“vreau sa tin camera pe sambata ca se poate comprima coerent”

“8 min si 32 de sec d aplauze”

“arata, nu spune”

“200 de oameni in sala”

“da cu capul de bolovan”

“dar stii ca asta e un lucru obisnuit, sa se modifice o piesa de teatru pina in ultima zi.
da, dar publicul nu stie!”
***

S-au pornit sa faca un articol pentru ca au simtit un conflict:). Pentru bucuria de a scrie despre ceva nou, intr-o forma noua. S-au distrat.

M-am uitat la ei fascinata. Mai degraba am simtit decit inteles ce au fct, pentru ca n-am baza teoretica si ma intriga tehnica in sine pe care nu o pot stapini.
Mai intii si-au ales locul de actiune si personajele, apoi le-au dat drumul si s-au uitat la ele cum interactioneaza. Si-au aratat faptele prin detalii.

Teoretic si eu, si multi altii cind ne apucam de scris un articol facem asta. Practic, pt ca ei au o smekerie interioara (o structura mentala, un schelet pe care-l urmaresc) ei procedeaza diferit.

Is ca niste magneti; aduna pilitura de fier si, dupa legi care par magice, transforma praful in flori spectaculoase.
Dar acolo e o explicatie stiintifica. Pt ca nu speculeaza nimik, doar arata. Si ai o imagine completa insotita de senzatia pe care ti-o provoaca fapta in sine, senzatie pe care a trait-o personajul. Mai am de sapat, analizat, la psihologia din spatele unor anume descrieri, pt ca nimik nu e intimplator in alegerea lor si cred catz tre un mic instinct d psiholog pt alegerile bune.

*
Despre ce text e vorba, aflati in revista de decembrie. Magnetii sunt Lavinia Gliga, Cristi Lupsa si o tinara domnisoara pe care inca n-am cunoscut-o, dar am simtit-o frumu din ce a adunat “de pe teren”, Georgiana Ilie.