“Vreti o cafea?”, au fost primele cuvinte ale lui Amos Oz inainte de interviul pe care urma sa-l facem, putin dupa ora 12, in bistroul de la etajul 21 al Hotelului Intercontinental.

Eram amindoi in picioare, ii fusesem prezentata la scurt timp dupa ce aparuse imbracat intr-un costum gri deschis. Atunci a intrebat si-a asteptat sa ma asez pe unul dintre fotolii si abia apoi s-a asezat si el, ca intr-un mic ritual.

Venea dupa o zi in care avusese o conferinta de presa, citeva intilniri si un dialog cu Gabriel Liiceanu, pe scena Ateneului Roman. De dimineata fusese la Universitatea Bucuresti, unde i se decernase titlul de Doctor Honoris Causa. Iar dupa interviuri – doua in ziua aceea – se pregatea de o sedinta de autografe, la Libraria Humanitas Kretzulescu.

***

Oz nu lasa sa se vada oboseala. Il tradau gurile dese de cafea – mina tinea, insa, ferm ceasca – si privirea. Fara sa faca pauze lungi intre raspunsuri, Amos Oz isi decupa cite o felie milimetrica de destasare, de visare si ochii lui albastri sorbeau din imaginea blocurilor cenusii ale Bucurestiului vazut de la inaltime, luminate de soare.

Calm – de o liniste adinca, rascolitoare –, s-a intors cu rabadare in timp, pentru a nu stiu cita oara, intr-un trecut marcat de Holocaustul anilor ’40 si de sinuciderea mamei sale, cind avea doar 12 ani:

Dacă mama dumneavoastră n-ar fi murit, în ce moment al vieţii v-aţi fi dorit foarte mult s-o aveţi aproape?

Nu mă pot gândi la un singur moment. Mi-aş dori să fi fost lângă mine oricând. Pur şi simplu mi-aş dori să fie în viaţă. Să împărtăşesc cu ea tot ce trăiesc, să-mi cunoscă copiii şi nepoţii – asta ne-ar fi făcut mult bine, şi ei, şi mie.

Aţi plâns când a murit?

Nu, aproape deloc. Eram mai degrabă furios. Furios pe ea, pe tatăl meu şi pe mine. N-am plâns nici mai târziu. În acele vremuri, nu credeam în lacrimi. Lacrimile nu erau pentru bărbaţi, nici măcar pentru cei mai tineri. Etosul societăţii era puternic masculin, iar lacrimile erau o treabă femeiască.

***

In urma cu doi ani, am facut un interviu prin telefon cu Amos Oz. Am scris atunci despre vocea lui, care cucerea totul in cale.

Acum, fata in fata, Amos Oz avea aceeasi voce, insa, fiindca nu mai era distanta, devenise uman. A si glumit la un moment dat, cu trimitere la anduranta casniciei lui, de aproape 50 de ani: “Oi fi eu celebru şi plin de expunere, dar spăl bine vasele!”

P.S. Un citat frumos din conferinta de la Ateneu, pentru Cristina: “Când scriu, uneori, mi-e milă de mine. Stau câte două ore ca să găsesc locul potrivit într-o frază pentru un cuvânt, dar nimeni nu observă că e pus unde trebuie. Observă doar
dacă e plasat greşit. Aşa că muncesc pentru a trece neobservat.”

***
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema Veche.

Foto Lucian Muntean/ Adevarul.