Tag : motivational

culori1Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre. Ce sa fac ca sa fiu EU mai bun? –

Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre. Ce sa fac ca sa fiu EU mai bun? –

Ce-i face pe marii campioni sa fie The Greatest?

Sunt oameni care se confrunta cu durerea, fizica si emotionala, cu o rata mult mai mare decat media. De cele mai multe ori vorbim de tineri, chiar adolescenti, care dupa ani de munca imensa rateaza intr-o mare competitie si reusesc cumva ca in doar cateva zile sa-si gaseasca motivatia sa se intoarca la antrenamente ca sa lupte pentru o victorie mare.

Noi, oamenii care nu suntem The greatest in niciun domeniu de activitate, ne uitam la ei cu admiratie si proiectam vietile noastre pe infringerile si/sau victoriile lor .

Rareori ne gandim:  daca un copil de 17-20 de ani gaseste resurse sa o ia de la capat, eu de ce nu pot? Ce are el/ea in plus fata de mine? Sau suntem din acelasi aluat iar eu sunt mai rasfatat(a) si imi caut scuze sa nu muncesc la fel de determinat pentru visul meu?

Cineva mi-a spus – poate ca ei (campionii) au un destin mai bun – si m-am gandit: Pe bune?! Adica dam vina pe altii (e sportul nostru national, invatat de la politicieni), chiar si cand altii e o notiune abstracta precum “destin” pentru faptul ca nu muncim noi constant si cu determinare, cu propria persoana pentru a fi mai buni?!


De felul meu sunt o persoana disciplinata, care se simte confortabil cu un to do list pe care sa-l urmareasca. As putea spune ca, intr-unele momente, am chiar un temperament/caracter autist: procedurile imi dau confort, lucrurile noi ma incurca. Am invatat sa ma uit la mine cu atentie, am invatat sa-mi corectez multe dintre aceste momente de autism social, dar am un confort (poate ca vine din increderea in sine) care ma face sa nu-mi pese de gura lumii si sa ma ghidez dupa ceea ce simt ca e bine sau ceea ce-mi spun ca e bine oamenii in care am incredere. Sa caut mereu drumul meu, in liniste, chiar daca e greu de parcurs.

 Am observat ca, la intervale regulate de timp (care se masoara in ani), mintea mea are nevoie de antrenamente pentru a fi mai motivata, mai concentrata, pentru a invata sa (re)elimine elementele nocive care m-au indepartat de la claritate.

Nu vorbesc aici de exercitiile de meditatie care ajuta la curatarea zilnica a creierului, pe astea le fac, dar dincolo de ele, pentru ca – dupa reperele mele – mi se pare ca uneori ajung sa cobor ritmul la ceea ce am de facut pe o durata mai mare de cateva saptamani (pentru ca ma fura viata cu toata avalansa de informatii si de tentatii), simt nevoia de noi “antrenamente”.

Asa am ajuns in decembrie sa caut ce ii motiveaza pe sportivi, cum functioneaza mintea lor, ce exercitii mentale fac. Pe drumul acesta am ajuns si la o carte care se numeste The Greatest , scrisa de unul dintre cei mai mari cronicari sportivi ai momentului, Matthew Syed

Eu am citit-o in engleza fara sa stiu ca exact in ianuarie apare si la noi. O gasiti la editura Publica (Cei mai buni. Cum să atingi perfecțiunea în sport), m-am uitat putin pe traducerea ei pentru ca intre timp am daruit-o pe cea primita de la editura, si e foarte frumos tradusa.

Las mai jos cateva ganduri din carte care sper sa va motiveze si sa va faca sa va ganditi la propria performanta (ca e vorba de croitorie, de reparat masini sau actorie) si la cum poate fi ea imbunatatita.

(cum pe drumul meu pentru a ma remotiva si a-mi regasi ritmul am ajuns si la o doamna care a facut exercitii mentale pentru sportivi si a lucrat cu Ivan Lendl si Andy Murray pentru a avea concentrarea si determinarea sa fie nr 1 in tenis, dar si cu alti campioni olimpici, la sfarsitul acestui articol las un exercitiu pentru antrenarea atentiei si concentrarii care e util de facut dimineata inainte de a va da jos din pat)

 Exemplele pe care le dau mai jos sunt in engleza pentru ca mi-a fost mai usor sa le au din versiunea ebook pe care am citit-o.


Federer despre rutina zilnica de dinaintea unei final de Grand Slam, rutina care-l ajuta sa nu puna presiune pe el si sa-si faca treaba cat mai bine.

‘The strange thing is that I was always incredibly nervous on the morning of a grand-slam final. At Wimbledon, I would often wake up at five thirty a.m., my body pumping with adrenalin. My mind would be racing. I had a terrible fear of failure. I lost a few times in grand-slam finals and it sucked. The hard truth is that nobody cares about the loser. It was the fear of failure that drove me. ‘But something would happen when I walked on to play at two p.m. Suddenly I felt in control. In control of myself, in control of my emotions, in control of the crowd. I was comfortable. My head would clear out all the other stuff and focus on something incredibly simple. I would lose myself out there. The best way to describe it was like the body taking over the mind.’ It is a revelatory phrase. I ask how easy it was for the mind to cede control to the body. ‘You need confidence to be able to do it,’ he says. ‘Don’t get me wrong. Before that second-serve ace, I was nervous as hell. During matches, I would get feelings of anxiety. But the act of playing would free my mind: when I toss the ball up, my arm swings and my body takes over. It just clicks. It’s about repetition as a kid; it’s about good technique; it’s about having everything in place. It’s about confidence and muscle memory. It’s the 10,000 hours.’

Despre ratare, infringere, nereusita

Failure is generally considered a pejorative. It has profoundly negative connotations. But, to Coleman, it has a very different meaning. ‘I’m not afraid to fail,’ he said. ‘Everybody fails. I have had more failures than I’ve had success.’ His point was simple and powerful. Failure is central to life and learning. It is how you grow, develop, and ultimately flourish. As Michael Jordan, the basketball ace, once put it: ‘I fail. But that is why I succeed.’ If failure is stripped of its negative associations, if it is no longer an indictment of who you are, but an opportunity to learn, what reason is there to be fearful? If football is a game of expression, and you accept the mess-ups that are inherent to any creative enterprise, why freeze at the point of executing a pass? And if you are with a group of like-minded people, cohesive and strong, united in resolve and ambition, why worry what the media might say if things go wrong?

Despre personalitate si caracter

Most of us are, to use a term from economics, risk-averse. We avoid risk, we try to live our lives by minimising its influence, we hedge our bets. That is why there is rather a large sector of the economy known as the insurance industry and why we hike millions of pounds into its claws. But it is also why we are mesmerised, at some profound level, by those among us who embrace uncertainty, who take the daring course, who risk the world to gain the world.


Most of us think we are better than we are. In fact, the tendency is so powerful that psychologists have given it a name: illusory superiority.

In Being and Nothingness, Jean-Paul Sartre wrote that the vast majority of us are inclined to misgauge the calculus of risk. We fear to step outside the comfort zone because of a morbid trepidation of what might lie beyond, when the unspoken reality is that, whatever we do, however much we insure and barricade ourselves in, the existential endgame is always the same. ‘Fear?’ he wrote. ‘If I have gained anything by damning myself, it is that I no longer have anything to fear.’

The phenomenon of illusory superiority is not, by any means, all bad. When we rate ourselves highly, we tend to become more positive, optimistic and resilient, as Martin Seligman, the psychologist, has noted. But when we are overlooked, it can lead to a sense of injustice that can be destructive. Every now and again, isn’t it worth accepting that we failed to make the cut, not because the boss or selector is a raving lunatic, but because we were not good enough? This means that, instead of stewing or, worse, quitting, we find new ways to improve.


Despre smerenia de a o lua de la capat

I remember talking to David Beckham about when he was out of favour at Real Madrid under Fabio Capello. Many felt that the Italian had made a mistake by dropping the midfielder, and it would have been easy for Beckham to have regarded the decision as prejudicial. He was wealthy, famous, popular, and could have coasted through his remaining months at the Spanish club before joining Los Angeles Galaxy. In extremis, he might have had a slanging match with his coach. Instead, he forced himself to accept that Capello was doing what he thought was best for the team, which was the first step in trying to convince the coach to change his mind. ‘I knew that Fabio wanted the club to do well, and that the best way to get back into the team was working harder, showing my stuff on the training pitch, giving it everything,’ Beckham said. A few weeks later, Capello, an arch rationalist, performed an about-turn. ‘I started to see that he was working hard and this week he has trained perfectly,’ the coach said. ‘He was better than good. He has behaved like a great professional . . . the only thing that has influenced my decision is the work that Beckham has put in. This is not about the players saying they want him back in the squad and nor do I think that my decision to recall him undermines my authority.’

Despre puterea subconstientului… si de ce e nevoie sa-ti exersezi mintea ca sa lasi subconstientul sa te conduca in unele momente.

The power of the subconscious has much to do with the basic architecture of the brain (according to neuroscientists, the subconscious can process up to 11 million bits of information per second while the conscious mind can only process 40), but it can also be gleaned from the testimony of top performers. When a sportsman (or, for that matter, musician) is at peak performance, the conscious mind is often very still. Very serene. Rather, it is the subconscious competence, built up over many years of practice, that is given full rein. There is a gargantuan amount of processing going on, and a huge amount of effort, but it is all taking place beneath the radar of conscious awareness. The zone in sport, rather like the state of Zen, can be compared to a duck gliding effortlessly across the water while its legs are going like the clappers.

Si citatul meu preferat din carte, care apartine unui mare fotbalist si antrenor, Jonatan Cruyff, si care se potriveste minunat oricarei activitati daca vrei sa fii printre cei mai buni. Si mai ales se potriveste cu aceste vremuri in care cei mai multi cauta victoriile pe scurtatura, cu cat mai putina munca, daca se poate cumparandu-le, imitind forma si uitand continutul.

Winning is just one day, a reputation can last a lifetime,’ Jonatan Cruyff said. ‘Winning is an important thing, but to have your own style, to have people copy you, to admire you, that is the greatest gift.’


Mai jos unul dintre cele 36 de exercitii faimoase ale coach-ului pentru campioni B Alexis Castorri. (am primit cartea ei zilele trecute, am comandat-o la un anticariat din America pentru ca nu a mai fost editata din 1992 si am sa revin cu un nou articol despre exercitiile ei).

Prin acest text nu vreau sa spun ca trebuie sa faceti asa, sa urmati pasii acestia, sa faceti exercitii de motivare sau de activare a memoriei si concentrarii. Vreau doar sa pun in fata, in spatiul public, si o alta perspectiva despre nereusitele noastre ca societate. Daca toti ne-am face mai bine treaba, cat mai bine si mai etic, in dreptul nostru, lumea s-ar schimba din interior.

Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre.

mental aerobics Alexis Castorri



GabiShull3Povestea unei balerine care iubeste viata

Povestea unei balerine care iubeste viata

Atunci cand iti doresti cu adevarat un lucru, nimic nu te poate opri. Dovada vie este tanara originara din SUA in varsta de 15 ani, Gabi Schull. Avea doar noua ani cand a fost diagnosticata cu cancer osos, dar cinci ani mai tarziu a demonstrat ca nimic nu o poate opri sa isi urmeze visul de a deveni o balerina profesionista.

La varsta de 9 ani viata tinerei a luat o intorsatura brusca, aceasta fiind diagnosticata cu osteosarcom – o forma rara de cancer osos.  Speranta acesteia insa nu s-a naruit desi a trebuit sa decida de la o varsta frageda viitorul priciorului ei. A ales sa isi amputeze membrul pentru a putea trai, iar cu ajutorul unor proteze a reusit cu un an mai tarziu sa poata face primii pasi.

„Mi se amputase piciorul, iar eu mă gandeam doar la dans. Dupa aproximativ un an, dupa multe sedinte de fiziokinetoterapie, am inceput sa fac primii pasi. Apoi, un an mai tarziu, am revenit pe scena. Dansam din nou”, povesteste Gabi Schull.

Totul s-a infaptuit gratie unei  forme revoluționare de chirurgie denumita ratioplastie, dar si a unei proteze speciale.

Tanara poate fi un adevarat model de ambitie si pasiune dar si de om iubitor de viata, „Daca eu am invins cancerul, daca eu pot duce o viața normala cu proteza, daca pe mine nu m-a oprit nimic, si altii vor reusi!”, a completat ea.



shutterstock_impossiblegeneratia A, tinerii de la care vine schimbarea

generatia A, tinerii de la care vine schimbarea

M-am uitat zilele acestea pe proiectele inscrise in “Generatia A” miscarea sociala a tinerilor care chiar vor sa schimbe ceva in tara asta.

La unii cunosc autorii, alte proiecte le stiu din activitatile precedente, dar o simpla lecturare a proiectelor (pe care le gasiti aici) iti da o imagine despre interesele tinerilor si, mai ales, iti da o speranta.
Unul dintre proiectele mele preferate din lista celor inscrise e Booksharing.ro. 0 platforma in care poti sa inscrii cartile pe care le-ai citit si vrei sa le dai mai departe sa se bucure si altii de ele.

Imi place mult proiectul asta nu doar pentru ca e “cu carti” ci pentru ca vorbeste de altruism, de interesul tinerilor pentru lectura si e pe un trend international, astazi tinerii nu isi mai doresc sa detina “ci sa se bucure de experienta”.

Imi mai place un proiect care vorbeste despre radacini si despre traditie, despre valorizarea unor oameni si a unor lucruri. Un magazin online pentru colectionari – de la autografe la monede. Il gasiti aici

Dar lectura acestor proiecte mi-a mai adus o lectie importanta, cea a perseverentei si a “luatului de la capat, cu fiecare proiect, fara sa conteze cat esti de mare.”

Tinerii de la Salvati copiii s-au inscris pe platforma desi notorietatea asociatiei lor e foarte mare. Dar ei stiu, din anii de experienta, ca mereu o iei de la zero, de la inceput – in fiecare an, cu strangere de fonduri, cu proiecte. In fiecare an, e un public nou de atins si de convins.

Daca stii pe cineva care are o idee care ar face diferenta in comunitate, da-i un link la site-ul Generatia A si roaga-l sa-si arate ideea lumii. Pe 17 februarie proiectele incep sa fie votate, iar cele mai bune 10 proiecte ajung articole in revista Business Magazin.

In plus, unul dintre cei care au propus proiectele primeste pe 17 feb un telefon Samsung Galaxy A 5.
Pentru lansarea Samsung – Seria Galaxy A 2016 al carui mesaj cheie este “ Tu esti generatia A” , Samsung a lansat platforma generatiaa.ro unde tinerii isi pot posta proiectele prin care vor sa aduca o imbunatatire lumii din jurul lor, proiecte cu care pot schimba, fie si cu o miime de milimetru, lumea.

ego john Holcroft-thumb(despre) atentie – scrisoare catre utilizatorul roman de internet

(despre) atentie – scrisoare catre utilizatorul roman de internet

Draga utilizator roman de internet,

Iti scriu aceasta scrisoare cu o mare rugaminte si o cerere care ti se va parea stranie, acum in primele rinduri: acorda atentie.

Sigur, acum pare ca e nevoie sa-mi acorzi mie atentie, dar e doar un pas pentru ceea ce vreau sa-ti spun.

Zilele astea, tu – utilizator roman de internet – ti-ai pervertit atentia, in toate sensurile ei:

capacitatea de concentrare a scazut sub 1.5 min, iar asta inseama ca la fiecare 90 de secunde vrei ceva nou sau te “loveste” o informatie noua careia ii acorzi sau nu atentie dupa cit de atractive sunt primele secunde.

– pentru ca ai acces la atit de multa informatie (subiecte despre care ai auzit de multe ori tangential), ti se pare ca stii. Ai, deci, pareri. Si despre oameni. Si despre lucruri.

vrei atentie. Like-ul de pe facebook  – cu validarea pe care ti-o aduce intr-un grup – a lucrat intens la ego-ul tau si incepi sa iti refomulezi opiniile ca sa obtii si mai multe like-uri.

–  parerile despre care spuneam mai sus si nevoia de atentie pentru a obtine like-uri dau rareori o ecuatie frumoasa in zona bunului simt. Pentru ca ajung mereu sa fie de necontrazis in opinia ta, deci nu accepti alte pareri.

Pentru ca traiesti in Romania, e posibil sa te uiti si la televiziuni si sa ti se para cool cum moderatorii vorbesc urlind la invitati sau la autoritarile care nu sunt de fata oricum sa le raspunda: “sa ne spuna noua domn ministru cutare…” orice vrea moderatorul atunci sa afle, fara sa dea telefon, fara sa-si faca meseria ca “pe vremuri cind verificai din mai multe surse”, folosindu-se de puterea pe care i se pare ca i-o da ecranul, cind de fapt ii da doar aroganta. Si pentru ca ti se pare cool si eficient sau pentru ca tu crezi ca asa se face, vorbesti la fel in spatiu public.

Adica nu mai asculti, urli si ceri sa ti se dea ceva pe loc sau ai pareri categorice despre … orice. Pentru ca esti informat, am stabilit mai sus asta.

In scris, urlatul se transforma in invective si in etichete care pun interlocutorul intr-o zona “nashpa”. Si pe asta tot de la “liderii de opinie” ai invatat-o.

Tu faci asta, cum si colegul tau face asta, la fel si amicul de pe facebook ori cel care a dobindit audienta doar din a-i face pe altii “dobitoci”.

Numai ca faci asta de prea multa vreme deja si-ai inceput sa acumulezi frustrari si mai mari pentru ca iti spui invectivele sau ofurile si in fata unora care ti-au pus o eticheta deci nu te mai asculta, deci nu mai esti eficient. Si daca nu mai iei like-uri, incepi sa fii si mai agresiv, sa ai si mai multe pareri, sa-ti pese si mai putin de cei din jur.

Draga utilizatorule roman de internet,

Esti intr-un cerc vicios si ar trebui sa faci doi pasi in spate si sa incepi sa te uiti in jur. Sa incepi sa-i asculti pe ceilalti, in sensul real al actiunii nu sa te faci ca ii asculti.

Uita-te cu atentie la oamenii din jurul tau.

Citi mai sunt atenti, citi mai au grija de celalalt?

La o conversatie banala, citi sunt gata sa te asculte inainte de a se pune pe sine in prim plan?!

(care e tot o consecinta a lipsei de atentie, a nevoii de validare, a ego-ului, pentru ca vrei sa spui repede si direct ce ai facut TU ca sa primesti aprecierea pe care ti se pare ca n-ai mai obtinut-o de multa vreme.)

In lipsa unui dialog constant si consistent, vorbim fara sa ascultam.

Dar intr-un raționament logic si distant, daca toti vorbim, fara ca macar unul sa asculte, mesajul nostru se pierde in haos. Si ne frustram cu totii, simtind ca nu mai suntem corect apreciati.

Michael Ende are o poveste pentru copii: Momo.  E povestea unei fetițe care nu vorbeste si la care vin toti locuitorii din satul in care locuieste ca sa-si spuna ofurile. In momentul in care fetita le asculta problemele, oamenii gasesc raspunsurile singuri, asa ca ajunge sa fie considerata inteleptul satului.

Draga utilizator roman de internet,

Daca vrei sa fii ascultat, mai intii asculta. Daca vrei atentie, mai intii acorda-le atentie celor din jurul tau. NU LIKE-uri. ATENTIE.

Altfel, vei ramine un mutant care va acumula si mai mari frustrari si tot mai multi oameni iti vor da “block” in viata reala. Adica vei deveni si mai singur decit esti.

Draga utilizator roman de internet,

Iti multumesc pentru atentie si pentru ca o sa citesti Momo de Michael Ende.



cover foto Ego by John Holcroft


shutterstock_femei stradavino la TEDx Bucharest: oameni care sa te inspire

vino la TEDx Bucharest: oameni care sa te inspire

ziua de ieri, orele de azi noapte, bucuria de dimineata la oricare stire care vorbea despre un exemplu de normalitate din familia Iohannis (prima doamna s-a dus la prima ora la scoala, pe jos, la program constiincioasa) m-au facut sa ma gindesc la nevoia romanilor de a avea modele frumoase.

cred ca e o mare gaura emotionala in aceasta directie care va trebui acoperita.

stiu ca primul gind cind va uitati in jur este sa spuneti ca nu exista multe modele, dar…

de exemplu, Ioana Cozmuta. stiu ca nu ati auzit de domnia sa, dar lucreaza la NASA. vorbeste engleza, franceza, germana si olandeza (plus romana natala, desigur) si, in CV-ul domniei sale scrie “Extensive experience in Computational Chemistry and Applied Physics applied to Material Science, Bio- and Nanotechnology, Biophysics, Aerospace Engineering”. yeap. e foarte desteapta. cititi-i CV-ul aici ca sa intelegeti ca sunt lucruri pe care ea le-a studiat si noi nici n-am auzit de ele (nu din ignoranta)

sau un alt exemplu: Daniel Marcu care este Director Information Sciences Institute, USC, University of Southern California. tot matematici si lucruri complicate, dar si o inovatie pentru care a fost recunoscut in toata lumea: Language Weaver – uun codificator/decodificator de limbaje care e folosit de multe companii mari din lume. (in 2010 compania cu acelasi nume a fost vinduta pentru 42,5 mil dolari)

sau Anna Dumitru, un cercetator care imbina arta cu biochimia si care in acest moment este rezident la Oxford cu Modernizing Medical Microbiology Project.

acesti romani de care n-am auzit niciodata vin in Bucuresti pe 22 noiembrie ca sa ne povesteasca din experientele lor la TEDx Bucharest. sunt sigura ca vor avea relaxarea sa povesteasca si din partea dificila a profesiei/vietii lor.

intr-o vreme in care ne cautam modele, suntem la doar un click distanta sa intilnim unele care sa ne uimeasca.

puteti sa va cumparati bilete de aici

alti speakeri minunati de la aceasta editie de TEDx Bucharest mai puteti descoperi aici.

sper sa ne vedem in sala si sa ne bucuram, emotionam impreuna.

cover photo shutterstock

reflectamRomania lucrurilor bine facute, sa le dam exemplu

Romania lucrurilor bine facute, sa le dam exemplu

Stiu ca multi am votat contra cu ura, alti multi am votat pentru decenta si normalitate (care pina devine obisnuita, o sa fie plictisitoare).

Dar imi place sa cred ca exista multi dintre cei care au votat (ca mine sau altfel) care cred in lucrurile bine facute, “nemteste”, daca vreti.

In ultimii ani, au fost multe exemple negative; am avut (si sa fim onesti, o sa mai avem) multi mediocri – chiar idioti – promovati drept lideri pentru ca altele erau interesele. Li s-a spus copiilor ca e ok sa injuri cind nu mai ai argumente, ca nu e nicio problema daca minti (e suficient sa pui minciuna in spatiul public si sa se chinuie ceilalti sa demonstreze ca nu e adevarata).

In ultimii ani, ne-am bucurat cind a mai aparut cite o floare de colt – o raritate a naturii – devenita model: cineva care s-a luptat pentru mai bine, cineva care a facut fapte bune, cineva care si-a depasit limitele ca sa construiasca si pentru altii, nu doar pentru sine.

E o emotie mare acum in tara si in afara granitelor , oriunde se vorbeste romaneste. O emotie care aduce o mare speranta si care trebuie valorificata de noi, fiecare dintre noi, ca sa facem bine. sa o folosim util ca sa construim ceva ce poate fi o inspiratie pentru altii.

Haideti sa construim impreuna o carte cu lucrurile bine facute.

Scrie intr-un comentariu un exemplu de lucru bine facut si ai grija cind completezi datele pentru comentariu sa fie adresa ta de mail corecta. Te vom contacta sa ne ajuti sa ajungem la persoana despre care ne scrii ca sa facem un reportaj despre el/ea.

Un om din apropierea ta care are bun simt, isi face treaba cu onestitate si schimba cu o miime de milimetru lumea din jurul sau.

Sa construim Romania lucrurilor bine facute din exemple mici care pot fi modele mari.

Oamenii reflecta ce le arata ceilalti, sa le dam deci – cu generozitate – exemple frumoase.


Si multumesc mult daca vei da mai departe vestea ca sa adunam cit mai multe povesti

joeymichellejohnson4cind nu exista imposibil

cind nu exista imposibil

iata o poveste minunata despre prietenie, iubire si despre a dovedi ca nimic nu e imposibil.

Joey Johnson are 27 de ani si a luptat in Afganistan timp de 10 luni. cind s-a intors, intr-un accident stupid de motocicleta, si-a rupt coloana vertebrala si-a ramas paralizat, dar – ca un luptator adevarat – si-a continuat viata alaturi de tinara pe care o considera sufletul lui pereche si de care il leaga coincidente frumoase: au aceelasi nume de familie, sunt nascuti in aceeasi zi si acelasi an.

cind s-au casatorit, el era paralizat, dar cu ajutorul prietenilor – legat intr-un harnasament – i-a oferit iubitei lui dansul pe care si-l dorea.

filmuletul  de mai jos dureaza 2 min, dar aceste doua minute – in care e foarte putina miscare – spun imens de multe despre “nu exista imposibil daca tu crezi si iti doresti cu adevarat ceva”.



dincolo de limitele interioare

despre depasirea limitelor interioare: “uneori cind tragi de tine te mai si rupi pe dinauntru”. de la un prieten care e un fel de kamikaze pe drumul in care-si urmareste visul.

zmeu shutterstockce inveti despre tine si visurile tale cind inveti sa inalti un zmeu.

ce inveti despre tine si visurile tale cind inveti sa inalti un zmeu.

cind inveti sa construiesti un zmeu si sa-l inalti, inveti multe despre tine.

pasul 1. e nevoie de o baza teoretica (despre ce fel de hirtie, cum se taie, cum se lipesc betisoarele) – puteti vedea aici

pasul 2. e nevoie de vint

pasul 3.  incercari succesive de a-l inalta.

in prima faza, pentru ca vrei sa ai controlul, tii strins – din scurt – firul atei zmeului. asta-l face sa nu se poata inalta desi se desprinde usor pentru citeva clipe.

ca si in viata, te gindesti ca faci lucrurile bine – uite zboara putin – dar e ceva gresit la el de nu ramine in aer.

apoi inveti sa-i dai mai multa ata si zmeul se ridica usor usor. daca esti suficient de curajos sau curios, desfaci toata ata de pe mosor ca sa vezi cit urca zmeul. si… surpriza, constati ca de la o anumita inaltime vintul isi face singur treaba si tu, minuitorul zmeului, nu mai trebuie sa faci nimic.

simbata, pe plaja de la Vadu, am inaltat cel mai sus un zmeu banal ca al majoritatii de pe plaja. pentru ca am folosit insa toata ata lui, l-am inaltat sus , vintul si-a facut treaba, si – pentru a ramine aproape de noi – l-am legat de un indicator de pe plaja. la miezul noptii era printre putinele zmeie care mai ramasesera “in picioare”, desi nimeni nu mai avea grija de el.

asa m-am gindit ca si visurile/obiectivele sunt ca zmeiele – daca reusesti sa le duci suficient de sus, de la o anume altitudine o sa poata trai singure.

doar ca pentru asta trebuie sa ai de la inceput mult fir in mosor. adica, sa gindesti de la inceput, ca o sa-l duci sus, foarte sus, oricit de mare ar fi efortul pina acolo.

think big.


in week end am fost la Vadu, la Primul Festival al Inaltatorilor de Zmeie , un eveniment creat de ING ca sa celebreze 20 de ani de proiecte curajoase si visuri implinite.

170 de tineri s-au putut intilni cu oameni creativi care au reusit sa-si transforme visurile  in realitate si-au putut vorbi, pe grupe de interes, aplicat, despre proiectele la care viseaza. s-au facut exercitii, s-au dat raspunsuri si – ceea ce mi-a placut cel mai mult – speakerii pentru fiecare domeniu de interes au vorbit pe bune si despre nereusitele lor, si despre momentele in care au tinut firul zmeului foarte scurt – de teama necunoscutului – si si-au incetinit proiectul, sau cind i-au pus altii in incurcatura.

a fost o tabara de 2 zile pentru mai bine de 200 de oameni, cu invitati spectaculosi (voi mai vorbi despre ei) si cu proiecte foarte simpatice.

m-am plimbat simbata pe la mai multe ateliere – design (tinut de Adelina Ivan) , management cultural (tinut de Tudor Giurgiu), antreprenoriat social (Doru Mitrana), arhitectura eco ( Silvia Demeter) – si m-am uitat la tinerii care puneau intrebari, gindindu-ma ca daca din fiecare workshop (au fost 9) cite un tinar pleaca de acolo cu mai multa incredere in drumul lui, cu o saminta in mintea lui ca “se poate”, cistigul este imens.

imi imaginez ca a fost un buget mare pentru acest eveniment (a fost o foarte mare desfasurare de forte), dar daca la sfirsit citiva tineri vor fi invatat sa-si inalte zmeiele cit mai sus in viata, rezultatul e nepretuit.


thing big. asa o sa va construiti de la inceput visul sa fie capabil sa zboare cit mai sus. atit de sus, incit, de la un anume nivel incolo sa poata sa stea singur in aer fara sa mai depuneti efort.

zmeul pe care l-am inaltat e cel mai mic dintre cele din cadru, si cel mai simplu, in triunghi. e insa cel mai sus inaltat:)

cover foto shutterstock

foto de la inaltarea de zmee, Alex Ciuca

vintdespre o nevoie de singuratate

despre o nevoie de singuratate

prin 2007-2008, am avut la revista pe care o conduceam un dosar despre singuratati de multe feluri. povestile unor oameni care resimteau singuratatea ca pe o povara si care ascundeau mici drame.

in timpul sedintei de redactie cind fiecare a prezentat subiectul pe care-l gasise, am anuntat echipa ca vreau sa scriu si eu o poveste, personala, despre nevoia de a fi singur. reversul de la ce aveam in majoritatea povestilor.

n-a protestat nimeni, le eram sefa, ma lasau oricum sa fac ce vreau.

doar ca atunci cind am scris textul, dintr-una, organic (ceva f nespecific mie pt ca in general cind ma asez la scris stiu structura, stiu ce directie are textul si unde ajung cu concluzia, plus ca editez de multe ori)  si l-am dat secretarului de redactie, Ana Oprea care era psiholog de meserie, Ana a zis “nu poti sa publici textul asta, hai sa-l mai editam”. A scos multe dintre lucrurile care ar fi parut grele pentru oameni, m-a rugat sa adaug si partea mea sociala, activa, ca sa nu inteleaga lumea ca-s prea stranie:)

nu mi-am imaginat ca textul ala va avea impact, nici nu ma interesase ce impact urma sa aiba, voiam doar sa arat printr-o poveste reala ca sunt oameni care au nevoie, din cind in cind, de o forma de singuratate ca sa se regaseasca pe ei si sa se aseze ei in ei; numai ca dupa ce a aparut revista am inceput sa primesc mailuri de la regizori, actori, de la oameni pe care nu-i intilnisem niciodata. toti ziceau “si eu sunt asa”

nu mai am textul, iar revistele vechi se afla intr-un depozit departe de mine, dar in esenta vorbeam despre cit de mult timp aveam nevoie sa asez in minte informatiile si emotiile multe pe care le primeam zilnic, cum imi luam cel putin o zi pe saptamina doar pentru mine, in care nu vorbeam, nu socializam si cum imi afecta viata personala aceasta nevoie a mea de o anume singuratate.

astazi am primit un mail cu subiectul “ca tine” si era un link la un text.

The other day I heard a fun-loving morning show radio host say she needs to be in the house alone often in order to be civil.  Having someone in another room of the same house isn’t good enough.  She can feel them there.  I loved that she said that because I am the same way.  Also, she’s a highly visible and outgoing personality, yet she still requires time to herself (completely) in order to carry on as a decent human being. Introverts are not all recluses hanging out in dusty homes with cats and classic books (not that there’s anything wrong with cats and classic books;). We get out and rock it, but then we need to withdraw from that buzz because if we don’t we will feel like an overdone steak, no life, no juice.


That hurt is there in adults’ eyes too. They don’t understand how one day we can spend every waking moment with them working, conversing, giggling, creating, smooching, etc. and the next we want to watch Downton Abbey by ourselves. They want more of the high-energy or deep listening us, but unfortunately that fun dear girl or guy can grow fangs or grow weepy if pushed to be out-going and devoted for too long.

Our brains process everything so deeply it’s tiring. We need time to live in our inner world. We need to recoup bubbly energy by visiting our thoughts, creativity and feelings. We need to go internal in order to express ourselves generously externally.  Solitude expands us (and everyone really). It makes space within us so that we can take in more from the outside.


astazi nu mai sunt chiar asa cum scriam in textul din revista, adica m-am mai educat sau au avut rabdare altii cu mine si m-au imblinzit. compensez nevoia de a fi singura din cind in cind cu lungi plimbari prin parc, aproape zilnice, ca sa-mi asez gindurile, dar in continuare una dintre cele mai mari placeri ale mele (pe care mi-o duc la capat din ce in ce mai rar, din pacate) e sa stau cite o zi fara sa vorbesc, fara sa socializez cu nimeni.

si sunt sigura ca sunt multi ca mine, tocmai de asta am scris din nou despre acest subiect. poate va regasiti.

intregul text primit pe mail e aici

secret_life_of_walter_mitty_ver6think big, dream bigger – walter mitty

think big, dream bigger – walter mitty

citeodata cind ne e greu, ne imaginam lucruri care ne-ar putea scoate din necaz si din care noi iesim, intotdeauna, victoriosi.
e o forma de aparare a sinelui nostru, dar si o forma de progres pentru ca poate fi motivational; psihologii au explicatii complicate care tin de repersiune, timiditate, infatilism emotional, narcisism, dar si directii pentru definitia creativitatii pentru ca day dreaming-ul a fost recunoscut de mari scriitori, compozitori sau matematicieni ca o practica “din instinct”

citeodata cind ne e greu, ne agatam de parerea cuiva sau de un cintec, sau de un zimbet ca sa invingem limitele pe care ni le punem singuri
odata validati de cei in care credem, odata gasit un punct de sprijin… chiar si rasturnarea pamintului e posibila.

citeodata avem curaj doar in mintea noastra, sau intre peretii casei noastre.
apoi descoperim ca nu am fi putut constientiza curajul daca nu ar fi existat si frica.

citeodata ne loveste in stomac cite un film sau o carte sau o melodie sau un om fara sa ne fi atins.

pentru un “citeodata” sa mergeti sa vedeti The Secret Life of Walter Mitty.

“Beautiful things don’t ask for attention”, zice un domn fotograf in film cind nu vrea sa imortalizeze un cadru pentru care altii ar fi facut orice. ba chiar si el a facut un drum lung.

citeodata, mai ales in epoca selfie-urilor, e frumos sa facem efortul sa tinem minte lucrurile, nu sa le colectionam pe hirtii/ telefoane/ camere video. e un antrenament bun nu doar pentru minte, ci si pentru suflet.

P.S.exista pasarile pe care le vedeti in trailer (si in film) ca deseneaza forme ciudate in aer. am avut privilegiul sa asist la un asemenea spectacol, acum 3 ani, in danemarca. fenomenul se numeste Blacksun si se petrece cind pasarile se pregatesc de culcare… de visare.
tot atunci l-am cunoscut si pe cel care e supranumit de national geographic omul pasare – Iver Gram, cel care intelege dialectul pasarilor, cu care am si facut un mic interviu.

kelliconnell02double life – imaginarul din mintea noastra

double life – imaginarul din mintea noastra

ne petrecem timp imaginindu-ne lucruri. despre oamenii pe care-i iubim, despre cei pe care nu-i (mai) iubim, sau despre noi insine.

uneori ne ajuta sa progresam – pentru ca imaginile create sunt motivationale si ne dau aripi sa mergem mai departe, alteori ne autodistrugem putin cite putin – deconstruim prea mult ceea ce ar trebui lasat asa cum vine si sansele trec pe linga noi.

traim doua vieti: una in mintea noastra si alta in afara ei.

iata un proiect fotografic foarte emotionant care vorbeste despre aceste doua lumi: Double Life. fotografiile de mai jos par ca surprind secvente obisnuite de viata. la o privire mai atenta, pentru ca personajele seamana, pare ca e o relatie (oarecum incestuasa) intre gemeni.

dar ele sunt imaginar. e acelasi personaj fotografiat si asezat sa fie in relatie cu el in mai multe cadre. ii apartine  fotografei Kelli Connel

brokenfara infringere. mereu.

fara infringere. mereu.

ce-ai face daca ai sti ca incepind de astazi, orice lucru construiesti nu se darima? orice fapt pe care-l faci e sortit victoriei?

ce-ai face daca ai sti ca incepind de astazi, toata viata ta ar fi fara nicio infringere, ca vei iesi cistigator in orice ?

mi-ar placea sa-mi raspunzi mai jos, printr-un comentariu. multumesc.

pay-it-forwardDespre rezistenta la schimbare

Despre rezistenta la schimbare

I guess it’s hard for people who are so used to things the way they are – even if they’re bad – to change. ‘Cause they kind of give up. And when they do, everybody kind of loses.

asta e una dintre replicile finale ale pustilui Trevor in filmul Pay it forward.

a fost aseara filmul la tv si, reamintindu-mi replica, m-am gindit sa o dau mai departe.

evaluationNumere si suflete

Numere si suflete

Probabil ca e un cliseu, dar e cliseul meu. Si al generatiilor care au primit la nastere niste numere. Copilul numarul 1, numarul 3, numarul 6, numarul 25. Da, am aflat anul trecut de ziua mea de la mama ca numarul meu de la nastere a fost 25.

Ulterior, odata cu numerotarea de la nastere au inceput sa fie date si note – pentru greutate si alte coordonate neonatologice. Un subiect excelent de fala sau rusine, de la caz la caz, pentru proaspetele mame. Ma intreb cum facea fata situatiei mama, cu un copil chel, caruia i-au crescut primele fire de par la varsta de un an si ceva, hahah!

Mai apoi, notele si numerele ne urmaresc toata viata. La gradinita, la scoala, oh, la scoala; numerele din catalog; numerele batailor primite de la parinti, de la profesori sau de la colegi; numerele iubitilor sau ale despartirilor; la facultate sau in armata ( pentru cine a facut serviciul militar).

Si acum, daca ma trezeste cineva din somn si ma intreaba numarul de pe placuta mea din armata, il recit instantaneu. Un numar format din 7 cifre.

Ah, si apoi urmeaza viata de adult, cu atatea numere si note, incat la un moment dat nu mai putem tine sirul. Primim note la job ( celebrele intalniri lunare cu superiorii); in viata personala – ,,Ai gatit de nota 10’’; ,,Arati de nota 9 plus’’. ,,Te-ai imbracat de nota 8’’… ,,A avut o nunta de nota 10 cu coronita’’. ,,A avut un divort de nota 5’’. ,,A facut sex de nota 6’’. Pentru cele care fac fertilizari in vitro ( FIV), embrionii fecundati primesc note ( mai American style, A, B+, etc). Prietenii iti dau note dupa cum te comporti, de multe ori nu cu ei, ci cu alte persoane, dar aflat in compania lor, iar mustrarile vin cand
nici nu te astepti. De fapt, de cele mai multe ori notele proaste vin atunci cand nici macar nu ti se pare ca ai gresit, din contra, stii materia la perfectie.

Notele curg in catalogul tau aniversar si te trezesti la un moment dat sa-ti dai singur/a note, din ce in ce mai neincrezator in tine, pentru ca realizezi ca de fapt toata viata ta s-a scurs pentru a tine piept cu brio unei intregi cancelarii de profesori care si-au adus la scoala toate frustrarile si au vrut sa te transforme cumva in cine isi doreau ei sa fie.

Si in acel moment ai doua solutii: sa stergi cu buretele toata existenta ta de pana atunci ( ceea ce este mai greu) sau sa razi, sa razi din toata inima ta de nota 10. Pentru ca din acel moment unic tu esti singura persoana care tine catalogul.

Pe curand si nu uitati cine sunteti.

Foto: Guy Bourdin, unul dintre preferatii mei

Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania

victory[1]gresesti? bravo!

gresesti? bravo!

dragii mei,

pe 24 ianuarie, special pentru asociatia incubator 107 voi tine un atelier. tema e una pe care nu o prea intilniti la seminarii:

Lăsați perfecțiunea deoparte, greșiți. O întâlnire despre importanța eșecului.

vom vorbi despre greselile noastre de toate felurile si veti primi cadouri daca gresiti:)

de ce tin acest atelier? cred ca cel mai mult pierdem in viata pentru ca ne pedepsim pentru greselile pe care le-am facut, pentru ca nu am progresat la nivelul celorlalti, pentru ca nu am luat intodeauna “premiul intii”.

as vrea sa vi se intimple in viata sa va spuna un mentor sau un profesor “gresesti? bravo!”

atelierul are loc la sediul asociatiei incubator 107, 24 ianuarie 2012 de la 19:0 la 21:00 ; va puteti inscrie prin email la adresa inscrieri@incubator107.com. mai multe detalii aici.

e primul atelier/seminar pe care-l tin in 2012, mi-ar placea sa veniti, sunt sigura ca ne vom distra.

pe tinerii de la incubator107 ii puteti gasi si pe FB


Ce e incubator107?

incubator107 este locul în care oricine poate învăța pe oricine orice. Vrem să încurajăm în oameni dorința de a învăța de la alții și de a învăța pe alții. Așteptăm propuneri de ateliere inedite, personale și cu suflet din orice domeniu al vieții de-după-birou. Meșterii noștri pot fi pasionați, inițiați sau experți.

incubator107 este un proiect al asociației Macaz Cultural, în care echipa se implică voluntar. Funcționăm din donațiile învățăceilor pe care le împărțim jumi-juma între meșteri și facturi și materialele pentru ateliere. În același spirit al schimbului și al libertății, am clocit un loc în care poți aduce un obiect și lua altul la schimb. TROC se numește și ne e foarte drag.

Fiecare lună începe cu câte o Nocturnă unde experimentăm rând pe rând toate atelierele din luna ce urmează. Invitații noștri vin cu merinde făcute în casă, trec din experiență în experiență și se înscriu la atelierele care i-au convins. La răsărit de soare avem cântare și cafea la oală.

incubator107 îşi cheamă mentorii – acei oameni simpli şi extraordinari care au avut curajul să-şi transforme pasiunea într-un mod de viaţă. În fiecare lună punem la cale o întâlnire eroică, când invităm pe acela care ne va inspira, ne va da aripi şi bobârnace.



Foarte multi dintre noi isi doresc probabil sa faca parte dintr-o echipa adevarata, o echipa cu care sa imparta momente unice, trairi inedite si rezultate exceptionale. Si eu ma numar printre cei care vor sa lucreze in echipa si care adora GRUPUL. Dar de multe ori m-am intrebat ce trebuie sa faci sa ai cu adevarat o echipa? Cum poate fi pastrata? Cum sa faci ca fiecare om din ea sa-si doreasca cu tot sufletul asta?

Aseara uitandu-ma la un show tv, foarte bine realizat mi-am raspuns la cateva intrebari referitoare la acest subiect. Cred ca regula de baza e sa iti respecti partenerii si sa ai incredere totala in ei. Sa te bucuri de reusitele lor la fel cum te bucuri pentru ale tale. E foarte important sa ai incredere in tine in momentul in care alegi sa faci parte dintr-o echipa, ca mai apoi sa poti avea incredere si in partenerii tai. A doua regula de baza cred ca e scopul comun. E necesar sa ai acelasi scop si mai ales sa constientizezi si sa-ti doresti cu tot sufletul ca rezultatul sa fie al VOSTRU si nu AL TAU. Si nu in ultimul rand, trebuie sa te bucuri . Infrangerea sau victoria sunt doar chestiuni ce tin de ego. Daca il eliminam si daca scopul nostru este sa ne bucuram de clipele pe care le petrecem impreuna si sa invatam din ele si daca primim ca bonus un rezultat care sa poata fi privit, ascultat si de care sa bucure si alti oameni , eu cred ca putem vorbi de o misiune indeplinita, de un produs de calitate si cel mai important, de o echipa adevarata.

Mi-am adus aminte, acum in timp ce scriam lucrurile de mai sus, de primele cuvinte pe care ni le-a spus regretatul domn profesor Ion Cojar la o ora de arta actorului “Important este procesul, nu succesul” si de cuvintele unui bun prieten care spune ca “ Importanta nu este destinatia, ci calatoria.”

Acestea fiind spuse, va doresc( la fel cum imi doresc si mie:)) sa lucrati intr-o echipa care sa va atinga sufletul.

Ioana Blaj este actrita, masteranda in Arta Actorului la UNATC


Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email: