Cind faci un interviu, oricit s-ar baricada intervievatul, intri in mintea lui.

Intrebi una, alta – de cele mai multe ori, te-ai intilnit de 2-3 ori cu omul respectiv si-l intrebi lucruri la care n-ai raspunde nici tu in fata celui mai bun prieten.

Din nenumarate motive (vrea sa i se stie povestea, vrea sa fie cunoscut, vrea sa fie onest cu tine si cu publicul lui, iti/isi respecta munca, te place etc) iti raspunde si deschide usa creierului lui.

Si intri in labirint. Oricit te-ai concentra, oricit te-ai pregatit inainte, nu ai de unde sa stii ce se afla pe culoarele din fata ta. Seduci, dansezi tangoul intrebarilor si o iei aiurea pe drumurile care ies in fata ta. Te distrezi.

Si cind ajungi acasa, asculti inregistrarea, iti dai seama pe unde ai fost si te sperii. Vezi ca ai ratat niste usi, vezi ca ai deschis altele care duceau in camere inchise.

Dar cel mai ciudat e ca simti ca trebuie sa te reintorci in labirint, doar cu puterea mintii tale, si sa te uiti la toate culoarele prin care ai trecut, sa vezi daca nu era cumva scrijelit ceva pe vreun perete. Si e nevoie de o mare putere de concentrare ca sa faci asta.

*
Abia apoi te intrebi: daca m-a lasat sa intru aici, n-ar trebui sa fiu atenta cum inchid usa cind ies?!

*

De azi trebuie sa muncesc citeva ore pe zi. Azi ar trebui sa transcriu un interviu si sa incep sa navighez prin labirint. Inca n-am energia pentru asta si, in timp ce ma mai delectez cu mincaruri italiene, am crezut ca-mi fac curaj scriind asta. Nu sunt sigura ca a mers:)