Author : Cristina Bazavan

New York – ziua 4

Abia acum am inteles de ce SATC e mai presus de orice despre New York. Tot ceea ce apare in film, exista in realitate. Cu o singura exceptie, despre care va povestesc un pic mai incolo. Tot mai incolo si despre una dintre cele mai mari greseli din istoria serialelor de televiziune, pe care o gasiti in SATC.
La 7 seara, imbracate in haine elegante, ne-am pornit in turul cu limuzina prin New York la locatiile de filmare din serial.

Am plecat din fata de la Platza Hotel, de linga Central Park ( la o aruncatura de batz de unde locuiam noi) pe Fifth Avenue.
In fata la Platza s-a filmat secventa in care Carrie afla ca Big s-a logodit cu Natasha. Exact in locul in care stam noi erau amplasate camerele de filmare. In interior, in holul hotelului, au fost filmate doua secvente din doua episoade diferite (ma iertati am tinut minte doar una: cea in care Samantha il agata pe un mosulet care sta la masa cu Donald Trump)

Ni se spune si o poveste amuzanta din culise: cum peste week end nu se lucra la serial, iar hotelul era inchiriat pentru 10 zile consecutive, unul dintre camerameni a ales sa-si petreaca un week end romantic cu sotia in apartamentul matrimonial. Doar ca luni, acest apartament era obiectul uneia dintre secventele care urmau filmate, asa ca recuziterii au venit duminica sa mai aranjeze citeva lucruri. Asa au descoperit ca operatorul se descurca bine la capitolul … sex. Mergem mai departe pe Fifth Avenue (o strada cu magazine muzeu – gen Dior, Chanel, Cartier) si aflam ca intr-unul dintre magazine (care e de decoratiuni interioare) la parter, s-a filmat secventa in care cele patru fete sunt intr-un magazine de parfumuri, iar Carrie le povesteste despre intilnirea cu rusul Petrovski.
Si-aici vine o povestire amuzanta: Initial in scenariu erau mentionate branduri de parfumuri, dar in ceea ce s-a vzt in final pe ecran s-au auzit doar esente d parfum gen “paciuli” sau “levantzica”. Motivul? Producatorii au trebuit sa ceara acordul brandurilor respective pentru a le mentiona numele in film, iar casele producatoare de parfum s-au temut sa apara intr-o asociere care risca sa fie (si) sarcastica. Asta pentru ca in primul sezon cind a fost mentionata o geanta de firma intr-un context ironic, au scazut fulminant vinzarile brandului respectiv. Partea proasta e ca PR-ul companiei care si-a dat acordul ca geanta sa fie mentionata in film, si-a pierdut locul de munca. Si la 10 ani distanta de la incident nu si-a gasit inca un alt job in PR.
Putin mai sus pe Fifth Avenue e Public Library care apare in SATC – THE MOVIE drept locul in care trebuie sa aiba loc casatoria dintre Carrie si Mr Big ( ce se intimpla descoperiti singure la cinematograf (povestea locatiilor de filmare continua in curind)

1281

Sex and The City – THE MOVIE

Vedem filmul la BAM Rose Cinema si tot ceea ce stim e adresa care se termina cu Brooklyn si ca e in interiorul Academiei de muzica din Brooklyn.
Ne imbracam frumos, chemam taxiul la hotel si ne indreptam catre cinematograf.
Taximetristul explodeaza cind vede adresa (i-am dat-o scrisa pe o hirtiutza ca sa fim sigure ca a inteles unde trebuie sa ne duca) si ne spune ca vineri seara e ingrozitor de greu sa traverseze tot Manhattan-ul

Trec 20 de minute, suntem blocate in traffic si ni se pare ca nu mai ajungem
Dupa inca 20 de minute indraznesc sa-l intreb pe sofer cam cit mai avem. “nu v-am spus ca traversam greu Manhattanul la ora asta?! Nu stiu cit o sa dureze”. Deja imi fac speech pentru intrarea la sala de proiectie pentru ca ni se atrasese atentia ca nu trebuie sa intirziem, ba chiar sa fim cu o jumatate de ora inainte de inceperea filmului. Ma gindesc ca as putea sa-i impresionez pe cei de la intrare cum ca suntem din Romania, ca n-am stiut sa apreciem distanta etc etc
In cele din urma soferul se mai destinde, vorbim despre politica, ii dau bani romanesti epnrtu ca e colectionar si ajungem la sala dupa ora si un sfert de calatorie, cu 10 minute inainte de proiectia filmului. Intram in posesia locului, abia daca avem timp sa luam un suc si ajungem intr-o sala plina de tineri cool care urla, tipa si se amuza la orice reclama de pe ecran.
Cind incepe filmul totul se transforma intr-un comentariu liber si amuzant, dar de foarte mult bun simt. Diferenta intre publicul nostru si tinerii din sala respectiva era imensa cind vine vorba de umor si bun simt (si, din pacate, nu era in favoarea publiului cu care eram obisnuite in romania.

Despre film nu va spun prea multe info ca sa va bucurati de subiect. Am scris o cronica pentru Cotidianul si mai puteti ghici cite ceva pe acolo

1065

New York – ziua 3

Dimineata decidem sa facem turul orasului, intr-un bus supraetajat, descoperit; un tur pentru turisti.
Incepem de linga Times Square, trecem pe linga Parson’s din nou, ni se spune ca locul pe care-l vedem e considerat inima modei din NY. In stinga e MTV sediul central, in dreapta birourile Paramount, iar o strada mai jos, birourile HBO.
Trecem si pe linga Actors Studio- celebra scoala de actorie infiintata de Elia Kazan la sf anilor ’40. Brando, Pacino sau Monroe sunt doar citeva numele care au fsot scrise pe diplomele de absolvire de la Actors Studio.
Putin mai jos vedem blocul in forma de pana care apare in SpiderMan si in Friends.

In Greenwich village (partea sudica a Manhattanului) incepem sa ne simtim ca acasa. Au disparut cladirile uriase, totul e cochet si foarte european. Incepe sa se vada soarele ( in Times Square e tot timpul intuneric pentru ca zgriie norii nu laa sa treaca soarele) si ghidul ne spune ca e cel mai scump cartier si ca printre locatari se afla Robert de Niro, Julianne Moore sau Uma Thurman. Mai adaug eu, ca ma informasem inainte, ca pe lista faimosilor locatari ai acestui cartier se mai afla editorul sef de la Vogue, Anna Wintour, si fata lui George Bush.

Bloculetele sunt cu scari la ferestre, cum suntem noi obisnuite din serialul Friends.
Aflam ca Bob Dylan a fost atit de incitat de cartier incit si-a fct aici studioul de inregistrari si, din povestile citite deja, stiu ca acest cartier e present in scrieri semnate de Kerouac sau Burroughs.

E dragoste la prima vedere cu cartierul si imi propun cu Ramona sa revenim sa simtim un pic din viata de noapte care pare a fi foarte cozy si boema.

Trecem apoi prin Soho si China Town, vedem in viteza Brooklyn Bridge pe care Andreea isi doreste sa-l fotografieze seara si, dupa 2 ore de plimbat cu autobuzul, decidem sa abandonam turul ca san e pregatim pentru film.

1037

New York – ziua 2

Oprire la Starbucks in drum spre Fashion Institute of Technology.
Cum Institutul nu e foarte departe de noi (apropo, stam la doi pasi de Times Square) parcurgem distanta pe jos.
Pe drum intilnim un outdoor imens cu reclama filmului, asa ca fetele se pozeaza cu el.
Trecem pe linga Parson Institute ( o faimoasa scoala de design care are si sectie de fashion) si pe linga Madison Square Garden. E ziua in care elevii de colegiu au “serbarea de sfirsit de an”, asa ca in fata la Madison Square Garden sunt familii peste familii, tineri in robe, camere de filmat sau de fotografiat.
La Fashion Instutute of Technology vrem sa vedem Arbiters of style (Women at the Forefront of Fashion) o expo cu rochiile preferate ale celor mai faimoase femei din lumea modei ( de la muze ale designerilor pina la editori de moda de la cele mai mari reviste din lume.
Ajungem prea devreme (expo se deschide la 12) asa ca ne consumam timpul cu …shopping.
La doi pasi de noi e Macy’s.
Expozitia are citeva piese, dar absolut minunate. Printre ele prima creatie Diane von Furstenberg si una dintre primele rochii semnate de Rei Kawakubo pentru Comme de Garcons. Despre expozitie, in curind pe larg in revista.
Dupa amiaza e pentru shopping. Andrea si Vivi aleg Gap, Macy’s, H&M, Ramona se imprieteneste cu Macintosh, iar eu trec repede peste astea si ma opresc la Border’s. Plec cu citeva kg mai grea. In carti.
Seara fetele aleg Planet Hollywood, eu merg la o intilnire cu directoarea Institului Cultural Roman, Corina Suteu, si ajutoarele sale minunate, Cristi Neagoe si Stefania Ferchedau. Ii felicit pentru munca lor si le mai spun o data ca articolul de 6(!!!)pagini din The new york times despre filmul romanesc si Romania, mi se pare uan ditre cele mai mari realizari ale ultimilor ani. Ei sunt modesti si prefera sa vorbeasca mai mult despre ce nu le-a iesit inca. (in curind si despre ei in tabu)
Ziua 3 are in plan prima intilnire cu Sex &The City. FILMUL

1100
copiii_dislexici__un_tabu_pentru___nv______m__ntul__nostrum_9a6dce3Copiii dislexici, un tabu pentru invatamintul din Romania

Copiii dislexici, un tabu pentru invatamintul din Romania

Dacă Tom Cruise, Leonardo Da Vinci, Pablo Picasso, Thomas Edison sau Winston Churchill ar fi învăţat În România, ar fi fost consideraţi persoane cu retard şi fie ar fi promovat cu greu, fie ar fi fost trimişi la şcoli pentru copiii cu deficienţe mentale. În biografia fiecăruia dintre cei de mai sus este menţionată dificultatea de a învăţa să scrie şi să citească, iar asta poartă numele dislexie. E una dintre cele mai răspândite dizabilităţi la nivelul copiilor din lumea întreagă, dar în România nu există decât o şcoală în care copiii dislexici pot învăţa cum să-şi poarte deficienţa toată viaţa.
tabu,iunie 2008

Până în clasa a VI-a credeam că sunt prost. Nu puteam să citesc aşa cum o făceau ceilalţi colegi ai mei. Mă simţeam nepriceput, slab. În clasa I şi a II-a nu m-am înţeles cu colegii; ei ştiau să citească şi pentru că eu n-am putut să citesc corect, nu mai vorbeau cu mine. Şi nu-mi plăcea să mă duc la şcoală.” Îmaginaţi-vă că literele pe care le parcurgeţi în această pagină nu mai au nicio semnificaţie. Ca şi cum aţi parcurge un text în limba chineză; vedeţi literele, dar puse una lângă alta, înşiruirea nu capătă niciun înţeles pentru voi.

Şi oricât de mult aţi repeta acele litere, oricât de mult v-aţi strădui să le memoraţi, ele nu au nicio semnificaţie. Acum gândiţi-vă că trăiţi toate astea la 7 ani şi-aveţi presiunea părinţilor care vă pun să vă faceţi lecţiile tot mai multe ore şi cred că sunteţi leneşă şi neatentă şi de aceea nu reuşiţi să citiţi; şi-aveţi presiunea învăţătoarei care ştie că dacă insistă va obţine rezultate mai bune.
Vă puteţi imagina cam care ar fi reacţiile voastre?

Lehel, băiatul care rosteşte incredibil de firesc „mă credeam prost“, are 16 ani şi un coeficient de inteligenţă superioară, este cel mai bun din clasa lui, dar până a ajuns să fie diagnosticat cu dislexie, şcoala a fost un iad pentru el: fugea de acasă, se bătea cu toţi colegii, era extrem de agresiv şi părea inadaptat la viaţa socială. Denumită pentru prima dată în 1887, dislexia este o disfuncţie neuronală care duce la o procesare diferită a citirii şi scrierii de către creier, dar nu este o disfuncţie intelectuală. Ea poate apărea atât la persoanele cu un coeficient de inteligenţă sub medie, cât şi la cei cu coeficient de inteligenţă foarte mare.

Nu este o deficienţă care se vindecă, însă efectele ei pot fi compensate cu alte mijloace de învăţare. La nivel mondial una din 10 persoane întâmpină difficultăţi de citire şi scriere în procesul de învăţare, iar dintre acestea între 3-5% sunt cele care suferă de dislexie. Să ne întoarcem la exerciţiul de imaginaţie în care sunteţi perso- najul principal. Imaginaţi-vă că nu puteţi citi la fel de cursiv şi de repede ca oricare alt coleg al dvs., nu puteţi scrie la fel de corect, dar înţelegeţi tot ceea ce vi se predă şi aveţi răspunsuri la întrebările care vin pe cale orală. Cu sistemul de învăţământ pe care-l avem, care se bazează pe învăţare prin citire/memorare şi evaluare în scris (lucrări de control, teze) credeţi că aţi avea şanse să vi se recunoască cunoştinţele la adevărata lor valoare?

În România există o singură şcoală care acordă asistenţă specia-lizată copiilor dislexici, în formă de clase inclusive, Gimnaziul Nicolae Bălcescu de la Târgu Mureş, un proiect iniţiat acum 9 ani de profesoara Erzsebet Gagyi. Aici se învaţă alfabetul după o metodă diferită de cea pentru şcolile clasice, una logopedică prin care se asociază litera şi sunetul cu mişcarea buzelor, iar unul din principiile de bază este atmosfera pozitivă, prietenoasă. În plus, pentru că dislexicii confundă literele care au forme grafice asemănătoare (de ex. b şi d) sau forme sonore asemănătoare (de ex. v şi f), literele respective se învaţă la distanţe foarte mari şi după repetări susţinute.

În clasa I , special pentru copiii dislexici, din Gimnaziul Nicolae Bălcescu de la Târgu Mureş sunt 10 copii. Pe fiecare bancă, în partea stângă, e câte o inimioară. „Au probleme cu orientarea în spaţiu şi-n timp, aşa că marcăm stânga pe bancă pentru ca să ştie de unde trebuie să înceapă să citească”, spune Eva Demeter, învăţătoarea clasei, dar şi formator al cadrelor didactice din Tg Mureş în tematica dislexici. Cu un program gândit de mai mulţi logopezi, dar a cărui inimă e logopedul Eva Bartok, în Târgu Mureş sunt testaţi încă din grădiniţă copiii predispuşi spre dislexie, iar asta elimină o parte din chinul părinţilor, dar şi din trauma copilului care merge pentru prima dată la şcoală şi se trezeşte faţă în faţă cu un sistem care nu-l înţelege.

„Este un efort cumplit pe care-l fac copiii dislexici ca să înceapă să citească şi au nevoie de ajutor specializat, nu doar în familie, ci şi la şcoală. Şi e important, pentru încrederea în sine, pentru ca în primii ani de şcoală să fie apropiaţi de alţi copii care au aceeaşi deficienţă ca să le fie mai uşor. Unii copiii dislexici pot devini chiar antisociali foarte repede.

Le e foarte uşor să înţeleagă că, la nivelul citirii şi scrierii, ei nu pot face ce fac ceilalţi care sunt chiar mai mici, şi prin urmare se cred inferiori, se tem de comparaţie, se retrag sau, în unele cazuri, refuză să se mai integreze grupului”, explică Eva Bartok, logopedul coordonator al şcolii din Târgu Mureş, dar care îi ajută necondiţionat pe toţi părinţii care ajung la ea, din orice altă localitate.

Într-un oraş ca Târgu Mureş cu puţin peste 200.000 de locuitori sunt aproape 120 de copii depistaţi cu dislexie în grade mai accentuate sau mai lejere. La nivel naţional nu există însă nicio statistică, dar urmând o banală regulă de trei simplă, am putea aproxima că în acest moment undeva în ţară sunt cel puţin 12.000 de copii dintre care mulţi sunt diagnosticaţi greşit şi care sunt traumatizaţi de un tratament incorect la şcoală şi acasă. „Întâi a trebuit să ne obişnuim şi noi cu ideea că e ceva care nu depinde de voinţa copilului nostru. Pentru că am greşit şi noi faţă de ea, în clasele I şi a II-a, aveam impresia că nu-şi dă ea toată silinţa să fie atentă la ore, că e leneşă. Ajutând-o mereu, susţinut, am văzut însă că nu evolua, aşa că ne-am zis că e o altă problemă”, povesteşte Mihaela Alexa, mama Ştefaniei, o fetiţă de 10 ani care are dislexie. Pentru că e din Botoşani, Mihaela s-a aflat în afara sistemului creat la Târgu Mureş şi a avut nevoie de doi ani de vizite la medici până ce fetiţa ei a fost diagnosticată corect.

Mai multe despre dislexie puteti citi aici…

Doi ani în care Ştefania a trecut prin agresiuni la şcoală (învăţătoarea vedea că fetiţa e isteaţă, dar nu înţelegea de ce nu performează la citit), printr-o perioadă în care nu mai vorbea nici acasă, nici la şcoală, prin terapii cu psihologi şi prin zeci de vizite la tot felul de medici care au diagnosticat-o de la autism până la orice altceva. „Copilul a suferit enorm. Dar e o fetiţă foarte luptătoare şi când colegii o respingeau la şcoală, ea persevera să se joace cu ei,” îşi aminteşte mama. Pentru o vreme, Ştefania a parcurs de trei ori pe săptămână drumul de la Botoşani la Iaşi ca să urmeze un program de terapie cu un logoped, pentru că în oraşul ei nu se află nimeni specializat care să o poată ajuta.

Un program îngrozitor de obositor pentru că în acelaşi timp copilul a mers la şcoală, în sistemul normal de învăţământ. În cazul ei, mama extrem de ambiţioasă şi de luptătoare – a mişcat munţii din loc, iar acum Ştefania este la o şcoală normală, chiar dacă urmează acasă, în paralel, terapii cu logopezi. Însă actuala lege a învăţământului din România nu le acordă nicio facilitate şi niciun drept acestor copii care au nevoi speciale. În Anglia, de exemplu, copiii dislexici au facilităţi şcolare care pleacă de la metoda de învăţat până la cea de evaluare care e mai mult orală şi astfel, copiii pot parcurge întregul sistem de învăţământ şi se pot califica pentru orice muncă. Lehel, băiatul de 16 ani din Târgu Mureş vrea să se facă şofer.

Cu coeficientul lui de inteligenţă ar putea să urmeze orice şcoală, dar sistemul din România nu-l susţine foarte mult. La şase ani de la diagnosticarea lui corectă, Lehel crede că „cititul e o artă, chiar şi pentru unul ca mine” şi, deşi e un efort uriaş pentru el, citeşte întâmplări despre războaie şi se amuză cu Harry Potter.

„Nu citesc foarte multe cărţi. Dar mi se mai întâmplă când citesc să-mi imaginez ceea ce se petrece în carte. Citesc că bate vântul şi eu simt cum bate, pe piele,” spune Lehel cu entuziasm despre lumea pe care a descoperit-o chiar dacă nu poate citi decât 5-6 pagini pe zi.

„El nu are o problemă cu înţelegerea, dar sunt copii care nici nu înţeleg. Simptomele pot să fie diferite; fie că citeşte mai lent sau cu greşeli, fie că înlocuieşte literele sau nu înţelege ceea ce citeşte. El înţelege, dar citeşte mai lent şi a confundat literele. Dar nu poţi generaliza, este foarte greu pentru că nu sunt doi copii la fel”, explică Eva Bartok. „Cel mai greu a fost să înţelegem cum vede ea lucrurile, îşi aminteşte Mihaela. Am scris pe toate forumurile medicale, am descoperit alte persoane dislexice care, fiind adulte, ştiu să explice mai mult şi mai în detaliu decât o poate face Ştefania. De exemplu, o doamnă care locuieşte în Anglia mi-a spus că nu are nicio explicaţie de ce nici acum nu poate citi un ceas rotund, în timp ce un ceas pătrat nu-i pune nicio problemă.”

La nivel internaţional, dislexia nu mai e de foarte multă vreme un moft folosit drept scuză de părinţii copiilor leneşi. În România e încă un subiect tabu, iar micuţii care ajung în şcoli se confruntă cu probleme care le schimbă grav comportamentul şi îi transformă în inadaptaţi. La Târgu Mureş însuşirea citit scrisului se face în limba maghiară pentru că metoda de învăţământ adoptată a fost inventată de un logoped maghiar (Meixner), iar inspectorul şcolar Reka Fejes se străduieşte de câţiva ani să iniţieze clase în limba romånă, sprijinind traducerea şi adaptarea manualelor după care se învaţă acum. Logopezii şi profesorii din şcoală au creat Asociaţia Română pentru Copii Dislexici, prin care au început să mediatizeze simptomele dislexiei pentru a-i ajuta pe părinţi să identifice cât mai repede problemele copiilor lor.

Însă când ieşi din Târgu Mureş, în multe locuri nu mai există nici măcar aceste soluţii compensatorii pentru copiii dislexici. Părinţii cu copii dislexici (diagnosticaţi corect sau nu) trăiesc un coşmar de nedescris pentru că statul nu le oferă nicio soluţie pentru adaptarea copiilor la viaţa socială (şi vorbim în multe cazuri despre copii cu coeficient de inteligenţă peste medie). Dar, în lipsa unei legislaţii adecvate, una dintre soluţii pentru evitarea traumelor copilului e observarea atentă a acestuia, identificarea simptomelor şi îndrumarea părinţilor către o testare specializată.

„M-am acceptat aşa cum sunt“ mi-a spus Lehel uitându-se în ochii mei fără nicio teamă. Pentru asta a fost însă nevoie de patru ani de muncă infernală din partea Evei Bartok, a familiei şi a pedagogilor din şcoală, şi cei mai mulţi dintre copiii dislexici din România nu au avut norocul acesta.

6676

New York – ziua 1

 Ziua 1 – sosirea.
Drumul 2 ore pina la Roma, alte 10 pina la New York.
Pentru mine a insemnat 3 filme si o carte, pentru Viviana lectii pentru licenta (Umberto Ecco in italiana), Ramona si Andreea au ales revistele si filmele.
La Vama un domn simpatic mi-a spus ca el nu se uita nicioadta la Sex And The City cind era la HBO si ca e din gerenatia Indiana Jones. Constatam ca suntem din aceeasi generatie, dupa ce studiaza pasaportul, si Ramonei ii face cadou o bombonica (pentru ca a fost ziua ei saptamina trecuta) si Vivianei la fel (pentru ca e fericita cistigatore a concursului).

La iesire Limuzina: sampanie, muzica si sucitul gitului pe ferestre.
Am ajuns la hotel la aproape 20 de ore de la plecarea noastra de acasa, dar nimeni n-a ramas in camera. Am vazut New York-ul de pe Empire State Building ( stiti voi acolo unde s-au filmat Love Affair, Nopti Albe la Seattle etc) si-am constatat ca la etajul 86 este ingrozitor de frig.

Ziua 2 e dedicata unei expozitii cu cele mai influente femei din lumea modei ( de la editori de reviste pina la designeri si muze) si…. shoppingului.
Fotografii si detalii mai tirziu.

1263

Sex and The city în direct de la New York

Suntem 4 fete. Mergem la New York şi suntem printre primele care vor vedea Sex and The City, filmul.

În plus, mergem pe urmele lui Carrie Bradshaw prin NY, şi căutăm casa, cluburile şi magazinele preferate. şi-ţi povestim şi ţie, în fiecare zi prin ce aventuri trecem.

Vino pe tabu.ro şi afli cum arată New York-ul la premiera celui mai aşteptat film al anului, dar şi detalii inedite despre filmul care a schimbat mentalităţile femeilor din lumea întreagă.

Aaaa, mergem şi la shopping. Şi povestim şi despre asta:)

Iată cele patru fete care pleacă la New York şi ale căror aventuri le vei afla în zilele următoare.

Viviana este câştigătoarea concursului Cu Rexona şi Tabu vezi SATC la New York. E studentă la Litere şi a ales să meargă la New York cu Andreea, cea mai bună prietenă a ei.

Andreea e şi ea studentă la Litere şi este cea care a cumpărat revista Tabu cu concursul, invintând-o pe Viviana să răspundă la el.

Ramona Bloju este reprezentanta Unilever, partenerul nostru pentru acest concurs.

Cristina Bazavan este redactor şef Tabu şi este cea care va ţine jurnalul călătoriei.

Din 28 mai până pe 1 iunie, cu tabu.ro afli Totul despre sex, de la New York.

726
marie jean ionMarie Jeanne Ion-la un an de la rapirea din Irak

Marie Jeanne Ion-la un an de la rapirea din Irak

Din martie trecut e una dintre cele mai cunoscute românce. A fost cea mai mediatizata dintre cei trei jurnalisti rapiti, nu pentru ca era femeie, ci pentru ca tatal ei avea coloratura politica. S-au scris despre ea mii de pagini, dar nimeni n-a intrebat-o cum s-a schimbat dupa o asemenea experienta.
La un an de la evenimentele din Irak, Marie Jeanne Ion vorbeste in exclusivitate pentru Tabu, despre cât de mult i s-a schimbat viata dupa intâlnirea cu mujahedinii.

tabu: Cum te-a afectat aceasta experienta?

Marie Jeanne Ion: Cine mi-a fost prieten, mi-a ramas prieten. Cât despre ceea ce s-a spus, au fost câtiva care au preferat sa nu se amestece sau sa se retraga, ca sa nu fie intrebati de altii: „Tu o cunosti, ce parere ai?”

tabu: Care este cea mai mare nemultumire din ultimii ani?

M.J.I.: Mi-am neglijat foarte tare viata privata. Am avut zile in care am dormit la munca. Atunci când a izbucnit razboiul din Golf, eu faceam dosarele cu familia lui Sadam si am stat trei nopti la Prima. Dar realizezi, la un moment dat, ca ai alte drumuri decât membrii familiei tale si nu mai stii lucruri despre ei, iar asta nu e in regula.
Când eram captivi, vroiam sa le cerem scuze a lor nostri pentru ceea ce am facut.
|mi dadeam seama ca am luat decizii fara sa ma gândesc ca ar putea sa aiba consecinte asupra altora. |mi ziceam ca este meseria mea, viata mea; daca vreau sa fac ceva, nu trebuie sa intereseze pe nimeni. Dar era o ratiune gresita pentru ca s-a intâmplat ce s-a intâmplat si au avut multi de suferit.

tabu: Ce regreti?

M.J.I.: Am facut o foarte mare greseala ca am avut incredere in niste oameni. Nu mi-am putut inchipui ca cineva ar fi putut avea o minte atât de diabolica. Am stat si am cernut: nu faptul ca am plecat a fost problema, ci faptul ca am avut incredere in cine n-a trebuit. Poate ca daca se stia ceva, o avertizare n-ar fi stricat, dar asta este, asa au curs lucrurile.

tabu: Daca ar fi sa compari, crezi ca parintii au suferit mai mult?

M.J.I.: Nu-mi dau seama. E posibil ca ei sa fi suferit mai mult. Atunci când este o situatie de genul asta cred ca e instictul animalic care iti zice „fa tot ce poti ca sa traiesti”. Se spune „sa nu-i dea Dumnezeu omului cât poate sa duca“, dar vorba asta este pentru ca omul poate sa duca foarte multe. O situatie de criza te intareste si te concentrezi pe detalii, nu te gândesti ce faci peste câteva zile, ci peste câteva ore, peste câteva minute. Valorile se schimba, ai alte repere.
Acum sunt mai apropiata de parintii mei. {i culmea, pâna acum nu aveam o relatie foarte buna cu tata pentru ca este o persoana autoritara, eu sunt foarte incapatânata si nu reuseam sa comunicam. Acum incerc sa inteleg mai mult, mai trec de unele lucruri si fac unele concesii. {i face si el la fel, in mod clar.

tabu: Dupa o frica asa de mare de ce te mai temi?
M.J.I.: Spaima mea cea mare a fost moartea. Ideea ca dispari si nu lasi nimic in urma. Au fost multe momente in care a trebuit sa ma impac cu gândul ca pur si simplu in 10 minute s-ar putea sa mor. |n clipele alea, se produc niste schimbari in tine. Ajunsesem la un moment dat sa-mi zic ca o sa vina, o sa-mi traga un glont in cap si dupa aia o sa se termine totul.
Altfel, inainte imi era frica sa dorm singura in casa in intuneric. Nu imi mai e frica, gata s-a terminat si cu spaima asta.
Mi-a fost si imi mai e frica de singuratate. Cred ca daca acolo as fi fost tinuta singura, as fi iesit modificata psihic. ~sta a fost norocul meu, ca am fost tinuti impreuna.

tabu: Pe o scala de la 1 la 10, cât de frica ti-a fost?
M.J.I.: 15.

tabu: Alte schimbari pe care le-ai constatat la tine?
M.J.I.: Acum ma emotioneaza mai multe si mai mult. Am cam plâns anul asta, cred ca sunt niste manifestari normale. Dupa ce treci prin asa ceva nu poti sa mai tii in tine foarte bine sentimentele, si atunci plângi, râzi mai mult decât o faceai inainte, iti exteriorizezi mai mult trairile.
Am mers la psiholog, mi-a zis ca m-am descurcat bine.

tabu: Te-ai mai duce in zone de conflict?
M.J.I.: Acum nu, dar peste o vreme m-as duce sa-mi fac meseria.
Acum cred ca, daca Doamne fereste s-ar intâmpla ceva, exista posibilitatea sa nu mai pot reactiona la fel. Nu sunt spaime sau lucruri clare de care sa spui ca ti-e frica. Dar sunt intâmplari care revin si te blochezi. A fost o vreme indelungata, la inceput, când ne-am intors acasa, când mi-era frica sa conduc. Mergeam pe strada si vedeam o culoare, un sunet, ceva care imi aducea aminte de niste chestii si pur si simplu aveam flash-uri. {i mi-era frica sa nu fac accidente. Cred ca e bine sa las o vreme lucrurile sa se sedimenteze si dupa aia mai vedem.

tabu: Jurnalistii au fost mai interesati de scenarii, decât trairile si sentimentele voastre. Spre exemplu, igiena ta: ca femeie aveai alte nevoi. Nu te-a intrebat nimeni cum te-ai descurcat.

M.J.I.: Organismul se adapteaza la tot felul de situatii. |n conditii extreme, din cauza stresului, panicii, alimentatiei, ti se adapteaza corpul hormonal si te ajuta singur.
Sa-ti dau un alt exemplu de cum te comporti in captivitate. Când e un spatiu strâns exista efectul de buncar. Te enerveaza ca cineva tuseste si tu esti cu gândurile tale, nu mai vrei sa accepti realitatea, si vrei sa dormi pentru ca atunci când dormi te visezi liber. Cred ca ala e punctul in care poti sa o iei razna. Dar trebuie sa-ti pastrezi ratiunea si sa-ti spui: „mai, ala tuseste ca e bolnav”. Trebuie sa faci tot timpul apel la ratiune.

tabu: Unde vei fi peste 10 ani?
M.J.I.: La casa mea, cu familie, cu copii. Doi. (râde) E bine sa ai de rezerva.

tabu: Pentru ca ai simtit pe pielea ta cum este sa ti se despice viata in patru, esti mai precauta cu forma de prezentare a stirilor?

M.J.I.: Eram precauta si inainte, dar da, s-a schimbat ceva in mine, si sunt mai atenta acum. N-ar fi adevarat sa zic ca mi-a intrat in suflet etica pe care am invatat-o in facultate, ca am crezut eu din suflet in ea, dar sunt lucruri de bun simt pe care le-am invatat acolo si pe care le respect. Sa nu spui neadevaruri, asta e ceva ce trebuie respectat mereu.

tabu: Da-mi un exemplu recent in care ai fost mai precauta.

M.J.I.: Cazul Romanita Iovan. |nteleg foarte bine experienta ei, s-a intâmplat un accident nefericit acolo, dar in nici o tara din lume, pâna nu e judecat omul respectiv, nu i se pun etichete. Au fost multe lupte pe tema asta, dar eu am fost de partea eticii: nu citam trei nebuni care striga in strada pentru ca nu este asta opinia generala. Spre bucuria mea, s-au tinut lucrurile in frâu la Focus.

tabu: Supraexpunerea te transforma intr-o vedeta. Daca ati fi fost americani, ar fi aparut carti si filme cu povestea voastra.

M.J.I.: Eu nu m-am comparat cu o vedeta. Ceea ce s-a intâmplat nu-mi confera sub nici o forma nici un fel de un statut de vedeta, n-am facut ceva super bun pentru societate, n-am demonstrat un talent iesit din comun. A fost o intâmplare stupida, din care am incercat sa ies in viata. Am devenit un om cunoscut pentru ca lumea a suferit pentru mine, dar nu o vedeta.

tabu: Dar nu crezi ca televiziunea a participat la cresterea gradului de simpatie fata de voi? Asa isi crestea si ratingurile.

M.J.I.: A fost mutual benefic. Habar n-am care a fost linia editoriala pentru ca nu am stat sa citesc transcrierile la tot ce s-a spus in perioada aia.
{tiu foarte bine, asa cum spuneai si tu, ca media a câstigat un pic de pe urma acestei chestiuni. {i eu daca as fi fost in redactie, m-as fi luptat sa am stiri pe post. Dar nu stiu daca a fost puterea televiziunii in a solidariza oamenii. Cred ca televiziunea a facut cunoscut cazul dar, chiar si dupa ce presedintele a explicat lucruri, s-a continuat sa se promoveze scenarii.
Cred ca au fost niste medii care aveau interese. Asa ca nu datorita expunerii s-a creat valul de simpatie, ci pentru ca oamenii, care traiesc in tara asta saraca, cu probleme grele, au inca inima.

tabu: Te-ai gândit sa scrii o carte despre aceasta experienta?

M.J.I.: O sa scriu o carte, dar nu despre ce mi s-a intâmplat pentru ca asta s-a tot scris si povestit. A fost o conferinta de presa sângeroasa.

tabu: Atunci nimeni n-a fost curios sa va intrebe de emotiile voastre…

M.J.I.: Tocmai de asta, pentru ca exista o prapastie foarte mare intre asa zisa elita si oamenii de rând. Elita are interese si-atunci conferinta de presa a fost cum a vazut-o toata lumea. Nu ma asteptam sa vina cineva sa imi plânga pe umar. Dar nu doresc nimanui sa treaca printr-o asemenea experienta.

tabu: Dar cartea?

M.J.I.: As vrea sa scriu despre ce se intâmpla intr-adevar in Irak, oamenii care sunt interesati de zonele de conflict nu inteleg ce se intâmpla de fapt. Acum am vazut pe pielea mea, ca aceste grupari nu sunt interesate de ideologii, ci fac pur si simplu afaceri. Rapirile sunt o afacere in Irak. Ideologia a murit de mult, Sadam a transformat totul, oamenii sunt foarte pragmatici. Ne miram ca apar peste noapte grupari necunoscute care au rapit pe cine stie cine. De fapt s-au adunat trei prieteni, si-au dat un nume, si-au facut o sigla pe computer, au pus-o pe imagini si uite cum s-a infiintat o temuta grupare terorista. {i scoate bani, si-si face si publicitate. Iar lor le place la nebunie publicitatea, au invatat-o de la Sadam caruia ii placea sa apara la televizor si sa fie marele conducator.
Ei se bucura foarte tare ca lumea reactioneaza la faptele lor, ca ceea ce fac ei acolo intr-un sat oarecare are efecte colosale intr-o alta parte din lume.

tabu: Luna asta se face un an de la momentul rapirii.

M.J.I.: Da, in martie o sa fie a doua noastra zi de nastere. Ne-am promis ca o sa sarbatorim, am stabilit asta de multa vreme.
Nu mi-e teama ca vor face bilanturi la un an de la momentul rapirii. N-am ce sa fac. E ceva ce s-a intâmplat in viata mea, a tinut de destin pentru ca nimeni nu si-a putut imagina asa ceva, si trebuie sa traiesc cu asta. E ca si cum mi-ar fi crescut o mâna, ce sa fac sa mi-o tai?! N-am cum, trebuie sa ma adaptez.

1170

joc de redactie – in loc de catalin, noemi:)

acum ar fi trebuit sa fie rindul lui catalin sa ne dea un link, dar cum nu-l gasesc (deci nu l-a dat!!!), am ales unul din multele link-uri trimise de noemi

lee miller – este senzationala, va povesteam despre ea asta vara, cand am fost la Barcelona, si am prins expo cu ea la muzeul Picasso; a fost buna prietena cu Picasso, model, fotograf de razboi si ptr. Vogue USA, muza a lui sartre, etc. enjoy the photos!”

dat fiind faptul ca acum colegii mei vor afla ca am fct public joculetele, in curind veti vedea si linkurile celorlalti, postate de robert maybe? or de suzetica, noua noastra colega, serifa peste site?:)

cb

1307

joc de redactie

l-am inventat pentru noi, dar acum il facem public.

in fiecare zi, in ordine alfabetica, un membru al echipei trimite un link catre toata lumea cu ceva ce l-a impresionat.

pentru noi e o cale frumoasa ne a ne antrena mintile, dar si de a-i cunoaste pe ceilalti.

cb

719
Gigi Caciuleanu 2Gigi Caciuleanu

Gigi Caciuleanu

E cunoscut ca dansator şi coregraf pe patru continente, a dansat în compania Pinei Bausch şi a Mayei Plisetskaya, a fost decorat de statul francez cu gradul de „Chevalier des Arts et Lettres” şi a primit medalia Steaua României în rang de Cavaler. E directorul artistic al Baletului Naţional Chilian şi unul dintre fondatorii organizaţiei UNESCO „Le Conseil International de la Danse“. Aşa e prezentat cel mai des Gigi Căciuleanu. Dar dacă v-aş povesti despre rigoarea pe care o ascunde, interesul pentru matematică, sensibilitatea şi inocenţa din visul copilăriei în care aştepta să-i crească aripi ca să se transforme în înger, nu l-aţi vedea altfel pe cel mai celebru coregraf român? În martie se reîntoarce la Bucureşti pentru a lucra alături de tinerii din proiectul „OuiBaDa“, aşa că am intrat, în felul nostru, prin lumea lui.

“Oamenii mai acătării sunt alternativi. Dacă ai fi asemeni celorlalţi, ai fi plictisitor; şi-atunci eşti condamnat la complexitate,“ mi-a spus Gigi Căciuleanu într-o după-amiază de ianuarie. Vorbele acestea sunt într-un fel esenţa personalităţii sale pentru că întotdeauna a făcut lucrurile altfel, „câş“, cum ar spune el; tot aşa cum întotdeauna a trăit într-o lume care, văzută din afară, pare fantastică, de poveste. „Foarte multă vreme, când eram mic, am refuzat categoric să dorm noaptea cu bluza de la pijama pentru că eram ferm convins că trebuiau să îmi crească aripile, iar pijamaua le va împiedica să o facă. Şi acum mă feresc să port pijama.“ E declaraţia care m-a impresionat atât de tare încât aproape 5 ani am alergat după o întâlnire cu „cel mai celebru coregraf român“.
Care e, de fapt, istoria din spatele ei? „Totul vine de la bunica. Era rusoaică, ştia 9 limbi şi multă muzică. Nu mai avea instrumente, dar cânta pe masă, exersa la un pian imaginar deşi ştia că avea 80 de ani şi nu avea să mai cânte la un pian adevărat vreodată.

Pentru ea îngerii erau la fel de reali precum era persoana de alături. Tot mureau oameni în jur, iar mie mi se spunea că deveneau îngeri şi eu mă aşteptam să-mi crească aripile. Adică aşteptam foarte clar să-mi iau zborul, nu neapărat să-mi crească aripile – două bucăţi de carne cu piele, era ceva care trebuia să crească organic, normal. Mă şi miram că nu are aripi toată lumea.“

Coregrafie cu marionete
La patru ani părinţii l-au dus la balet pentru că era neastâmpărat („Bunica îmi dădea dulciuri ca să nu mă mişc o clipă; stăteam în timp ce ronţăiam bomboana şi după aia o luam de la capăt“) şi aşa a intrat într-o lume pe care şi-a clădit-o pas cu pas după propriile reguli, mereu pe căi diferite de restul lumii – „câş“.
De fapt, dacă ştii ceva despre copilăria lui Gigi Căciuleanu, înţelegi de ce nu i-a fost niciodată teamă să o ia câş: a crescut într-un mediu liber, chiar dacă familia s-a lovit de cenzura comunistă (părinţii au rămas fără slujbe şi au trăit din traduceri din limba rusă, locuiau într-un subsol mai multe persoane, iar el a fost exmatriculat de la şcoala de coregrafie pentru origine nesănătoasă).
Imaginaţi-vă un puşti de 12 ani care face spectacole de marionete pentru copiii de la orfelinatul din apropiere, ca să-şi găsească un refugiu pentru că nu mai poate face dans. „Aşa am început, de fapt, să fac coregrafie, pentru că eu mă gândeam să mă fac dansator. Atunci m-am insinuat în corpul marionetei şi mi-am făcut şi primele scenarii. Le scriam până la cel mai mic detaliu.“
Încă de pe vremea aceea se putea ghici personalitatea şi modul de lucru al coregrafului de acum. Astăzi vine cu proiectul aşezat la detaliu, cu poziţionări în spaţiu şi timp, lăsându-i pe dansatori să filtreze mişcările prin personalitatea lor. În copilărie, încerca să se muleze pe năstruşniciile micuţilor.
„Aveam şedinţe cu educatorii ca să-mi zică lucruri personalizate: cine a făcut în pat, cine n-a mâncat. Scenariul meu era riguros pentru că făceam toate vocile şi aveam nevoie de ceva scris. Dar îmi plăcea să pun lucruri personalizate pentru ca fiecare băiat să se recunoască în poveste. Erau clipe minunate, mai ales cu mătuşa, mama Dia, care îmi era asistentă, pentru că eu pe ea o simţeam, publicul nu-l vedeam. O muşcam de cot pentru că îi adormea păpuşa din cauză că ea se uita la mine. Păpuşa se agita şi începeam să vorbesc mai repede.“ Şi toate astea se întâmplau pe când nu avea mai mult de 12 ani!

Matematică şi poezie
E să fie un amestec de curaj cu fragilitate, de forţă cu sensibilitate pe dinăuntrul omului acesta care s-a remarcat ca balerin la Operă în anii ’60 şi, deşi era foarte bine cotat, a renunţat la dansul clasic în favoarea propriei căi de exprimare – un fel de teatru-dans, pe care cel mai uşor îl numeşti dans contemporan. „N-am ales dansul clasic pentru că nu mă satisface; nici ca interpret, nici ca spectator. În ceea ce fac eu e altceva, în alt fel.“
Între paradoxurile dinăuntrul lui Gigi Căciuleanuu e atracţia pentru matematică şi poezie. De matematică s-a folosit când a inventat un limbaj cu simboluri din trei alfabete, ca un cod pentru momentele mişcării, un fel de carte de bucate pentru dansatori.
Pare ciudat, dar în copilărie matematica îl ajuta să se descopere pe sine. „Când am fost la olimpiada de matematică m-am încurcat într-un lucru banal.

Pur şi simplu, în loc de raport direct proporţional, am scris raport invers proporţional. Făcusem foarte bine partea de geometrie şi la ce era mai uşor am dat-o în bară. Dar m-am bucurat pentru că asta mi-a arătat că nu sunt arid, e frumos să greşeşti. Nu suntem năs­cuţi ca să fim perfecţi, dar suntem născuţi – toţi oamenii, nu doar artiştii – să fim geniali. Imperfecţiunea ne ajută să ne recuperăm şi să ne echilibrăm.“

Când l-am întrebat ce mijloace de exprimare nu-i oferă dansul de simte nevoia să se exprime şi prin poezie a ripostat ferm: „E acelaşi lucru. Sunt două limbaje diferite, dar scânteia emoţională e aceeaşi. Poezia are în comun cu dansul faptul că nu se poate rezuma. Poţi să rezumi «Război şi pace», sigur, degradând total textul, dar poţi să spui în câteva cuvinte ce s-a întâmplat. Un vers n-ai însă cum. «O pictură parfumată cu miros de violete» din Bacovia e o lume întreagă. În dans, un gest poate fi acea pictură parfumată cu miros de violete. E un amestec al vibraţiei, cu mirosul, cu culoarea, dincolo de simbolistică. Şi poate de asta îmi place şi matematica pentru că nu poţi să o exprimi altfel decât prin simboluri.“

Publicul ca o hidră cu multe capete
A fost prezent pe cele mai mari scene de dans din lumea întreagă, a dansat şi a creat pentru companii de renume de pe patru continente, a plecat de mai bine de 30 de ani din ţară, are cetăţenie franceză, dar când l-am întrebat ce l-a motivat să vină să lucreze din nou cu românii, i-am simţit patriotismul (fără patos exterior, patriotismul „de dinăuntru“). „Am venit pentru că ştiam că am să mă înţeleg cu tinerii aceştia, că avem o bază comună. Noi românii avem o bază comună pe care nu ai cum să o traduci în nicio altă limbă. Eu i-aş da premiul Nobel lui I.D. Sârbu, mai mult decât lui Dorris Lessing. Dar Ion D. Sârbu e de netradus, cum nici Caragiale nu poate fi tradus. Ionescu are succes pentru că a scris în franceză.“
Luna aceasta e prezent la Bucureşti ca să lucreze la un nou proiect şi se va confrunta din nou cu „hidra“ pe care o vede din spatele scenei. „Eu cred că publicul este în totalitatea lui o fiinţă ca o hidră cu ochi şi capete fiind, cel puţin foarte informată. Noi suntem pe scenă şi, convergând privirile şi temerile celorlalţi spre noi, suntem datori să nu le arătăm numai ce ne pasionează pe noi, ci şi ceea ce i-ar fi interesat pe ei.“
Nu ştiu dacă o să-l vedeţi pe Gigi Căciuleanu prin fereastra prin care l-am văzut eu (un om care parecă are o energie captată din alte dimensiuni, un limbaj propriu – şi-n viaţă şi pe scenă –, o sensibilitate bine controlată pentru ochii de dinafara scenei, de teama ridicolului, şi o căldură care te intimidează), dar ştiu sigur că tot ceea ce veţi vedea pe scenă în noul său spectacol, vă va emoţiona într-un fel subtil şi inteligent şi o să spuneţi „Ce tare! Şi eu care credeam că nici nu mă pricep la dans!“ Pentru că, de fapt, asta e magia lui Gigi Căciuleanu, ştie să vorbească pe limba fiecăruia.

3157
pictorial_12_43Elena Udrea – Femeia

Elena Udrea – Femeia

Eşti obişnuită să îi găseşti numele în comentarii răutăcioase cu tentă sexuală sau în analize complicate despre culisele politice. E printre puţinele femei care pot atinge această performanţă: să se afle în arii de interes diametral opuse. Dar în goana aceasta după senzaţionalul asocierii cu lumea care face regulile ţării, nu mai ai timp să te uiţi la ea ca la o femeie. În exclusivitate pentru Tabu, Elena Udrea vorbeşte despre perioada în care se contura ca femeie.
februarie, 2008

tabu: Există o declaraţie a dvs., pe blog, în care faceţi referire la copilărie: „Când văd copii, mă gândesc la copilăria mea şi la şansa de a trăi într-o familie unită, chiar dacă modestă social, dar şi la câte mi-aş fi dorit şi mi-au lipsit şi aş vrea ca niciun copil să nu rămână cu vreo dorinţă neîmplinită.“ Cum a fost copilăria dvs.? Ce v-aţi dorit şi nu aţi avut?
Elena Udrea: Am avut o copilărie foarte frumoasă, cu jocuri în faţa blocului; o copilărie fericită pentru că părinţii ne-ar fi dat tot ce ne doream.

tabu: Mai aveţi fraţi?
E.U.: Da, mai am un frate mai mare cu doi ani şi jumătate. Eram foarte mulţi copii în cartierul în care locuiam, ne jucam în faţa blocului, până noaptea târziu în vacanţe, nu exista internetul care să ne preocupe ca acum. Era frumos şi nu pot să spun că atunci am simţit lipsurile.

Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că ne lipseau lucruri. Eu n-am văzut Pepsi Cola până la 14 ani. Nici nu ştiam că există.


tabu: Dar există lucruri pe care vi le doreaţi, de exemplu de Crăciun, şi nu le-aţi primit?
E.U.: Nu. Am vrut o dată o păpuşă care spunea „mama“. Costa 260 de lei pe vremea aceea, iar păpuşile mai mici erau 180. Eu am primit-o pe cea mică, dar nu e ceva care să fi fost o dramă. Iar mai târziu, părinţii încercau să-mi asigure ceea ce mi-aş fi dorit ca adolescentă: să am pantofi noi la începutul anului şcolar, de exemplu. Dar astea sunt lucruri care acum par din altă lume.

tabu: Ştiu ce însemna grija de a avea pantofii noi la începutul anului şcolar.
E.U.: Da. Chiar vorbeam cu o prietenă despre câţi pantofi avem acum şi cum ni-i cumpărăm, nu că ne trebuie, ci pentru că ne plac, lucru care era de neimaginat pe vremea aceea. Pe vremea copilăriei şi a adolescenţei mele, aveai o pereche nouă de pantofi la începutul anului şcolar, una de cizme de care trebuia să ai grijă să nu se dezlipească pentru că trebuia să te ţină două-trei ierni. Şi îmi amintesc cum mă bucuram când îmi mai creştea puţin piciorul pentru că erau obligaţi să-mi cumpere o altă pereche de pantofi chiar dacă pe cealaltă n-o stricasem.

tabu: Eraţi ambiţioasă la şcoală, în grupul de colegi?
E.U.: Da, am fost un copil foarte ambiţios. Am luat premiul întâi din clasa I şi până într-a VIII-a. La liceu am trecut prin acea perioadă tumultuoasă a adolescenţei, pe care eu am simţit-o acut, punându-mi întrebările pe care şi le-a pus toată lumea, doar că mi se părea că eu sunt prima. Apoi am devenit pragmatică şi am început să învăţ doar la materiile care mă interesau. N-am mai fost premiantă, dar am rămas un elev bun.

tabu: Dar eraţi un lider informal?
E.U.: Nu ştiu, cred că ar trebui întrebaţi foştii colegi, ei ar şti să răspundă cel mai bine. Eram lider şi prin faptul că eram comandant, mai întâi de detaşament, apoi locţiitor de unitate. Îmi amintesc că am fost prima elevă care a fost făcută pionier. Era o formă de recunoaştere importantă pentru acea perioadă şi-mi aduc aminte că am fost aşa de mândră când m-au făcut comandant de detaşament, că mi-am pus şnurul şi la şorţuleţ. Mi-a spus învăţătoarea că trebuie să-l port doar când mă îmbrac în costumul de pionier.

tabu: Părinţii ce ziceau?
E.U.: Au fost întotdeauna mândri de mine, sunt şi acum. Dar am fost un copil foarte ascultător. Erau cozile acelea celebre. Se aduceau ouă, se striga în tot cartierul. Se aducea detergent, stăteai la coadă. Eu am crescut copiii din bloc, am făcut cumpărăturile vecinilor, le-am spălat covoarele sau maşinile. Dacă era vorba despre o treabă casnică, eram şi eu la ajutat vecinii. Nu refuzam pe nimeni, până s-a supărat mama pentru că acasă nu mă punea să fac nimic şi eu făceam treaba prin vecini.

tabu: Cu cine vă înţelegeaţi mai bine, cu tata sau cu mama?
E.U.: Cu mama. Părinţii ne-au crescut într-un spirit foarte conservator. Tata era mai indulgent pentru că aşa sunt taţii, ei oricum stau mai puţin lângă copii. Mama a încercat să ne crească într-un fel foarte rigid, dar eram mai apropiată de ea. Acasă eram extrem de protejaţi faţă de tot ceea ce se întâmpla în societate la vremea respectivă.

Singura pretenţie pe care o aveau era să venim cu note bune, gândindu-se că asta e şansa noastră să facem mai mult decât au făcut ei.

tabu: Vă aduceţi aminte de momentele în care discuţiile cu părinţii au devenit „seri­oase“, când au început să vă considere un adult?
E.U.: Foarte târziu, plecasem de mult de acasă. Mama şi acum are pretenţia să-mi spună cum să fac şi ce să fac. N-am avut acel gen de relaţie în care să discuţi, cum cred că se întâmplă astăzi pentru că acum copiii sunt educaţi altfel. Noi ştiam că sunt lucruri pentru oameni mari care nu se discută cu părinţii, şi nu discutam. Multe lucruri fireşti nu le-am discutat cu mama decât foarte târziu când plecasem de mult de acasă. După ce terminasem facultatea, eram pe picioarele mele. Dar şi atunci cu atenţie şi reticenţă.

tabu: Eraţi printre fetele populare din şcoală, cele pe care le plăceau cei mai mulţi băieţi? 
E.U.: Am avut o adolescenţă foarte ciudată. Poate din cauza educaţiei şi a mediului în care am trăit, nu prea existau fete în cercul nostru de copii care să aibă prieten în şcoală sau în liceu. Nu se permitea aşa ceva. Eram în clasa XII-a şi ieşeam în oraş, iar mama trebuia să ştie dacă plecam cu colega de bancă, să mă plimb, să beau un suc. Duminica sau sâmbăta când ieşeam, trebuia să ştie foarte clar că mă întorc la ora 7 sau la 8, după cum se întuneca şi dacă nu se întâmpla aşa, scandalul era cât casa.
Într-un interviu pe care l-au dat vecinii fără ca eu să ştiu, au şi recunoscut cu sinceritate că „noi n-am văzut-o niciodată pe Găbiţa – aşa mi se spunea pentru că mă mai cheamă şi Gabriela – cu vreun băiat când a stat în Buzău“. Iar dacă stau şi mă uit în urmă, cred că eram o adolescentă obişnuită. Nu cred că aveam sex-appeal. Umblam în nişte rochii până la pământ. Cred că aveam cea mai lungă uniformă din liceu şi nu puteam niciodată să calc din acest motiv. Tot timpul se rupea pe lateral şi mama trebuia să o coasă.

tabu: Dar care a fost momentul în care aţi început să aveţi încredere în dvs.?
E.U.: O, foarte târziu. Să vă dau un alt exemplu. În facultate, erau petreceri cu colegii de an. Eu n-am fost la nicio petrecere. Nu ieşeam cu colegii pentru că aveam complexul studentului venit din provincie. Am trăit cu complexul ăsta foarte mulţi ani, terminasem fa­cultatea când am ieşit prima oară cu soţul meu într-un loc în care veneau multe personalităţi publice. Nu ştiu dacă vreodată am avut încredere în mine ca femeie. Plus că nu m-am bazat pe asta. Întotdeauna mi s-a părut că sunt alţii care aveau mai multe calităţi decât mine.

tabu: Dar cum v-aţi defini ca femeie?
E.U.: Sunt un partener foarte loial într-o relaţie. Am o relaţie de 11 ani cu soţul meu. Sunt o persoană foarte consecventă, mie mi se întâmplă rareori să consider că lucrurile au ajuns la o limită. Întotdeauna mai găsesc resurse pentru a trece peste probleme. În rest, sunt o femeie puternică dacă reuşesc să trec peste ceea ce mi se întâmplă în viaţa publică. Mai puţin mă gândesc la mine ca femeie, mai mult mă gândesc la mine ca persoană, ca om. Niciodată n-am avut pretenţia despre mine că aş fi un om modest, nici acum nu sunt prin ceea ce urmează să spun: chiar mă bucur de mine însămi.

Sigur că mai sunt lucruri pe care le fac şi n-aş vrea să le fac. Poate mi-e jenă uneori că fac lucruri care nu sunt conform cu principiile mele, dar trebuie să le fac. De exemplu, trebuie să comentez activitatea unei femei politician. N-aş vrea să fac asta, dar n-o comentez ca femeie, ci ca politician, pentru că altfel ar fi discriminare pozitivă. Dar chestiunile astea nu le fac cu dragă inimă. În rest, sunt foarte bucuroasă că am reuşit să nu mă schimb nici datorită faptului că sunt o persoană publică, nici pentru că, în timp, am avut norocul de a accede social.

tabu: Când v-aţi îndrăgostit, cum eraţi?
E.U.: Pe cât sunt de cerebrală, pe atât sunt de romantică într-o relaţie. Deşi, dacă stau să mă gândesc bine, toată viaţa am făcut ce a trebuit. E adevărat că am făcut o alegere, dar am ales ce trebuie. Într-o relaţie, nu ştiu cât pun suflet şi cât pun raţiune, dar cred că pun mai mult suflet. Cred că în momentul în care m-am îndrăgostit de soţul meu, am fost… o femeie în deplinătatea sensului cuvântului.

tabu: Ce zic părinţii despre succesul pe care-l aveţi acum?
E.U.: Mama mă sună tot timpul şi de multe ori e nervoasă pentru lucrurile neadevărate care se spun despre mine. Nu o să uit niciodată că am sunat-o când m-am hotărât să-mi dau demisia de la Preşedinţie. Era o perioadă în care auzea multe lucruri urâte despre mine, dar nu mi-a spus niciodată nimic. Atunci a fost prima dată când a plâns şi a spus: „Foarte bine, lasă-i în pace. Nu ai nevoie de toate astea, n-a ajuns copilul meu să se vorbească aşa despre el.“ Ea era obişnuită cu mine cu o altă ima­gine, întotdeaua foarte bună în cercul de cunoscuţi. Asta a fost singura dată când ea s-a exteriorizat. Şi m-a impresionat. Era o descărcare nervoasă după tot ce strânsese într-un an de zile.

tabu: Prima şedinţă politică vă mai amintiţi care a fost?
E.U.: Pot să vă spun cum ne-am întâlnit prima oară cu preşedintele Traian Băsescu care câştigase postul de primar al Capitalei. Şi a cerut să se întâlnească cu consilierii Alianţei. Vai, ce a putut să ne facă! A măturat cu noi. Pentru că noi, care tocmai câştigaserăm alegerile, dar nu aveam niciun merit – cel puţin cei ca mine care atunci intraseră în politică – ne-am permis să spunem tot felul de prostii. Ne credeam atât de importanţi, că mai aveam puţin şi-i fixam şi agenda primarului, dar noi nici nu călcaserăm în Primărie. La un moment dat, ne-a spus testul stâlpului. „Voi veţi fi politicieni când se va opri lumea pe stradă şi vă va recunoaşte. Dacă vă puneţi la un colţ în intersecţie şi trec oamenii pe lângă voi fără să ştie cine sunteţi, nu sunteţi politicieni.“ Şi îmi amintesc că în toată şedinţa n-a mai scos nimeni un cuvânt. Atunci am început lecţia de politică.

tabu: Deci a fost greu începutul.
E.U.: Da, a fost foarte greu. Dar şi acum este greu pentru mine, pentru felul în care am ales să fac politică. Mai sunt şi alte femei care fac politică şi nu se aud atâtea scandaluri despre ele. Nu le neagă nimeni nici competenţa, nici moralitatea. Deci cred că ceea ce mi se întâmplă mie nu vine de la faptul că sunt femeie, ci de la felul în care am ales să intru în bătălie: total, fără rezerve, mereu în prima linie.

tabu: Dar dacă aţi fi avut mai mult cu 20 de ani, să zicem, credeţi că aţi mai fi avut aceste probleme?
E.U.: Cred că aş fi fost scutită de comentariile care se fac la adresa femeii Elena Udrea, nu la mine ca politician.

Dar această parte mondenă nu o neg foarte mult, deşi mi-am promis că dacă se va mai sări foarte tare peste regulile de bun-simţ, am să-i dau în judecată, pentru că m-a şi ajutat. Dar dacă ar fi trebuit să încerc să obţin această notorietate, trebuia să fac un efort uriaş – şi financiar, şi logistic – şi tot nu reuşeam. De exemplu, în urmă cu mulţi ani, am încercat să fac o afacere cu o prietenă; un restaurant. N-am reuşit pentru că nu ne-am priceput la afaceri. Încercam atunci tot ce se putea ca să avem un minim de mediatizare. Nu ne mediatiza nimeni, deşi tot eu, Elena Udrea, eram, ba chiar ceva mai tânără.

tabu: Dacă mâine aţi renunţa la viaţa publică, ce-aţi face?
E.U.: Nu vreau să renunţ la politică, e viaţa mea, fac ce mi-am dorit şi îmi place foarte mult. Dar m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă n-aş mai face asta. Cred că aş fi exact ce am fost înainte, avocat.

tabu: Aţi tânji după celebritatea aceasta?
E.U.: Fiind lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult în viaţă, sigur aş suferi dacă n-aş mai face politică. Dar celebritatea îmi foloseşte ca politician dacă îmi aduce încrederea oamenilor; altfel mi-a adus numai neplăceri. Pentru mine, un pas în plus către celebritate înseamnă o mulţime de lucruri negative care se întâmplă în spate. Nu pot spune că celebritatea mă face fericită pentru că ea s-a construit pe un context negativ în ceea ce mă priveşte. Dar politician fiind, dacă mă gândesc la celebritate ca la forma prin care poţi să obţii încre­derea oamenilor, am nevoie de ea.

tabu: În cariera dvs. politică au fost două momente delicate, mai întâi interviul lui Eugen Istodor care a făcut tri­mitere la decolteul dvs., apoi interviul lui Robert Turcescu cu întrebarea despre Norvegia. V-aţi gândit vreo clipă în acele momente să renunţaţi la cariera politică?
E.U.: Momentul interviului cu Eugen Istodor a fost foarte sincer. E adevărat că m-am comportat ca o persoană care venea dintr-un spaţiu privat, cineva care nu ştia cum se răspunde la interviuri. Nu ştiam că niciodată nu spui tot ce-ţi trece prin cap ca şi cum ai vorbi cu un prieten. Mai ales că nu mă intervieva o persoană care să mă protejeze cumva pentru că eram începătoare. Asta este, trebuia să ştiu. Iar la emisiunea respectivă, mi-a părut foarte rău de întâmplare, dar aş fi depăşit momentul în secunda următoare dacă nu începea tot tam-tamul. Mi-a părut rău că am dezamăgit nişte oameni care mă creditaseră şi care probabil că şi-ar fi dorit să nu fiu în situaţia aceasta, dar nu m-am gândit nicio secundă să plec din cauza asta. Nici vorbă, nu dintr-atât.

tabu: Când aţi plâns ultima oară?
E.U.: Am plâns la un film, în iarna asta, în vacanţă. „Sweet November“ („Idilă la New York“). Bine că nu am timp să văd mai multe filme, că aş plânge mai mult. În rest, pentru lucrurile care se întâmplă, nu plâng. Mă enervez când citesc lucruri urâte despre mine, dar ştiu că sunt oameni care cunosc adevărul şi cu toate astea scriu ce scriu ca parte a jocului politic. Şi raţiunea câştigă, reuşesc să trec peste astea.

1090
fab_4976Belle du Jour – prostituata de milioane

Belle du Jour – prostituata de milioane

tabu, mai, 2006

I-am trimis intrebarile pe mail prin agentul ei literar. Ne-a raspuns repede pentru ca pleca pentru doua saptamâni in vacanta. La fel ca in carte, a fost cât se poate de sincera in raspunsuri.

tabu: Câti dintre clientii tai erau casatoriti?
Belle du Jour: As spune ca mai mult de jumatate, dar ca sa fiu cinstita, daca ei nu aminteau de vreo sotie, eu nu intrebam. De obicei poti sa te prinzi când clientul e necasatorit pentru ca te cheama acasa la el.

tabu: Dupa aparitia blogului si apoi a cartii tale, se simt barbatii mai nesiguri când apeleaza la serviciile unei prostituate?
B. J.: Din câte stiu, niciunul dintre barbatii care m-au angajat vreodata nu stiu ca am avut un blog. Am fost foarte preocupata sa pastrez confidentialitatea, mai mult pentru protectia lor decât a mea.

tabu: Când ai vazut pentru prima data filmul „Belle du Jour“? De ce ti-ai ales acest pseudonim?
B. J.: L-am vazut prima data când aveam 19 ani si eram studenta. M-am tot gândit la rolul minunat al lui Catherine Deneuve din acel film si când a trebuit sa aleg un nume pentru blog-ul meu, am vrut ceva interesant, sexy si cerebral. Belle du Jour s-a potrivit perfect.

tabu: |n cartea ta nu sunt prezenti prieteni, doar fost iubiti. De ce?
B. J.: Ciudat, dar cei mai apropiati prieteni ai mei sunt fostii mei iubiti. M-am descurcat intotdeauna mai bine cu barbatii decât cu femeile si, cu câteva exceptii, am reusit sa ramân prietena cu fostii mei iubiti.

tabu: Hai sa facem diferenta intre o carte si un blog. Cu un blog cititorul trebuie sa astepte o zi sau mai multe pentru urmatoarea poveste, cu o carte trebuie doar sa dea pagina. |ntre blog si cartea ta, care iti place mai mult?
B. J.: O intrebare foarte buna. |n carte am incercat sa pastrez intimitatea si abordarea directa din blog, dar a trebuit sa muncesc mai mult ca sa structurez o poveste coerenta. Un blog poate sa contina doar observatii, fara legatura intre postari. Sper ca amândoua vor avea succes, mai ales ca prin carte ajung la un public care nu a citit blog-ul.

tabu: Spune un personaj (dintr-o carte sau un film) pe care ti-ar placea sa-l intâlnesti.
B. J.: Julien Sorel din „Rosu si Negru“, Stendhal. ~sta e un barbat pentru care merita sa te indragostesti.

tabu: Dar cartile? Care-ti plac?
B. J.: |mi place orice de Stendhal si de Nabokov. Dar mai nou, mi-a placut foarte mult „Corectiile“ lui Jonathan Franzen. Cred ca e cea mai tare carte a generatiei mele.

tabu: Crezi ca barbatii sunt luati putin prin surprindere de ceea ce se intâmpla astazi cu femeile?
B. J.: Absolut, acesta e unul din motivele pentru care ei cumpara sexul. Le e greu sa-si dea seama ce asteapta o femeie de la o relatie, iar modul in care evolueaza barbatii nu e egal cu cel in care progreseaza femeile. Asa ca se intorc la ceva familiar, unde rolurile sunt bine definite. E mai confortabil pentru ei.

1129
annie_proulx_1591963783Annie Proulx Bunicuta care a scris Brokeback Mountain

Annie Proulx Bunicuta care a scris Brokeback Mountain

tabu, aprilie 2006

tabu: Ati spus ca atunci când ati inceput sa scrieti „Brokeback Mountain” ati urmarit sa faceti o analiza a homofobiei pe teritoriul cowboy-lor, despre care invatasem toti ca e pur si nobil.

Annie Proulx: Toate povestirile din colectia „Close range”, din care a facut parte si nuvela Brokeback Mountain, au fost descrieri ale unor intâmplari din satele tinutului Wyoming. Ce fac oamenii de la tara si cum vad ei lucrurile, acestea sunt subiectele care ma intereseaza pe mine, in general.

tabu: Ati incercat sa obtineti ceva anume, sa transmiteti un anume mesaj, cu aceasta poveste?

A. P.: Nu. Când am inceput sa o scriu era doar o poveste ca oricare alta. Habar n-am avut ca o sa sfârseasca pe ecran. Când lucram la ea nici macar nu m-am gândit ca o sa gasesc pe cineva sa o publice pentru ca subiectul era neobisnuit si nu urma caile uzuale de pe drumul literaturii.

tabu: Ati spus ca timpul in care ati scris aceasta poveste a fost de doua ori mai lung decât la oricare alta nuvela a dvs. De ce ?

A. P.: Pentru ca a trebuit sa gasesc o cale de a fi in mintea a doi barbati needucati si introvertiti, iar când se intâmpla sa fii o persoana in vârsta – asa cum sunt eu- asta iti ia ceva timp. Am consumat foarte mult timp gândindu-ma la fiecare personaj in parte, la cum sa echilibrez actiunea, ca sa prezint lucrurile intr-un mod cât mai onest.

tabu: Ce reactie ati avut când v-ati vazut povestea pe marele ecran ?

A. P.: Am fost foarte socata pentru ca n-am avut nimic de-a face cu filmul. Asa ca pentru 18 luni habar n-am avut ce s-a intâmplat pe platourile de filmare.
N-am putut sa-mi imaginez daca va fi bun, infricosator sau neplacut la vedere, daca va fi o nereusita sau un film mult prea sentimental. Iar când l-am vazut in septembrie, am fost uimita. Ca sa intelegi asta, trebuie sa-ti explic ca s-a intâmplat ceva special atunci când scriam aceasta poveste. Am petrecut atât de mult timp in compania acestor personaje acum opt ani când am scris povestea, m-am gândit atât de mult la ea, mi-am imaginat cum ar arata barbatii astia, cum ar reactiona, ce ar rosti, incât au fost pentru mine ca si cum erau reali. {i am avut nevoie de mult timp ca sa imi pot scoate din minte aceste personaje si sa ma pot intoarce la munca. Iar când i-am vazut pe ecran, a fost ca si cum au reinviat. A fost o senzatie extraordinara, mi-am spus „Doamne, barbatii astia sunt lânga mine din nou.”

tabu: Ce parere aveti despre interpretarile lui Heath Ledger si Jake Gyllenhall?

A. P.: Cred ca au fost minunati, amândoi. Varianta lui Jake Gyllenhall pentru Jack Twist … e diferita de ce stiam eu. Jack in viziunea mea era mai vessel, mai casnic. Dar sensibilitatea si subtilitatea pe care Gyllenhall le-a pus in acest rol sunt uriase. Secventele in care apare el pe ecran stralucesc pur si simplu.
Cât despre Heath Ledger cred ca este dincolo de orice descriere. El a ajuns in inima personajului mult mai adânc decât am fost eu vreodata.
Toate acele lucruri la care mi-a fost mie greu sa ajung când ma gândeam la personajul lui Ennis, lui Ledger i-au iesit perfect.
A intrat in pielea personajului foarte adânc, nu doar in hainele lui. Pur si simplu are o performanta remarcabila.

tabu: Ati descrie aceasta poveste drept o piatra de hotar in relatiile comunitatii gay cu restul lumii?

A. P.: Sper ca va fi debutul conversatiilor si discutiilor, ca va trezi interesul si empatia pentru diversitate; pentru fiecare in parte, dar si pentru lumea intreaga. Sper din tot sufletul ca oamenii vor iesi de la film gândindu-se la toleranta. La sfâsitul peliculei oamenii au un sentiment de compasiune iar asta e minunat. Pentru ca e o poveste de dragoste. Poti sa spui ca e o poveste universala sau una particulara si nu gresesti in nici una din exprimari. Dar e o poveste veche, foarte veche. Am auzit cu totii povestea aceasta de milioane de ori, doar ca abia acum o vedem cu actorii potriviti.

tabu: Ati avut reactii de la organizatiile gay?

A. P.: Nu. Când povestea a fost publicata acum opt ani, m-am asteptat la asa ceva. Dar a fost o liniste asurzitoare. Am primit câteva scrisori de la persoane particulare, unele dintre ele absolut emotionante. {i peste ani, in timp ce povestea era citita, scrisorile continuau sa vina si sunt sigura ca vor mai veni. Sunt oameni care au scris: „aceasta este povestea mea, asta e motivul pentru care am parasit Idaho, Wyoming, Iowa”, iar cele mai emotionante scrisori erau de la tati care spuneau „acum inteleg prin ce iad a trecut fiul meu”.
Dovada ca ai ajuns la sufletul oamenilor, ca i-ai emotionat cu adevarat, e mai presus de orice premiu sau multumire.

tabu: Acesta este motivul pentru care scrieti?

A. P.: Nu. Nu m-am gândit ca voi avea vreodata astfel de reactii. Am scris pentru ca vroiam sa descriu viata de la tara, oamenii din mediul rural, situatiile si locurile, mai ales locurile. Am ajuns aici pentru ca am atins câteva dintre corzile sensibile ale oamenilor. Dar cred ca oamenii isi doresc foarte mult asemenea povesti.

tabu: De ce?

A. P.: Pentru ca este o poveste de dragoste si astazi gasesti destul de greu multa dragoste. Cred ca oamenii sunt imbolnaviti de separari, dezastre, razboaie, pierderi si au nevoie din când in când sa li se spuna ca dragostea poate sa fie un sentiment puternic si permanent, si ca sentimentul acesta poate fi trait de oricine.

tabu: Credeti ca barbatii heterosexuali vor merge la acest film?
A. P.: Barbatii heterosexuali au mers la acest film. De ce sa nu-l vada? {i barbatii „straight” se indragostesc. Nu neaparat intre ei sau de un barbat gay. Nepotul meu, care e mândru cât de macho e, a vazut filmul de doua ori. Barbatii heterosexuali au vazut filmul si nu au avut nici o problema. Singurii oameni care ar putea avea probleme cu filmul asta sunt cei care sunt nesiguri pe propria lor sexualitate si care vor sa se apere in acest fel. Reactia aceasta este normala la barbatii tineri care nu si-au sedimentat sentimentele. Probabil ca Jack si Ennis ar fi avut probleme cu filmul asta.

tabu: Credeti ca Jack si Ennis se vor intoarce cu o noua povestire?
A. P.: Nu se vor intoarce. Nici nu ma gândesc sa se intoarca. Categoric, nu. Ei trebuie sa ramâna acolo unde sunt. Am alte lucruri de scris.

1080
munich_spielbergMunich: Steven Spielberg fata in fata cu un român

Munich: Steven Spielberg fata in fata cu un român

Munich, cel mai recent si mai controversat film al lui Steven Spielberg, spune povestea unei echipe de fosti agenti ai Mossadului care are drept obiectiv eliminarea tuturor celor care au initiat atacul terorist de la Olimpiada din 1972.
Pentru cei care au indragit filmul care i-a adus celui mai celebru regizor american nu mai putin de 5 nominalizari la Oscar, Tabu prezinta in exclusivitate amanuntele sângeroase ale Olimpiadei de la Munchen, detalii nepovestite in film de Spielberg dar traite de unul dintre cei mai titrati antrenori români: Octavian Mercurian.

martie 2006

tabu: Unde erati in noaptea atentatului?
Octavian Mercurian: |n Satul Olimpic echipa României statea la doar câtiva metri de locul unde a fost atentatul, pe strada Connolly, in blocul de vizavi de echipa Israelului. Atentatul a avut loc pe 5 septembrie 1972, la 5 dimineata, dar noi am aflat abia la prânz. |n dimineata aia aveam calificari in proba de caiac si am plecat la lac, la 5 km de Munchen. La prânz, când ne-am intors ne-au anuntat ca se inchid Jocurile Olimpice, ca e stare de alerta pentru ca 11 evrei au fost luati ostatici de palestinieni.

tabu: S-au luat masuri speciale de securitate?
O.M.: O sa râdeti, dar pe vremea aia nu erau atât de atenti. Olimpiada din ‘72 s-a vrut a fi mai relaxata din punctul de vedere al securitatii, iar dupa atentat nimeni nu s-a gândit sa evacueze sportivii din blocurile alaturate. O inconstienta teribila. Noi stateam vizavi de bacoanele la care ieseau rapitorii sa negocieze, iar tragatorii de elita erau pe terasa blocului nostru. Asa ca am facut sedinta cu sportivii, i-am invatat sa mearga in patru labe daca ies pe balcon si le-am interzis categoric sa mearga la locul faptei, sa caste gura la ce se intâmpla acolo.

tabu: {i cu ceilalti sportivi ce s-a intâmplat?
O.M.: Mark Spitz, inotatorul de aur al Amercii, e evreu de origine. |n anul respectiv câstigase sapte medalii de aur, imens pentru o intreaga delegatie, nu doar pentru un singur sportiv. Competitia de natatie se incheiase, dar nu apucase sa plece acasa. Asa ca americanii au trimis un avion privat care a fost escortat de avioane militare ca sa fie evacuat de urgenta din Satul Olimpic. Era comoara lor si era evreu, ar fi putut fi o tinta pentru atacatori.

tabu: Cum le-ati spus celor de acasa ca sunteti sanatosi?
O.M.: Pe vremea aia nu erau telefoane mobile asa ca familiile noastre au fost informate prin federatiile de specialitate ale fiecarui sport olimpic. |n România fusese doar o stire seara, la jurnal, despre atentat si nimic mai mult, iar sotiile noastre erau foarte ingrijorate.

tabu: La etajul la care a fost atentatul erau mai multi sportivi, cum de au fost rapiti doar 11, ceilalti au fugit?
O.M.: Atunci Satul Olimpic era impartit in doua, femeile stateau separat de barbati si era interzis accesul barbatilor in zona femeilor. Nici macar medicii nu aveau voie in Satul Olimpic al femeilor. Daca o sportiva era bolnava, era adusa in sectorul barbatilor pentru tratament. Blocul in care erau evreii era lânga gardul care separa zona femeilor de cea a barbatilor si câtiva dintre sportivii evrei care erau in apartamentele atacate au sarit pe geam in zona femeilor si s-au salvat. Cea mai mare greseala a organizatorilor a fost ca, in anul respectiv, s-au gândit sa ne cazeze in functie de regiunea geografica din care veneam, asa ca arabii si evreii erau in acelasi bloc, la etaje diferite. (Nota red: Filmul lui Spielberg „uita” sa mentioneze acest amanunt.)

tabu: Ce va amintiti despre negocierile cu rapitorii?
O.M.: Pe seful teroristilor l-am vazut pe fereastra, era unul mic de statura. Au cerut eliberarea unor palestinieni si când primul ministru al Israelului, Golda Meir, a ramas foarte ferma in negocieri, au vrut patru elicoptere care sa-i duca la un avion privat care sa-i duca la aeroport, iar de acolo au vrut sa-i preia un avion cu destinatia Egipt.
Nemtii i-au dus pe un aeroport militar, unde erau multi tragatori de elita. Când rapitorii au inceput sa omoare sportivii, i-au ucis. S-a costatat mai târziu ca doi dintre rapitori nu se regaseau printre cadavrele de pe pista aeroportului. {eful rapitorilor si inca un palestinian scapasera, dar au fost prinsi undeva in interiorul bazei militare. Palestinianul a murit in spital pentru ca era ranit grav, seful rapitorilor a fost dat la schimb câteva luni mai târziu când gruparea terorista a deturnat un avion. (Nota red: Filmul lui Spielberg lasa sa se inteleaga ca echipa de fosti agenti ai Mossadului i-a eliminat pe atacatori, de fapt agentii i-au urmarit timp de patru ani pe cei care s-au aflat in spatele atentatului.)

Octavian Mercurian are in palmares 21 de medalii câstigate de sportivii sai la cinci Olimpiade in probele de caiac canoe. A fost antrenorul lui Ivan Patzachin si este autorul unei teorii inovatoare la vremea respectiva, dar care astazi este recunoscuta peste tot in lume: pentru o victorie pe termen lung recuperarea e mai importanta decât antrenamentul.

1065
tabu_2006_martie_ffde5a0Viata dubla a Mihaelei Radulescu

Viata dubla a Mihaelei Radulescu

|ntre glamour si obisnuinta, intre celebritate si normalitate. A venit in jeans si s-a urcat pe tocuri de 15 cm, a zâmbit in poze chiar daca, in pauze, a stat incruntata, a fost populara, chiar daca a apelat ferm drepturile ei de vedeta.
“Publicul nu vede niciodata cum este in realitate o vedeta”, recunoaste Mihaela Radulescu si diseaca sincer tehnicile care o ajuta sa ramâna celebra.

tabu, martie 2006

„Am facut sute, daca nu mii, de sedinte foto, si nimeni nu mi-a cerut sa apar pe bicicleta, in jeans si in tricou, asa cum sunt eu de obicei”, a spus Mihaela Radulescu, in timpul shooting-ului pentru coperta acestui numar. La momentul respectiv se chinuia sa-si tina echilibrul pe marginea ingusta a unui jilt, purta tocuri de 15 cm si un corset divin.
Dupa 11 ani de prezenta in fata publicului, a mai ramas oare ceva nespus despre Mihaela Radulescu, mai exista ceva nestiut de spectatori sau ceva pe care chiar ea sa nu-l fi speculat ca sa ramâna in atentia publicului?
„Acum am inceput sa-mi cultiv misterul, am invatat din propriile greseli. La inceput credeam ca daca n-am nimic de ascuns, e bine sa raspund la orice intrebare, sa povestesc tot ce mi se intâmpla. Acum am invatat sa ma protejez.” |mi spune toate astea in timp ce isi aprinde o tigara slim si se relaxeaza dupa patru ore de fotografii pentru un singur cadru, cel de coperta. {i-a abandonat pantofii si sta desculta, fara sa fie deranjata ca parchetul de sub scaunul ei pastreaza urme ale uleiului de corp. Vorbim despre celebritate si despre ce te mâna in lupta pentru consolidarea celebritatii. |i spun ca Time a facut o analiza asupra oamenilor de succes si a ajuns la concluzia ca punctele lor comune sunt ambitia si charisma si o intreb cam când au inceput sa se manifeste la ea aceste atribute. „Nu stiu, dintotdeauna. Eram ambitioasa si la scoala si sunt si acum, uneori ambitia asta duce catre incapatânare, dar asa sunt eu. Altfel, si eu cred ca e mai importanta charisma decât frumusetea. Uite, eu la debut nu eram cu adevarat frumoasa, abia mai târziu am inceput sa stiu sa ma machiez, sa-mi aranjez parul, am inceput sa lucrez cu stilisti. Dar n-am sa fiu ipocrita si sa spun ca frumusetea nu m-a ajutat. M-a ajutat, asta e clar. Dar astazi, daca as lua-o de la capat, n-as mai pleca la drum fara un agent care sa negocieze ce e cel mai bine pentru mine, fara un PR si fara un stilist.” S-au schimbat multe de la debutul ei, si in showbiz-ul autohton, dar si la ea, si astazi stie cam toate tehnicile care consolideaza celebritatea. |i arat ca s-a folosit de aproape toate tehnicile ca sa ramâna in atentia publicului: televiziunea, filmul, muzica, merchandise-ul (linia de lenjerie Body Up), publicitatea directa (spoturile pentru produsele pe care le-a promovat), publicitatea indirecta/din gura in gura (câta lume n-o bârfeste), publicitatea negativa si incepe sa râda. „Astazi stiu sa ma folosesc de toate acestea, le inteleg, am citit despre ele, dar tot parcursul pâna aici s-a facut din intâmplari potrivite, conjuncturi favorabile si cu un instinct care m-a ajutat sa aleg ce e mai bun dintre mai multe oferte. N-am avut un planning ca sa-mi consolidez cariera.” Dintre toate aceste mijloace pentru sporirea/consolidarea celebritatii, Mihaela nu a folosit „carte”. |nca. Biografica (o biografie autorizata sau neautorizata s-ar vinde ca pâinea calda) sau pur si simplu un roman. „De fiecare daca când ma intrebati de carte puneti presiune pe mine si nu ma ajuta. O sa o scriu. Dar nu va fi autobiografica. Mi se pare o prostie sa fie autobiografica. Eu zic ca va fi cu nuvele. Unele inspirate de realitate.”
O intreb daca ii e frica de concurenta care vine din spate, de tinerele care aspira la stralucirea celebritatii si ma surprinde: „Nu mi-e frica. N-am vazut inca pe nimeni care sa concureze serios in zona in care imi desfasor eu activitatea. Sunt fete care sunt mai avantajate de un format sau de altul, dar nu le simt ca pe o concurenta serioasa.”
|i atrag atentia ca astazi, pentru ca a inceput sa functioneze mecanismul star sistemului, e mult mai usor sa ajungi celebru daca ai sustinerea unui trust media sau a unui finantator. {i se indreapta cu trupul catre mine, apoi spune hotarât: „E foarte usor sa ajungi celebru peste noapte, foarte foarte usor, dar e mult mai greu sa fii celebru mai multe nopti la rând”. Abia mai târziu intr-un alt context, inteleg de ce nu-i e frica de concurenta tânara si de ce e atât de indârjita când spune ca nu-si va pierde locul. „Expansiunea profesionala” e termenul cu care ea isi defineste temelia pe care isi consolideaza celebritatea, altfel spus exprimarea si in alte zone profesionale care au legatura cu ceea ce face. „Am facut documentarele singura, toata aparatura e a mea pâna la ultima baterie, iar in toti acesti ani am invatat sa fiu regizor de emisie, producator, operator. Nu ma mai sprijin doar intr-un picior, nu depind doar de job-ul de prezentator, pot sa fac multe in meseria asta.” Nu e asta ambitia de care vorbea reportajul din Time? Râde si zice „Poate ca da, când n-ai slujba. Am suferit si stiu cum e. Publicul, daca nu te vede 6-8 luni la televizor, nu simte foarte mult lipsa ta, dar nu stie ca in timpul asta tu prezinti proiecte si incerci sa convingi ca esti bun, ca e o mare presiune asupra ta.”
Ne intoarcem la tehnicile de mentinere a celebritatii si vorbim despre eterna comparatie intre ea si Andreea Marin si despre faptul ca fiecare a beneficiat de publicitate gratuita pe seama celeilalte, fie si prin simpla mentionare in stirile care o aveau pe „rivala” drept protagonista. „Nu, nu ne-a ajutat. Asa zisa disputa a vândut mai bine ziarele, dar faptul ca eu sunt mentionanta in stirile despre ea, sau ea e mentionata in stirile despre mine, nu ne aduce nici un beneficiu. Uite, asocierile care se fac din faptul ca {tefan este iubitul Andreei, ca ea ma copiaza pe mine si ca are drept iubit pe fostul meu sot, nu ne fac bine niciunuia. Le citesc, am un zâmbet in coltul gurii, dar stiu ca singurul beneficiu e al ziarelor, pentru ca se vând mai bine.”
|ntre tehnicile de vânzare ale revistelor care se ocupa de celebritati se afla si paparazzo aranjat (vezi dosarul „Celebritatea in pielea goala”) si nu ratez ocazia de a o intreba direct de astfel de practici. „Da, mi s-a propus sa apar in paparazzo aranjat, e o practica frecventa. Nu, n-am aparut in nici un asemenea paparazzo.”
Ne pregatim sa plecam. |si schimba corsetul cu un tricou, fusta scurta cu jeans-ii, isi leaga sireturile converse-ilor, isi pune geaca pentru ca afara ninge si isi ascunde parul in gulerul hainei. Pe drum catre usa, arunca o ultima privire catre oglinda la care a fost machiata pentru shooting. „{tiam eu ca trebuie sa mai fac ceva. O sa ma opresc la benzinarie si ar trebui sa-mi dau rujul asta rosu jos de pe buze.” |n timp ce-si lasa gentile jos si cauta un servetel, ma gândesc ca femeia asta chiar are o viata dubla.
Putin mai devreme imi raspunsese la intrebarea „Daca de mâine n-ai mai fi celebra, nu te-ar mai recunoaste nimeni pe strada, nu ai mai avea emisiuni la tv sau la radio, ce ai face?” cu o sinceritate care imi adusese zâmbetul pe buze. „As inventa ceva, m-as gândi bine si as gasi ceva, in limitele unui compromis rezonabil (adica n-as poza pentru reviste pentru adulti), ca sa revin din nou in atentia publicului. Daca ai atins macar cu un deget aripa celebritatii, o sa vrei din nou sa fii acolo.”

Mihaela fata in fata cu subietele care vând cel mai bine

Vedete
{i mie imi tremura sufletul când intâlnesc o celebritate. Nu-mi mai aduc aminte ce limba trebuie sa vorbesc, ce intrebari sa pun. |mi amintesc cu drag de vedetele care par atât de normale si de umane (uite, Michelle Pfeiffer era foarte copilaroasa si delicata), dar pastrez si amintiri neplacute. Robert de Niro era foarte acru. M-a intrebat de cât timp am nevoie pentru interviu si, ca dupa ceas, când timpul a expirat, s-a ridicat. Harvey Keitel care imi aranjase intâlnirea a glumit si a spus: daca erai de culoare ai fi avut mai mult succes, asta pentru ca iubitele lui De Niro au fost intotdeauna mulatre.

Sex
Cea mai lunga perioada in care n-am facut sex? 3-4 luni in perioada in care am fost gravida; in ultimele luni era cam dificil.

Glamour
Ma pregatesc pentru fiecare aparitie publica, dar nu vreau fiu eu vedeta evenimentului. |mi ia cam o ora din viata pentru ca imbrac 15 rochii pâna aleg una, sunt nehotarâta si aproape ca nu mai vreau sa ma duc la eveniment. Dar cum eu merg la evenimente doar daca trebuie sa le prezint, sa dau un premiu sau sa iau un premiu, gasesc resurse sa ma motivez ca sa plec de acasa.

Prieteni
N-am prieteni printre jurnalisti. {i nici printre sefi. Mi se pare ca e mai bine sa pastrez cu ei doar relatii profesionale, si probabil ca gresesc. Mi-e teama ca prieteniile acestea, mai ales cu sefii, pot fi suspectate ca sunt „libidinoase”. Asta e, nu socializez, sunt salbatica.

1249