andreea marin tabu 2010 -3andreea marin tabu 2010 -3

(Arhiva) INTERVIU – Andreea Marin despre aparente si prejudecati –

Imi amintesc perfect ca la momentul acestui interviu aveam o idee exacta despre cum trebuie ca e Andreea Marin. Pentru generatia mea, ea a fost pe micile ecrane zeci de ani la audiente uriase. Si auzisem povesti peste povesti despre cat de multe fite are, despre cat de greu accepta ceva etc etc. N-a fost deloc asa, ci a fost foarte disciplinata (si pentru cine ma cunoaste, stie ca disciplina e ceea ce apreciez foarte mult intr-o colaborare), foarte organizata si… daca a intrat in joc si-a facut treaba la maximum din ce putea livra.

Cum sunt sincera de felul meu, i-am si povestit ca ma asteptam sa fie mai fitoasa. A rezultat acest interviu publicat in 2010 in noiembrie in revista Tabu care abia acum ajunge online.

Astazi in epoca social media ne urmarim pe Instagram si ne mai lasam mesaje despre carti si spectacole de dans pe care le-am vazut fiecare si e bine sa le vada si cealalta pentru ca o sa-i placa.

N-as putea spune ca suntem prietene, suntem cunostinte. Dar orice as auzi despre ea, stiu sigur ca nu e fitoasa. Ca daca a protestat pentru ceva la un proiect este pentru ca nu era bine facut. Si mai stiu ca daca o convingi sa se implice in ceva, e 100% acolo cu tot ce stie ea din cei multi ani de televiziune, prezentari de spectacole etc.

Ce-mi place la acest interviu de acum 8 ani este ca mai sta si acum in picioare. Informatiile de aici sunt in continuare valabile si daca as intreba-o pe Andreea despre aceleasi lucruri e foarte posibil sa raspunda la fel. Probabil cu mai multe nuante pentru ca viata a invatat-o multe de atunci si pana astazi, dar caracterul ei – asa cum se vede printre randuri – cred ca a ramas la fel.

(articolul e insotit de fotografii din shootingul din 2010, realizat de Cosmin Gogu  Marius Baragan (scuze, a trecut foarte mult timp de atunci) si stilizat de Laura Cirnici, o stilista cum astazi nu prea mai gasesti – I miss her work :) )

andreea marin tabu 2010 -4

Andreea Marin  -In căutarea lui Chaplin

Deşi fac meseria aceasta de aproape 15 ani, am întâlnit-o pe Andreea Marin pentru prima dată, la mijlocul lui octombrie. Eram în dormitorul ei, unde urma să probeze hainele pentru şedinţa foto de peste câteva zile. I-am ţinut un discurs lung despre de ce e bine sau rău să poarte mustaţa lui Chaplin la şedinta foto şi culmea, eu aveam îndoieli, iar ea era fermă: „Dacă facem transformarea, o facem până la capăt“. M-am aşteptat tot timpul să spună „NU“, ea a simţit asta şi-a replicat „Nu e decât proiecţia a ceea ce crezi tu despre mine.“

Ce credeam? I-am spus şi ei, faţă în faţă, într-o discuţie ca-ntre femei pe care o aveţi mai jos.

Aş vrea să discutăm despre contradicţia dintre imaginea ta publică şi faptul că eşti atât de deschisă la transformări…

Eu mă bucur că tu ai trăit experienţa asta vizavi de mine, pentru că vei înţelege ce pericol există în crearea unei percepţii incorecte despre un om. Dacă ţie ţi s-a întâmplat aşa, tu care eşti un om educat, nu unul superficial, gândeşte-te cum mă văd oamenii care citesc ceva şi nu au timp să verifice informaţia, să se gândească la viaţa mea…

Până la urmă, sunt un om ca toţi oamenii, cu plusuri şi cu minusuri… şi aşa trebuie să fim priviţi, nu suntem nici Dumnezei, nici demoni…

Eu nu mi-am imaginat că vrei să stai la fotografii cu mustaţă sau pe jos…

De ce ţi-ai închipuit că nu aş vrea?

Pentru că îmi imaginam că eşti mai rigidă în lucrurile astea…

Surpriză, nu sunt… Mie mi s-a întâmplat atât de des să mă înşel cu percepţia iniţială, încât am învăţat să fac un pas înapoi şi să nu trag concluzii până când nu cunosc omul.

Sentimentul meu e că nu laşi garda jos aproape deloc, dar cred ca aşa e felul tău.

Nu e aşa felul meu, am fost foarte deschisă la început şi pentru că lucrurile nu au fost luate cu sinceritate, am învăţat să mă apăr. Sinceritatea a fost luată drept prostie din partea mea şi declaraţiile mele folosite în mod distorsionat. Discreţia pe care mizez astăzi este foarte importantă pentru liniştea familiei mele.

Mai cred că, din cauza perfecţionismului, eşti genul care atunci când se îmbolnăveşte se învinuieşte că s-a îmbolnăvit.

Sunt un om care are deja 6 operaţii la activ, sunt un om care s-a întâlnit cu boala, doar că nu s-a prea plâns de asta. Şi n-am avut o relaţie foarte bună cu mine din punctul ăsta de vedere. Ştiu ce înseamnă un pat de spital. Tot ce încerc să fac este să obţin o balanţă corectă între ce dau şi ce primesc de la viaţă.

Dar adevărul e că am un disconfort când medicul îmi dă o nouă reţetă de urmat şi primul lucru pe care mi-l zice e să las ritmul mai moale. Pentru că da, asta mă scoate din papuci. Asta înseamnă timp mai puţin pentru a-mi împlini visele pe care le am în minte…

Dar ai încetinit vreodată ritmul?

 Da, pentru că am ajuns la medic de epuizare şi pe masa de operaţie în situaţie de urgenţă, aşa că apoi n-am mai avut de ales, a trebuit să ascult.

 Însă omul uită… şi iată, mi-a zis asistenta ta că n-ai putut dona sânge pentru că suferi de anemie severă şi epuizare, că sunt situaţii în care te culci la 3 dimineaţa, iar la 7 eşti în picioare să pregăteşti copilul pentru grădiniţă.

 Da da, dar de data asta am fost din timp la medic, am luat medicamente, nu am ajuns pe masa de operaţie… (râde) Încurajează-mă, am progresat!

andreea marin tabu 2010 -3

Perfecţionismul tău îmi aminteşte de Angela Gheorghiu, care atunci când a fost invitată la o emisiune tv a mers cu o zi înainte în studio, să simtă atmosfera şi locul…

Sunt prietenă cu Angela Gheorghiu şi ne asemănăm în multe privinţe. Eu întreb cum sunt scările, pentru că am căzut pe scări odată în direct şi ştiu cum e… Întreb cum e lumina pentru că mă uit la televizor şi ştiu când nu e bine aşezată. Trebuie să fii ignorant să nu înveţi din ce ţi s-a întâmplat… Pun întrebări foarte clare atunci când e cazul, chiar dacă pentru unii pot să fie considerate „fiţe“, pentru mine asta se numeşte profesionalism şi respect pentru munca mea şi pentru telespectator.

Chiar, cum a fost – pentru tine, din interior – la momentul căderii pe scări la Surprize, Surprize?

 Era primul moment din emisiune. Am căzut 30 şi ceva de scari, până jos. Am ajuns într-o poziţie civilizată, ca să spun aşa. Eram cu o mână pe bara de susţinere, am avut puterea să mă ridic pe un picior…

Şi nu-ţi bătea inima?

 Inima era vai de capul ei… Interesant a fost că era ediţia de 1 aprilie, aşa că am avut inspiraţia de a mă ridica şi de a spune: „E prima păcăleală de 1 aprilie!“.

Dar cum ţi-au venit cuvintele acelea în minte?

Te-aş minţi să spun că ştiu. N-am găsit altă soluţie. Punct. E foarte greu să descriu ce era înăuntrul meu, însă a fost un moment extrem de important care m-a remontat pe loc: am văzut reacţia la unison a 250 de oameni, publicul din sală, care în momentul în care m-am împiedicat şi-au îndreptat corpurile – unii şi braţele – către mine, într-un gest spontan de ajutor. 250 de oameni care fac asta în loc să chicotească pe la colţuri, cărora le simţi energia pozitivă pentru că vor să te ajute, e o senzaţie care te ajută să te regrupezi. Un sentiment pe care nu pot să ţi-l explic.

Şi te-ai uitat la înregistrare după aceea? Nu ţi-a fost greu să te uiţi la tine căzând?

 A doua zi râdeam deja. Nu mă ţine o veşnicie, sunt un om cu simţul umorului.

Cum ai învăţat să te protejezi de toate cazurile acelea triste din emisiune?

 N-am învăţat. M-ai văzut de multe ori cu lacrimi în ochi. N-am învăţat nici până astăzi.

Bine dar când te duceai acasă după emisiune, nu-ţi venea să stai să plângi?

Mai degrabă înainte de emisiune, pentru că aveam parte de o documentare foarte serioasă făcută de reporterii noştri de investigaţie şi eu ştiam mult mai mult despre oamenii pe care aveam să-i intervievez. Unele informaţii nu-mi permiteam să le spun public, pentru că ar fi însemnat să intru prea mult în intimitatea oamenilor, sau nu voiam să duc confesiunea până acolo unde urma să îi doară nepermis de mult. Eu mă îmbărbătam dinainte, „drama“ mea era acasă, când citeam poveştile lor cu ochii în lacrimi, de aceea aveam puterea de a fi mai stăpână pe mine în emisiune.

andreea marin tabu 2010 -2

Cred că e greu de trăit cu tine, profesional sau particular, dacă partenerul nu poate ţine acelaşi ritm alert…

 Sigur, nu e uşor… sau poate e invers, poate mie mi-e greu să trăiesc cu cineva care are un ritm prea lent. Lucrurile sunt reciproce. Oamenii au nevoie de potrivire, oricare ar fi această potrivire pe care o caută.

(…)

Pe parcursul conversaţiei noastre ai făcut câteva referiri la „schimbul de energie dintre oameni“, care este un lucru foarte fin, pe care-l simt mai ales artiştii. Sunt foarte puţini „civili“ care simt şi exploatează această energie. Eşti pasionată de aşa ceva?

E mult spus, dar am pe cineva foarte pasionat în familie, mama lui Ştefan, care e un om foarte citit şi rafinat. De la ea am învăţat să-mi cântăresc energia şi să citesc anumite lucruri care nu ştiam că mi se potrivesc.

Ştii ce e interesant? Ştii la ce te ajută? Poţi să simţi energia oamenilor cu care stai foarte mult, cu care construieşti. Toţi avem o anumită furie, un stres care îl poate împinge pe cel de alături departe de noi la un moment dat. Când eu simt asta, nu insist. Mă retrag şi aştept. E valabil în cuplu, în echipă, într-o prietenie… Poţi să spui acelaşi lucru cu aceleaşi vorbe în momente diferite şi să aibă efecte diferite. Mă ajută enorm înţelepciunea de a şti când şi cum să spun ceva.

Dar pentru asta îţi trebuie şi răbdare. Poate tu vrei să obţii acel lucru „acum“ şi e nevoie să laşi pentru altă dată.

Există un moment în viaţa mea în care eu am învăţat ce e răbdarea. S-a întâmplat când am urcat pe acoperişul Africii. Şansa de reuşită de a urca pe Kilimanjaro stă în înţelepciunea de a merge cu acelaşi ritm, susţinut, încet, timp de o săptămână, de la poale până în vârf, la aproape 6000 de metri altitudine. Nu poţi ajunge decât dacă îţi stabileşti un ritm care e al inimii tale şi al plămânilor tăi, respiraţia şi pasul trebuie să fie un întreg. Dacă încerci vitejii, dacă nerăbdarea e în bagajul tău, n-ai şanse de reuşită.

andreea marin tabu 2010 -1

Îţi aduci aminte ce ai făcut după ultima ta emisiune la tv?

 Nu mai ştiu exact, dar îmi amintesc o discuţie iniţiată de soţul meu. Ţin minte exact că eram la noi acasă pe terasă şi mi-a spus ceva ce nu am uitat: „Te admir că ai putut să renunţi într-un moment de vârf la munca ta la tv, ştiu că e mai bine pentru noi, ştiu că îţi doreai asta pentru copilul nostru, dar tot nu e o motivaţie suficient de puternică pentru mine, eu n-aş fi putut să o fac.“ Vorbea din perspectiva artistului care a stat 20 de ani pe scenă, iar aplauzele publicului sunt foarte importante pentru el. Pentru mine, însă, aplauzele astea nu sunt atât de importante, eu totuşi nu sunt un artist. Simţeam nevoia să am o altă viaţă, cu totul. Şi astăzi o am.

Da, dar un mare actor a spus odată că ar suferi în secunda în care n-ar mai fi celebru.

 Da, e echivalentul a ceea ce mi-a spus Ştefan, în fond. Dar pentru mine lucrurile astea nu sunt la fel de importante. Pentru că am fost învăţată cu mult înainte de a fi om de televiziune să fac o gramadă de lucruri, fără să aştept aplauze.

Apariţia în sine la tv pentru mine nu e foarte importantă. Demersul care m-a adus acolo e însă important. Eu am făcut o muncă punând pasiune şi asta m-a adus la notorietate, pentru că mi-am făcut bine treaba, a fost o urmare firească, nu un scop în sine.

Un artist îşi doreşte aplauze pentru că sunt parte integrantă din munca lui, sunt confirmarea muncii lui. Eu am însă parte de altfel de confirmări: campanii care salveze vieţi, schimbări de legi în bine sau mentalităţi pe termen lung. Şi sunt şi acestea aplauze, auzite doar de mine, pentru sufletul meu.

coperta-Andreea-Marin-790x1024

 

Leave a Comment


8 + one =

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!