Tag : interviu

LUDO DUCROQpovesti despre a imparti

povesti despre a imparti

cind Grant’s mi-a cerut sa spun ceva nestiut despre mine, pentru o campanie in care cei care isi spun povestile sunt super premiati (detalii aici), primul lucru pe care l-am spus a fost: ok, eu spun o poveste, dar imi spuneti si voi o poveste nestiuta.

si mi-am ales o tinta inalta, World Ambasador Grant’s Luco Ducroq de la care am aflat cum s-a casatorit si cu cine imparte cele mai bune whisky-uri pe care le intilneste in lume…

iata un interviu in exclusivitate…. il las in engleza pentru a putea fi citit de cit mai mult iubitori de whisky, mai ales ca Luco Ducroq nu da foarte des interviuri si, cu atit mai putin, povesteste “din casa lui”

You probably know that, but most women, including me, think whisky is made especially for men. Can you give me anything to combat my prejudice?

American movies and TV series have had a considerable influence on generations of whisky drinkers. I am grateful they have helped grow Scotch whisky’s popularity but it is true that they have, and to a certain extent, still do convey a rather masculine image of Scotland’s most famous export. This is especially obvious in countries where the US have enjoyed a strong cultural footprint. In the UK, for instance, male whisky drinkers outnumber their female counterparts by 2 to 1.

Having said all that, as a global ambassador, my view of the world is somehow different. I very rarely host men-only whisky events and many women hold key positions in a number of Scottish distilleries. In Russia and in France for example, there is almost an even gender split between whisky drinkers (51% male and 49% female in Russia to be precise).

If you have never tasted whisky before, I would recommend you try to attend a whisky tasting presentation. There is a whisky for everyone and every mood. I am confident you would find one or more that you really like.

As the Global Ambassador for Grant’s , I’m sure that you’ve discovered a lot of emotional stories which connect real people to Grant’s. Do you have one to share? (think to my feminine audience, pleaseJ )

My first visit around a whisky distillery was on the first day when I started working for William Grant & Sons. It was in 2000 but I remember the Tour Guide very well. She was a 19-year-old student who was working there during the summer university break. 11 years later, we are happily married and have a wonderful daughter.

Which is your favorite story behind Grant’s Brand?

Did you know that Grant’s is Scotland’s oldest family-owned blended whisky? It is owned and managed by the fifth generation of the Grant family and as such, there are many family stories I could (or should not!) share with you.

One of my favourite stories is about the early days of the family business. In 1903, William Grant was already a successful distiller when he decided to send his son-in-law, Charles Gordon, to establish his blend in the growing Glaswegian market. Charles was originally a school master but he took on the challenge and after 503 calls, he sold his first case of Grant’s whisky. Over 100 years later, Grant’s whisky is not only Scotland’s oldest family blend but it is also the most successful in terms of sales and it has received more awards than any other blends. The story would probably have a different ending if Charles had given up after 502 attempts.

Why did you want to become the global ambassador for Grant’s? (I’m sure it is a huge honor and validates your professionalism but, beyond that, you have to travel a lot, sometimes this could be annoying and if you didn’t want this “job”, you wouldn’t be here today)

Being the ambassador for such a recognized family-owned whisky is indeed a great honour and as a whisky enthusiast, I thoroughly enjoy going to work in the morning. I play a part in shaping the brand’s future, regular witness the spark in the eyes of someone who has just discovered their favourite whisky, interact with different cultures on a daily basis and best of all, I have access to the world’s rarest, oldest and most sought after whiskies. I would never have had the privilege to taste many of the whiskies I have encountered, had I not been working for William Grant & Sons, and for that alone, I could not think of a better job.

If today you had the most precious whiskey bottle in the world and you have to share it with somebody, who will be?

Surprisingly, I don’t think the most precious whiskies are always the best ones but I always try to keep a small amount of the most astonishing ones (from a flavour perspective). These I share with my father when we meet once or twice a year.

principesain spatele interviului cu ASR, Principesa Margareta

in spatele interviului cu ASR, Principesa Margareta

Inainte de ultimul draft pe care l-am editat pentru interviul cu Alteta Sa Regala Principesa Margareta voiam sa las lucrurile sa curga altfel.

„Nu vreau sa tin discursuri, să dau lectii nimanui. Numai prin exemplul personal putem sa mergem inainte. Si oamenii vor intelege.“, spusese spre finalul interviului Alteta Sa Reagala.
Mi-as fi dorit ca fraza asta sa fie chiar finalul textului din ziar. Ultimele cuvinte pe care le puteai citi. Pentru ca in ele se ascundea cheia unei marturisiri grele, sincere si, de aceea, frumoase pe care Alteta Sa Regala Principesa Margareta si-o asumase.
Mi-am dat seama apoi ca vorbele aveau mai multa valoare la locul lor, acolo unde erau si in timp real (in timpul interviului).
Ca un contrapunct nobil, nu ca un aratator infipt in ochiul publicului.


Cind am intrebat-o pe Alteta Sa Regala Principesa Margareta: Care e un mesaj pe care tineti sa-l transmiteti mereu? , a existat un moment de liniste. Simteam ca am provocat.
Era o intrebare al carei raspuns putea genera o reactie de aparare. Traim in vremuri in care atacurile catre Rege si Casa Regala si paranoia sociala sunt o presiune in plus pentru membrii Casei Regale.
In schimb, a urmat asta: „Nu vreau sa tin discursuri, să dau lectii nimanui. Numai prin exemplul personal putem sa mergem inainte. Si oamenii vor intelege.“
Ca un contrapunct nobil, nu ca un aratator infipt in ochiul publicului.

Si, judecind dupa reactiile de pe Facebook ale celor care au citit interviul, a fost un puternic exemplu.

foto Petrica Tanase
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema veche

Ray-Bradbury_320Ray BRADBURY – inedit

Ray BRADBURY – inedit

You’re self-educated, aren’t you?

BRADBURY: Yes, I am. I’m completely library educated. I’ve never been to college. I went down to the library when I was in grade school in Waukegan, and in high school in Los Angeles, and spent long days every summer in the library. I used to steal magazines from a store on Genesee Street, in Waukegan, and read them and then steal them back on the racks again. That way I took the print off with my eyeballs and stayed honest. I didn’t want to be a permanent thief, and I was very careful to wash my hands before I read them. But with the library, it’s like catnip, I suppose: you begin to run in circles because there’s so much to look at and read. And it’s far more fun than going to school, simply because you make up your own list and you don’t have to listen to anyone. When I would see some of the books my kids were forced to bring home and read by some of their teachers, and were graded on—well, what if you don’t like those books?

I am a librarian. I discovered me in the library. I went to find me in the library. Before I fell in love with libraries, I was just a six-year-old boy. The library fueled all of my curiosities, from dinosaurs to ancient Egypt. When I graduated from high school in 1938, I began going to the library three nights a week. I did this every week for almost ten years and finally, in 1947, around the time I got married, I figured I was done. So I graduated from the library when I was twenty-seven. I discovered that the library is the real school.

You have said that you don’t believe in going to college to learn to write. Why is that?

BRADBURY: You can’t learn to write in college. It’s a very bad place for writers because the teachers always think they know more than you do—and they don’t. They have prejudices. They may like Henry James, but what if you don’t want to write like Henry James? They may like John Irving, for instance, who’s the bore of all time. A lot of the people whose work they’ve taught in the schools for the last thirty years, I can’t understand why people read them and why they are taught. The library, on the other hand, has no biases. The information is all there for you to interpret. You don’t have someone telling you what to think. You discover it for yourself.

dintr-un interviu din paris review

Ray Bradbury este autorul multor nuvele transformate in filme, poate cea mai cunoscuta este Fahrenheit 451

Marley Africa Road Tripexclusivitate S!MPA: Ziggy Marley

exclusivitate S!MPA: Ziggy Marley

gratie Discovery World am avut onoarea sa fac un interviu cu Ziggy Marley, fiul lui Bob Marley.

Ziggy a realizat un documentar care va fi prezentat in premiera la Discovery World in 2 saptamini. Programul se numeste Fiii lui Bob Marley in Africa si va fi difuzat in fiecare miercuri de la ora 21.05, pe Discovery World si in reluare sambata de la 22.00.

astazi este ziua lui Ziggy Marley si m-am gindit, in avanpremiera, sa pun aici un mic mic fragment din interviu. (saptamina viitoare public interviul)

Ai cinci copii. E greu să fii tatăl a cinci copii ? Există ceva anume ce ţi-ai dori să îi poţi învăţa pe copiii tăi ? Un crez de viaţă, un anumit mesaj ?

Ziggy Marley: Acum am şase copii. Am avut cinci, dar anul ăsta am şase. Şi vreau să îi învăţ pe copiii mei să respecte oamenii, să fie disciplinaţi, să muncească serios, să se iubească între ei şi să aibă idei pozitive. Copiii mei cresc în alte condiţii decât am crescut eu, la fel cum şi eu am crescut în alte condiţii decât părinţii mei. Copiii din ziua de azi au mai multe decât aveam noi, la vârsta lor, şi tot aşa… Dar lucrurile pe care noi le-am învăţat fiindcă nu aveam atât de multe pe cât au ei astăzi trebuie să le transmitem mai departe, chiar dacă ei au atât de multe acum. Noi oricum trebuie să transmitem mai departe acele idei, cum ar fi faptul că nu poţi să ai niciodată tot ce îţi doreşti, iar excesul de obiecte, de lucruri materiale, nu este acceptabil. Trebuie să îţi iei doar lucrurile de care ai nevoie cu adevărat. Trebuie să transmitem mai departe aceste lecţii de viaţă, pentru a-i împiedica pe copiii noştri să devină răzgâiaţi sau să fie lipsiţi de recunoştinţă şi de respect faţă de oameni. Aşa vrem noi să ne creştem copiii !

David Ziggy Marley este cel mai mare dintre fiii lui Bob Marley, are o trupa cu care continua traditia muzicala a tatalui lui, dar e si un activist social foarte influent. In programul pe care-l va difuza Discovery World, Fiii lui Bob Marley in Africa ( miercuri 21.05, sambata 22.00) veti descoperi o multime de amanunte inedite din viata lor.

pina atunci: La Multi Ani Ziggy Marley.
stiu ca n-ai cum sa afli ca am scris asta, dar… in timp ce vorbeam la telefon, am inceput sa caut disperata pe net, oare nu e cel cu care trebuie sa vorbesc? ai o voce foarte foarte proaspata si tinara.

Atwood 1Atwood si cartile SF

Atwood si cartile SF

Margaret Atwood este una dintre scriitoarele care nu imbatrinesc. are twitter, blog, converseaza via chat cu cititorii, isi lanseaza cartile pe hirtie reciclabila si scrie despre lumi care par un amestec de Matrix cu Inception si cu feminism.
si are 72 de ani

nu-i place sa i se spuna ca scrie SF.
pentru editia de week end a ziarului The Guardian, Atwood a scris un eseu despre relatia sa cu literatura SF.

Recently I set out to explore my lifelong relationship with science fiction, both as reader and as writer. I say “lifelong”, for among the first things I wrote as a child might well merit the initials SF. Like a great many children before and since, I was an inventor of other worlds. Mine were rudimentary, as such worlds are when you’re six or seven or eight, but they were emphatically not of this here-and-now Earth, which seems to be one of the salient features of SF. I wasn’t much interested in Dick and Jane: the creepily ultra-normal characters did not convince me. Saturn was more my speed, and other realms even more outlandish. Our earliest loves, like revenants, have a way of coming back in other forms; or, to paraphrase Wordsworth, the child is mother to the woman. To date, I have written three full-length fictions that nobody would ever class as sociological realism: The Handmaid’s Tale, Oryx and Crake and The Year of the Flood. Are these books “science fiction”, I am often asked. Though sometimes I am not asked, but told: I am a silly nit or a snob or a genre traitor for dodging the term because these books are as much “science fiction” as Nineteen Eighty-Four is, whatever I might say. But is Nineteen Eighty-Four as much “science fiction” as The Martian Chronicles? I might reply. I would answer not, and therein lies the distinction.

de aici

cind a lansat The Handmaid’s Tale (povestea cameristei) am avut placerea si onoarea sa fac un interviu cu Margaret Atwood.

It is said that for a writer, each novel is a correction to the one that came before. What is your aim? And the aim of your work?

The aim of any writer is to complete whatever book he or she is working on in such a way that the reader, too, will wish to complete it.
As for the aims of my work, this is a subject best left to critics. They can have a good deal more fun with it than I will ever have.
Let’s just say I write about whatever happens to interest me at the time. I’ve had many interests.

restul interviului aici

lovesi eu te iubesc Manole :)

si eu te iubesc Manole :)

Marius Manole tocmai ce mi-a facut o declaratie de dragoste la el pe blog, pentru care ii multumesc.

motivul pentru care scriu acum e insa ca sa spun si partea mea de story din ce spune el pe blog:)

1. ieri cind ne-am intilnit din intimplare, am fost atit de bucuroasa ca aveam cui sa-i spun (si sa ma si inteleaga) despre spaimele mele de la conferinta BBDO, incit am neglijat-o pe Cristina, jurnalista despre care el scrie. N-am fost foarte politicoasa si nu m-am conversat f mult cu ea. (Imi pare rau Cristina. dupa cum ai vazut, aveam ceva of-uri de expus la Marius)

2. ma bucur ca pe Cristina a convins-o opinia mea despre ce a scris ea, ca sa nu mai renunte la jurnalism. E flatant sa stii ca poti sa-i tii pe unii oameni pe drumul pe care si-l doresc, dar li se pare greu, si poti sa-i tii doar din vorbe bune. Ce vreau sa spun insa e ca, drumul asta in jurnalistica e greu si dureros si numai in tine o sa gasesti resursele adevarate ca sa tii cararea dreapta.

3. ma bucur ca Manole are blog si ca ii puteti vedea atentia pentru detalii, curiozitatea si – mai ales- simtul stirii si al povestii. ma si oftica pentru ca , uneori, face audienta mai mare decit mine cu postarile lui:) dar sunt foarte mindra de tine, Marius. si ma amuz de fiecare data cind te intervieveaza cineva care ma stie si pe mine si-mi spune dupa aia (cum a facut Onisoit) “cit de tare semanati”. eu raspund amuzata: “suntem nascuti in aceeasi zi, dar el e un pic mai tinar; pina si la asta m-a luat.”
o sa vedeti foarte foarte curind, via Marius, ca daca muncesti serios cu blog-ul tau incepi sa ai si alte beneficii nu doar aprecierea publicului. (si de asta sunt f mindra de tine!)

4. si eu te iubesc manole, stii asta.

5. sunt generoasa: n-am nicio problema sa te impart cu toate fanele tale:)

6. week end frumos tuturor.

imgFrédéric Beigbeder3Beigbeder, întins pe canapea

Beigbeder, întins pe canapea

Cel mai tare îmi place cand un intervievat lasa garda jos. Si se joaca. E-o forma de protectie data de combinatia unei marturisiri sub centura si dorinta de ascundere care-o urmeaza; glumeste, te ia si se ia la misto ca sa se apere dupa o mărturisire grea.

Frederic Beigbeder a fost saptamina trecuta in Romania. Pentru a patra oara. Programase intilnirile cu presa intr-o duminica dimineata si venea dupa o noapte nedormita – “votca inca imi mai umbla prin vene”, spunea.

S-a asezat pe o canapea din holul hotelului Radisson, intr-un tricou alb-negru si niste blugi tigareta asortati la pantofi de lac, care-l faceau sa para un rock star. A vrut o cafea cu lapte.

Inceputul interviului a fost doar o tatonare. El inca se trezea, eu incercam sa-l intuiesc.

Cand ne relaxaseram, am intrebat: In viata personala, cat de des trebuie sa te rupi de lucruri ca s-o poti lua de la capat?

Mai intai, Beigbeder a zambit: “Asta sunt eu, e adevarat, da. Ma si mut dintr-un apartament in altul, schimb mereu adresele, telefonul pe care il am azi, maine nu mai e valabil.”

Deja razand: “Trebuie că sunt nebun…”

E singura explicatie?

“Poate si pentru ca parintii mei au divortat cand aveam 3 ani.”

Zicand asta, Beigbeder s-a intins cu totul pe canapea. A luat perna de linga el in brate si-a privit in sus, catre candelabrul hotelului inalt.

“Hai, tu esti doctorul Freud si eu sunt pacinetul care are o problema cu perna asta.”

Lovind cu pumnii in ea: “Nu stiu de ce, dar sunt obsedat de perna asta, vreau sa scap de ea!”.

Si-am ris impreuna, un pic surprinsi de teama, stiind ca in spatele spectacolului pe care tocmai il juca, un adevar emotionant iesise la iveala.

Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema

Ian-McKellen-in-Chicheste-007Ian McKellen in the Guardian. genial.

Ian McKellen in the Guardian. genial.

“I did have a fall the other day. I was running for the river bus and it was a bit slippy. I went down, just the day before we started rehearsing. Does that mean I’m going to be in a sling? Have I broken a bone? Things like that. I have got prostate cancer and I have to keep monitoring that. It’s no problem, it’s under control and I’m very cool about it but other people are dying from it. And the memory – will the time come when I can’t remember the lines? So yes, I’m always talking about age.”


I wonder how he copes with the adoration. “Adored?” he says, sounding just surprised enough to make me think he means it. “Am I?” He’s a national treasure! He laughs and looks pleased. “It’s lovely when someone comes up and says: ‘My husband and I saw you in a play, in fact it was our first date,’ and I’ve been a part of their lives without knowing it and they’ve got a sentimental attachment [to me], as we all do to actors. But I’m only an actor. I’m not a writer. I’m not going to leave any legacy.” He pauses. “All I’ve ever done is learn the lines and say them.”

Ian McKellen intr-un minunat interviu in The Guardian

jack-kerouackerouac – un interviu rar

kerouac – un interviu rar

pentru fanii lui Jack Kerouac, o bijuterie de interviu… in paris review

The Kerouacs have no telephone. Ted Berrigan had contacted Kerouac some months earlier and had persuaded him to do the interview. When he felt the time had come for their meeting to take place, he simply showed up at the Kerouacs’s house. Two friends, poets Aram Saroyan and Duncan McNaughton, accompanied him. Kerouac answered his ring; Berrigan quickly told him his name and the visit’s purpose. Kerouac welcomed the poets, but before he could show them in, his wife, a very determined woman, seized him from behind and told the group to leave at once.


“As the evening progressed the atmosphere changed considerably, and Mrs. Kerouac, Stella, proved a gracious and charming hostess. The most amazing thing about Jack Kerouac is his magic voice, which sounds exactly like his works. It is capable of the most astounding and disconcerting changes in no time flat. It dictates everything, including this interview.”



What is that state of “Yeatsian semi-trance” which provides the ideal atmosphere for spontaneous writing?


Well, there it is, how can you be in a trance with your mouth yapping away . . . writing at least is a silent meditation even though you’re going a hundred miles an hour. Remember that scene in La Dolce Vita where the old priest is mad because a mob of maniacs has shown up to see the tree where the kids saw the Virgin Mary? He says, “Visions are not available in all this frenetic foolishness and yelling and pushing; visions are only obtainable in silence and meditation.” Thar. Yup.

restul, o bucurie de interviu, aici.



am locuit 10 ani intr-o casa. abia cind a dormit o fata la mine, dupa multa vreme de stat acolo, mi-am dat seama ca am baia mica. a intrat in baie si, cind a inchis usa, m-am gindit “oare are loc?”. eu tineam mereu usile deschise.

un domn cu care am facut un interviu astazi.

IMG_4821Mariana Mihut si timiditatea

Mariana Mihut si timiditatea

Se spune ca actorii sunt foarte timizi, iar scena e singura lor cale de eliberare. Ati declarat în repetate randuri ca sunteti timida. E adevarat?

“E prima data cand aud ca si alti actori sunt timizi. Eu am vazut niste impertinenti”, rade Mariana Mihut. “Nu stiu, nu cred ca e o teorie care sa se confirme in realitate. Dar in ce ma priveste, chiar trebuie sa-mi inving timiditatea”.

Felul Marianei Mihut de a acorda interviuri rar, foarte rar, a devenit proverbial. Cind se facuse ora pentru interviul nostru , la 11 fix, niciun minut mai devreme, intr-o dimineata de Festival Anonimul, in Delta, a incuiat silentios usa casutei din lemn in care era cazata. Purta o palarie din paie, la git o esarfa si pasea masurat, ca pisicile.

“Buna dimineata, draga mea”. Ochii, de un verde vioi, straluceau.

Avea un amestec de caldura si curaj, barbia dreapta, de parca atunci ar fi coborit de pe scena, din Lear – un rol care ii e foarte drag –, dupa un tur de forta fulminant.

Cum stateam fata in fata, Mariana Mihut a povestit despre timiditate. A lasat sa se vada, autoironic si onest, ca si marii actori sunt vulnerabili, stiind ca se poate invata din asta.

“De cele mai multe ori, in tinerete – nu stiu cum e la varsta asta, daca m-am schimbat –, paream pur si simplu idioata din cauza timiditatii. Eram cineva care nu-si gaseste vorbele, care se balbaie şi se-nroseste, face pete pe gat. Ce poti sa crezi despre un asemenea om, care si-a ales si sa fie actor, decat ca este idiot?”.

Data viitoare cind o voi vedea pe scena, locul de putere suprema, unde c-o singura replica iti poate taia respiratia, o sa ma gandesc la zambetul care insotea marturisirea asta.

“Timizii nu sunt tampiti, sunt numai timizi”.

Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul , Dilema

e udrea tabuElena Udrea – interviu

Elena Udrea – interviu

in februarie 2008, am facut un interviu cu Elena Udrea pentru Tabu. il gasiti integral mai jos

foto Cosmin Gogu, tabu feb 2008
Există o declarație a dvs., pe blog, în care faceți referire la copilărie: „Când văd copii, mă gândesc la copilăria mea și la șansa de a trăi într-o familie unită, chiar dacă modestă social, dar și la câte mi-aș fi dorit și mi-au lipsit și aș vrea ca niciun copil să nu rămână cu vreo dorință neîmplinită.“ Cum a fost copilăria dvs.? Ce v-ați dorit și nu ați avut?

Elena Udrea: Am avut o copilărie foarte frumoasă, cu jocuri în fața blocului; o copilărie fericită pentru că părinții ne-ar fi dat tot ce ne doream.

Mai aveți frați?
E.U.: Da, mai am un frate mai mare cu doi ani și jumătate. Eram foarte mulți copii în cartierul în care locuiam, ne jucam în fața blocului, până noaptea târziu în vacanțe, nu exista internetul care să ne preocupe ca acum. Era frumos și nu pot să spun că atunci am simțit lipsurile. Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că ne lipseau lucruri. Eu n-am văzut Pepsi Cola până la 14 ani. Nici nu știam că există.

Dar există lucruri pe care vi le doreați, de exemplu de Crăciun, și nu le-ați primit?
E.U.: Nu. Am vrut o dată o păpușă care spunea „mama“. Costa 260 de lei pe vremea aceea, iar păpușile mai mici erau 180. Eu am primit-o pe cea mică, dar nu e ceva care să fi fost o dramă. Iar mai târziu, părinții încercau să-mi asigure ceea ce mi-aș fi dorit ca adolescentă: să am pantofi noi la începutul anului școlar, de exemplu. Dar astea sunt lucruri care acum par din altă lume. Chiar vorbeam cu o prietenă despre câți pantofi avem acum și cum ni-i cumpărăm, nu că ne trebuie, ci pentru că ne plac, lucru care era de neimaginat pe vremea aceea. Pe vremea copilăriei și a adolescenței mele, aveai o pereche nouă de pantofi la începutul anului școlar, una de cizme de care trebuia să ai grijă să nu se dezlipească pentru că trebuia să te țină două-trei ierni. Azi îmi amintesc cum mă bucuram când îmi mai creștea puțin piciorul pentru că erau obligați să-mi cumpere o altă pereche de pantofi chiar dacă pe cealaltă n-o stricasem.

Erați ambițioasă la școală, în grupul de colegi?
E.U.: Da, am fost un copil foarte ambițios. Am luat premiul întâi din clasa I și până într-a VIII-a. La liceu am trecut prin acea perioadă tumultuoasă a adolescenței, pe care eu am simțit-o acut, punându-mi întrebările pe care și le-a pus toată lumea, doar că mi se părea că eu sunt prima. Apoi am devenit pragmatică și am început să învăț doar la materiile care mă interesau. N-am mai fost premiantă, dar am rămas un elev bun.

Dar erați un lider informal?
E.U.: Nu știu, cred că ar trebui întrebați foștii colegi, ei ar ști să răspundă cel mai bine. Eram lider și prin faptul că eram comandant, mai întâi de detașament, apoi locțiitor de unitate. Îmi amintesc că am fost prima elevă care a fost făcută pionier. Era o formă de recunoaștere importantă pentru acea perioadă și-mi aduc aminte că am fost așa de mândră când m-au făcut comandant de detașament, că mi-am pus șnurul și la șorțuleț. Mi-a spus învățătoarea că trebuie să-l port doar când mă îmbrac în costumul de pionier.

Părinții ce ziceau?
E.U.: Au fost întotdeauna mândri de mine, sunt și acum. Dar am fost un copil foarte ascultător. Erau cozile acelea celebre. Se aduceau ouă, se striga în tot cartierul. Se aducea detergent, stăteai la coadă. Eu am crescut copiii din bloc, am făcut cumpărăturile vecinilor, le-am spălat covoarele sau mașinile. Dacă era vorba despre o treabă casnică, eram și eu la ajutat vecinii. Nu refuzam pe nimeni, până s-a supărat mama pentru că acasă nu mă punea să fac nimic și eu făceam treaba prin vecini.

Cu cine vă înțelegeați mai bine, cu tata sau cu mama?
E.U.: Cu mama. Părinții ne-au crescut într-un spirit foarte conservator. Tata era mai indulgent pentru că așa sunt tații, ei oricum stau mai puțin lângă copii. Mama a încercat să ne crească într-un fel foarte rigid, dar eram mai apropiată de ea. Acasă eram extrem de protejați față de tot ceea ce se întâmpla în societate la vremea respectivă. Singura pretenție pe care o aveau era să venim cu note bune, gândindu-se că asta e șansa noastră să facem mai mult decât au făcut ei.

Vă aduceți aminte de momentele în care discuțiile cu părinții au devenit „serioase“, când au început să vă considere un adult?
E.U.: Foarte târziu, plecasem deja de acasă. Mama și acum are pretenția să-mi spună cum să fac și ce să fac. N-am avut acel gen de relație în care să discuți, cum cred că se întâmplă astăzi pentru că acum copiii sunt educați altfel. Noi știam că sunt lucruri pentru oameni mari care nu se discută cu părinții, și nu discutam. Multe lucruri firești nu le-am discutat cu mama decât foarte târziu când plecasem de mult de acasă. După ce terminasem facultatea, eram pe picioarele mele. Dar și atunci cu atenție și reticență.

Erați printre fetele populare din școală, cele pe care le plăceau cei mai mulți băieți?
E.U.: Am avut o adolescență foarte ciudată. Poate din cauza educației și a mediului în care am trăit, nu prea existau fete în cercul nostru de copii care să aibă prieten în școală sau în liceu. Nu se permitea așa ceva. Eram în clasa XII-a și ieșeam în oraș, iar mama trebuia să știe dacă plecam cu colega de bancă, să mă plimb, să beau un suc. Duminica sau sâmbăta când ieșeam, trebuia să știe foarte clar că mă întorc la ora 7 sau la 8, după cum se întuneca și dacă nu se întâmpla așa, scandalul era cât casa.
Într-un interviu pe care l-au dat vecinii fără ca eu să știu, au și recunoscut cu sinceritate că „noi n-am văzut-o niciodată pe Găbița – așa mi se spunea pentru că mă mai cheamă și Gabriela – cu vreun băiat când a stat în Buzău“. Iar dacă stau și mă uit în urmă, cred că eram o adolescentă obișnuită. Nu cred că aveam sex-appeal. Umblam în niște rochii până la pământ. Cred că aveam cea mai lungă uniformă din liceu și nu puteam niciodată să calc din acest motiv. Tot timpul se rupea pe lateral și mama trebuia să o coasă.

Dar care a fost momentul în care ați început să aveți încredere în dvs.?
E.U.: O, foarte târziu. Să vă dau un alt exemplu. În facultate, erau petreceri cu colegii de an. Eu n-am fost la nicio petrecere. Nu ieșeam cu colegii pentru că aveam complexul studentului venit din provincie. Am trăit cu complexul ăsta foarte mulți ani, terminasem fa¬cultatea când am ieșit prima oară cu soțul meu într-un loc în care veneau multe personalități publice. Nu știu dacă vreodată am avut încredere în mine ca femeie. Plus că nu m-am bazat pe asta. Întotdeauna mi s-a părut că sunt alții care aveau mai multe calități decât mine.

Dar cum v-ați defini ca femeie?
E.U.: Sunt un partener foarte loial într-o relație. Am o relație de 11 ani cu soțul meu. Sunt o persoană foarte consecventă, mie mi se întâmplă rareori să consider că lucrurile au ajuns la o limită. Întotdeauna mai găsesc resurse pentru a trece peste probleme. În rest, sunt o femeie puternică dacă reușesc să trec peste ceea ce mi se întâmplă în viața publică. Mai puțin mă gândesc la mine ca femeie, mai mult mă gândesc la mine ca persoană, ca om. Niciodată n-am avut pretenția despre mine că aș fi un om modest, nici acum nu sunt prin ceea ce urmează să spun: chiar mă bucur de mine însămi. Sigur că mai sunt lucruri pe care le fac și n-aș vrea să le fac. Poate mi-e jenă uneori că fac lucruri care nu sunt conform cu principiile mele, dar trebuie să le fac. De exemplu, trebuie să comentez activitatea unei femei politician. N-aș vrea să fac asta, dar n-o comentez ca femeie, ci ca politician, pentru că altfel ar fi discriminare pozitivă. Dar chestiunile astea nu le fac cu dragă inimă. În rest, sunt foarte bucuroasă că am reușit să nu mă schimb nici datorită faptului că sunt o persoană publică, nici pentru că, în timp, am avut norocul de a accede social.

Când v-ați îndrăgostit, cum erați?
E.U.: Pe cât sunt de cerebrală, pe atât sunt de romantică într-o relație. Deși, dacă stau să mă gândesc bine, toată viața am făcut ce a trebuit. E adevărat că am făcut o alegere, dar am ales ce trebuie. Într-o relație, nu știu cât pun suflet și cât pun rațiune, dar cred că pun mai mult suflet. Cred că în momentul în care m-am îndrăgostit de soțul meu, am fost… o femeie în deplinătatea sensului cuvântului.

Ce zic părinții despre succesul pe care-l aveți acum?
E.U.: Mama mă sună tot timpul și de multe ori e nervoasă pentru lucrurile neadevărate care se spun despre mine. Nu o să uit niciodată că am sunat-o când m-am hotărât să-mi dau demisia de la Președinție. Era o perioadă în care auzea multe lucruri urâte despre mine, dar nu mi-a spus niciodată nimic. Atunci a fost prima dată când a plâns și a spus: „Foarte bine, lasă-i în pace. Nu ai nevoie de toate astea, n-a ajuns copilul meu să se vorbească așa despre el.“ Ea era obișnuită cu mine cu o altă ima¬gine, întotdeaua foarte bună în cercul de cunoscuți. Asta a fost singura dată când ea s-a exteriorizat. Åži m-a impresionat. Era o descărcare nervoasă după tot ce strânsese într-un an de zile.

Prima ședință politică vă mai amintiți care a fost?
E.U.: Pot să vă spun cum ne-am întâlnit prima oară cu președintele Traian Băsescu care câștigase postul de primar al Capitalei. Åži a cerut să se întâlnească cu consilierii Alianței. Vai, ce a putut să ne facă! A măturat cu noi. Pentru că noi, care tocmai câștigaserăm alegerile, dar nu aveam niciun merit – cel puțin cei ca mine care atunci intraseră în politică – ne-am permis să spunem tot felul de prostii. Ne credeam atât de importanți, că mai aveam puțin și-i fixam și agenda primarului, dar noi nici nu călcaserăm în Primărie. La un moment dat, ne-a spus testul stâlpului. „Voi veți fi politicieni când se va opri lumea pe stradă și vă va recunoaște. Dacă vă puneți la un colț în intersecție și trec oamenii pe lângă voi fără să știe cine sunteți, nu sunteți politicieni.“ Åži îmi amintesc că în toată ședința n-a mai scos nimeni un cuvânt. Atunci am început lecția de politică.

Deci a fost greu începutul.
E.U.: Da, a fost foarte greu. Dar și acum este greu pentru mine, pentru felul în care am ales să fac politică. Mai sunt și alte femei care fac politică și nu se aud atâtea scandaluri despre ele. Nu le neagă nimeni nici competența, nici moralitatea. Deci cred că ceea ce mi se întâmplă mie nu vine de la faptul că sunt femeie, ci de la felul în care am ales să intru în bătălie: total, fără rezerve, mereu în prima linie.

Dar dacă ați fi avut mai mult cu 20 de ani, să zicem, credeți că ați mai fi avut aceste probleme?
E.U.: Cred că aș fi fost scutită de comentariile care se fac la adresa femeii Elena Udrea, nu la mine ca politician. Dar această parte mondenă nu o neg foarte mult, deși mi-am promis că dacă se va mai sări foarte tare peste regulile de bun-simț, am să-i dau în judecată, pentru că m-a și ajutat. Dar dacă ar fi trebuit să încerc să obțin această notorietate, trebuia să fac un efort uriaș – și financiar, și logistic – și tot nu reușeam. De exemplu, în urmă cu mulți ani, am încercat să fac o afacere cu o prietenă; un restaurant. N-am reușit pentru că nu ne-am priceput la afaceri. Încercam atunci tot ce se putea ca să avem un minim de mediatizare. Nu ne mediatiza nimeni, deși tot eu, Elena Udrea, eram, ba chiar ceva mai tânără.

Dacă mâine ați renunța la viața publică, ce-ați face?
E.U.: Nu vreau să renunț la politică, e viața mea, fac ce mi-am dorit și îmi place foarte mult. Dar m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă n-aș mai face asta. Cred că aș fi exact ce am fost înainte, avocat.

Ați tânji după celebritatea aceasta?
E.U.: Fiind lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult în viață, sigur aș suferi dacă n-aș mai face politică. Dar celebritatea îmi folosește ca politician dacă îmi aduce încrederea oamenilor; altfel mi-a adus numai neplăceri. Pentru mine, un pas în plus către celebritate înseamnă o mulțime de lucruri negative care se întâmplă în spate. Nu pot spune că celebritatea mă face fericită pentru că ea s-a construit pe un context negativ în ceea ce mă privește. Dar politician fiind, dacă mă gândesc la celebritate ca la forma prin care poți să obții încre¬derea oamenilor, am nevoie de ea.

În cariera dvs. politică au fost două momente delicate, mai întâi interviul lui Eugen Istodor care a făcut trimitere la decolteul dvs., apoi interviul lui Robert Turcescu cu întrebarea despre Norvegia. V-ați gândit vreo clipă în acele momente să renunțați la cariera politică?
E.U.: Momentul interviului cu Eugen Istodor a fost foarte sincer. E adevărat că m-am comportat ca o persoană care venea dintr-un spațiu privat, cineva care nu știa cum se răspunde la interviuri. Nu știam că niciodată nu spui tot ce-ți trece prin cap ca și cum ai vorbi cu un prieten. Mai ales că nu mă intervieva o persoană care să mă protejeze cumva pentru că eram începătoare. Asta este, trebuia să știu. Iar la emisiunea respectivă, mi-a părut foarte rău de întâmplare, dar aș fi depășit momentul în secunda următoare dacă nu începea tot tam-tamul. Mi-a părut rău că am dezamăgit niște oameni care mă creditaseră și care probabil că și-ar fi dorit să nu fiu în situația aceasta, dar nu m-am gândit nicio secundă să plec din cauza asta. Nici vorbă, nu dintr-atât.

Când ați plâns ultima oară?
E.U.: Am plâns la un film, în iarna asta, în vacanță. „Sweet November“ („Idilă la New York“). Bine că nu am timp să văd mai multe filme, că aș plânge mai mult. În rest, pentru lucrurile care se întâmplă, nu plâng. Mă enervez când citesc lucruri urâte despre mine, dar știu că sunt oameni care cunosc adevărul și cu toate astea scriu ce scriu ca parte a jocului politic. Azi rațiunea câștigă, reușesc să trec peste astea.

amos oz 1Vocea Lui Amos Oz

Vocea Lui Amos Oz

Era final de august, aerul un pic rece, anul trecut cand l-am sunat pe Amos Oz pentru un interviu

Stateam pe un scaun ergonomic, in biroul capitalist al sefului, unde se afla singurul telefon cu speaker. Un birou patrat, nu mai lung de trei metri si jumatate, cu pereti transparenti. Ridicam privirea si vedeam, ca intr-un glob de sticla, ziaristii si drumurile lor (zilnice) catre editorii foto, dtp si sedinte.

20 de minute. Atit i-au trebuit vocii lui Amos Oz sa cucereasca. Teancurile de ziare si carti de pe birou; imaginile care curgeau, fara sonor, pe plasma dintr-un colt; o-ntreaga cladire din cartierul Pipera in care, uneori si doar seara tirziu, nu se mai aude altceva decit fisiitul citorva zeci de calculatoare.

Vocea lui Amos Oz. A unui Leonard Cohen mai putin gutural. Vocea unui amant batrin, erotica si blinda.

20 de minute, si prin peretii de sticla se vedea desertul Aradului (Israel), fotoliul greu din „camera de studiu separată de restul casei prin câteva trepte şi-o uşă”. Si Amos Oz ridicand privirea catre micuta sa gradina, uitindu-se pe fereastra la lamii din curte, la cei citiva chiparosi, la „fâşia de cer” de deasupra lor.


Iubesc vocile. Exista ceva suprem si subtil in puterea lor. Ele hranesc imaginatia in felul in care doar literatura o mai poate face.

Ana Maria Onisei este jurnalist. Scrie pentru Adevarul, Dilema etc

Eric Emmanuel SchmittStarea de gratie: Eric-Emmanuel Schmitt

Starea de gratie: Eric-Emmanuel Schmitt

Exista momente cind te bucuri cu sete. Ca un bolnav care vede oamenii, masinile – intreaga agitatie a orasului, dupa luni cind fetele asitentelor, colegii de salon si curtea spitalului devin insuportabil de familiare.

Am trimis Editurii Humanitas intrebarile pentru un interviu cu Eric-Emmanuel Schmitt la inceputul lunii iulie. Mai intii in engleza. Agentul le primeste si le cere inca o data, in franceza. Inteleg franceza, dar n-o vorbesc. Il rog pe Alexandru Matei, prieten bun si francofon rasat, sa m-ajute. Ii spun Gabrielei Maaz de la editura: Daca Eric-Emmanuel Schmitt se hotaraste sa facem interviul prin telefon, le-nvat pe de rost, alta solutie nu vad. Ridem precaut.
Trec citeva saptamini. Se instaleaza nesiguranta. Aflu ca Schmitt e plecat la un festival de teatru, va raspunde cind se intoarce. Evaluez: e un semn bun. Sint sanse.

Vin raspunsurile. Au o emotie si-o sensibilitate pe care numai Schmitt poate sa le stapineasca. Citesti si simti caldura, acea simplitate aparenta si atit de umana pentru care scriitorii muncesc sute de ore pe un text. E momentul cind te gindesti ca un scriitor cu zeci de premii, tradus si citit in zeci de tari, s-a oprit sa raspunda la 12 intrebari. A dat asta din timpul lui – cel mai valoros lucru cind ai parte de faima – doar pentru ca oamenii, cititorii, fanii sa poata trai – odata cu el, poate ? – starea de gratie.
E momentul cind te-ntrebi: esti cu adevarat pregatit sa primesti asta? Nu esti. Dar e una dintre rarele experiente cind, ca jurnalist si ca cititor, sa te simti mic, neinsemnat e voluptos, e fericire.

Eric Emmanuel-Schmitt e autorul bestsellerului “Oscar si Tanti Roz”, dupa care in Romania s-a facut un spectacol de teatru cu Oana Pellea si Marius Manole in rolurile principale. Cel mai recent titlu aparut in romaneste al lui Eric-Emmanuel Schmitt e “Cea mai frumoasa carte din lume si alte povestiri


credit foto: Catherine Cabrol (c) Antigone SA

credit petrica tanaseCristi Puiu si senzatia de libertate

Cristi Puiu si senzatia de libertate

“Urca la etajul unu”, am auzit vocea lui Cristi Puiu de cum am deschis usa inalta din lemn a blocului din centrul Bucurestiului. Eram la al doilea interviu pe care-l faceam.

Primul fusese in martie, cu citeva zile inainte ca Aurora, cel mai recent film al lui, sa intre in cinematografele din Romania. Ne intilniseram la Cafepedia. Ajunsesem prima. Aveam emotii atit de mari – negociasem vreo luna pentru interviu, facusem tot atita documentare, stiam reputatia lui de “dificil” si mi-l imaginam vulcanic  – incit l-am rugat pe fotograful care ma insotea, Petrica, sa-mi povesteasca orice numai sa-mi potolesc mintea.

“De dimineata, pina sa ne-ntilnim, m-am gindit cum o sa-ti pun primele doua intrebari, n-or sa-ti placa si-o sa te ridici si-o sa pleci”, a fost primul lucru pe care i l-am spus lui Puiu, fata in fata, netezind nervos foile cu intrebari. “Da, sa stii, am mai facut din astea”, a inceput sa rida.


Acum doua saptamini documentam o ancheta pentru Adevarul literar despre artisti care vor sa plece din Romania. Puiu fusese invitat sa predea, din toamna, la Geneva. L-am sunat. “Mai am un interviu diseara, vino la mine acasa si-l facem dupa 7”. Invitatia de acum a fost confirmarea ca prima data mi-am facut bine treaba; e onorant pentru un jurnalist ca intervievatul lui sa lase garda jos si sa te invite acasa.

In bucataria lui Cristi Puiu, cea la care se referea intr-un interviu acordat Eugeniei Voda printr-o metafora: “stau la mine-n bucatarie si privesc lumea” – la geam, doua orhidee. Si ciinele Otto, un mops cafeniu, care mai intii a latrat, s-a linisit cind si-a gasit osul din plastic si s-a pus pe glojgait, apoi a adormit, torcind ca un motan. Inconjurat de toate lucrurile familiare, Puiu a povestit despre Romania lui


(foto Petrica Tanase)

Si dincolo de jurnalism, s-au strecurat crimpeie de umanitate: miinile care maseaza fruntea – afara erau peste 30 de grade –, atitudinea unui jongler cind isi toarna apa in pahar.

Imaginile se aseaza-n tine cu fiecare interviu, le tot mesteci in minte. O deschidere rara, care – pentru ca-ti da incredere ca-ti faci bine meseria –, te face sa te simti, fie si pentru 30 de minute, liber. Libertate pe care o pretuiesti sau inveti s-o pretuiesti pentru ca, de cele mai multe ori, spune Puiu extinzind la Romania, “suntem baricadaţi în interiorul nostru, iar comunicarea devine aproape imposibilă; suntem ca nişte turnuri fortificate, pe picioare. Ne apărăm.”


Ana Maria Onisei este jurnalist – Adevarul, Dilema veche

clepsidra1cit de mult pretuiesti timpul?

cit de mult pretuiesti timpul?

pentru un actor timpul are alte dimensiuni decit cele pe care noi le stim.
el simte anii lui Napoleon sau ai lui Einstein, e in pielea lui Catavencu sau a lui Richard al III-lea.
dar apoi, pleaca din teatru si se reintoarce in timpul nostru: isi duce copilul la scoala, plateste facturi, are grija sa intretina relatia emotionala a familiei lui.

mi-am adus aminte de asta, vazind un foarte simpatic interviu cu Mihai Calin, realizat de Cezar Paul Badescu zilele trecute.


ca toata lumea, il stiu pe Mihai Calin din show-urile de televiziune, dar dincolo de ele il stiu cu privirea uimita si cu curiozitatea proaspata – din sala, cind e spectator la alte piese sau la repetitii ale colegilor lui.

mi s-a intimplat sa-l vad la spectacole la care am fost, ca spectator, asezat in apropierea mea. nu stia cine sunt, nu ne cunoastem, asa ca reactiile lui nu erau “ca pentru presa”: are asa o curiozitate de copil cind urmareste o piesa (chiar daca, banuiesc ca stie textul foarte bine) si se uita cu o asa de mare bucurie la munca actorilor de pe scena, incit n-ai nevoie de nicio explicatie ca sa intelegi cit de mult iubeste el teatru. pur si simplu, simti.

l-am descoperit acum cu mare bucurie in acest interviu in care vorbeste despre actorie, despre ce inseamna timpul pentru el, dar si despre crizele care apar intotdeauna in viata personala… despre cit de placut e sa pierzi timpul palavragind cu sotia, cu prietenii…

spune undeva in interviu care este valoarea care ramine indiferent de trecerea timpului… care are legatura cu IUBIREA.

si mai povesteste la sfirsit o intimplare incredibila: cum in biroul directorului de la liceu, Ovidiu Iuliu Moldovan i-a spus “mai, baiete, tu ar trebui sa te faci actor”.

luati-va o pauza de 10 min, opriti timpul, si uitati-va la acest interviu. e despre cum sa ne pretuim mai bine secundele din viata noastra.

Interviul face parte dintr-o serie de momente insufletite de Silva Dark

210px-King_Michael_I_of_RomaniaMajestate, imi cer scuze pentru dl presedinte

Majestate, imi cer scuze pentru dl presedinte

Majestatii Sale Regelui Mihai I al Romaniei


Imi cer scuze pentru ceea ce a spus presedintele tarii in care traim. Nu l-am votat (nu mai votez de foarte multi ani), dar daca e presedintele tarii in care locuiesc, inseamna ca e si presedintele meu.

Si mi-e rusine pentru dinsul. Tare rusine.

Nu stiu istoria decit din carti, nu va stiu viata decit din biografii, dar le-am citit pe toate cu bucuria de a descoperi un om de o mare modestie si un caracter minunat. Stiu cum v-ati crescut fetele in exil, stiu cit de mult ati muncit si cu Majestatea Voastra, dar si pentru cei din jur. Stiu cit de mult ati ajutat statul roman in Campania pentru NATO.

In urma cu citeva saptamini, comentam la tv despre semnificatia gestului Majestatii Voastre de a merge la nunta regala britanica purtind o haina pe care o aveti de o jumatate de secol. Spuneam atunci ca gestul asta arata nu doar modestia, ci si cit de mult pretuiti ce aveti in preajma.

Nu sunt monarhista, dar nu trebuie sa am o anume “culoare” politica pentru a-mi respecta istoria si a recunoaste calitatea si caracterul unor oameni.

S-a intimplat sa fiu pentru o zi in casa Majestatii Voastre, la Palatul Elisabeta, ca oaspete al Principesei Margareta si al Principelui Radu. Faceam un interviu pentru revista la care lucram si au fost niste gazde minunate. Una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele e brunch-ul luat in curtea palatului. Dupa ce am terminat interviul si sedinta foto, Alteta Sa Regala, Principesa Margareta ne-a spus:

“Ati venit de dimineata aici, e aproape prinzul, nimeni n-a avut timp de masa, haideti sa mincam ceva.”

Nu era nimic pregatit inainte, bucatareasa a venit si ne-a propus omleta, salata si clatite. Apoi Principele, impreuna cu unul dintre colegii mei, a mutat niste bancute din curtea palatului ca sa ne asezam la masa la umbra, cu totii. Noi eram incurcati pentru ca in fata noastra era o Principesa, Alteta Sa era insa ca o mama grijulie “avem si un sirop de artar facut la Savirsin, trebuie sa-l gustati”.
Ma gindeam cit de frumos ati crescut-o si educat-o pe Principesa. Cum a preluat din modestia Majestatii Voastre.

Tot in ziua aceea, intr-una din camerele de primire am vazut o coperta Time cu chipul Majestatii Voastre. Principele Radu mi-a povestit despre masinuta care era linga – o macheta pe care o realizaserati in urma cu multi ani -, iar alaturarea lor mi-a dat un semn ca sunteti impacat cu amintirile vietii pe care ati trait-o. Sentimentul pe care l-am trait atunci a fost unul de “zimbet-pe-dinauntru”.

In seara asta mi-e rusine. Presedintele tarii mele V-a jignit, iar eu simt – si cred – ca Majestatea Voastra e printre putinele exemple de caracter pe care le mai are Romania astazi.

Imi cer scuze. Din inima.

P.S. Pot sa inteleg ca dl presedinte avea de fluturat un stegulet (oricare ar fi fost el) ca sa ne mute atentia de la restructurarea judetelor, dar tot mi-e rusine. Si cred ca asemeni mie, multora din generatia mea, le e foarte rusine. Va vor spune si ei asta, sunt sigura.

mona grantaprietenia dintre scriitor si subiectul lui

prietenia dintre scriitor si subiectul lui

Granta magazine publica on line, pentru numarul cu tema F WORDS, o poveste emotionanta despre prietenia dintre o scriitoare indiana – Urvashi Butalia- si subiectul ei, un transexual – care si-a fct schimbare de sex de la barbat la femeie; o poveste in care vezi fragilitatea emotionala a reportingului cind esti atasat de subiect, orgoliile scriitorului in relatia cu subiectul, dar si temerile lui.

sigur, mai e si povestea de baza a transexualului – care e incredibila.

Tempted by the hijras’ promise of a nearly female identity, Mona left home and travelled to Bombay, where she lived with the troupe and prepared for her castration, a procedure known in the hijra community as ‘nirvana’. ‘I didn’t actually need much preparation,’ she told me. ‘I’d already decided. I hated all those male genitalia.’ She used the little money she had, the hijras helped out with the rest. ‘They look after their own,’ she said. Mona’s penis and testicles were removed in a back-room surgery in Belapur, a small village near Bombay. At the time, in the late fifties, sexual reassignment surgery was illegal in India, and unregulated. In Mona’s case the local anaesthetic did not work very well and the pain was agonizing.

‘Afterwards I felt an enormous sense of liberation,’ she says. ‘But at the time all I could think of was the pain.’ Much later, Mona would tell me that although she’d always wanted to be female, she had not been prepared for the finality of castration. ‘Suddenly, I realized that I had crossed the point of no return. There was now no going back.’

restul povestii aici

bg-topWOW +un interviu pentru hotcity.ro

WOW +un interviu pentru hotcity.ro

ieri am raspuns unor (multe) intrebari pentru Hotcity.ro legate de ce vreau sa fac mai departe (in online) si, pentru ca vineri merg la Women on Web, despre ce voi vorbi acolo.

am fost si anul trecut la Women on Web cind am vorbit despre “ce sa faci cind nu faci nimic” -> cind te afli intre 2 proiecte, intre doua iubiri, esti in stationare in viata personala sau profesionala. amuzant, acum pare ca ma aflu exact in situatia pe care o descriam atunci… prin urmare trebuie sa am grija despre ce vorbesc anul asta:)))

iata ce i-am raspuns Sanei Nicolau despre speech-ul meu la WOW:)

Cristi Manafu m-a rugat sa vorbesc despre “noi inceputuri”, dat fiind micul val de curiozitate pe care l-a generat demisia mea de la Tabu. Voi avea deci un discurs despre cum este sa o iei de la capat (e a treia oara in viata cind fac asta, dupa Radio 21/Europa FM si Tabu), de ce tin sa fac asta acum si, mai ales, de ce nu imi e frica sa pornesc de la zero.

restul interviului cu o parte din nebuniile pe care as vrea sa le fac in online, il gasiti aici 🙂

aici insa, inca un pic din culisele acceptarii acestei teme de discurs. initial as fi vrut sa vorbesc despre “Multumesc”, dar Cristi Manafu mi-a schimbat tema:), iar eu nu pot sa-l refuz pe el ( tot el m-a convins acum 2 ani sa vorbesc despre iesirea revistei Tabu din trustul Catavencu si partea dramatica pe care a trait-o echipa). cum face Cristi de ma convinge? se uita la lucrurile si la oamenii din jurul lui cu o anume sensibilitate care pe mine ma lasa fara cuvinte.
uite situatiile care ma privesc direct: 1 si 2🙂

astazi e ultima zi de inscrieri la Women On Web, intrarea e gratuita, dar se face in baza unei inscrieri pe mail. Intre speakeri Sandra Pralong, Sanda Nicola, Cori Gramescu, Andreea Retea, Andreea Beltic Inankur, Cristina Mazilu, Costin Cocioaba.

Ne vedem vineri:)


Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email: