iunie 2012.

La 16 ani, Mihai Bendeac isi imagina cum va avea telefon mobil, o masina decapotabila si se va opri intr-o statie de autobuz ca sa-si ia tigari. Acolo va fi EA – fata care nu-i raspunsese la iubirea marturisita cu o jucarie de plus, in clasa IX-a – si-l va privi lung, oftind. El urma sa-i zimbeasca mindru, sa se urce in masina si sa demareze in tromba. „Strict pentru acest moment voiam sa devin avocat si citeam carti de procedura penala. Nu simteam niciun fel de chemare pentru aceasta meserie. Deci atit de nebun eram.”

M-am intilnit cu Bendeac la sfirsitul lunii mai intr-un restaurant din centrul capitalei; el venise cu masina decapotabila (un Opel GT galben) si, in mina in care tinea tigarile, avea un Iphone. Era imbracat cu un tricou rosu si o pereche de jeans si n-avea nimic in atitudine prin care sa atraga atentia. M-a rugat sa mergem la o masa care era mai indepartata de geam, ferita de privirile trecatorilor. Astazi, chiar daca nu-l mai intereseaza fata din liceu, si-a atins tinta parcurgind un alt drum. Ghidat de Toma Caragiu.

In zilele adolescentei plina de ginduri catre profesii diverse (antrenor de fotbal, jurnalist sportiv), tata i-a dat sa citeasca „O carte despre Toma Caragiu” si in citeva ore i s-a deschis accesul la o noua lume. „De atunci am inceput sa colind librariile si anticariatele, tirgurile de carte. Vinam cronici ale unor spectacole din anii 60-70, o luam strict ca eveniment istoric: s-a montat piesa cutare si cutare. Si-acum pot sa-ti mai spun montari. Mai aveam un coleg in clasa cu care ma luptam in ani si piese. Ne zicea cineva ‘Napasta!’ si incepeam sa spunem. Pierdea cine se oprea primul. Ajunsesem la dementa cu treaba asta.”

In noaptea in care a citit cartea despre Toma Caragiu a luat decizia ca se va face actor – „Faceam pipi cind am avut revelatia“. Ca sa-i gaseasca un profesor cu care sa se pregateasca, mama, Emilia, a vorbit cu singura persoana pe care o stiau din lumea teatrului: vinzatoarea de la casa de bilete de la Comedie. Asa a ajuns la George Ivascu caruia, desi avea emotii mari, i l-a imitat de la prima intilnire pe Toma Caragiu.

O vreme, in camera lui, unde isi petrecea ore in sir studiind, a semnat pe un caiet ca si cum ar fi dat autografe, pagini intregi de exercitii ale unei semnaturi care isi pastreaza linia si astazi. „Nu numai ca scriam, dar – in imaginatia mea – si socializam: ma ridicam in picioare, faceam cu mina unor oameni care erau adunati, imi construiam tot momentul respectiv.”

In seara afisarii rezultatelor la UNATC s-a dus insotit de parinti. In drum spre casa, in Opelul Astra alb al familiei, Mihai statea in spate. Cind au ajuns in fata blocului, doar el si mama au coborit. Tatal si-a lasat capul pe volan.

– Ce are? Ce-a patit?, a intrebat-o pe mama.

Dan Bendeac plingea. Se opusese cel mai mult ca Mihai sa se faca actor – „nu e o meserie din care sa poti trai”, spunea -, chiar il amenintase ca-l va lega cu lantul de calorifer ca sa nu dea examen. Insa el ii daruise cartea care ii schimbase viata. Si nu se astepta ca fiul lui sa fie printre primii.

***

Cind Mihai Bendeac a intrat in restaurant, chelnerii au inceput sa susoteasca. La masa din spate doi domni, imbracati la costum cu laptopurile deschise si prinzul alaturi, si-au intrerupt lucrul ca sa-l scaneze cu privirea. „Eu vreau succesul in actorie, nu caut notorietatea in meserie cu orice pret”, a spus citeva minute mai tirziu, in timpul interviului; nu remarcase rumoarea pe care o provocase.

In 6 ani a trecut de la studentul cu o promitatoare cariera in teatru dramatic (cu un rol principal in Richard III-lea) la tinarul care pleca frustrat de la castingurile Media Pro fiind convins ca e mai bun decit toti desi era refuzat constant, pentru ca mai apoi sa devina cel care da autografe asa cum exersase in adolescenta. Chiar daca a jucat in film inca din primul an ca student (Milionari de week end) si-a facut roluri grele in Teatrul de Comedie (alaturi de George Ivascu – „Doi tineri din Verona” sau de Stefan Banica Jr – „A douasprezecea noapte” ), Bendeac n-a avut o viata usoara.

Obsedat de o cariera pe care nu si-o putea satisface si la care muncea sustinut (la 18 ani a creat un program tv pe care l-a trimis la OTV, fara sa primeasca vreodata raspuns), cind i s-a oferit sansa „Mondenii” si-a pus toata energia in succesul proiectului: a creat personaje noi, a scris textele, le-a interpretat. Dar a plecat si-a luat-o de la zero, pe cont propriu, cind a fost dezamagit de directia in care show-ul ajunsese: avea scenaristi noi si i se reprosau lui nereusitele.

De fapt, cind a plecat de la „Mondenii”, a luat-o de la minus 100. S-a dus la Antena 1, incercind sa se joace cu publicul Divertis, in decorul lor, cu un program similar, fiind prea ocupat sa tina emisiunea in viata ca sa se mai gindeasca ca oamenii voiau sa-l vada pe el, nu un inlocuitor. „A fost cel mai prost an profesional din viata mea. Imi vine sa-mi dau cu pumnii in cap. Din punctul meu de vedere, faptul ca nu mi s-a intrerupt acolo cariera in tv a fost un miracol.”

In cifre, sezoanele lui de „Mondenii”, plus cele cu „In Puii mei”, dincolo de audientele uriase, arata asa: 1200 de scenarii, mii de ore de lucru pentru crearea si filmarea lor, plus un deadline infernal in fiecare saptamina. Si un singur gind: „nu ai voie sa nu-ti vina ideea”. In tot acest timp a continuat sa studieze nopti intregi care sunt nisele comediei, cum se diferentiaza comicii mari ai lumii – texte, tehnici, gesturi -, sa joace in spectacole de teatru in Bucuresti la Comedie, Metropolis sau la Palatul Copiilor, dar si in teatrele din tara, in turnee. Sa joace in Supravietuitorul si Poker, filmele lui Sergiu Nicolaescu, si sa vada alte citeva sute de filme.

„Niciodata nu vei putea sa fii in televiziune asa cum esti pe scena. E o diferenta uriasa intre cel de pe scena si cel de pe tv,” i-au spus prietenii, asa ca acum renunta la tot ce a creat in televiziune, se arunca in gol, fara plasa de siguranta, ca sa faca ceea ce crede ca e cel mai potrivit pentru el in acest moment: teatru. In stil mare, live la tv, in prime time simbata seara. Vrea sa aduca pe ecran teatrul de comedie de alta data in ritmul si limbajul tinerilor de astazi.

„Artistii mari sunt artistii imitabili. Asta e altul dintre motivele pentru care am decis sa renunt la show-urile gen ‘In puii mei’ si iau serios meseria mea de actor de teatru, de film, de seriale. Nimeni nu stie care este stilul meu ca artist; in afara de cei care au fost la teatru, poate. El, Mihai Bendeac, cum e?”

***

– Nu mai mincati? Gata?, i-a zis chelnerul uitindu-se la farfuria pe care ramasese mai mult de jumatate din friptura pe care Mihai si-o comandase cum ajunsese in restaurant. Era 3 si jumatate dupa amiaza si, intre intrebari si multe tigari, incerca sa pacalesca si prinzul.

– Nu stiam ca imi puneti doua, nu mai pot, i-a zimbit celui pe a carui fata se vedea curiozitatea de a privi de aproape pe cineva de la tv.

Dupa ce masa a fost debarasata in comentariile alintate ale chelnerului care sustinea ca ar fi trebuit sa manince mai mult, Bendeac mi-a spus complice:

– Nu era buna.

– Si de ce nu i-ai spus asta ca sa-i transmita bucatarului?

– Ei, lasa. Am mincat odata la Dan Chisu o friptura de vita atit de bine preparata incit o taiai cu furculita. Dar era carnea bine aleasa.

Mihai Bendeac e politicos.

In afara ecranului si a iesirilor marcate in revistele de scandal, Mihai Bendeac e un singuratic, iar cind nu e cu cineva de care sa se agate in gesturi si priviri, e timid. „De asta m-am apucat de fumat: imi da un gest. Cind sunt foarte multe priviri asupra ta intr-un spatiu si esti singur, e ciudat… In primul rind trebuie sa te controlezi la fiecare gest pe care-l faci, apoi te simti tu penibil ca nu esti relaxat. Mi-e foarte greu sa fiu singur in situatiile astea. Stii ca daca esti in mall si iti intra chilotii in cur, pina iesi nu-i mai scoti. Asta e…”

Mihai Bendeac e un tinar caruia nu-i place sa fie accesibil. Poate e urma lasata de timiditate in viata lui de celebritate sau poate e dorinta de control. De asta foloseste Facebook pentru a transmite mesaje publicului sau (peste 85.000 de fani), dar comenteaza foarte rar la reactiile lor. Nu merge la mondenitati pentru ca nu vrea sa fie asociat cu cei in care nu crede, dar nu se mai supara daca revistele de scandal il fotografiaza iesind beat dintr-un club sau alaturi de vreo tinara. „E mai bine sa apar singur – ‘s-a dus el la mare si a plecat cu 100 de femei’; dar nu am fost eu si cu Ogica.”

Mihai Bendeac e obsedat de curatenie. Locuieste cu chirie, undeva pe linga Unirii, intr-un apartament cu scara interioara, a carui baie e cit garsoniera in care a stat inainte. Baia e un element important pentru ca petrece 30 – 45 de minute pentru un dus. De fiecare data se spala in aceeasi ordine: mai intii piciorul sting, apoi cel drept, mina stinga, mina dreapta. Urmeaza abdomenul, spatele, zona intima. Dupa care o ia de la capat, in aceeasi ordine. Apoi dintii, urechile. In timp ce face dus, cinta. Si se gindeste la textele pe care le are de scris sau, mai nou, la proiectul pe care vrea sa-l inceapa.

Mihai Bendeac e un nebun (in cel mai bun sens al cuvintului) care se chinuie ingrozitor pe sine pentru a se depasi in fiecare zi. De aici insomnii, depresii si… pastile. E un workaholic care nu stie sa opreasca ritmul si, chiar si cind e in vacanta, mintea sa lucreaza pentru a-si atinge obiectivul in cariera. E ceva adesea intilnit la oamenii care au, dupa reperele sociale, succes: „Depresia apare in momente de liniste, cind n-am treaba. Am umblat de multe ori cu o foaie de hirtie. Hai sa spun aici lucrurile bune din viata mea – umpleam doua foi! Acum lucrurile rele – aveam unul sau doua. Am incercat sa o iau rational, dar tot nu ieseam din depresie.”

Mihai Bendeac e printre personalitatile publice care au fost asociate cu ideea de homosexualitate, poate pentru ca a dus pe ecran primul personaj gay din divertismentul romanesc, si ar putea fi oricind un luptator activ pentru drepturile omului. „De ce n-am negat niciodata vehement ca sunt gay? Am prieteni care sunt gay; cum as aparea eu in fata lor daca as iesi inainte public sa spun: ‘cum sa fiu eu gay?!’ Ca si cum treaba asta ar fi ceva rau. Eu stiu ca Dumnezeu inseamna iubire. Cu ce pacatuiesc doi barbati care iubesc in comparatie cu un preot la care te duci cu un copil mort la nastere si-ti spune ‘imi pare rau nu pot sa-l ingrop, e pagin’? Copilul ori e un dar de la Dumnezeu, ori e pagin. Adica ce vine de la Dumnezeu inca nu e sfint, dar din momentul in care trece prin cadelnita e ok?!”

Mihai Bendeac e fratele mare care-l pune pe mezin in situatii grele ca sa-l ajute sa se maturizeze. Ca atunci cind Andrei, fratele cu 17 ani mai mic, n-a mai vrut sa mearga la meditatiile la matematica spunind ca poate sa obtina singur media 8. Au avut o discutie ca-ntre barbati.

– Te uiti in ochii mei si decizi daca renunti la meditatii. Nu numai ca renunti, dar in timpul ala poti sa faci ce vrei tu: te duci afara la baschet, te joci fotbal pe calculator. Nu te intreaba nimeni nimic; de fapt, nu te mai intreaba nimeni nimic pina la sfirsitul semestrului. Nici de teme, nici nimic.

Pustiul a fost ferm si orgolios pe pozitii:

– Nu voi avea sub media 8.

Andrei a incheiat anul cu media 9, fara meditatii, dar, atunci, imediat dupa discutie, si-a rugat mama sa nu-l anunte pe profesor, ca sa vada mai intii daca se descurca singur. Avea de respectat o promisiune.

***

Mihai Bendeac e cel care a renuntat la tot pentru a-si indeplini visul: sa devina unul dintre cei mai mari actori ai Romaniei. Ca atunci cind a iesit dintr-o relatie de un an si jumatate dupa o discutie de 30 de secunde. Era prima lui relatie serioasa (cea mai lunga din tot ce a trait) si o iubea foarte mult pe Maria, pe atunci studenta la Comunicare. Incepuse facultatea, avea repetitii multe, juca si la Teatru de Comedie si, intr-o dimineata, la cafea, Maria i-a spus:

– Nu ti se pare ca avem mai putin timp liber pentru noi doi?

– Adica?

– Nu ti se pare ca teatrul si repetitiile iti ocupa cam mult timp?

S-a ridicat de la masa, si-a sunat mama sa vina sa-i ia bagajele, si-a pus hainele in doua trolere si in 15 minute era plecat. Acea intrebare a fost semnalul ca nu poate da totul – 100% – in doua locuri: acasa si la munca. In acele 30 de secunde a ales pentru totdeauna. Si-n timp ce suferea dupa despartire isi spunea: „Eu merit ce-i mai bun in aceasta meserie, pentru ca am demonstrat acum ca nimic – nici ceea ce iubesc cel mai mult – nimic nu ma poate face sa ma dau deoparte din drumul pe care eu mi l-am ales.”

Acesta e cel mai bun exemplu care arata ca Bendeac isi va duce visul mai departe pentru ca are incapatinarea de a face doar ceea ce e mai bun pentru el. Si nu-i va pasa de cum il judeca ceilalti colegi de breasla: va merge pe drumul pe care si l-a stabilit, incercind sa fie tot mai bun.

In vara asta si-a investit toate economiile intr-un cabinet de stomatologie – No Pain Center – pe care-l va administra mama sa, asa ca daca nu-i iese proiectul cu teatru tv live se va intoarce ca actor angajat cu salariu minim pe economie. A mai luat-o de la zero, nu-i e teama de asta si nu o sa faca compromisuri pentru ca isi construieste cariera cu un respect imens pentru ceea ce inseamna showbiz, dar si cu o intelegere profunda a generatiei care a crescut cu MTV.

Doar ca diferenta intre Bendeac de azi si cel de acum 10 ani nu e doar in ceea ce a acumulat ca actor sau notorietate, ci si in prietenii pe care si i-a facut pe drum. Ca Dan Mihaescu.

Era la „Mondenii”, cauta un scenarist cind l-a intilnit prima data, dar stia totul despre el si-l iubea de multa vreme: ii citise povestile in cartea cu Toma Caragiu. Mihaescu a scris celebrele cuplete cu „Sopirla” sau „Asa-i in tenis” si l-a legat de Caragiu o prietenie construita in zeci de ani de colaborari, o prietenie petceluita de un mesaj scris pe staniolul unui pachet de Dunhill: „Daca posteritatea se va întreba cine a fost cel mai iubit dintre prietenii mei, te rog sa fii amabil, sa arati hirtia aceasta. T.Caragiu”.

La prima intilnire, acasa la Mihaescu, au purtat o conversatie rece despre o posibila colaborare. Asta pina cind Bendeac a cerut, politicos, sa vada mesajul scris de Toma Caragiu si, desi era incredibil de emotionat, a avut nevoie de doar citeva secunde ca sa ridice glasul.

– Dar cum de tineti lucrul asta asa, intr-o carte oarecare?! E o chestie istorica. Se poate rataci oricind cartea! Puneti-o intr-o rama. Sau dati-o la un muzeu!

O saptamina mai tirziu cind Bendeac s-a intors ca sa inceapa colaborarea, autograful lui Toma Caragiu era intr-o rama, pe un perete.

E un schimb minunat intre ei pentru ca fiecare ii da celuilalt acces la o lume noua. Mihaescu ii spune povesti despre tineretile tumultuoase ale celor mai importanti autori de cuplete si ale actorilor anilor 60-70-80. Bendeac i-a facut lui Dan Mihaescu o rubrica pe blogul lui pentru ca generatia MTV sa-l cunoasca si, dincolo de colaborarea cu el, il ajuta oricind are ocazia. „In momentul asta, nenea Dan este exact pe acelasi palier emotional cu bunicii mei. Am o grija fata de el… Poate si prin prisma ca acea carte m-a determinat sa fac ceea ce fac, am simtit ca este de datoria mea ca eu sa-l ajut pe acest om.”

Coincidenta face ca acum, cind isi ia din nou cu totul viata in miini si porneste de la capat, sa se intoarca – la fel ca in adolescenta – la vremurile de demult ale teatrului si divertismentului romanesc: a primit de la Dan Mihaescu textele tuturor productiilor de televiziune la care acesta a lucrat, originalul cupletelor spuse de Toma Caragiu, Dem Radulescu. O comoara cu o valoare emotionala imensa pe care Mihai Bendeac o cerceteaza fila cu fila – dintr-un maldar imens – zi si noapte.

Se va incarca de acolo cu parte din energia pe care lumea i-o considera nebunie: intrasingenta fata de ceea ce inseamna a fi performer indiferent de virsta si va spune si mai patimas „showbiz-ul nu e azil de caritate. Nu ma intereseaza ce maninca oamenii din industrie daca nu-si fac treaba bine. Cel care plateste bilet ca sa ne vada e important.”

***

S-a oferit sa ma duca acasa cu masina dupa ce-am terminat interviul. Am intrat in panica: nu era bine nici sa accept, dar nici nu se cuvenea sa-l refuz.
– Mi-e frica sa nu apar in revistele de scandal.

Am ezitat stiind ca in masina lui eram expusa tuturor privirilor. A-nceput sa rida, in timp ce-si cauta cheile.
– De asta nu pot sa fiu sigur.

Pe drum am insistat asupra obsesiei pentru perfectiune, sugerindu-i ca pune prea multa presiune pe el si ca isi face cumva rau.

– Dar tu crezi ca se poate altfel? Eu nu cred ca poti sa reusesti altfel. N-as suporta sa-i dezamagesc, mi-a replicat calm, tehnic ca si cum n-ar fi vorbit despre el.

– Dar si daca gresesti o data e uman; cei care te plac, o sa te placa oricum.

– Uita-te la Bute: era un erou si acum, dupa 14 minute de meci, il uraste toata lumea.

– Si n-ai putea sa traiesti stiind ca nu te iubesc oamenii? Nu e mai important ce stii tu sa faci? Si cum stii ca esti?

A oftat. Eram la stop si un domn, din dreapta, se uita la masina lui spectaculoasa.

– Asa cum ma stiu, un esec mare ma poate duce catre sinucidere. Dar nu ma gindesc la asta pentru ca e datoria mea sa nu dezamagesc. Daca ala la circ se leaga la ochi in fiecare seara si da cu cutitele la doi milimetri de nevasta-sa si nu greseste, inseamna ca se poate. Daca Esca e perfecta in fiecare seara, inseamna ca se poate. E de datoria mea sa descopar acel sistem prin care sa nu mai fac greseli.”

Apoi, si-a coborit vocea, care-a devenit calda, ca si cum ar fi vorbit doar pentru el, fara vreun jurnalist prin preajma.

„Aveam cam 8 ani cind am fost la Teatrul de Comedie – mama si tata m-au luat la spectacole de pe la 3 ani – si s-a intimplat sa avem bilete in primul rind. A fost un moment in care actorii se certau pentru o punga cu bani pe care au aruncat-o in sus. O moneda a cazut printre scinduri si-a inceput sa o ia la vale catre sala. Niciun spectator nu se mai uita la moneda aia, doar eu o vedeam cum vine – ca intr-un relanti. Imi tineam respiratia: se rostogolea o data si inca o data, apropiindu-se tot mai mult de marginea scenei. A cazut la picioarele mele. N-am ridicat-o, am asteptat pauza. Si cind am luat-o in mina… tin minte si acum senzatia… era ca si cum atingeam ceva magic. Era ceva ce coborise de pe scena.”

A zis „magic” in soapta, iar „scena” ca si cum era cel mai important lucru din lume. Si-a schimbat brusc discutia; „Unde la Universitate stai?”

Am coborit din masina gindindu-ma la cine e, de fapt, Mihai Bendeac. Poate ca se regaseste cel mai bine in cuvintele lui Ion Baiesu din „O carte despre Toma Caragiu”:

„Era in el ceva diabolic, o intelegere chinuitor de lucida a tragicomediei umane. Cuceritor in societate, nu avea genul zglobiu al simpaticilor de profesie. Spiritual, nu glumet, malitios, nu zeflemist, depista cu un instinct exceptional ridicolul, derizoriul si nu era confortabil sa intre cineva in raza laser a umorului sau. In viata, ca si pe scena, nu i se potriveau termeni ca nostim, amuzant, agreabil. (…) facea teatru cu aceeasi inversunare generoasa pe care o punea, cred, si-n iubire. Fiindca era, de fapt, un mare sentimental.”

Doar ca Bendeac e (la) prezent.

P.S. Filmul lui preferat, din toate timpurile, e La vita e bella.

fotografii Antena 1 si din arhiva personala Mihai Bendeac