucati de stofe asezate pe pereti.

l-am rugat pe directorul fabricii sa vina la sfirsitul prezentarii mele sa facem un exercitiu. i-am spus ca tot ce va trebui sa faca va fi sa raspunda la niste intrebari, toate vor avea legatura cu fabrica domniei sale.

l-am rugat sa nu pregatim nimic inainte ca sa fie foarte spontan totul. nu stiam nimic, dar absolut nimic despre STOFE BUHUSI.

*

apoi m-am dus si mi-am facut prezentarea in care povesteam cum poti sa cresti o relatie onesta cu presa oferindu-i subiecte care sa fie de interes si pentru ei, nu doar pentru tine. care-s pasii pe care-i faci in interiorul companiei, care-s pasii pe care-i faci in afara, cum se face un pitch, cum propui un subiect la o revista.

le-am spus celor din audienta ca vom face un exercitiu cu Stofe Buhusi si ca targetul meu e sa gasesc un story pentru o revista de business ( ZF, Business Magazin, Biz), un subiect pentru o comunicare in interiorul industriei domniei sale (prin urmare in publicatii ca Dialog Textil sau Business Textil) si un subiect pentru o publicatie glossy up market.

am vazut neincrederea pe chipul auditoriului. vorbeam despre Stofe Buhusi!

si-a venit domnul director Stefan Campanu.

***

– De citi ani e compania dvs?

– La anul implinim 130 de ani, s-a format in 1885, initial se numea Postavarul pentru ca a inceput sa functioneze producind postav, cu vremea ne-am mai extins si facem stofe.

in sala au aparut zimbete, aveam deja traditie, aveam un inceput de story.

– E cea mai veche companie producatoare de stofe din Ro? (cautam unicitatea)

– Da.

– Mai traieste vreo ruda a celor care au fost cei care au creat fabrica? (cautam emotia)

– Nu. Dar pot sa va spun ca unul dintre proprietari a fost Kogalniceanu. Fabrica n-a fost niciodata privatizata, nici pe vremea comunistilor.

– Exportati mult? (cautam cifre pentru publicatiile de business)

– Acum mai putin, dar pe vremea comunistilor exportam de 6 milioane de dolari. Acum exportam de 1 milion pe an. Suntem singura fabrica in care e productie integrata,

– Ce inseamna productie integrata?

– Luam de la prelucrarea fibrei pina la stofa finala, noi facem totul

iata story-ul pentru publicatiile de business textil sau business pur si simplu: cea mai veche fabrica de stofa din Romania, cindva detinuta de Mihail Kokalniceanu,  e singura care are intregul proces tehnologic “in house”.

 (desi nu sunt publicatie de profil, story-ul acesta despre cum se fabrica stofa de la fibra pina la produsul finit imi doresc sa-l fac si eu, pentru ca sunt sigura ca exista acolo atit de multe detalii de care habar nu avem noi, consumatorii, incit va fi o bucurie de poveste, fie ea si foarte tehnica)

– Citi angajati aveti (voiam sa vad rentabilitatea, pt publicatiile de business)

– 100

– In timpul razboiului ce ati produs? (mi-am facut repede calculul ca o companie de 130 de ani a prins toate razboaiele si ca e posibil sa fie un story cu emotie pentru ca este o perioada cu conditii extreme)

– In timpul razboiului am facut echipament pentru armata, uniforme militare. Si-am mai facut si in timpul razboiului din Irak echipament militar, acum piata araba e in descrestere si nu mai producem uniforme militare.

 story pentru publicatii ca esquire, fhm (istoria uniformelor militare produse in Romania) sau chiar ziare ( unde se produc in romania uniformele militare pentru soldatii care au participat la razboiul din IRAK)

– Care e cea mai in virsta angajata a dvs? (cautam emotie, story cu femeie, pentru o publicatie de femei)

– 56 de ani,

– Lucreaza de cind in companie? am ris si am facut o gluma: Spuneti-mi ca lucreaza de la 18 ani ca sa ma fericiti.

– Nu, de la 24

– Cu ce se ocupa?

– E creator de tesaturi.

– Ce inseamna asta?

– Inseamna creatia / modelul tesaturii, nu imprimeul ei.

– Mai exista alti oameni care sa faca meseria asta in RO? (cautam unicitatea)

– Fiecare fabrica de stofe ar trebui sa aiba.

– E posibil ca dinsa sa fie printre cei mai vechi in bransa?

– Da, cu siguranta este printre cei mai vechi.

iata un story pentru publicatii ca FEMEIA sau Avantaje – unul dintre cei mai vechi designeri de stofe din romania lucreaza la Fabrica de stofe Buhusi, fabrica detinuta cindva de Mihail Kogalniceanu). cu descrieri tehnice despre ce specificatii trebuei sa aiba tesatura pentru uniforma militara, pentru o stofa de costum etc

 

a fost o conversatie la prima mina, fara niciun fel de documentare si am gasit in mai putin de 10 minute citeva posibile articole despre Stofe Buhusi.

cum am facut?

am cautat tot timpul o poveste si o emotie. si-am fost curioasa in mod real fata de fiecare raspuns al domnului director al fabricii si-am fost atenta la fiecare cuvint sau reactie pe care o avea.

si-asa s-a creat putina magie.

povestile sunt peste tot, trebuie doar sa stim sa ne uitam la ele

 

1
2601
philip rothPhilip Roth – primul interviu de cind nu mai scrie
culturale
11 years ago

Philip Roth – primul interviu de cind nu mai scrie

In urma cu 2 ani scriitorul Philip Roth a anuntat ca nu va mai scrie nicio carte. Saptamina trecuta a acordat primul lui interviu dupa aceasta lunga perioada de pauza.

Nu, nu se va mai intoarce la scris, dar ce e frumos si emotionant in acelasi timp, Roth si-a recitit 31 dintre cartile pe care le-a scris ca sa vada daca lasa publicului, peste timp, ceva valoros si coerent.

Gestul mi se pare cu incarcatura unui testament si arata o responsabilitate pe care Roth a simtit-o de-a lungul timpului, dupa ce a fost etichetat drept “cel mai bun scriitor american contemporan”. Mai e si putina mindrie acolo, dar e mult perfectionism.

Sa-ti recitesti 31 de carti, cu ochi critic, sa te privesti prin ele, sa-ti reamintesti viata si sa intelegi cum ai progresat in anii astia ca scriitor. Ce bucurie de om trebuie sa fie Philip Roth, intre peretii inimii lui.

iata citeva fragmente din interviu:

I did, as you say, sit down to reread the 31 books I’d published between 1959 and 2010. I wanted to see whether I’d wasted my time. You never can be sure, you know.
My conclusion, after I’d finished, echoes the words spoken by an American boxing hero of mine, Joe Louis. He was world heavyweight champion from the time I was four until I was 16. He had been born in the Deep South, an impoverished black kid with no education to speak of, and even during the glory of the undefeated 12 years, when he defended his championship an astonishing 26 times, he stood aloof from language. So when he was asked upon his retirement about his long career, Joe sweetly summed it up in just 10 words. “I did the best I could with what I had.”

*
Everybody has a hard job. All real work is hard. My work happened also to be undoable. Morning after morning for 50 years, I faced the next page defenceless and unprepared. Writing for me was a feat of self-preservation. If I did not do it, I would die. So I did it. Obstinacy, not talent, saved my life. It was also my good luck that happiness didn’t matter to me and I had no compassion for myself. Though why such a task should have fallen to me I have no idea. Maybe writing protected me against even worse menace.
Now? Now I am a bird sprung from a cage instead of (to reverse Kafka’s famous conundrum) a bird in search of a cage. The horror of being caged has lost its thrill. It is now truly a great relief, something close to a sublime experience, to have nothing more to worry about than death.

*
Whoever looks for the writer’s thinking in the words and thoughts of his characters is looking in the wrong direction. Seeking out a writer’s “thoughts” violates the richness of the mixture that is the very hallmark of the novel. The thought of the novelist that matters most is the thought that makes him a novelist.
The thought of the novelist lies not in the remarks of his characters or even in their introspection but in the plight he has invented for his characters, in the juxtaposition of those characters and in the lifelike ramifications of the ensemble they make — their density, their substantiality, their lived existence actualized in all its nuanced particulars, is in fact his thought metabolized.
The thought of the writer lies in his choice of an aspect of reality previously unexamined in the way that he conducts an examination. The thought of the writer is embedded everywhere in the course of the novel’s action. The thought of the writer is figured invisibly in the elaborate pattern — in the newly emerging constellation of imagined things — that is the architecture of the book: what Aristotle called simply “the arrangement of the parts,” the “matter of size and order.” The thought of the novel is embodied in the moral focus of the novel. The tool with which the novelist thinks is the scrupulosity of his style. Here, in all this, lies whatever magnitude his thought may have.
The novel, then, is in itself his mental world. A novelist is not a tiny cog in the great wheel of human thought. He is a tiny cog in the great wheel of imaginative literature.

intregul interviu aici

0
1794
Amalia_Fundatia RenastereaAmalia Nastase “le reamintim femeilor ca sanatatea lor e cel mai frumos cadou”
diverse
11 years ago

Amalia Nastase “le reamintim femeilor ca sanatatea lor e cel mai frumos cadou”

Anul acesta, Fundatia Renasterea are in luna martie un program prin care pune la dispozitie medici pentru analize gratuite pentru depistarea cancerului la san si la col uterin, doua dintre maladiile care sunt responsabile pentru un procent mare din decesurile la femei. In boardul fundatiei sunt 8 femei inimoase care nu s-au adunat pentru ca asa de bine la imagine, ci pentru ca stiu ca e nevoie de determinarea si competenta lor pentru ca informatia pentru preventia si depistarea acestor maladii sa ajunga la populatia Romaniei (care n-a avut parte de foarte multa educatie sexuala). Printre ele, Amalia Nastase.

O cunosc pe Amalia de multi ani, stiu ca se implica doar in lucrurile in care crede si in care vede solutii practice, rezultate. Am profitat de amicitia noastra ca sa o rog sa-mi raspunda la intrebari, pe bune, despre implicarea ei in acest proiect si despre Centrul Medical de Excelenta al Fundatiei Renasterea – un loc unde femeile pot beneficia de tratamente si diagnosticari cu cele mai performante aparate.

Mi se pare util sa stim fiecare dintre noi aceste lucruri, cum mi se pare de bun simt sa le dam mai departe. O femeie care isi face un test astazi, e o femeie care are o sansa in plus sa fie mai fericita, pentru mai mult timp.


  • de citi ani esti in board-ul Fundatiei Renasterea? ce iti mai amintesti din primele voastre intilniri? 

Sunt alaturi de cauzele Fundatiei de mai bine de 10 ani. Acum doi ani, a venit si propunerea Mihaelei Geoana de a face parte din boardul Renasterea. Am fost foarte miscata de faptul ca puteam sa ajut si ca ma alaturam unei cauze care vorbeste despre sanatatea femeii. La primele intalniri am vorbit despre modalitati de a informa si mai multe femei despre cat de important e sa mergi la doctor periodic pentru a preintampina doua boli care secera mii de femei pe an in Romania, cancerul de san si cancerul de col uterin.

  •  care e amintirea cea mai emotionanta din toata aceasta perioada?

 Intalnirea cu femeile care au descoperit si au tratat un cancer din cele doua prin intermediul Fundatiei. Povestile lor si seninatatea cu care povesteau ca viata lor a fost in mana acestor oameni m-a facut sa imi promit ca voi incerca sa responsabilizez cat mai multe femei. Nu as vrea sa mai auzim diagnosticul “prea tarziu” “prea avansat” in Romania. Crezi ca vom putea face asta? Eu cred ca putem sa incercam.  

  • crezi ca s-a mai rezolvat ceva in ultimii ani in vidul de informatie privind analalizele pe care trebuie sa si le faca o femeie ca sa previna cancerul sau sa-l depisteze mai repede?

Am convingerea ca dupa 12 ani de campanii de informare legate de modalitatile de preventie si depistare precoce a cancerului derulate de Fundatia Renasterea, am contribuit la salvarea de vieti. Ma uitam zilele trecute la o statistica publicata de OMS legata de incidenta si mortalitatea cauzata de cancerul de san si am remarcat faptul ca desi incidenta este cea mai ridicata dintre toate tipurile de cancer, mortalitatea este mai scazuta daca ne raportam la urmatorul tip de cancer din lista (cancerul de col uterin). Indraznesc sa cred ca aceasta rata mai scazuta a mortalitatii vine ca o consecinta a campaniilor noastre de informare : femeile au depistat afectiunea in stadiu incipient si si-au salvat viata. Acesta este principalul nostru mesaj: controalele regulate iti pot salva viata.

  •  tu iti faci la ce interval aceste analize?

 Da, cu sfintenie. De doua ori pe an testul Papanicolau si o data o ecografie la san pentru ca nu am inca 40 de ani sa imi pot face mamografie. Nu este doar o datorie fata de mine insami ci si o responsabilitate fata de cele doua fetite care ma vor sanatoasa si fata de toti oamenii care ma iubesc si au nevoie de mine.

  •   de ce ati decis sa faceti analize gratuite in luna martie si care e procedura prin care femeile pot sa ajunga la Clinica?

An de an, decretam Luna Martie drept Luna Sanatatii Femeii, cand le reamintim ca cel mai frumos cadou este sanatatea lor. Anul acesta, pe langa informare am dorit sa le ajutam intr-un mod concret si am lansat aceasta campanie promotionala la Centrul Medical de Excelenta Renasterea care consta in gratuitatea testului Papanicolau (cu bilet de trimite CASMB) si printr-un pret mai mult decat convenabil, 100 ron, pentru o mamografie digitala. O mamografie digitala costa in jur de 300 de ron la clinicile private din Romania. Iar aparatul nostru este atat de performant incat ofera posibilitatea efectuarii acestei investigatii si pacientelor cu implanturi mamare. Procedura de programare este foarte simpla: telefonand la 0314.37.99.00, de luni pana vineri, in intervalul orar 10-18.

  • Centrul Medical de Excelenta Renasterea e unul dintre centrele care detine aparatura cea mai performanta pentru diagnosticarea cancerului mamar si de col uterin. cind nu sunt aceste campanii, cum poate ajunge o femeie la medicii din centru?

Centrul Medical de Excelenţă Renaşterea se diferentiaza de celelalte centre de pe piata medicala prin faptul ca : beneficiaza de expertiza celor mai renumiti senologi si ginecologici din tara, detine cea mai performanta aparatura medicala si practica cele mai mici preturi, nu pentru ca face rabat de calitate ci, pentru ca este operat de un ONG care nu obtine profit si nici nu are de amortizat investitia.

Indiferent daca este parte a unei campanii promotionale sau nu, femeile trebuie sa stie ca aici gasesc cei mai buni medici, cea mai noua aparatura si cele mai mici preturi, iar programarea se face telefonic la 0314.37.99.00 sau la email cmerenasterea@gmail.com

  •  sa spunem putin povestea centrului – ati strins bani din donatii, ati aplicat pentru finantari europene… cam cit a “valorat” si  in cit timp a fost construit? Ce servicii ofera?

Centrul Medical de Excelenţă Renaşterea deschis in 2012, a reprezentat o investitie de aprox 2 mil. Euro din partea Mecanismul Financiar al Spaţiului Economic European (Norvegia, Islanda, Liechtenstein), din care aproape 300.000 euro a reprezentat cofinantare din partea Fundatiei. Proiectul european a fost scris la ideea unei colege din Boardul Fundatiei care imi este o foarte buna prietena, Camelia Sucu in anul 2008. In anul 2009 a primit avizul favorabil de la Bruxelles, iar in 2 ani a trebuit sa desfasuram toate procedurile de achizitie, amenajare si obtinere de autorizatii.

Centrul Medical de Excelenţă Renaşterea are o structură de 8 cabinete medicale, pentru urmatoarele tipuri de investigatii medicale:

  • mamografie digitala
  • consultatii clinice de san
  • consultaţii clinice ginecologice
  • recoltari Teste Babes Papanicolau
  • secretie vaginala
  • testare HPV
  • ecografii transvaginale
  • ecografii de san
  • colposcopii

 

  •  le-ai explicat ceva fetitelor tale despre aceste maladii? cum incerci sa le faci drumul catre medic ca un pas firesc din viata lor, stiind ca preventia e cel mai important lucru?

Este o generatie care nu mai are o reticenta fata de necunoscut. Tocmai ieri am fost cu ele la dentist la un control, la insistenta lor. Sunt curioase si fara frica! Daca nu stiu ceva, imediat, ele “se apuca sa scotoceasca” si sa afle J. Spre deosebire de noi, ele au acum mult mai multe resurse decat am avut noi vreodata. Trebuie doar sa fii acolo si sa le indrumi spre rezultatul cautat. Daca vreti, asta facem si noi la Fundatia Renasterea. Incercam sa ajutam femeile sa gaseasca raspunsurile stiind ca asa, la randul lor, aceste femei vor transmite importanta preventiei catre noua generatie. Imi doresc ca in curand, cu totii sa ne uitam catre aceste generatii viitoare cu bucurie si un sentiment de implinire pentru ca am facut ceva care sa le schimbe viitorul, ca peste cativa ani, fetele de astazi vor deveni femeile de maine, sănătoase, frumoase si puternice!

 

  • mai multe detalii despre Fundantia Renasterea si Centrul Medical de Excelenta, puteti gasi aici

 

0
2206
jurnalism
11 years ago

jurnalism: oglinda in oglinda

ii spun unui prieten ca astazi ma reintorc la reporting pentru un subiect. el ride si-mi raspunde:

– Arvo-Part,  Spiegel in Spiegel.

– Nu, ala e un cintec despre iubire. Despre cum atunci cind te oglindesti in cineva care seamana cu tine, iar el/ea se reoglindeste in tine, se creeaza efectul de infinit. De aici si oglinda in oglinda.

– Pai si reportingul nu e despre a-l lasa pe om sa se oglindeasca in tine, ca sa-si spuna povestea?!

daca s-ar explica la facultate asa despre interviu cred ca jurnalismul ar fi mai frumos. si de muncit. si de trait. si de citit.

 

 

1
2185
diverse
11 years ago

Smart phones are about emotions

 

Smart phones aren’t about intelligence at all. They’re about emotion. It seemed sad to me to have Charlie waiting and waiting for his daughter to play a word. That’s all that’s left of his connection to her, and it turns W.W.F. from a time-wasting app into a vehicle by which he can express his paternal love, or at least try. In “The Marriage Plot,” there’s a bit from Roland Barthes’s “A Lover’s Discourse” about waiting for the telephone to ring. Remember how agonizing it was in the old days, making sure you didn’t tie up the line in case your lover called? We’ve got voice mail now, and texting, but the agony of waiting hasn’t changed one bit. In fact, it might be even worse. It doesn’t just happen with romantic partners now, but with friends and family members. Our ability to be in constant touch with people has made us less able to be alone, and therefore more constantly agitated.

Jeffrey Eugenides in The New Yorker vorbind despre cum a scris cea mai recenta nuvela a lui “Find the Bad Guy”, mini interviul aici

0
1617
Alice Munro wins Man Booker International PrizeCistigatoarea Nobelului, Alice Murno despre scris, rescris si alte tabieturi de scriitor
carti simpa
11 years ago

Cistigatoarea Nobelului, Alice Murno despre scris, rescris si alte tabieturi de scriitor

INTERVIEWER

How do they seem to hold up now? Do you reread them?

MUNRO

There’s an early one in that collection called “The Shining Houses,” which I had to read at Harborfront in Toronto two or three years ago for a special event celebrating the history of Tamarack Review. Since it was originally published in one of the early issues of that magazine, I had to get up and read it, and it was very hard. I think I wrote that story when I was twenty-two. I kept editing as I read, catching all the tricks I used at that time, which now seemed very dated. I was trying to fix it up fast, with my eyes darting ahead to the next paragraph as I read, because I hadn’t read it ahead of time. I never do read things ahead of time. When I read an early story I can see things I wouldn’t do now, things people were doing in the fifties.

INTERVIEWER

Do you ever revise a story after it’s been published? Apparently, before he died, Proust rewrote the first volumes of Remembrance of Things Past.

MUNRO

Yes, and Henry James rewrote simple, understandable stuff so it was obscure and difficult. Actually I’ve done it recently. The story “Carried Away” was included in Best American Short Stories 1991. I read it again in the anthology, because I wanted to see what it was like and I found a paragraph that I thought was really soggy. It was a very important little paragraph, maybe two sentences. I just took a pen and rewrote it up in the margin of the anthology so that I’d have it there to refer to when I published the story in book form. I’ve often made revisions at that stage that turned out to be mistakes because I wasn’t really in the rhythm of the story anymore. I see a little bit of writing that doesn’t seem to be doing as much work as it should be doing, and right at the end I will sort of rev it up. But when I finally read the story again it seems a bit obtrusive. So I’m not too sure about this sort of thing. The answer may be that one should stop this behavior. There should be a point where you say, the way you would with a child, this isn’t mine anymore.

(…)

INTERVIEWER

When you start writing a story do you already know what the story will be? Is it already plotted out?

MUNRO

Not altogether. Any story that’s going to be any good is usually going to change. Right now I’m starting a story cold. I’ve been working on it every morning, and it’s pretty slick. I don’t really like it, but I think maybe, at some point, I’ll be into it. Usually, I have a lot of acquaintance with the story before I start writing it. When I didn’t have regular time to give to writing, stories would just be working in my head for so long that when I started to write I was deep into them. Now, I do that work by filling notebooks.

INTERVIEWER

You use notebooks?

MUNRO

I have stacks of notebooks that contain this terribly clumsy writing, which is just getting anything down. I often wonder, when I look at these first drafts, if there was any point in doing this at all. I’m the opposite of a writer with a quick gift, you know, someone who gets it piped in. I don’t grasp it very readily at all, the “it” being whatever I’m trying to do. I often get on the wrong track and have to haul myself back.

*

Proaspata cistigatoare a premiului Nobel pentru literatura, Alice Munro, intr-un interviu din The Paris Review

 

0
1982
microfondespre relatii, compromisuri si frici – duminica la Smart FM
diverse
11 years ago

despre relatii, compromisuri si frici – duminica la Smart FM

putin mai devreme, in studioul Smart FM – la o inregistrare pentru duminica asta – Cristina Stanciulescu (care face interviurile SMART, cind nu e publisher Ringier si mama a unui baiat minunat pe nume Teo)  m-a intrebat cum vad evolutia cuplurilor – in contextul faptului ca intilnesc multi oameni, am acces la povestile vietilor multora, faimosi sau mai putin faimosi.

cind am auzit intrebarea primul gind (inca nu terminase de rostit toata argumentatia) a fost “in spatiul public e multa falsitate, dar nu e treaba mea sa o comentez”

am vorbit despre cum faptul ca ne-a crescut respectul de sine, iar increderea in propriile persoane (indiferent ca e vorba de femei sau barbati) ne influenteaza modul in care ne raportam intr-o relatie si cum nu mai luptam pentru relatiile noastre asa cum o faceau parintii sau bunicii nostri.

si ne e mai usor sa facem asta pentru ca nu mai exista presiunea externa “ce zice gura lumii” daca divortam, traim in concubinaj, traim singuri.

credem ca ni se cuvin lucruri de la celalalt; sa fim ascultati, sa fim rasfatati, sa fim ocrotiti. dar noi nu ascultam, rasfatam, ocrotim. suntem mai centrati pe sine si vrem sa obtinem lucruri pentru noi de la celalalt, dar nu oglindim decit in mica masura si asteptam oricum rapid rezultatele – validarea – pentru efortul pe care l-am facut.

iar cind lucrurile se strica, nu mai luptam sa le reparam. e ca si cum nu mai plantam nimic, dar vrem sa culegem recolta mereu. si cind pamintul nu mai e roditor, mergem sa luam din alta parte.

ne-a invatat societatea de consum ca e foarte usor sa obtinem altele rapid in loc. cu ceva costuri, dar le putem obtine. mai ales ca avem incredere in noi ca putem face asta.

numai ca e un lant trofic si la capatul lui cineva trebuie sa si planteze ca sa existe o recolta, cineva trebuie sa si taca daca toti vorbesc, cineva trebuie sa si ocroteasca, rasfete.

*

nu am verbalizat niciodata atit de clar niste lucruri importante din mintea mea si-i multumesc Cristinei ca a pus intrebarile corecte.

m-a mai intrebat despre compromisuri – si-am si povestit citeva dintre cele pe care le-am facut. despre frica pe care o simti cind mergi pe un drum pe care altii nu vor sa mearga, despre riscurile de a fi diferit de multime.

am conversat cit pentru doua ore de emisiune – cu muzici frumoase printre vorbele noastre. o sa puteti asculta dialogul, duminica, la Smart FM , de la 9 dimineata. la cafeaua de dimineata.

 

 

1
1751
gina-patrichi-678590lFamilia doamnei Gina Patrichi
carti simpa
12 years ago

Familia doamnei Gina Patrichi

“Am fost atit de pasionata de profesie incit tot ce am primit ca iubire de la Victor, sotul meu, si Oana, fiica mea, a fost un cadou imens pe care l-am luat si l-am indreptat spre teatru, tot inspre oamenii carora le dadeam, seara de seara, sentimente, pasiuni, iubire, ura, pina la apogeu” Gina Patrichi

“Mai tirziu, cind din cauza unor neintelegeri am incercat sa ne despartim, ne-am dat seama ca deja eram un cuplu sudat si am renuntat. Din acel moment am inteles mai bine sensul vietii si menirea fiecarua, in special atunci cind e vorba de a trai pentru arta.

Toate aceste fiinte, care au o dotare speciala, indreptata catre creatie, cum era cazul Ginei, au in acelasi timp o patima devoratoare in modul in care-si traiesc viata. Si aceasta patima tinde sa ii atraga, sa ii diminueze si sa-i faca de neinteles pentru cei din jur.

Toti oamenii de arta au trairi speciale, trairi care sunt o fericire si totodata un mare necaz pentru ei. Un actor, urcind pe treptele scenei seara de seara si intrind cu traire intensa in pielea unui personaj, cade apoi epuizat pe altarul lui de sacrificiu.

Cei din jur trebuie sa inteleaga ca in acele momente el este iesit dintr-o zona fiereasca a omului obisnuit.” Victor Anagnoste, sotul Ginei Patrichi.

din “carte cu Gina Patrichi” – Mircea Morariu

***

am pe masa de citeva zile biografia doamnei Gina Patrichi (multumesc frumos Ioana pentru cadou) si, pentru ca aveam nevoie sa rup ritmul si sa fac switch in minte de la un proiect la altul, am deschis-o la intimplare.

intimplarea a fost fix pe textul asta.

0
5266
luchiprin mintea unei femei cu zeci de milioane de euro (interviu)
interviuri
12 years ago

prin mintea unei femei cu zeci de milioane de euro (interviu)

(titlul articolului nu contine numele protagonistei ca sa nu aveti prejudecati cind cititi. sa descoperiti femeia la fel ca mine: fara sa stiti nimic altceva despre ea)

Week end-ul trecut am fost la Venus cu treaba: am participat la o degustare de vinuri intr-o companie selecta, alaturi de Radu Paraschivescu si Mircea Cartarescu.

Cind am ajuns habar nu aveam cine e in spatele companiei care avea vinurile din testare. Cum habar nu aveam cine e proprietarul hotelului in care stateam. In principiu, nici nu ma intereseaza lucrurile astea cind merg la asemenea evenimente.

Am aflat in primele citeva ore ca in spatele celor doua afaceri (cu vinuri si cea hoteliera) e o doamna care mai are si o firma de mezeluri si una de constructii, ca e multi milionara si ca are 55 de ani.

Am intrebat daca a mostenit banii – de la familie sau de la sot. Mi s-a spus ca nu.

Si de aici incolo am vrut sa o cunosc.

***

Pina vinerea trecuta, cu tot respectul, nu am auzit niciodata de Luchi Georgescu. Asa ca am cunoscut-o neavind nicio prejudecata, ci doar foarte multa curiozitate.

Cum e mintea unei femei care are 4 afaceri de milioane si citeva mii de angajati? Structurata. Setata pe constructie, pe a crea sisteme care sa functioneze – intre oameni, intre companii.

Mi-a povestit cum in urma cu citiva ani se afla in Paris ca sa ajute un prieten bolnav. Un prieten cindva milionar care, cind nu i-au mai mers afacerile, s-a si imbolnavit, iar tratamentul pentru boala sa costa citeva sute de mii de euro. Avea 5 ore libere intre procedurile medicale la care-si insotea prietenul si a incercat sa le foloseasca pentru citeva cumparaturi. A fost eficienta, a adunat citeva sacose pe care le-a grupat in doua pungi de carton agatate de fiecare umar. Se grabea, aproape alerga pe strada. I-au sunat telefoanele (are 3) si, la unul dintre ele era unul dintre sefii de departamente de la compania de vinuri care voia sa ceara acordul pentru folosirea unui tractorist intr-o alta zona de lucru.

In miscarile rapide pe care le-a facut ca sa scoata telefoanele, genta i-a cazut, pungile i-au alunecat de pe umeri si, ca sa nu i se rastoarne cumparaturile, aproape ca a ingenunchiat in strada. S-a vazut “din afara”, in ipostaza aceea demna de o comedie si nu i-a placut. A rezolvat problema sefului de departament, dar cind s-a intors acasa si-a convocat toti managerii intr-o sedinta.

“Veniti cu ce probleme aveti.”

S-au aliniat toti in sala de sedinte, in fata cu agendele pe care aveau notate constiincios situatiile care necesitau rezolvari.

“Tu cite probleme ai?”, l-a intrebat pe unul dintre sefi

“42”, a spus el dupa ce si-a verificat agenda.

“Tu?”

“12”

Tu? tu? tu?, a facut ocolul mesei si-a aflat de la fiecare numerele corespunzatoare chestiunilor de pe agenda lor de lucru.

Si cu imaginea ei chinuita de pe bulevardul parizian, cind vorbea la telefon aproape in genunchi, le-a spus:

“Cred ca am gresit undeva in munca alaturi de voi. Fie nu v-am ales cum trebuie, fie nu am stiut sa va explic bine ce trebuie sa faceti, fie nu am stiut sa construiesc un sistem care sa functioneze bine. Ma gindesc sa va dau afara si sa angajez alti oameni care vor putea gasi singuri solutii la problemele curente. Dar, inainte de asta, va dau 30 de minute sa va duceti in birourile voastre si sa cautati solutii la probleme, ne revedem apoi si imi spuneti cu ce pot sa va ajut.”

Dupa 30 de min, doar 2 dintre manageri s-au intors cu chestiuni care necesitau semnaturile ei.

***

Sufera cind da afara oameni?

“Daca sunt golani, lichele, nu. Dar daca sunt oameni pe care nu-i mai putem folosi intr-un anume sector pentru ca s-a reasezat piata sau a fost ceva sezonier, da. Si fac rotatii intre ei ca sa le gasesc locuri in alta parte, pentru ca stiu ca e greu sa gasesti un loc de munca”.

Acum citiva ani a facut un experiment. A vrut sa traiasca o luna cu salariul mediu pe economie. Recunoaste ca a mincat cele mai ieftine lucruri, ca a fost cumplit, ca s-a mai imprumutat de la prieteni sau li s-a facut lor mila de ea ca sa o mai ajute cu cite ceva. Dar i-a placut exercitiul asta pentru ca a fost o intoarcere la o realitate pe care o stie, dar n-o simte des de la inaltimea milioanelor ei din cont.

***

Se trezeste la 6 jumatate -7 si se culca dincolo de ora 2 a diminetii. “N-ai timp altfel, n-ai cum”. Fiecare zi a saptaminii e alocata unuia dintre business-uri. Merge la birourile fiecarui business si rezolva de acolo lucrurile. A avut si momente in care a simtit ca nu i se mai opreste creierasul, ca e precum un soricel care alearga intr-o cusca rotunda care se invirte cu fiecare nou pas.

Si… nu e multumita cu ce a facut pina acum, se crede “lenesa”; stie ca ar fi putut face mai mult.

“Mai mult decit sa faceti citeva zeci de milioane de euro si sa dati de lucru la mii de oameni?!”

“Tot ce am facut e o doar dira mica, daca as fi muncit mai mult as fi putut face ceva care sa lase urme in lume. Afaceri de sute de milioane, cu sute de mii de locuri de munca.”

“Si daca ati fi reusit asta v-ati fi oprit?”

” (rizind) Probabil ca nu. As fi stiu ca pot sa fac afaceri de miliarde, cu milioane de locuri de munca”

(later edit: Da, are si vacante. In care nu face nimic, doar se rasfata si se relaxeaza. )

***

Mai plinge o femeie ca ea?

“Nu pling pentru mine, pling pentru altii. Pentru suferinta lor. Pling la desene animate – Bambi. Sau la Animal Planet. Nu stiu de ce nu pling pentru mine.”

“Poate pentru ca va ginditi ca in dreptul dvs puteti rezolva singura problemele?”

“Nu stiu de ce.”

“Simtul acesta antreprenorial l-ati invatat la scoala sau a venit din familie?”

“Am facut scoala tehnica de matematica. Tata avea afaceri de transport, autobuze, taxi-uri si tractoare. Comunistii l-au trimis la un CAP sa fie sofer pe unul dintre tractoarele care fusese al lui, iar el a stiut ca nu se mai poate ridica de acolo. Dar in fiecare seara, la coltul mesei din bucatarie, pe musama, cind mama se retragea in dormitor, m-a invatat tot ce stia despre business.”

Cind a spus asta, vocea i-a coborit ca volum si ca ritm, iar ochii au devenit mai luminosi. Erau acolo niste lacrimi bine tinute in friu.

***

A doua zi, am plecat din Venus in masina lui Mimi – una dintre colaboratoarele ei, administratora celui de-al doilea hotel pe care-l are in Venus. Am vorbit ca-ntre femei: despre familie, despre munca, despre copiii ei. Undeva, pe drum, s-a creat complicitatea si mi-a spus ca acum 20 de ani a fost diagnosticata cu o boala rara. Atunci a cunoscut-o pe Luchi care lucra cu  sotul ei si de la care aflase ca are sotia in spital la Bucuresti. Luchi a venit in spital, a stat cu ea si-a incurajat-o, ba chiar a cerut analizele si, pe banii ei, le-a trimis la o clinica in strainatate ca sa vada daca diagnosticul e corect. Sunt prietene de atunci si, din vocea lui Mimi, am stiut ca e o complicitate si o intelegere intre ele care n-are legatura cu subordonarea sef-angajat.

Cind am ajuns acasa, am cautat sa vad cine e Luchi Georgescu. Asa am descoperit ca lumea o stie mai degraba pentru ca a fost iubita lui Gigi Netoiu, decit pentru mintea ei asezata “in sertarase” specializate pentru fiecare gen de afacere. Si mi-a parut rau.

Luchi Georgescu se ocupa de 16 ani de Vincon Vrancea, detine compania procesatoare de carne pentru mezeluri Meda Prod 98,  compania Venus Holiday (cu doua hoteluri in Venus) si firma de contructii Medcons Instal. Conform Capital, are 46 de milioane de dolari si a facut afaceri fara sa ia vreodata credit de la banca.

 

8
6572
best offerGiuseppe Tornatore – despre The Best Offer
filme simpa
12 years ago

Giuseppe Tornatore – despre The Best Offer

e in cinematografe de saptamina trecuta un film pe care ar trebui sa-l vedeti: The Best Offer. daca ramineti in Bucuresti in week end-ul asta va rog duceti-va la cinematograf… ca sa va conving iata 3 dintre declaratiile regizorului filmului despre munca lui pentru acest film.

 

 I take inspiration from hundreds of things. Among these there was one idea that I had when I first began working in Rome. It was the story of an agoraphobic girl but I had never used it because it never seemed quite mature as an idea.

Seven or eight years ago, I wrote down a note for a character that was based on an auctioneer, but I could never find the right context for him and I wasn’t able to develop it further. One day when I was organising my notes and ideas, these two notes came together next to each other and I realised they had a kind of inherent attraction. That’s how the new narrative came about. It was different and went beyond either of the original stories, but they somehow fed off each other. I had it read and I soon got a ‘yes’ to produce the film. 

***

Well… the best offer, at an auction, is the highest price you are willing to pay to have an object. In the transaction, however, the lowest price is what the seller is prepared to accept to close the deal. In love, what are we willing to do? Apart from the protagonist’s actions, the point is that he learns to love totally and unconditionally. He comes to depend on that. 

***

Si face referire doar la o parte foarte mica din acest film:)

1
1972
milesInterviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?
interviuri
12 years ago

Interviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?

e unul dintre cei mai mari fotografi de moda ai acestui secol. le-a fotografiat pe toate numele importante din moda si a lucrat pentru unele dintre cele mai celebre campanii publicitare din lume. are niste ochi albastri gri si-i asorteaza mereu cu camasi in aceeasi culoare.

e un interviu facut la roma in 2009, la lansarea calendarului Lavazza 2010.

***

 

Fotografiile din calendarul Lavazza îi aduc un omagiu discret lui Fellini. L-ai ținut aproape cât timp ai lucrat la calendar? Te-ai reîntors să vizionezi filmele lui?
Am avut cu mine, în camera de hotel, toate filmele lui Fellini. De fiecare dată când mă întorceam în cameră după lucru, mă uitam la filme, iar pe drumul către studio priveam lumea de pe stradă, cum era îmbrăcată, ce gesturi făcea. Mă gândeam „uite, femeia asta ar putea fi personaj, gestul ăsta ar putea arăta bucuria“. Așa am ajuns și la un personaj din calendar care abia se zărește, dar are o istorie amuzantă.

Ce personaj?
În cadrul inspirat de cântecul Bacciami Picina, vroiam să prezentăm o femeie care are o clipă de relaxare în compania unei cafele. Era momentul ei de răsfăț și de iubire, o iubire adulterină dacă vrei. Dar ca să fie adulterină, trebuia să apară și soțul undeva. Așa că e o fotografie în decor cu soțul. Pe care ne-a luat ceva timp să-l găsim. Vroiam un italian clasic, un Marcelo Mastroiani, și tot ce îmi trimiteau de la casting erau ca niște gigolo. Într-o zi bijuteriile scumpe pe care le foloseam într-un cadru au fost aduse de un domn cu mustață, italian ca-n filme. L-am întrebat cum îl cheamă, mi-a spus că Marcelo. Era clar un semn, așa că i-am propus să-i fac o fotografie să o înrămez și să fie el soțul din decor. A râs, iar acum e în calendarul Lavazza 2010.

Ai lucrat la câțiva metri de studioul 15, unde Fellini și-a făcut filmele.
Da, chiar lângă studioul acela. De fapt, luam masa, exact lângă studio. Se mai păstrează bucăți de decor din filmele lui și a fost foarte emoționant pentru mine să le văd de aproape. Dar cel mai emoționant a fost că, pentru câteva dintre decorurile din calendar, am lucrat cu unul dintre cei care i-a făcut decorurile lui Fellini. Ne-am împrietenit. Mi-a arătat schițe de la decorurile filmelor lui Fellini de la 8 și jumătate încoace. Incredibile momente.

Cum ai ajuns să colaborezi cu Lavazza?
Am primit un telefon de la agenția care se ocupa de calendarul Lavazza, mi-au spus că tema de anul acesta este muzica și mi-au propus să mă gândesc la ceva. Mi-au dat cântecele care erau temele de inspirație. Au fost 8, am rămas cu 6. Pe unele le-am ascultat pe youtube pentru că nu le știam, am făcut niște schițe, le-am trimis și așa a început totul. M-am întâlnit cu Francesca Lavazza, am discutat despre decoruri și câteva luni mai târziu când am ajuns la cinecitta, a fost o senzație incredibilă. Pentru că tot ce desenasem eu pe hârtie era acum decor făcut. Am fotografiat timp de 8 zile, câte un cadru pe zi. Seara, după ce terminam cadrul, pregăteam set-ul pentru ziua următoare.

Anthony de la Anthony & the Johnson a ajuns să cânte piesa-temă a calendarului, „Nesum Dorma“, grație ție. E pentru prima dată când calendarul Lavazza e însoțit și de un cântec, cum i-ai convins?
Mie îmi place foarte mult Anthony & the Johnson și i-am propus Francescăi ca piesa cea mai faimoasă dintre cele alese, „Nesum Dorma“, să fie cântată de el. Francesca e o persoană foarte cool și a acceptat din prima clipă. Nu-l mai întâlnisem pe Anthony niciodată până să vină la Roma să înregistreze cântecul. Åžtiam însă că e foarte timid, foarte retras și foarte special, așa că mi-am dedicat lui câteva zile. Am stat cu el în studio cât a înregistrat și a fost uluitor. Iar ca să-l fotografiez, pentru că e foarte timid, am petrecut amândoi două zile pline de discuții despre viață, în camera de hotel. A fost ca o lună de miere la Roma.

Tatăl tău e un art director faimos la Londra. Cum i se pare ceea ce faci tu?
Tata e mult mai retras și e obișnuit cu munca mai intimă. A fost cândva pe platouri când fotografiam și mi-a spus că nu înțelege cum pot să mă sincronizez și să mă înțeleg cu atâta lume. Cum pot să mă înțeleg cu cineva care e la 100 de metri de mine și eu îi spun doar prin semne „mută aia 20 cm mai la dreapta“. E diferit ceea ce fac eu de ce făcea el, dar asta nu-l face să nu fie mândru de munca mea.

Pentru fotografiile tale apelezi mult la prelucrarea pe computer. Cum vezi amestecul digitalului în fotografie?
Eu sunt foarte fericit cu direcția în care merge fotografia acum, cu ajutorul digital pe care-l avem. Așa cum lucrez eu mă simt ca și cum aș face un film. Eu trag mereu pe film; ai un mai mare respect pentru actul fotografic când tragi pe film. Dar știu ce poate un anume tip de film sau o anume hârtie. Așa că dacă vreau să obțin o anumită culoare a pielii, trag pe un gen de film. Dacă vreau ca un obiect din decor să aibă un colorit specific, trag pe filmul cu care pot obține asta. La sfârșit mă aflu ca în camera de montaj din cinematografie. După ce developez, decupez ceea ce îmi place din fiecare „dublă“, le montez pe calculator și ajustez coloritul ca să fie în armonie. Dar fotografia e făcută cu decorurile 1/1, cu tot ceea ce vezi, nu este un montaj de elemente fotografiate separat.

Lucrezi mai mult pentru Vogue Italia decât pentru Vogue UK, deși ești britanic.
Asta pentru că cei de la Vogue Italia sunt mai liberali. La Londra sunt mai rigizi, iar mie mi-e mai ușor să lucrez cu italienii. Ei reacționează foarte repede când le dau un telefon și le zic „mi-ar plăcea un pictorial de modă într-o librărie veche“. Se gândesc, vin cu propuneri de haine, după ce le desenez cam cum văd locul. Si așa se construiește pictorialul.

De ce nu zâmbesc femeile în fotografiile tale?
E adevărat că în fotografiile mele femeile zâmbesc foarte rar, dar eu cred că așa sunt femeile reale. Tata, generația lui, ar prezenta femeile hollywoodiene, cu zâmbete largi și glamouroase. Dar dacă îi spui cuiva asta astăzi despre femei, îți spune că e o prostie. Pentru că toți mergem pe stradă și vedem femeile.
Mie îmi place să mă uit la femeile care stau în autobuz sau în metrou. Au câteodată o expresie non-expresie, deși în spatele chipului lor sunt probabil gânduri despre iubit, despre copilul care s-a întors de la școală, despre cina care trebuie pregătită, despre soț sau muncă. Asta încerc să surprind și când femeia e îmbrăcată couture.

decembrie 2009

0
2585
ChelooCheloo si putin box
diverse
12 years ago

Cheloo si putin box

 astazi e ziua de nastere a lui Cheloo (tin minte zilele de nastere ale tuturor celor despre care am scris un portret/profil, e reflex profesional) si, daca tot stiam detaliul asta, m-am gindit sa fac public portretul pe care l-am scris pentru cartea Culisele X factor – Cum sa cistigi un premiu de 200.000 de euro (care poate fi descarcata gratis de aici)

***

Cheloo (Cătălin Ştefan Ion)

jurat, sezonul 2 X Factor România, mentor pentru grupa peste 25 de ani


Pentru că apare extrem de rar în presă, Cheloo a fost punctul de atracție al sezonului 2 X Factor România. Odată cu el, la X Factor România 2012 şi-au găsit locul o serie de concurenți dintr-o generație care a crescut cu muzica hip hop. Au venit mai ales ca să-i demonstreze lui Cheloo că ştiu rap.

La fel ca în viața de dincolo de scenă, juratul Cheloo a fost ca un pugilist în ring: a prins pe cineva cu garda jos, a lovit cu un croşeu sau o directă; a vrut să ocolească întrebările sau situațiile care-l scoteau din zona de confort, şi-a exersat eschivele, iar când a găsit loc de desfăşurare a executat “pivoți”, a lovit prin răsucire, arătându-şi o altă latură.

Replicile cu puterea unor lovituri în ringul de box au fost o bucurie pentru spectatori (cineva spunea la televizor lucrurilor pe nume), dar au ținut echipa X Factor cu garda sus, gata oricând să mascheze cu un beep limbajul nepotrivit.

“Ai să reuşeşti?”, a întrebat-o la audiții pe o concurentă a cărei frumusețe provocase rumoare în sală.

“Da!”, a răspuns fata zâmbind.

“Eşti îngâmfată!”, a venit lovitura directă, ambalată în hohote de râs.

*

“Pot să te pup?”, l-a întrebat tot în audiții o tânără căreia îi dăduse parola de acces către Bootcamp cu un DA hotărât.

“Nu. Sunt veninos. S-ar putea să-ți fie rău după aia.”

S-a apărat printr-o  eschivă pentru că fata tocmai intrase în zona lui de confort.

*

“Ai luat BAC-ul?”, l-a întrebat pe un tânăr care a cântat rap în audiții.

“Nu.”

“Ce vrei tu să transmiți prin rap fără BAC? Care e prima carte pe care ai citit-o?”, a ridicat tonul, mărind ritmul întrebărilor…

“Capra cu trei iezi.”

“Şi ultima?”

“Nu mai ştiu.”

“Deci prima şi ultima ta carte a fost Capra cu trei iezi. N-ai să ajungi foarte departe… Decât dacă citeşti”.

Cuvintele au cazut sec ca nişte pumni în față. Iar apoi a apărut şi “pivotul”, lovitura prin răsucire; “Cititul dezvoltă imaginația, televizorul nu. Oamenii care cântă rap trebuie să ajungă aici (şi-a dus mâna la inimă) şi aici (şi-a dus mâna la cap).”

Un asemenea mesaj, venit de la un lider precum Cheloo, într-un show cu audiența X Factor e mai eficient decât o campanie prin şcoli pentru îndemn la lectură a Ministerului Învățământului, iar el l-a rostit firesc, sec, scurt şi frust. Din credință.

Din perspectiva celui care trebuie să fie vedeta unui show, Cheloo a avut însă viața cea mai grea în sezonul 2 X Factor România: s-a luptat cu propriile emoții în fața expunerii la o audiență şi o echipă de o amploare cu care nu era obişnuit (Delia şi Dan Bittman au mult mai multă experiență a emisiunilor în direct), dar a trebuit să-şi găsească o cale prin care, fără să încalce formatul emisiunii, să nu-şi dezamăgească publicul  – cei pentru care e un model, pentru care limbajul agresiv şi dominator e o formă de putere, pentru care victoria în ring e când toți ceilalți nu mai sunt în picioare.

Singurele indicii ale stresului au fost însă departe de ochii spectatorilor: agitația picioarelor sub masa juraților şi, uneori, chinuitul pixurilor.

Unele dintre replicile sale din timpul galelor (lovituri directe, pivoți sau, pur şi simplu, dans în ring) au fost semnale ale unei bogate culturi cinematografice, dar şi ale stăpânirii unui limbaj poetic fin.

Comentând dansul lui Ioan Man cu două dintre cele mai frumoase fete ale corpului de balet, l-a comparat pe băiatul nevăzător cu “un liliac între lebede”. În preziua alegerilor parlamentare, Dani Oțil l-a întrebat dacă vede în Ioan Man un posibil candidat. “Evident nu e un candidat manciurian”,  a răspuns Cheloo cu o trimitere la filmul omonim, cu Denzel Washington în rolul principal.

Poate că a fost reflexul versurilor fruste pe care le scrie pentru rap, poate timiditatea, dar n-a pus mai multe explicații în afirmație astfel încât prezentatorii să prindă trimiterea cinematografică, iar telespectatorii au ratat o şansă de a afla detalii din cultura lumii sale (regizorul filmului Candidatul manciurian, Jonathan Demme – acelaşi care a realizat şi Tăcerea mieilor -, a fost primul producător al unei emisiuni despre muzica hip hop la televiziunea americană, Yo! MTV Raps).

A fost juratul câştigător, dar victoria lui n-a fost la anunțarea numelui lui Tudor Turcu drept noul X Factor Romania (atunci s-a retras discret şi l-a lăsat pe Tudor să se bucure); victoria lui –  în ring – a fost în gala 5 în care a cântat cu Paraziții pe scena X Factor.

La final, publicul a fost în urale, ca pe stadion, chiar şi după ce s-a ieşit din transmisia directă pentru un moment de publicitate. Cheloo simțea reacția sălii şi îşi exprima bucuria fără vorbe: sărea pe călcâie, cu pumnii strânşi pe lângă corp şi râdea cu ochii. Un minut mai târziu, când adrenalina s-a mai dus, iar regizorul de platou a început numărătoarea inversă pentru intrarea în direct, Cheloo a fost înapoi “în personaj”, cu fața aspră şi-a exclamat: “Primul care o să fie eliminat am să fiu eu.”

Dincolo de replicile concise, dar cu multe înțelesuri, Cheloo a fost juratul de la care concurenții au putut învăța punctualitatea şi disciplina (a ajuns întotdeauna la repetiții sau filmări cu cel puțin zece minute înainte de timpul stabilit), dar şi rigoarea (a fost cel care şi-a controlat cel mai bine emoțiile ca să-i manipuleze pe concurenți după cum şi-a gândit tensiunea momentului: a pus o presiune îngrozitoare pe Ioan Man şi pe Natalia Selegean în audiții, când i-a invitat să-şi cedeze locul unul altuia; tot la fel cum a pus presiune pe Station 4, după prima gală, când i-a amenințat că va avea grijă să fie eliminați.)

Şi-a mai fost cel care le-a arătat prin faptele sale că poți să fii un bun camarad şi dacă nu-l cocoloşeşti pe cel de lângă tine, dacă nu-l răsfeți. Din perspectiva aceasta Cheloo le-a amintit  spectatorilor de stilul unui boxer celebru, Muhammad Ali, care mărturisea că felul său de a glumi este să spună adevărul. “Adevărul e cea mai amuzantă glumă din lume”.

Tot aşa cum, la fel ca pugiliştii campioni, dincolo de scenă în fața echipei şi a concurenților, a lăsat chiar şi el garda jos.

                                      “At home I am a nice guy: but I don’t want the world to know. Humble people, I’ve found, don’t get very far.” Muhammad Ali

****

poti citi un making of al acestui text – De ce m-am dus la lectii de box ca sa scriu despre Cheloo?

2
3049
casutaInterviu- Ionela Nicolau, casute pentru minibiblioteci
culturale
12 years ago

Interviu- Ionela Nicolau, casute pentru minibiblioteci

Nu stiu daca v-ati gindit vreodata ca ati putea gasi in mijlocul Bucurestiului, casute ca acelea pentru pasari, pline insa cu carti pentru cine si-ar dori sa le imprumute, sa le citeasca si sa le aduca inapoi pentru alti cititori.

De astazi, undeva in Bucuresti, e instalata prima asemenea casuta. E initiativa Ionelei Nicolau, un om bun ca de poveste.

Iata ce povesteste despre proiectul “minibibliotecile publice”

 

***

de unde ideea?

Ideea a pornit de la o fotografie de pe Fb, ca multele pe care le postam zi de zi, dintre cele care ne plac, ne ating, ne inspira…

de cind ai o pasiune pentru carti?

Nu am o pasiune pt carti pur si simplu. Am cred pasiunea de a darui, de a crede ca viata e facuta din acele mici momente in care te opresti pe strada pt un zambet. Citesc. Dar nu la fel de mult poate ca alti prieteni / oameni.

cu ce te ocupi?

Ma ocup cu promovarea ideilor bune Lucrez in marketing. Cred ca sunt norocoasa si cu siguranta:recunoscatoare. Pt ca orice idee prinde mai usor aripi. Asadar, seara imi vin idei (sau primesc idei) iar dimineata le pun in practica.

ai experienta in bricolaj?

Nu. Nu am experienta in bricolaj. Insa cunosc oameni. Si oamenilor talenati si tineri cred ca le face placere sa lucreze pt astfel de proiecte… Casuta de pe FB, modelul dupa care m-am inspirat, nu e pictata, e pur si simplu o casuta. Casutele pictate arata insa cu mult mai bine si cred, vor fi mai greu de vandalizat, pt ca nu te lasa inima sa le strici…(daca ar fi sa ne luam dupa un studiu sociologic derulat la metroul din New York, unde s-a descoperit ca actele de vandalism/ grafitti au disparut in momentul in care metroul, intrarile, peretii au fost renovate)

ai luat legatura cu o autoritate (primaria mare, de sector) ca sa te ajute sa le amplasezi ?

Am luat legatura cu cateva facultati care au acceptat amplasarea catorva dintre casute: SNSPA, fac de Medicina veterinara, Politehnica, Constructii. Restul casutelor prefer sa le dau acelora care si le doresc. Pt ca stiu ca astfel vor avea grija de ele, se vor preocupa sa nu ramana goale etc. Cand un om isi doreste ceva (o astfel de mini-biblioteca) sunt mai mari sansele ca acel “ceva” sa aiba o viata mai indelungata…Si sunt foarte multi oameni care mi-au scris ca isi doresc sa aiba o astfel de mini-biblioteca…Si asta nu poate decat sa ma bucure…

Asadar, am evitat cu buna stiinta amplasarea acestor mini biblioteci in locurile publice, tocmai pt ca au mai existat proiecte asemanatoare (carti in tren, autobuz etc) care au esuat in 24h. Iar eu as vrea sa minimizez acest tip de intamplare nefericita..

***
Astazi  va fi amplasata prima mini-biblioteca in fata casei Ionelei. prima casuta e si primul experiment; Ionela face research ca sa vada cum reactioneaza oamenii fata in fata cu acest proiect.

Si stiti ce e simpatic? Ca dupa ce am aflat de proiect, am cautat-o pe Ionela sa-mi povesteasca, mi-a si raspuns la intrebari, ea si-a dat seama ca noi ne-am intersectat de 2 ori pina acum in proiecte la care am participat sau am scris despre (Bookmark, un proiect in care 150 de oameni vorbeau despre cartile lor preferate, si Romani frumosi– expozitia minunata de la Metrou), chiar daca nu ne-am intilnit.

Asa mi-am dat seama ca actiunile in care s-a implicat cu brandurile pentru care lucreaza nu au fost intimplatoare, pentru ca o reprezinta si pe ea, nu doar compania: sunt despre cultura, despre lucruri pe care le faci ca sa-i bucuri pe ceilalti fie si pentru citeva clipe.

P.S. am sa donez niste carti pentru acest proiect.

1
1812

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!