Intr-o lume in care alergam tot mai mult dupa ambalaje, dupa prostii de forma fara fond, cand vreau sa ma reasez in matca, ma intorc la cartile sau inregistrarile cu oamenii care ma inspira.

Am avut privilegiul sa ma intalnesc in aceasta viata de cateva ori cu Maestrul Stefan Caltia, sa-l ascult vorbind despre calitate, valoare, autenticitate. Cand scriu aici “calitate, valoare, autenticitate” mi se pare ca nu stiu sa pun in cuvintele acestea energia pe care o contin cand sunt rostite de Maestru. Daca l-ati ascultat vreodata vorbind despre frumusete, traditie si ce-i romanesc, stiti ce spun: timpul se dilata – intre cuvintele din fraza pare ca incap multe alte povesti care sunt nerostite, dar le simti cu toata fiinta ta.

Maestrul Stefan Caltia a avut anul trecut o expozitie – Obiecte Graitoare- la Muzeul Colectiilor de Arta, expozitie care are si o carte cu o parte mica, dar importanta din lumea lui Stefan Caltia.

Cartea a aparut la editura Curtea Veche, o puteti cumpara de aici.

Pentru aceasta duminica, pentru linistea noastra a fiecaruia, iata cateva mini povesti spuse de maestrul Stefan Caltia din una dintre conversatiile noastre pe care le pretuiesc foarte foarte mult.

 (foto Eduard Enea)

Despre Bucurestiul de alta data si ce ar trebui sa invatam din trecut

Stefan Caltia: Bucurestiul a fost buna parte case boieresti cu gradini foarte mari. Boierul construia si o biserica si s-au facut si mahalalele si cartierele si tot. Sigur, a existat un mic nucleu acolo unde-i Curtea Domneasca, dar nu a fost un oras de tip medieval cu ziduri. Mai mult erau cetatile si orasele intarite, erau Curtea de Arges, Targoviste, zonele de sub munte. Dar cand devenim vasali totali, sa zic asa, Imperiului Otoman, se muta capitala aici de la Dunare de unde erau turcii pana la Bucuresti si in cateva ore veneau si mazileau pe boieri si pe domnitori.

Cea mai veche casa de locuit din Bucuresti, casa de pe Spatarului 22 (nota mea: in casa principala este acum Muzeul Theodor Pallady), e cumparata de la o familie de armeni, se presupune chiar un spatar, un functionar inalt domnesc… Tot ce vedeti in jur, aici unde este si atelierul si casa mea, e construit pe pamantul acestei case! Casa era aici si avea gradina pana la Corbeni, pana in Mosilor, pana in Strada Latina era gradina lor. Pe gradina aia erau acareturi, grajduri, case pentru oameni, cum era randuita vremea. Incet incet, terenul se vinde, ultimul care cumpara sunt eu si raman spre fericirea mea inconjurat de lucrul asta. Am in fata cea mai frumoasa casa de locuit din Bucuresti.

Da, vorbesc despre casa mea si despre cateva lucruri care vorbesc si despre sansa mea de a fi langa cineva care are un teribil simt al frumosului. Vorbesc de sotia mea! Gradina de aici, ca la un moment dat a devenit asa un fel de obsesie pentru mine sa atrag atentia “vai, ce gradina”…

“E extraordinar de bine sa ai langa tine o lume din care poti sa te hranesti si pentru profesia ta!”

Stefan Caltia: Mereu mi se spune “ce gradina frumoasa aveti!” Pentru ca ea este ingrijita de sotia mea. Atelierul asta a fost gandit de ea…

Ea e arhitect. Ea a facut proiectul. Sigur ca suntem impreuna si multe din lucruri le simtim foarte apropiate unele de altele, dar si eu ca orice artist am un mod de a observa si de a lua repede din jurul lui tot ceea ce el ar putea prelucra mai departe.

Buna parte din materialul pe care eu il daruiesc mai departe sunt semne si lucruri luate din documentatia arhitectei din ceea ce ea face.

Acum multi ani eram la Fondul Plastic, fusesem ales de colegi acolo presedinte si pe vremea aia sursa noastra, a casei, de venit era sotia mea care facea rochii.

Cand aducea ea rochii toate doamnele se duceau sa vada. Intr-adevar erau superbe! Am auzit urmatoarele din intamplare: “Cred ca domnul Calita ii alege culorile si de- aia sunt asa”.

Am ramas blocat pentru ca eu exact in atelier aveam o lucrare pe care o vazusem pe o rochie facuta de ea si incepusem o fac in felul meu!

In timp sotia mea s-a lasat de rochii, dar eu le pictez in continuare… Acum probabil lumea zice uite doamna Caltia face ca domnul (rade) dar nu asta e important. Vreau sa spun insa ca e extraordinar de bine sa ai langa tine o lume din care poti sa te hranesti si pentru profesia ta!

 Casa cu tavanul pictat de Luchian

Stefan Caltia: Intr-o zi, la plimbarea mea de dimineata, vin incoace langa Nicolesti si, langa o casuta din asta pe colt, foarte frumoasa (pe geam -din cand in cand- vedeam ca plafonul era pictat in casa), vad ca dau oamenii tabla jos.

Si zic: ce faceti?

Era sambata dimineata… Ei zic: ”schimbam tabla”.

Vin acasa, stau linistit si pe la 3-4 dupa-masa, nora mea si cu baiatul care e istoric vin si spun: “ai vazut ca darama casa de langa?” Si zic “cum sa o darame? Schimba…”

“Nuu zice, e un buldozer care da…”

Mergem sa vedem, incep sa tip, nimeni nu te baga in seama chiar ala care trebuia se facea ca nu ne aude.

Copiii au relatiile lor pe internet, incep sa se agite, apare Nicusor Dan cu toata echipa lui, nimic! Scandalul si mai mare… Tinerii intra in asa si apare si ceva politie, nu mai stiu povestea exact in detaliu, pana la urma duminica dimineata reusesc sa opreasca darmarea, dar 90% din casa e la pamant!

Usi trantite, tot. Si-atunci Matei (nota mea, fiul maestrului) ia de acolo o usa. Usa pe care ati vazut-o in expozitie, am adus-o aici, nu am mai avut unde sa o punem si am dus-o la tara, acum e adusa de la tara e pachet. Eu nu o folosesc. Nu am cum.

Poate cineva isi inchipuia ca eu am luat usa sa o pun la casa mea de la tara. Am luat-o ca nu am putut sa o las sa o sfarame, sa o bage pe foc. Adica nu am luat-o eu, a luat-o Matei. Si acum cand am reasamblat usa, un mester care ne-a ajutat cu ea a zis “dar asa ceva… ce lemnarie, ce imbinari..” lucruri de meserias! Si mi-a atras atentia asupra unui detaliu extraordinar: balamaua. Acea usa de la 1800 si ceva care atunci cand o deschizi se ridica si cand trece peste covor. Cand o inchizi cade jos.

Si povestesc unii altii ca pictura pe care o vedeam pe geam in acea casa era facuta de Luchian. El mai are niste case in cartier. Una o stiu, unde a fost clubul de sah, nu stiu ce e acum. A restaurat-o un coleg de al meu, o pictura de Luchian.

In spatiul respectiv al casei de la care am salvat usa, pentru ca pana la urma scandalul a ajuns atat de mare incat lucrarile au fost oprite, zidul acela ce-a mai ramas, nu l-au darmat si dupa ce lucrurile au trecut, au trecut, au trecut, au ridicat un bloc cu 9 etaje si au incasat zidul ala ca si cum facem noi o poveste. Cel putin in sectorul asta s-au daramat si s-au stricat si s-au lasat spre a se strica atatea lucruri vechi incat …nu stiu cum sa spun… lucrurile noi care s-au cladit in sectorul 2 nu ajung la valoarea lucrurilor pe care le-au stricat!

Vedeti eu traiesc o drama. Acum am inceput sa imi dau seama. Au venit oameni care au cumparat lucrari de la mine, oameni care au luat lucrari si s-au dus cu ele; le-am povestit cum va povestesc si dvs de traditii pentru ca oamenii astia erau oameni care faceau afaceri si care au darmat si au construit pentru bani… Iar lucrarile mele sunt acum in casele lor. Am fost prost. Asta e.

Stiti ce se intampla? Eu nu am colectionat!

Dar cand trec pe langa un lucru am doua stari. Una: ca imi place de el si imi place sa fie langa mine. Si al doilea lucru, care e si ca o spaima zic mai “dar daca nu il ridic, nu mai e. Si poate vine si altcineva care ar vrea sa il vada, hai sa il ingrijesc eu!”  Multe dintre obiecte sunt pentru a le ingriji, pentru a le ocroti.

De cand m-am mutat aici in cartier strazile erau pavate cu piatra. Iar strazile astea, mai ales dupa ce trece ploaia peste ele, au o culoare speciala, superba, sunt extraodinar de frumoase. Incet, incet am constatat ca ele dispar. Si atunci de cate ori se facea o constructie, o lucrare si aparea cate o piatra pe care o stiam, ma duceam cu roaba si-i intrebam pe muncitori.

• Ce faceti cu piatra asta
• Pai o incarcam in camion si o aruncam la groapa.

Umpleam o roaba de pietre. Si pe aleea mea cand o sa mergeti, o sa vedeti pietre din tot cartierul. Unele sunt negre dreptunghiulare, exatraordinar de frumoase.

Lucrul care ma mai linisteste, un fel de liniste disperata, este ca am vazut ca atunci cand se dezlipeste asfaltul, pietrele vechi raman curate… Asa ca visez la o bogatie a tarii si a acestei generatii care va decoji acest asfalt penibil, ca o coaja de buba urata, si vor scoate la iveala pietrele.

Mai mult decat atat, undeva spre Piata Gemeni, cand s-a dat la o parte asfaltul s-a descoperit ca toata strada e pavata cu bucati de stejar, batute cap in cap.

Lucrurile bune se trag asa modest deoparte cateodata si asteapta vremuri bune pentru a reveni la suprafata.

Romanescul autentic intre betoane si razbunarea copiilor

Stefan Caltia: Da… in Tineretului intre betoane poate fi autenticitate. S-au scris poezii, au fost poeti ai orasului, teribili. Deci poti vorbi despre locul ala! Pentru ca tu, important e ce crezi si cum ti-l asumi. Dar ma faceti sa imi aduc aminte ca am fost profesor o vreme in Sercaia si era un copil problema.

O poveste intreaga cu acest copil, traia pe langa o ferma… A trait intr-o promiscuitate, nu stiti ce inseamna un dormitor intr-o ferma. A ramas de nu stiu cate ori repetent, dar l-am intuit era totusi inteligent. Intr-o zi ma deranjeaza la clasa si il dau afara. Era o banca asa langa un perete pe colidor si i-am zis ”aici sa stai” si la un moment dat zic  – ala précis a plecat de acolo. Am iesit sa vad daca a plecat de acolo si am vazut ca a bagat ceva in sertarul de la banca, m-am facut ca nu vad.

Gata a venit pauza, am plecat si i-am scos pe toti afara si pe el repede si m-am dus sa vad ce era. Scrisese o poezie. Un copil ramas de doua ori repetent, scrisese o poezie despre pata din fata peretelui. Era o pata in fata lui si ce vede el in pata aia! Ceva demn de o poezie!!!!

Copilul asta s-a razbunat pe mine ca l-am salvat. Ma iubea dar s-a razbunat pe mine in felul urmator mi-a zis: “domn’  profesor, mi-ati zis ca atunci cand infloresc brandusele pe valea aia, sa va duc”

“Da, mai Ilie! Uite, dupa ce termin cu clasa vin, unde te gasesc?”

“Pai ma gasiti cu caii ca-I pazesc…”

Si ma duc dupa ore, el cu caii, ma vede si zice “dar mergem calare!”

“Mai Ilie, eu am fost calare, dar nu stiu sa calaresc, pune-ma si tu pe mine pe o gloaba.”

Ce insemna sa calarim? Nu aveam capastru. I-am bagat calului o sfoara in gura tineam de aia cat de cat sa il strunesti, am urcat pe cal am pasit asa, am trecut linistit peste pod si cand am ajuns, a pocnit o data din bici si caii sunt ca oile… au luat-o la fuga. Si ma tineam de cal cand pe fundul calului cand asa… Si eu tipam si Ilie radea!

In fine, nu am cazut, am ajuns intr-un loc intr-o vale plina de branduse! Cobor, nu mai puteam de sale nici sa imi adun picioarele, imi venea sa il omor. El statea se uita asa la mine fix si ma aplec sa rup o floare si zice

“Nu! De pe valea asta nimeni nu rupe o floare decat daca ii dau eu voie!”

“Bine, mai Ilie, nu ti-e rusine ce ai facut cu mine, cred ca toate unguroaicele m-au auzit.”

Si am venit pe jos acasa. Asta a fost…

(sa va cumparati cartea Obiecte Graitoare – Stefan Caltia, vorbeste despre o lume la care avem nevoie sa ne intoarcem cat mai des ca sa ne amintim ritmul corect al vietii. In plus cartea e continuarea minunata a multor lucruri facute cu substanta si talc in timpul expozitiei. Am scris despre ele la vremea expozitiei si mai cred si acum ca atelierele pentru copii si serile minunate de discutie din perioada expozitiei au insemnat mult pentru copii, tineri si cei care isi cauta radacinile emotionale)