ce_nu___tie_vlad_ivanov_f6d1b58ce_nu___tie_vlad_ivanov_f6d1b58

ce nu stie Vlad Ivanov

Articolul Ce nu stie Vlad Ivanov a aparut in Tabu, decembrie 2009.
El este rezultatul a 3 ani de studiat/ analizat/ documentat subiectul principal:)

In intervalul acesta de 3 ani am citit cam tot ce s-a scris despre subiectul meu, am vazut toate filmele (tv si cinema) pe care le-am gasit, i-am vzt toate piesele de teatru, am fost pe platoul de filmare cind lucra si am vorbit cu multi oameni care au fost conectati prin munca cu el sau i-au fost colegi la scoala. Am ajuns chiar pina la performanta dubioasa de a primi de la prieteni sms-uri cu anunturi de genul “Vlad Ivanov e la alimentara X” sau “Vlad Ivanov e in fata mea la masa, la nunta la…”:). N-am folosit aproape nimik din toate astea, insa mi-au dat o relaxare in cunoasterea teritoriului de lupta:).

As fi putut sa fac materialul oricind in acesti 3 ani, dar instinctul imi spunea ca inca nu e timpul lui. Vroiam sa ma imprietenesc cu subiectul pentru ca simteam ca e introvertit si nu o sa-mi spuna multe altfel. Nu vroiam sa ma duc direct la el sa-l abordez pentru ca simteam ca i-ar fi fost mai ok daca i-as fi dat cit mai mult spatiu si loc de decizie daca sa faca sau nu interviul. Plus ca ma temeam ca o sa i se para bizare intrebarile mele care se referau mai degraba la detalii specifice despre lucruri deja declarate, decit la noi descoperiri.

A fost politicos si n-a intrebat ca zoso “dar ce intrebari sunt astea?” desi sunt absolut convinsa ca i s-a parut ciudat ca, intr-o ora, l-am plimbat prin chestii care vorbeau si nu vorbeau despre el, ca sa opresc brusc conversatia cind nici nu ne apucasem sa povestim despre ce filme urmeaza sa faca.

Dar cred cu tarie ca daca as fi scris materialul oricind alt cindva, nu m-as fi dus pina la Botosani, orasul lui natal, si n-ar mai fi aparut in text propozitia care mi-a dat cea mai mare bataie de cap:

“Acum la 40 de ani, afla si comentariile din catalog”

Propozitia asta a fost adaugata cind trebuia sa plece revista la tipar. Eu nu vroiam sa pun accent pe descoperirea de la Botosani intr-o forma in care sa para ego de jurnalist, cei care citeau textul spuneau ca nu e evident ca explicatiile care ar fi precedat aceasta propozitie sunt chiar secretul din titlu. Nici acum nu stiu daca e bine sau nu ca am pus-o, dar – pentru ca povestea e deja tiparita – nu trebuie sa-mi mai bat capul cu asta.

*
M-am hotarit sa ma duc la Botosani dupa ce doua fraze ale lui Vlad Ivanov m-au facut sa-mi stapinesc cu greu lacrimile. Eram la interviul care a avut loc in cabina sa de la tnb, vorbea despre adolescenta si primii pasi in teatru. N-a avut vreo intonatie speciala, n-a facut niciun gest in plus. Totul a fost in ochii lui.
Vorbea despre profesorul de la scoala populara de arta cu o emotie incredibila prezenta doar in ochi. A fost cel mai intens moment al intilnirii noastre doar ca…
Nu ma vedeam descriind momentul in text explicind cum imi spuneam in gind “esti gisca, nu se poate sa plingi aici” in timp ce ma uitam pierduta in ochii lui Vlad Ivanov.
Asa ca m-am dus pina la Botosani sa vad de ce era magic profesorul respectiv.

Descoperirea de la Botosani m-a bucurat si m-a intristat in acelasi timp.

Mai intii a fost bucuria. Mi-au dat lacrimile dindu-mi seama peste ce comoara emotionala am dat in cataloagele de cind era Vlad elev la scoala populara de arta. N-a fost o victorie de jurnalist, a fost noroc. Ma dusesem acolo ca sa –l pot cunoaste din descrierile altora pe profesorul Bradescu (care a murit in 87), doar ca oamenii de la scoala populara de arta erau atit de impresionati ca venisem de la Bucuresti cind ar fi fost mai usor sa-i intreb la telefon, incit au inceput sa-mi arate toate documentele vremii. Si-asa am facut descoperirea.

Tristetea a venit mai tirziu, cind – in tren catre Bucuresti – am vazut pe filele de catalog fotografiate, adresa de acasa a lui Vlad Ivanov. Avusesem toata ziua fotografiile in fata, dar in entuziasmul descoperirii nu ma mai uitasem cu atentie la toate detaliile. Regret ca nu m-am dus pina in fata blocului si n-am refacut traseul casa – scoala populara de arta. Nu stiu daca ar fi fost in text traseul ala, dar sunt sigura ca ar fi fost un plus de emotie care s-ar fi putut simti pe undeva.

Tot asa cum regret ca nu m-am dus pina la cimitirul local ca sa gasesc fotografia profesorului. Am cautat in ziarele vremii la biblioteca judeteana imagini cu profesorul si n-am gasit. La citeva zile distanta, acasa, la Bucuresti, mi-am dat seama ca o foarte buna sursa ar fi fost cimitirul pentru ca exista fotografii pe cruce. Am ratat-o.

*
La Botosani am reconstituit insa drumul Scoala Populara de Arta – Liceul Pedagogic pe care elevul Vlad Ivanov il parcurgea aproape zilnic pe jos si pe care il avea cronometrat: 7 minute.

Am cautat cel mai batrin taximetrist din oras care sa ma plimbe prin Botosani, cu speranta ca el trebuie sa-si aduca aminte ce si cum a fost demolat in zonele care ma interesau. Doar ca domnul in cauza in loc sa ma duca la scoala populara de arta m-a dus la liceul de muzica nr 9. Eu ii explicam ca e mult prea departe liceul, deci nu e aceasta scoala pe care o caut, el se uita la mine cu o privire care spunea “ eu sunt de aici, dvs de la Bucuresti, cine stie mai bine?!”. M-am calificat in topul celor mai ciudati clienti ai lui in momentul in care l-am rugat sa ma duca inapoi la liceul pedagogic, explicindu-i ca o iau pe jos si sigur o sa gasesc cladirea care ma intereseaza.

Am gasit-o folosindu-ma de instinct, pur si simplu. Am pus ceasul sa ma anunte cind trec 7 minute de la plecarea de la liceu. In locul in care m-am oprit am intrebat doi oameni de pe strada si 3-400 de m mai sus era cladirea pe care o cautam.

Mai greu a fost sa aflu care dintre cladiri au fost demolate sau au aparut dupa 87, dar asta am rezolvat-o la biblioteca judeteana.

Fragmentul rezultat dupa reporting-ul pentru drum arata asa:

Işi petrecea aproape toate dimineţile la cursurile de actorie. Ca nu plece prea devreme spre liceul pedagogic, unde avea ore după amiaza, îşi cronometrase timpul pe care-l făcea până acolo: 7 minute.

Parcurgea drumul până la bulevardul Calea Naţională, trecând în viteză pe lângă impunătorul Liceu Laurian. Nu lua tramvaiul la bulevard pentru că nu vroia să depindă de aşteptatul în staţie. Alerga. Pe Ion Pillat străbătea câteva sute de metri pe lângă blocurile cenuşii, apoi la cinematograful Luceafărul, o lua la dreapta şi făcea slalom printre gropi şi case răzleţe. Încă un dâmb cu un părculeţ şi sprintul final: 100 de metri de la gardul liceului până la intrare. Se aşeza în bancă cu câteva clipe înainte de începutul cursurilor. Roşeaţa din obraji şi transpiraţia de pe spate erau singurele semne care trădau efortul ultimelor 7 minute.

În 1987 Vladimir a parcurs drumul dintre Şcoala Populară de Artă şi Liceul Pedagogic, de peste 100 de ori. A fost ultimul an ca elev al cursurilor de actorie, anul în care profesorul Brădescu a fost ucis, fără să fie descoperiţi faptaşii.

Atunci, înăuntrul puştiului, s-a rupt o lume.

Ceea ce pare aproximare a frecventei drumului – “peste 100 de ori” – este rezultatul refacerii calendarului din 87, suprapus peste prezenta de la scoala populara de arta, cu eliminarea simbetelor si duminicilor in care nu mergea la liceu (dar avea cursuri la scoala populara de arta). Dupa toate aceste calcule a aparut intrebarea: si daca a chiulit macar o data de la liceu? Nu puteam verifica asta cu Vlad pentru ca era imposibil sa-si mai fi adus aminte la o asemenea distanta de timp. Asa ca in loc sa pun 114 cit era numarul rezultat drept zile in care ar fi parcurs drumul scoala – liceu, am aproximat la “peste 100”:)

*
Cel mai provocator lucru de scris a fost insa fragmentul in care vroiam sa explic cum isi construieste personajele. Nu am scoala de actorie, nu stiu nuantele care ii ajuta pe actori sa fie in culori diferite pe scena. Iar repetitiile de teatru la care am asistat mi-au certificat ca totul e in sufletul si creierul actorului. Vlad nu povesteste foarte multe despre asta, nu pentru ca nu vrea, ci pentru ca e acolo o combinatie de har-logica-perseverenta-analiza pe care nu o poate descrie; e, pur si simplu, parte din felul lui de a fi.
Am optat pentru a arata din secvente diferite ca e foarte ordonat – organizat, ca e analitic si stie ca detaliile construiesc universuri. Nu stiam insa ce sa fac cu lumea sa interioara – extrem de bogata – pe care o struneste foarte bine si pentru care e foarte admirat de regizori sau colegii de breasla.

Asa ca m-am intors la Stanislavschi si-am citit 2 saptamini in fiecare seara pagini aiurea din “Viata mea in arta”. Cautam descrierea la nuanta a unei stari pe care doar un actor ar fi putut sa o numeasca. Un ceva care sa faca click in mintea mea ca sa pot sa pun in cuvinte cam cum functioneaza motorasul interior al lui Vlad Ivanov pe care el in descrisese comparind actoria cu iubirea. La Stanislavschi am gasit despre cum, ca actor, trebuie sa inveti sa-ti iei avint pe dinauntru cu lejeritate exersata.

Fragmentul rezultat e acesta

L-a învăţat viaţa că, în meseria asta, ai nevoie să-ţi câştigi teritorii interioare şi nu crede în reţeta care te face actor. „Nu poţi să te duci şi să-i spui unui tânăr cum să fie actor. E ca şi cum l-ai învăţa cum să facă dragoste: uite pui mâna aşa şi faci aşa. Lasă-l pe om să se simtă el, să se dezvolte el. Victoriile mari sunt ale tale, personale”. Aşa şi-a desăvârşit el tehnica. Şi spectatorul e uimit cum, în interpretarea lui, discreţia unui sentiment îi sporeşte intensitatea. „Chiar mă gândesc cu tărie la ce simte personajul. Asta e cheia. Să crezi în clipa aia că asta se întâmplă.” De fapt, pentru scenele puternice, îşi ia avânt pe dinăuntru cu o lejeritate exersată, pentru că între el şi personajul pe care-l interpretează e stabilită dinainte o relaţie intimă profundă.
Ca în iubire.

*

Fragmentul cu asezatul pe banca pentru a citi scenariul de la Politist, adjectiv a venit singur catre mine. N-as fi stiut sa intreb ceva atit de précis in interviu, dar Corneliu Porumboiu mi-a povestit ca dupa ce i-a dat scenariul, Vlad l-a sunat in 20 de min spunindu-I ca l-a citit si ca vrea sa joace in el. Am confruntat cu Vlad povestea la a doua noastra intilnire de lucru – care s-a suprapus si cu sedinta foto – si asa a aparut secventa.
In week end-ul in care am scris primul draft (au fost 4 pina la verificarile cu Vlad pentru micile detalii) m-am dus pina in parcul respectiv in cautarea unui mic detaliu de atmosfera. Scriind am simtit ca secventa trebuie sa fie mai austera si-am renuntat la detaliile despre parc.

Ceea ce a rezultat este asa

Când l-a invitat la casting, Corneliu Porumboiu nu-l stia bine. Se salutasera pe la premiere, il vazuse in „4, 3, 2“ si-l placuse. Dar asta era tot.
S-au intâlnit intr-o agentie de casting unde Corneliu dadea probe pentru rolurile filmului. Au vorbit câteva minute. I-a dat partea lui din scenariu si l-a rugat sa vina peste câteva zile ca sa dea o proba. Vlad s-a oprit in primul loc linistit, un parc din fata agentiei, a citit textul si l-a sunat: „Chiar vreau sa fac filmul asta!“
L-a impresionat pe regizor când s-au revazut. Memorase 20 si ceva de pagini; intelesese toate nuantele textului; venise cu lumea personajului construita, cu gesturi si atitudini. L-a filmat in doua zile pe Anghelache, comandantul inteligent, care, dincolo de pojghita metafizica, e neclintit in convingerile lui.
In prima zi s-au tras 9 duble, in a doua 7. N-a fost nevoie de mai mult pentru ca Vlad se sincroniza perfect cu ceilalti actori.

*
In primul draft al textului, catre final, descriam de pe platourile de filmare ale peliculei Principii de viata o intimplare in care aratam inca o data perseverenta si perfectionismul lui Vlad Ivanov.
Era o secventa cu o jucarie pe care a asezat-o de 14 ori in acelasi loc ca sa –i iasa un gag la fel, la fiecare dubla. Incrucisasem sursele pentru intimplarea asta, o vazusem acolo, pas cu pas, imi povestise el de ce isi aseza singur jucaria, vorbisem cu membrii echipei de filmare.
Dar am renuntat la ea pentru ca sa arat o alta latura a versatilitatii sale actoricesti.
Si am avut brusc relaxarea faptului ca petrecusem 10 ore pe platoul de filmare si aveam o gama larga de alte secvente pe care sa le pot descrie. L-am preferat pe Vlad amuzantul, cel care face giumbushlucuri si se distreaza cu colegii.

*
La final am vrut sa fac un revers al drumului de 7 min, cu iesire din local in national.
Sa plece de la liceul pedagogic, sa ajunga la scoala, pentru ca apoi sa iasa de acolo si sa-l aduca in Bucuresti, aproape de spectatori, odata cu secretul care ii confirma caracterul si talentul remarcate inca din copilarie.
A fost usor sa scriu pentru ca aveam toate cladirile noi construite dupa revolutie, toate panourile publicitare de pe drum (fotografiate si depozitate intr-un folder) si modificarile in utilitatea unora dintre cladiri – cinematograful e acum alimentara:) – rezolvate in biblioteca judeteana.

In varianta de text word, a existat si o trimitere internationala (ce filme lucreaza cu actori de Oscar) pentru a obtine o imagine macro. In revista ea a ajuns ca un citat, in mijlocul ultimei pagini si e unul dintre regretele mele ca nu am gasit o solutie mai buna pentru paginarea acestui fragment.

*
later edit: m-a intrebat cineva daca descrierea de la piesa fir’mituri e din 2006 sau de acum. am vazut piesa in 2006 (la premiera si in ziua imediat urmatoare; a fost momentul in care l-am descoperit pe Vlad Ivanov); am revazut-o cind scriam pentru acest profil (ca sa vad daca “mai face la fel”:) )
asa ca in fragmentul in care arat parcursul sau profesional referinta la firmituri e bazata pe insemnarile din 2006, iar in epilog este trimiterea la varianta de acum a piesei. (care nu mai e in aceeasi distributie, dar erau detalii care ar fi complicat textul si am reuntat la ele)

*

Articolul Ce nu stie Vlad Ivanov poate fi citit aici.

4 Comments Published

7 years ago / Reply

Se simte iubirea ta , Cristina, pentru Vlad. Nu putem face ceea ce ai facut tu decat alimentati de la sursa iubirii profunde..aproape obsesionale( nu in sens negativ). Nu este deontologic sa recunoastem ca ne indragostim de subiectele noastre? Inainte sau dupa ce devin subiecte? Iubirea este sublima in orice forma, matrita, idee, gand, pulsiune…De ce nu am face-o? Vreau o rubrica a unui jurnalism sentimental!!!!

7 years ago / Reply

ne indragostim adesea de subiectele noastre umane la momentul la care scriem despre ele. petrecem mult timp analizind o multime de lucruri legate de ele, cautam partea pozitiva, incercam sa o ambalam mental intr-o forma care mai tirziu va fi pusa pe hirtie…

exista studii de specialitate pe tema “the love affair with the subject”…

dupa care trecem la alt subiect, petrecem alt mult timp gindindu-ne la acel subiect … si tot asa…

pentru vlad am in continuare o foarte foarte mare admiratie. e unul dintre cei mai misto oameni pe care-i stiu. si am regretul ca nu l-am surprins suficient de bine in textul respectiv… categoric se putea si mai bine:)

6 years ago / Reply

e buna emotia pozitiva aproape in orice forma ar fi. relatia artist – spectator suporta multe feluri de abordari..

[…] pentru cei pasionati de tehnici de scris, reporting, jurnalism, aici este un making of al acestui text […]

Leave a Comment


five × 5 =

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!