Category : carti simpa

cartea cu Povesti de Craciun e aici

am asteptat-o aseara o vreme, dupa care – exact ca in copilarie, cind asteptam darurile lui Mos Craciun – m-am luat cu altele, am uitat, apoi am adormit.

dimineata cind m-am trezit am gasit-o in mail: de aici puteti descarca primul ebook cu Povesti de Craciun

*

cum scriam si in prefata cartii, nu exista nicio explicatie logica pentru care lucrurile au mers in felul acesta. in 11 zile am avut textele, iar in 14 zile de la idee a fost gata cartea; e poate cea mai rapida carte scrisa/facuta vreodata si-i multumesc mult Sorinei Daescu Topceanu si celor de la Prestigio ca au zis “da” la o idee nebuneasca venita la o petrecere de Craciun. Multumecs mult mult Sorina ca  ai facut totul posibil in seara de Ajun.

*

da, si-acum mai cred ca ideea mi-a fost soptita-n ureche de vreun spiridus al lui Mos Craciun, altfel de ce m-as fi bagat eu intr-o asemenea nebunie; eu care mi-e frica sa scriu orice altceva cu exceptia textelor jurnalistice?!

daca n-ar fi fost ceva magie la mijloc cum credeti ca ar fi reusit sa-si faca timp 26 de oameni sa scrie o poveste? pe unii nu i-am intilnit niciodata!

*

povestile din aceasta carte sunt extrem de emotionante si au o valoare incredibila: sunt ca un caleidoscop – ocheanul ala cu pietricele – cum mai dai o pagina, cum se aseaza cuvintele altfel si vezi ceva din sufletul autorului.

inca o data va multumesc tare mult tuturor celor care ati scris cite o poveste pentru aceasta carte; cele mai emotionante lucruri pentru mine din aceste 2 saptamini au fost raspunsurile “da, scriu”; au fost 26 de Cadouri de Craciun pe care le-am primit astfel.

va doresc un Craciun frumos si o lectura plina de zimbete calde.

scrisoare_de_la_mos_craciunPoveste de Craciun: Cristina Stanciulescu- Doua diamante

Poveste de Craciun: Cristina Stanciulescu- Doua diamante

Pe Cristina o stiu de… multi ani. Ea are amintiri despre perioada in care am lucrat impreuna pe care eu nu le-am pastrat:( mai are si alte amintiri si povesti cu care ma uimeste, cum m-a uimit odata la o masa intr-un restaurant italian cu o poveste care mi-as fi dorit sa mi se intimple mie.

de atunci o bat la cap sa-si faca blog. o sa-si faca foarte curind:)

nu credeam ca mai scrie poveste; i-am spus tirziu, ea a avut programul foarte incarcat, dar mi-a facut cadou in seara asta povestea de mai jos. in public, ea da foarte rar “din casa”, asa ca povestea asta e foarte foarte valoroasa.

multumesc Cristina:)

*

Doua dimante

Cristina Stanciulescu, redactor sef Viva

Anul a inceput cu Sarbatoarea Sfintului Ion. Primisem de la o prietena un borcan cu apa sfintita de la Boboteaza, in care se afla si o bucatica de busuioc ofilit. Il lasasem undeva pe un raft, in asteptarea unei decizii: unde il voi pune, ce sa fac cu el… Era oricum vacanta si aveam timp, credeam eu, sa ma gindesc si la asta. Dar dulcea lene a acelor zile a trecut, m-am intors la birou si am uitat complet de cadoul sfintit.

La scurt timp am aflat ca sunt insarcinata! Bucuria acelui moment indelung asteptat a fost ca o explozie care mi-a cuprins corpul, a fost ca o veste minunata din povesti. Am fugit acasa. I-am spus sotului meu, care m-a privit lung si mi-a dat un raspuns pe care nu l-am inteles. „Aaa, acum imi explic“ „Ce?“ am intrebat eu. “Asta!” Si mi-a aratat borcanul in care acel busuioc inverzise in mii de frunzulite care napadisera banala incinta.

O minune!

Cele 9 luni de sarcina au fost, poate, cele mai fericite din viata mea. Mai vie, mai vesela, mai puternica si mai frumoasa ca atunci nu m-am simtit niciodata. Vara a fost mai colorata si mai parfumata decit orice alta vara, iar toamna calda si plina de flori mi-a ramas si acum in minte. Am nascut la sfirsitul lui septembrie un baiat, o minune de copil pe care-l tineam in brate ca pe un dar scump pentru care eram recunoscatoare pina la lacrimi. Asa a trecut acel septembrie, asa a trecut acea toamna: cu bebelusul in brate.

I-am asteptat si pregatit primul lui Craciun cu emotie. I-am multumit Domnului inca o data si tin minte ca am cumparat cele mai frumoase ornamente, luminari si cadouri. Desi el avea doar 3 luni, privea totul cu ochii lui de margele, mai frumoase decit orice luminita din pom.

Si ne-am adunat cu totii in Ajun, iar eu, cu copilul in brate, l-am asteptat pe Mos Craciun mai mult pentru a-i multumi pentru cadoul de la sinul meu, decit pentru a astepta un altul. Si totusi el a venit. Sotul meu s-a apropiat, mi-a luat mina, a sarutat-o si mi-a pus pe inelar un mic dimanat multumindu-mi pentru copilul nostru. I-am zimbit si am privit piatra stralucitoare de pe degetul meu, fixata intr-o montura de peste 100 de ani. Era frumos. Era unic, special, aparte. Impodobita cu aceste doua bijuterii, fiecare unica si perfecta, daruite de Dumnezeu una pintecului femeii, cealalta pintecului Pamintului, m-am simtit atunci ca o Zeita a Fertilitatii si am avut, pentru prima oara, certitudinea ca sunt fericita.

1589
scrisoare_de_la_mos_craciunpoveste de Craciun- Alecu China Birta – Craciun in Familie

poveste de Craciun- Alecu China Birta – Craciun in Familie

aceasta poveste (care face parte din proiectul primul ebook din Romania cu Povesti de Craciun) este scrisa de Alex (Alecu) China Birta (11 ani si jumatate) si e una dintre vedetele cartii.

Alecu va fi  viitorul erou principal din montarea Micul Print de la Teatrul Odeon ( regia Carmen Vidu), iar Cristi China Birta (chinezu pt cei mai multi dintre voi) e tatal lui.

(initial am vrut sa scriu ca e fiul lui chinezu dar, in cazul de fata vedeta e alecu, asa ca – domn chinezu e tatal lui)

multumesc mult Alecu (stiu ca ai avut program greu zilele astea si apreciez tare mult ca ai scris)

*

pentru acest proiect am invitat sa scrie doar 2 copii. Alecu China Birta si Marc  Solomon.

tineti-le bine minte numele pentru ca veti auzi muuulte lucruri frumoase despre ei; sunt f f talentati.

*

Un Craciun in familie

Alexandru China Birta

Bunica si mama stau in bucatarie, pregatind masa de Craciun.

Bunica: Maama, du-te te rog si ia cozonacul din cuptor. Dar ia un prosop ud, sa nu te arzi.

Mama: Hai mama ca si eu stiu asta!

Mama merge si ia cozonacul din cuptor.

Mama: Vai, ce frumos miroase! Este un cozonac foarte reusit!

Bunica: Multumesc. De data asta am pus coaja de lamaie, stafide si migdale, ca sa fie mai special.

Mama se uita pe geam si vede viscolul de afara.

Mama: Aoleu, nu stiu cum mai ajung cei din Franta la noi pe viscolul asta! Imi aminteste de primele mele Craciunuri. Cat de emotionata eram cand il asteptam pe Mosul! Mai tii minte cate scrisori ii trimiteam?

Bunica: Da, le-am pastrat cu sfintenie. Nu au nici o pata!

Mama: Dar cum erai tu de Craciun, mama?

Bunica: Si eu eram foarte fericita! Si acum imi amintesc primul meu cozonac. A sfarsit in aceelasi loc cu piftia: pe podea.

Intra tata in camera.

Tata: Ati vazut cumva beteala? A, gata, am gasit-o.

Dupa care incepe sa imbodobeasca bradul.

Bunicul intra in incapere.

Bunicul: Of, of, of. Integramele astea! Le-am terminat pe toate.

Fetita mica intra in camera, plangand in hohote.

Mama: Ce e, iubita mea? Ce ai patit?

Ioana: Mami! Nu mai vine Mosul! Stii, eu i-am cerut un unicorn invizibil roz cu aripi albe si coama curbubeu. Dar fara Mosul, eu cum il mai primesc? Hiiiii, vaai. Poate ca s-au impotmolit renii in zapada. Sau poate ca a gresit traseul. Sau au ramas renii fara combustibil. Vaaaaaaai, sau si mai rau: crede ca am fost obraznica!!!!!

Mama: Nu, mami. Dar trebuie sa impodobim casa, sa vina musafirii si dupa o sa vina Mosul.

Ioana: Bine, daca zici tu…

Tata: Ma ajuta si pe mine cineva sa impodobesc bradul?

Bunicul: Te ajut eu, fiule. Cine mi-a vazut mucosolvanul?

Ioana: Uite-l acolo, langa MP4-ul lui Lex si PSP-ul Jessicai.

Bunicul: Hai mai lasa-ma cu chineza asta!

Mama: Apropo, unde-i fata cea mare?

* * *

In camera ei, Jess se plange de cum arata.

Jess: Aoleu, e tarziu si eu sunt in pantaloni. Si parul e ars cu placa, pantofii sunt tociti! O sa ajung pe Luna daca nu am o fusta la petrcere!

Se aude o bataie le usa.

Mama: Draga mea, ti-au venit prietenele.

Jess: Bine, spune-le sa intre.

Intra fetele in camera.

Alexa: Hey, Jess! Happy Craciun! Ce faci?

Jess: Pai, nu prea bine. Jen, imi place gloss-ul tau!

Jen: E de la Sephora.

Ashley: E de la Meli Melo.

Jen: Ba e de la Sephora!

Ashley: Eu vorbeam de lantisorul meu, nu-i nevoie sa sari ca arsa.

Nicole: Apropo,ce credeti ca o sa primiti de Craciun?

Jess: De la ai mei, cu siguranta, carti.

Ashley: Eu m-am saturat de carti! De cand am intrat in clasa I am primit doar carti.

Alexa: Tu glumesti?! Eu vreau o carte de 3 ani si ai mei nu vor sa mi-o ia!

Jess: Cu ce e cartea?

Alexa: Cu vampiri.

Jess: Auzi, da’ cate carti cu vampiri mai ai?

Alexa: Pai….15.

Ashley: Uite si motivul!

Nicole: Jess, unde e Lex?

Jess: La el in camera, cu prietenii lui. Probabil ca a uitat de tot ce am vorbit si am planificat.

Jen: Sa mergem dupa ei.

Jess: Nu, sa ii lasam pe ei sa ne caute.

Toate fetele in cor: Cata rautate!

* * *

La Lex in camera, baietii stau in camera si se joaca la calculator.

Lex: Marfa Need for Speed.

Mihai: Care dintre ele.

Lex: Pai, cam toate…

Vlad: Fratilor, wake up! Metin2 e mult mai misto!!!

Lex: Apropo, ce vreti de Craciun?

Vlad: Eu vreau un Xbox 360.

Mihai: Eu vreau multe pungi de Kubeti.

Vlad: Lex, tu ce vrei?

Lex: O excursie in Islanda la vara.

Se aude un ,,cling,, din boxe pentru ca Lex primeste un e-mail.

Lex: Un e-mail:

,,Sarbatori fericite, cu familia in jurul mesei imbelusgate, un an nou mai bune si distractie la PETRECERI

Semnat: Anonim

Mihai: Am uitat sa zic, vreau si un Tamagochi.

Lex: Haide, man! E pentru fete!

Lex isi aminteste brusc de petrecerea fetelor si tipa.

Lex: Am uitat de petrecere! Jess o sa ma omoare.

Vlad: Atunci hai sa ne grabim! A vazut cineva gelul de par ?

Mihai: Da, e in dulap. Ati vazut p-undeva cravata cu globuri?

Lex: Dar fetelor ce le luam?

Vlad: Lui Jessica putem sa ii dam parfumul Hello Kitty pe care si-l doarea.

Mihai: Lui Ashley putem sa ii luam o pereche de cercei.

Lex: Au reduceri la Carrefour. Mergem si vedem ce este pe acolo. Poate le luam ceva jucarii de plus sau niste dulciuri.

Vlad: Ma duc eu sa iau gecile.

Lex: Iau eu banii. Mihai, tu poti sa inchizi calculatorul.

* * *

Mama: Oare unde-or fi Patricia si ceilalti?

Bunica: Sunt afara, vin imediat.

Intra frantuzoii in casa.

Patricia: Bonsoirrr, maman. Ah,cat de mult timp a trrrecut!

Bunica: Da, dar bine ca ati ajuns.

Adeline: Grrrand-mere, darrr ce mirrroase asa? V-a murrrit pisica?

Bunica: Nu, nepotica mea. Sunt cozonacii de-abia scosi din cuptor. Dar de ce ati intarziat?

Jacques: In Frrranta nu ninge mai deloc. Nici nu stiti ce bine e acolo! In zapada de aici din Rrromania ne-am impotmolit si ne-a murrrit motorrrul. Darrr am rrreusit sa ajungem, in sfarrrsit.

Adeline sta intr-un colt al camerei, suparata.

Mama: Adeline, draga, ce ai patit?

Adeline: Acum trrrebuia sa fiu cu prrrietenele mele la cumparrraturrrri in Parrris. Darrr sunt aici, blocata intrrrre un perrrete si un mirrros, Puh, cica de cozonaci.

Intra Lex in camera si se duce la Serge.

Lex: Hey, Serge. Vrei sa vii cu mine pana sus sa impachetam cadourile pentru fete?

Serge: Non! Dupa prrrogrrramul lui Serrrge, carrre sunt eu, la orrra asta trrrebuia sa fiu in camerrra mea si sa ma joc pe PSP. Darrr aici in nu am camerrra mea si nici PSP-ul.

Adelina: Brrravo Serrrge! I-ai dat peste nas!

Patricia: Maman, nu fi rrrea!
Adeline: De ce? Tu nu ai fost rrrea ca ne-ai adus aici?

Mama: Hai gata cu cearta. Va conduc in camerele voastre si dupa aranjam masa. Trebuie sa fiti lihniti de foame.

* * *

Seara, dupa masa, Ioana merge la brad, care avea un glob cu fata Mosului pe el.

Ioana: De ce nu mai vii? Cu ce te-am suparat? Ce ti-am facut?

Si da in plans.

Intra toti in camera, incercand sa o consoleze pe Ioana.

Mama: Iubita mea, ce ai patit?

Ioana: Ai spus ca dupa ce vom aranja bradul, vor veni invitatii si vom manca, va veni Mosul. Toate acestea s-au intamplat, dar Mosul tot nu a venit.

Bunica: Haide, poate Mosul intarzie putin. Ce-ar fi ca, pana vine Mosul, sa va citesc povestea nasterii Domnului?

Toti in cor: DAAAA!

Dupa aceasta istorisire, se aude o bataie in usa. Ioana fuge repede si deschide, face ochii mari si tipa de bucurie ,,MOSUUUUUUUL!!!!,,

Sfarsit

1839
scrisoare_de_la_mos_craciunAda Solomon: Cum am aflat ca exista Mos Craciun – in doi timpi si doua ierni

Ada Solomon: Cum am aflat ca exista Mos Craciun – in doi timpi si doua ierni

sa nu ma intelegeti gresit, apreciez din inima toate povestile pe care le-am postat aici, dar rindurile de mai jos sunt nepretuite pt mine. pentru ca vin de la o persoana foarte ocupata, o persoana care are in spate filme pe care eu le iubesc, care lucreaza cu oameni pe care eu ii iubesc.

Ada Solomon  – mai ca i-as scrie in dreptul numelui “doamna” dar stiu ca se va incrunta pentru ca-mi zice ca trebuie sa ne tutuim, asa ca scriu doar pentru cei care nu sunt familiarizati cu cinematografia ca se afla in spatele unor filme ca Medalia de onoare, Felicia inainte de toate, Cea mai fericita fata din lume, Offset, Lampa cu Caciula, Kapitalism – reteta noastra secreta… si lista e luuunga.

Multumesc mult.

Cum am aflat ca exista Mos Craciun – in doi timpi si doua ierni.

Ada Solomon

Povestile mele sunt pur si simplu povestile mele. Nu-s inventate, nu-s foarte creative, sunt doar adunate din viata si experientele mele.

Am aflat ca exista Mos Craciun “de-adevaratelea” in doua ierni, in preajma Craciunului –in doua ipostaze diferite.

Actul 1:

Anul de gratie 2000. Intru in magazinul Hollywood Music & Film de la Scala sa vad ce pot sa-mi mai cumpar ca muzici dragi, sa-mi fac si eu un cadou de Craciun. Sunt impreuna cu micutzul Marc (3 ani jumate). Il las in coltul cu jucarii si-mi vad de alesul meu de muzici. Gasesc ce vreau (sau nu tot… nu mai conteaza si nici nu mai stiu) revin la copil. Copilul cinta de zor la pianul albastru cu clape colorate si cu xilofon deasupra. Super, imi zic, iata ca am gasit cadoul de Craciun pentru copil –sa-i placa si lui si mie etc… Am notat, am plecat, o sa vin eu sa-l iau miine.

Revin in vria lucrurilor de la birou, si imi zic – pianul pot sa-l iau si poimiine de fapt, oricum e destul de scump, nu se vind ele toate asa repede, lasa ca n-am timp azi.

Si mai trece o zi si inca o zi si inca o saptamina… si pe 23… totusi, zic hai, ca miine nu mai umblu dupa cadouri, ma duc sa-l iau.

Intru voioasa in magazin, ma duc glont la raionul de jucarii… si… incremenesc. Pianul meu albastru – nicaieri. Si nici alte instrumente. Si in momentul ala imi cade cerul in cap si incep sa pling… Vine o Domnisoara draguta si ma intreaba ce am si cum sa ma ajute. Zic demna, “Nu multumesc, nici o problema, dar, stiti… am vazut saptamina trecuta un pian albastru…” a! imi pare rau, nu se vindeau jucariile si am trimis inapoi la depozit ce nu s-a vindut deja. E seara, n-are sens sa mai incercam la depozit ca nu mai e nimeni, pe 24 (cred ca era simbata 24…) nu era deschis depozitul… si incep sa pling si mai tare, de ciuda pe mine, care amin lucrurile de facut pentru cei dragi pina la limita suportabilului (ca intr-un film pe care o sa-l vedeti la anul…), de mama iresponsabila care sunt si care n-are cadou pentru copilul cel mai iubit si mai dorit din lume si nu indraznesc nici macar sa-l sun pe sotul meu sa-I spun ce timpenie am mai facut. Un Domn care aranja marfa prin rafturi acolo vine si el la mine si Domnisoara de mai devreme si intreaba, cu o delicatete pe care am vazut-o rar la vinzatorii din magazinele bucurestene (si mai ales la vremea aia…),: “Doamna, iertati-ma, doriti un pahar cu apa, pot totusi sa va ajut cu ceva?”

-“Da, vreau si un pahar cu apa, dar mai ales vreau sa dau timpul inapoi si pianul albastru sa fie in magazin si sa-l pot cumpara pentru fiul meu”- asa i-am raspuns dintr-o suflare… Zice: “Ma duc sa va aduc paharul cu apa” , Domnisoara zice: “Lasa ca aduc eu imediat…” si tot Domnul zice: “Si totusi m-as duce pina la magazie jos sa vad daca nu gasesc ceva, totusi.

Si dispare, ca vintul si ca gindul pe scara care duce la subsol.

Revine dupa multa… foarte multa vreme (nu-mi explic nici acum cit de mare poate sa fi fost magazia aia), cind aproape ca decisesem sa plec in liniste si sa-mi tai venele- de proasta si timpita ce sunt… –

Deci, revine Domnul cu o cutie un pic botita pe la colturi… CU PIANUL CEL ALBASTRU.

Pianul cel albastru este in continuare cu noi acasa, il foloseste Filip (fiul nostru cel mic) acum si de citeori il vad in preajma Craciunului imi amintesc ca Mos Craciun exista…

Actul 2:

Un an mai tirziu. Simbata mea dedicata cumparaturilor de Craciun. Mi-am pus paltonul cel nou, negru si lung pina la glezne, palaria londoneza, mi-am luat geanta cea incapatoare si am pornit la atac. Super mindra de mine, dupa 3 ore spre 4 aveam cu mine ultima pereche de ghete pe masura copilului disponibila in 5 magazine cite colindasem si cu talpa minune si flexibila si antiderapanta, cartile pe care mi le doream pentru mine si pentru cei din jurul meu de ceva luni si le-am rezervat ca lectura de vacanta de iarna, super rochita nepoata-mii si alte numeroase mici si mai mari acareturi…

In drum spre prinzul de la mama opresc la o florarie pe Bdul Brancoveanu sa iau un buchet de flori pentru aniversarea prietenei mele Smaranda. Parchez, intru in florarie, iau florile si ies inca odata mindra de achizitie…

Cum ies din florarie vad un… cetatean, modest imbracat cu 2 sacose de Z in mina si-mi zic: “ia uite ce mai chestie, si oameni d’astia cumpara de la Z pentru copiii lor!” Apoi am o strafulgerare si inteleg: nu cumparase de la Z –erau sacosele mele…

Se misca repede si la rindul meu am luat-o la fuga cu paltonul pina la glezne, cu palaria suie, cu florile in mina si gentoiul pe umar – Victoria Lipan la atac in spatele blocurilor din Brancoveanu, pe gheata, strigind: “Omule, Domnule… stai! Domnule… Hotz! Opreste-te, lasa cadourile copiilor, te rog, Omule, Domnule, lasa cadourile copiilor, iti dau ce vrei, iti dau bani, lasa cadourile copiilor…”

Peisajul din spatele blocurilor il descopeream prima data (Omul disparuse deja din raza mea vizuala, evident fugind cit putea si el –si mult mai repede decit mine …) Era o intreaga increngatura de stradute cu case mici si curti de poveste din alt veac, habar n-aveam pe unde sa o iau, si continuam sa alerg/merg rapid si sa strig dupa cadourile copiilor, Dumnezeu stie daca mergeam in directia buna sau ba… Si din pustiul din zona, alb, inghetat si feeric au inceput sa apara oameni din curti. Mai ales barbati –de toate virstele:de la 20 la 60 de ani mix complet. Simpli si binevoitori. Un intreg comando de cartier s-a pus in functiune sa ma ajute. Unii s-au suit in Dacia pre-decembrista si au pornit in raliu pe stradutze, altii s-au impartit in 7 zari printre ulite incercind sa descopere personajul cu sacose… sau macar sacosele…

M-am oprit din cursa mea oricum pierduta (era clar pentru mine!), siderata de ce vedeam si gindindu-ma ca oricum s-au dus naibii ghetele unice ale lui Marc, dar ce-mi vad ochii e din alta lume decit cea in care traiesc in mod obisnuit.

Doua doamne au iesit din bucatariile lor aburinde de cozonaci si sarmale si m-au poftit sa intru sa beau ceva sa ma linistesc si sa gust si din cozonac… Nu-mi trebuia nimic si in general nici sa vorbesc nu mai reuseam.

Incepusem deja sa ma gindesc cum ar fi ca Omul meu sa infunde puscaria pentru 5kg de carti, o pereche de ghete de copil, o rochita de fetita si inca niste marunte articole vestimentare…

M-au trezit din reverie Domnii porniti in cercetare care se intorceau cu citeva sacose. “Ia vedeti Doamna, sunt toate? Le-am gasit aruncate in doua curti si linga ghena de la blocuri” Pe Omul meu nu l-au prins, probabil ca le-a aruncat zicind si el : “Fir-ai a naibii cu cartile tale…”

Nu ma interesa daca sunt toate, nu ma mai interesa nimic, solidaritatea oamenilor “de cartier” care m-au ajutat a fost cel mai frumos cadou de Craciun pe care l-am primit vreodata. Si nici nu m-au lasat sa dau un rind de beri sau ceva la bodega de alaturi.

Nu stiu cine sunt oamenii astia si nu i-am mai intilnit vreodata, dar le urez multi ani sanatosi in gind la fiecare Craciun de atunci incoace.

Iar dupa aceste doua experiente sunt sigura ca Mos Craciun exista, daca stii sa-l vezi… sau daca ai norocul sa-l intilnesti.

9290
scrisoare_de_la_mos_craciunpoveste de Craciun – Marc Solomon

poveste de Craciun – Marc Solomon

aceasta poveste este una din perlele Coroanei proiectului primul ebook cu povesti de Craciun din Romania.

ea este scrisa de Marc Solomon (13 ani) care are la activ 2 filme de scurt metraj.

multumesc mult Marc ca ai scris.

*

Poveste De Craciun

Laponia,Finlanda-Undeva intr-un munte.

-Cum ziceam,am ajuns aici pentru ca am fost dat afara din cel mai important loc din lume.

-Hai ca nu poate fi chiar atat de important.De unde ai fost afara?

-Baza lui Mos Craciun.

-Dar sigur nu esti un elf.Adica n-ai urechile alea lungi si nici nasul mare.

-Exact.

-Dar nu ai barba si nici nu ai par alb mult in cap.

-Esti sigur?

-Adica tu vrei sa-mi spui mie ca tu esti Mos Craciun.

-Incerc sa vad daca iti dai seama de 2 zile intregi.

-Wow.Adica tu esti Mos Craciun.Uhhhhh.Foarte ciudat.

-Da.Am fost alungat de prietenul meu cel mai bun.Innebunise.Tot ce vroia era putere.Si a fost o revolutie..

-Tot timpul este una.

-Da,in fine.A creat totul intr-o zi.

-Auzi.Pai si n-ar trebui sa te duci sa-ti recuperezi regatul de fericire.

-Da,dar nu vezi UN magazine de arme in Laponia.

-Serios?Si eu ce vand?

-Canapele?

-Arme.

-Pai si tu esti aici pentru ca ai fost obligat sa fugi?

-Nu.E o vacanta spontana.

-Pai hai sa mergem atunci.

-Ok.

Mosul si vanzatorul de arme s-au dus la magazinul de arme Kof si acolo Kof(vanzatorul de arme) trase de un sertar imens de unde iesira pistoale,pusti,mitraliere si grenade.

-Frumos,zise mosul.

-Da.Stiu.Alege-ti ce vrei.

Mosul isi alese un pistol cu amortizor,o pusca cu doua tevi si 3 grenade.

Kof isi alese un pistol cu amortizor,o mitraliera cu amortizor si 5 grenade.

-Pai sa mergem,zise Kof.

-N-avem masina,zise mosul.

-Asta crezi tu.

Kof si mosul s-au urcat in Jeep-ul lui Kof.

-Frumoasa masina,Kof.

-Da.A fost a tatalui meu.Am reparat-o recent.

-Sa mergem!

Laponia,Finlanda-Baza lui Mos Craciun

-MMMos Craciun!

-Unde-i Gar?

-Inauntru.

-Mersi.

-GAAAAAAAAR!Unde esti?!

-O,vechi prieten.Calm.Sunt chiar aici.

Mosul incarca pistolul si trase in capul lui Gar.

-Pai,asta a fost usor,zise Kof.

-Da,era un tiran asa ca nimeni nu s-a obosit.

SFARSIT!

Fericit.Previzibil rau de tot.

1666
scrisoare_de_la_mos_craciunPoveste de Craciun: Omul bun (Sanziana Pop)

Poveste de Craciun: Omul bun (Sanziana Pop)

aceasta poveste face parte din proiectul primul ebook din Romania cu povesti de Craciun si este scrisa de colega mea, Sanziana Pop

Omul bun

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, o fetiţă blondă cu ochii gri, care umbla întotdeauna cu „nani-ul” după ea, o păturică mică şi roz pe care o iubea din cale-afară. Într-una din zilele friguroase de iarnă, fetiţa s-a apucat să-i scrie prima scrisoare lui Moş Crăciun. S-a ascuns sub pianul din sufragerie, şi-a pus pixul după ureche şi hârtia parfumată la subraţ şi l-a rugat din suflet pe Moş să-i aducă o căsuţă de lemn, cu etaj, ferestre care se deschid şi o scară mică pe care să coboare păpuşile prinţese. Scrisoarea sigilată i-a fost înmânată timid tatălui. Doar el ştia ce timbre trebuiesc cumpărate pentru Polul Nord. Şi timpul era scurt, iar spiriduşii aveau ceva de muncă la căsuţă.

Zilele au trecut şi fetiţa noastră s-a pregătit intens pentru Ziua cea mare. „Şi Moşul o să stea la noi măcar să mănânce o felie de cozonac, nu? Să-i cânt la pian, oare o să-i placă? Ce poezie să recit? Dar îi spui şi tu, Mutti, că am fost cuminte şi merit căsuţa, te rog! Dar tata unde e?”

S-a lăsat seara şi Moş Crăciun a sunat la sonerie. Cum nu exista horn, nu putea urca decât pe scări. Probabil că renii îl aşteptau jos. Bătrânelul acela simpatic, cu barba lungă, albă şi cojocul roşu s-a aşezat pe fotoliul preferat al tatălui, a ascultat poezia şi Fur Elise cântat stângace la pian, a aplaudat şi a scos din tolbă o căsuţă de lemn, cu etaj, ferestre care se deschid şi o scară mică pe care să coboare păpuşile prinţese. Fetiţa cu ochi gri a strâns de bucurie căsuţa la piept şi a ştiut din acel moment că Moş Crăciun există (ceilalţi copii nu-l văzuseră şi din acest motiv nu credeau în el) şi că privirea sa blândă semăna cu a tatălui ei. Se hotărâse: Moş Crăciun era un om bun şi merita să-l primească pe „nani” în dar.

În anii ce au urmat, fetiţa s-a luptat din răsputeri să-i convingă pe toţi că Moş Crăciun există şi că seamănă cu tatăl ei. Nu mulţi au fost cei ce i-au dat crezare, dar ea i-a scris în fiecare iarnă, chiar şi atunci când tatăl ei s-a stins şi simţea nevoia să povestească cuiva tristeţea ei. „Îmi pare rău că în anul în care ai trecut pe la noi, tata nu era acasă şi nu l-ai putut cunoaşte. Dar el m-a ajutat săţi trimit prima mea scrisoare. Ţi-ar fi plăcut de el, era un om bun, aşa ca tine. Şi el avea ochii verzi, ca ai tăi”.

Azi sunt şatenă, am ochii gri din când în când şi am aflat demult că tata a fost Moş Crăciun-ul meu. Că mi-a citit scrisoarea, că a construit singur căsuţa visurilor mele şi că a dormit ani buni cu „nani-ul” pe care i l-am dăruit sub pernă. Poate acesta să fie motivul pentru care, de fiecare dată când întâlnesc o privire de om bun, în primul rând mă gândesc că seamănă cu Moş Crăciun şi apoi îmi dau lacrimile.

Şi am mai aflat că oamenii buni sunt rari, că destul de des suntem tentaţi să confundăm bunătatea cu prostia, că o privim sceptici în ochi şi încercăm să o dezarmăm de la primul gest.

Vă asigur că e nevoie doar de un dram de puritate din partea fiecăruia pentru ca basmele să se poată adeveri, binele să poată învinge răul, iar Moş Crăciun să mai existe, măcar un pic…

1738
scrisoare_de_la_mos_craciunPrimul meu Craciun in Rai (Anca Macoviciuc)

Primul meu Craciun in Rai (Anca Macoviciuc)

povestea face parte din proiectul primul ebook din Romania cu povesti de Craciun

Primul meu Craciun in Rai

Cand m-am trezit, in camera nu mai era nici urma de televizor. Nu stiu de ce, primul reflex a fost sa caut telecomanda si s-o indrept catre locul gol de pe masuta de langa usa, doar – doar l-oi face sa apara. Merde!, mi-am zis si-am vrut si sa pronunt dar nu mi-a iesit. Nu m-a susprins ca n-am putut verbaliza o prostie, mi s-a tot intamplat in ultimii ani in Belgia.
M-am uitat roata prin camera si n-am recunoscut nimic din ce era ieri dupa-amiaza cand am adormit scriind de zor la teza de doctorat. Cu toate astea, locul imi era cumva familiar. Da, m-am trezit intr-o camera care nu era a mea, dar era plina cu lucruri pe care le-am recunoscut si le-am mangaiat. Pe fiecare in parte. Si la fiecare mangaiere imi aminteam clipa si locul in care le-am primit si privirile persoanelor care mi le-au daruit. Am staruit zambind in fiecare privire. Cand in sfarsit m-am asezat pe pat, incercand sa-mi pipai realitatea, m-a luat cu ameteala – ca in prima dimineata de Pasti fara tata. Aveam roua pe maini, de la florile care-mi umplusera patul. Atat de multe flori albe, brr. Am reusit sa ma usuc cu poalele rochiei. Si-apoi m-a lovit: nu ma trezisem. Eram inca in visul de ieri dimineata, ala scurt cat somnul de dinainte de micul dejun luat in pripa pe foile de la capitolul 6. Si-n visul ala eram singura in rochia asta, si un pic trista, dar nu vedeam nimic in jur. Acuma vad
, mi-am spus. Vad ca nu e nicio sursa de incalzire in camera asta, dar nu mi-e frig de loc. Roua s-a uscat, patul se incalzeste de la flori, si pasii mei, pe masura ce parcurg camera asta mare de-a lungul si de-a latul, sunt calzi, ca dupa o frectie cu otet.

Asta a fost prima mea fraza “observationala”. Cand mi-am intors privirea catre usa, l-am vazut pe tata. Am stiut, inainte sa-mi zica “buna”. Si nu m-am speriat.
Am inteles unde sunt, si ca ieri se continua cu un altfel de azi decat ala in care imi programasem sa fac curat impreuna cu mama in apartamentul pe care-l luasem in rate. Am stiut ca pe El n-am sa-l mai tin niciodata de mana. O singura lacrima, atat am simtit pe obrazul drept. Una calda, atunci cand tata mi-a sarutat mana.

Ne-am asezat la masa bunicii, aia pe care-mi scrijelisem numele cu creta colorata la 7 ani, si-am povestit. Stia tot ce facusem, dar ii tot dadeam inainte oricum versiunea mea, cu tot ce-am vrut sa-i spun o viata si n-avusesem timp. M-a scos la plimbare apoi, si, rand pe rand i-am revazut pe toti cei carora le spusesem in biserici “la revedere”. Si ei m-au invatat, fiecare cu tehnica lui, cum sa ma uit la toti cei care mi-au spus acelasi lucru, cu gandul, cu vorba, cu flori si lumanari, cu strigat, cu durere, cu intelegere sau cu revolta. Si pana la ziua mea, am invatat cum sa-i fac sa ma simta aproape. Pe cei care ma lasa aproape, ca deh, daca sunt aici nu inseamna ca am super puteri.

*
Le-am vazut la patinaj. Prima lor iesire intr-o astfel de locatie si formatie mi se datoreaza, stiu. Ana se descurca foarte bine, Iulica la fel, Mireille nu mai zic. M-am prapadit de ras cand le-am vazut pe Anca, Andreea si pe Ancuta inaintand timide pe langa mantinela aia urata. Dar le-am dat curaj. Sunt asa mandra de Ana.

Ancuta era prima data pe patine. Am vrut sa aprind prima noastra tigara. Aia pe care o aprinsesem la filtru cand am fumat prima oara, la geamul din camera mea, intr-a 11a, parca, dupa ce ne-am facut ochelari. N-am reusit, ca aici, lucrurile adunate in camera nu dispar niciodata. Uneori se fac mai mici, sa faca loc altora. Chestie ciudata Raiul asta.

Ancuta si-a dat joc manusile de piele si si-a aprins o tigara. Mirosea ca laleaua aia alba pe care mi-a adus-o dimineata la Serbanesti si care sta in ghiveci langa celelalte primite de Craciun. Pentru alea dinainte nu mai e loc in camera, stau in gradina. Am uitat sa zic, am o gradina destul de mare. Tata glumeste, cica la 30 de ani o sa am prima gradina botanica din zona asta.
Erau rosii in obraji.

Mama a facut cozonac si a vorbit cu Ana, sa vina impreuna. Au venit toate pe seara, sa cinsteasca un pahar pentru mine si sa se uite la poze. Fetele s-au tinut de mana si s-au tinut sa nu planga, pentru ca na, au tinut la mine. Durerea e galbena. Am vazut-o facandu-se mare cat o minge medicinala cand au auzit-o pe mama vorbind cu El la telefon. A ramas in Belgia. In camera noastra de acolo ferestrele-s acoperite de multe mingi din astea galbene.

Fetele-au povestit care cum ce-au mai facut, nu si ce-ar mai vrea sa faca. Eu asta as fi vrut s-aud. Si mi-am promis c-o sa fac cumva sa le-ascult pe fiecare in parte, care pe unde s-or duce. Macar atat.
Mama a adormit mult dupa ce-au plecat fetele pe la casele lor.

Am sarutat-o pe frunte. De multe ori am vrut sa fac asta in adolescenta, cand mai adormea suparata, dupa vreo zi grea la scoala.
Florile din camera s-au deschis de la toate lacrimile cazute in pamantul pe care-l vad prima data de Craciun altfel.
In rama foto goala de pe noptiera, el imi cauta inca privirea in amintirile care curgeau alandala si-n care eram impreuna. L-am vazut cum se enerveaza ca nu merge netul, se opreste si se roaga. N-a crezut niciodata in miracole, si dupa ce mi-a luat ultimul bilet de avion catre Romania, in chestia aia otelita in care m-au pus in rochie, n-a mai crezut in nimic bun in general. Am atins mijlocul ramei si-am vazut cum se schimba la fata. In mijlocul desktopului i-a aparut ultima noastra replica de chat. Aratam tare bine in avatar. Am zis lol, in gand, dar n-am putut pronunta. Aici nu pot sa vorbesc altfel decat am facut-o acolo. A zambit si a deschis explorer-ul.
I-am simtit increderea. O pagina de yahoo, cu stiri ingramadite, cu casuta de logare in dreapta. Dedesubt, o reclama tampita: “Love is a gift”. Mai tii minte cand ai zis ca n-o sa dai niciodata click pe un banner
? I-m sters replica asta din memorie.
In acelasi loc, in acelasi timp, am atins un pixel. S-a deschis o pagina de povesti de Craciun.

“I see the countless Christmas Trees around the world below,

with tiny lights, like heaven’s stars, reflecting on the snow.

The sight is so spectacular, please wipe away that tear,

for I am spending Christmas with Jesus Christ this year.

I hear the many Christmas songs that people hold so dear, but the sounds of music can’t compare with the Christmas choir up here.

I have no words to tell you, the joy their voices bring,

for it is beyond description, to hear the angels sing.

I know how much you miss me, I feel it in your heart,

but I am not far way. We’re really not apart.
Be happy for me dear. You know I hold you dear,

Be glad I’m spending Christmas with Jesus Christ this year.

“Love” is The gift, more precious than pure gold.

It was always most important in stories that we told.

Please love and keep each other, as my Father said to do,

for I can’t count the blessings or love he has for you.

So, have a Merry Christmas and wipe away that tear.

Because I’m spending Christmas with Jesus Christ this year”.

Stiu, e cam tampita poezia asta, as zice ca e chiar penibila de fapt, ca unele din serialele la care inca se mai uita fetele sau ca versurile de Maya Angelou puse pe cartonase de doliu, dar atat am putut face: un click pe un banner care-a dus la o pagina unde cineva si-a publicat durerea, s-o citeasca altii ca sa si-o vindece pe-a lor.

Si ne-am bucurat impreuna. Ca la primul nostru brad. Mingile galbene au disparut de prin camera. A ramas una mica, sub pat.

Mi-a promis c-o sa faca singur curat pana-n Craciunul urmator.
In ultimii 3 ani am incercat sa-l fac sa se tina de cuvant si am pus in aplicare tot ce-am invatat la cursurile de aici. Imi dau deja masteratul in vindecare. Tata zice c-o sa-mi publice astia lucrarea de disertatie, in franceza, engleza si romana, ca am un titlu scurt si haios: Primul Craciun in Rai.


PS: Celor carora le e dor de poze cu mine, o sa le dedic un blog. Trebuie sa-i mai trimit niste vise din alea increzatoare Ancutei.

PPS: Dimineata si seara deschideti geamul. Larg. O sa va zambesc sanatos de la prima gura adanca de aer.

Cu drag,

N.

1295
scrisoare_de_la_mos_craciunPoveste de Craciun: Ana Maria Onisei – Mos Craciun

Poveste de Craciun: Ana Maria Onisei – Mos Craciun

Povestea face parte din proiectul Primul ebook cu povesti de Craciun din Romania si este scrisa de Ana Maria Onisei

*

Moş Crăciun

I se prinsese haina în portiera taxiului. Deschise din nou uşa, smulse de palton cu un gest scurt, cât să sară câţiva solzi de zăpadă amestecată cu noroi, apoi râse în sinea ei, tolănită pe canapeaua maşinii şi se gândi la propria stângăcie. Iarna asta! Orice-ai purta, tot n-araţi bine. Te simţi ca un astronaut între blănuri, fulare, căciuli şi mănuşi – imposibil să-ţi tihnească ceva.

Şoferul o privea deja de secunde bune.

„Mă iertaţi, la Unirea mergem. Maşina icni sub presiunea ambreajului. Nici nu porniră bine că zeci de claxoane începură să taie ritmul colindului de la radio. Era Ajunul şi Bucureştiul aglomerat. Luminile albe, roşii şi aurii, derulându-se deasupra, în balansul mersului, o aruncau într-un carusel deconcertant.

„Să vă spun drept, speram să prind o cursă spre Balta Albă“, interveni şoferul, un tip la vreo 50 de ani, într-o vestă matlasată. „De aia am şi luat comanda, am zis că sunteţi judecătoarea, am eu o judecătoare la numărul 14, care merge în Balta Albă. Voiam să iau nepoţica de la grădiniţă, am zis că mă retrag“.

S-a auzit râzând puternic, un râs care de multe ori o enerva fiindcă i se părea că sună cumva spart, fals, deşi – o ştia şi ea – nu era altceva decât o descăracare bruscă, deci, în cele din urmă, onestă.

„Vedeţi? Aţi avut ghinion, iar eu noroc. Acum n-aveţi încotro, trebuie să mă duceţi până la magazin. Nu puteţi să mă lăsaţi aşa, în stradă, tocmai în seara asta.“ Dacă era să fie sinceră, oricât ar fi glumit, ceva tot o strângea în spate la gândul experienţelor cu şoferii bucureşteni: te puteau lăsa cu ochii-n soare fără urmă de remuşcare taman când ţi-era lumea mai dragă. Dar tipul ăsta părea în regulă.

„Ei, nu vă faceţi griji domnişoară, râdem, glumim, dar vă duc unde aveţi nevoie, nici nu se pune problema. Să-l sun pe fi-miu, să văd poate-o ia el pe aia mică. Nu de alta, dar ştiţi cum e, o aşteapă mă-sa mare, acuşi vine şi Moş Crăciun“, râse şi şoferul, lăsând să transpară complicitatea. Urmă sunetul scurt al soneriei telefonului, şoferul îşi fixă mai bine hands free-ul, şi se auzi vocea unui alt bărbat.

Profită de scurta pauză. Scotoci prin geantă după lista de cadouri pe care şi-o făcuse de-acasă: o cremă pentru mama, ceasul Tissot pe care-l ochise încă de săptămâna trecută pentru tata, setul de ceşti de cafea pentru bunica şi tot aşa.

***

Îl apărase pe Moş Crăciun până la 12 ani, o vârstă la care alţi copii îmbrăţişaseră demult realitatea. Orice-ar fi făcut – şi numai ea ştie cât era de atentă, investigatul, pânditul şi scotocitul prin casă făceau parte din ritual – tot nu descoperea nicio urmă care s-o facă să incline balanţa către cine ştie ce pragmatisme. Poate că ceilalţi copii erau ghinionişiti, se gândea, sau poate că Moşul se supărase pe-ai lor fiindcă fuseseră răi – chestiune care, asta e, oamenilor mari li se mai întâmplă –, sau pur şi simplu, poate că nu ştiau ei cum să-l primească pe Moş, de vreme ce susţineau sus şi tare că el e mama, sau tata, sau chiar ambii părinţii la un loc. În ce-o priveşte, era gata să apere şi cu pumnul autencitatea Moşului. Odată, de Ajun, ieşise să se joace în spatele blocului. Se însera, iar zăpada căpăta strălucire şi scârţâia sub picioare. Magda, o vecină de vreo 15 ani, cu un pechinez răsfăţat, deschisese discuţia. „Ce? Ţie ţi se pare că Moş Crăciun are de unde şti ce-ţi doreşti cadou?“, zicea, pe un ton ascuţit. Ea riposta. „Nu, n-are de unde şti, nu e logic?“, continua Magda călcând-o pe nervi. „Deci ştiu părinţii tăi, că lor le spui şi ei îţi şi cumpără cadourile.

Orice-ar fi fost, nu credea. Printre argumentele cele mai puternice era cel al bradului. Cu asta o să-i reteze Magdei elanul, ştia. Şi adevărul e că aşa se întâmpla, an de an. Adică, nu era vorba numai de cadouri. În fiecare Ajun, când ajungea acasă după o tură de săniuş sau de joacă, primul lucru pe care-l vedea de îndată ce deschidea uşa era bradul. Înalt până aproape de tavan, cu ramuri late care aveau întotdeauna acele-n sus, nu pleoştite ca ale altora, de care atârnau globurile ei preferate din sticlă în formă de picături, roşii şi argintii. Cadourile sunt mai uşor de transportat, se gândea, dar cum ar putea părinţii să bage în casă un brad fără ca ea să-l vadă? Putea să zică Magda ce vroia: pentru ea, Moş Crăciun exista.

***

Şoferul termină de vorbit şi bombăni: „Am rezolvat-o, gata, se duce fi-miu s-o ia“. Era parte, în mod ironic, din culisele unei uneltiri tipice de Sărbători, dar oricât de simpatice erau şi discuţia şi şoferul, stomacul încă îi pulsa la gândul amintirii de mai devreme. Era acelaşi tip de senzaţie pe care-l avea când se urca într-un lift vechi: o stare vagă de panică de la calustrofobie – deşi o linişteau lumina caldă şi mirosul de muşama din interior –, furnicături în tălpi la desprindere, când liftul începea să urce, şi-apoi golul acela din stomac, un gol pe care niciodată nu-l putea încadra într-o stare anume şi care continua s-o domine până ce ajungea şi liftul se opera. Îşi trecu mâna prin păr şi aranjă gluga pe spate. Până la Unirea mai era ceva de mers – de fapt, din cauza aglomeraţiei abia dacă se putea circula.

„Câţi ani are nepoţica?“, s-a hotărât să reia discuţia, deşi ştia foarte bine că deja nu mai asculta. Se pironise cu gândul la imaginea aceea a bradului, şi-n jur toată lumea fierbea. Privea armatele de pietoni traversând de la un magazin la altul şi-i plăcea să-şi imagineze ce-au fiecare în minte în graba aia. Dacă-şi fac calcule, dacă se gândesc să termine mai repede treaba, dacă visează sau plănuiesc surprize, în fine, dacă, aşa cum ai putea crede că li se întâmplă unora doar scrutându-i de la distanţă, încă mai caută cine ştie ce fel anume de prăjituri să ducă acasă.

Când a ajuns în faţă la Unirea şi-a scos banii să plătească, nu-şi dădea seama dacă şoferul mai povestise ceva. I-a urat: Sărbători fericite! Bună seara!“ şi-a coborât din maşină cu acelaşi gol în stomac. Chiar înainte să intre pe uşa rotativă, a simţit căldura şi parfumul mulţimii dinăuntrul magazinului – mulţi oameni veniţi la cumpărături, ca şi ea. Vine o vreme când fiecare dintre noi ajunge Moş Crăciun, s-a gândit, căutând cu privirea standul de ceasuri.

1205
scrisoare_de_la_mos_craciunPoveste de Craciun de Cornel Ilie

Poveste de Craciun de Cornel Ilie

iata povestea scrisa de Cornel Ilie (VUNK) pentru proiectul primul ebook cu povesti de Craciun din Romania.

Multumesc mult mult, Cornel.

*

Statea la masa, cu vopselele intinse, langa multe foi albe de hartie, multe dintre ele mazgalite incoerent cu multe culori sau combinatii intre ele. Si azi era la fel de micuta si, asezata pe saunul ei preferat de langa geam, nu atingea podeaua cu ciorapeii roz cu gri, cu cate-un cap de pisica desenat pe fiecare in parte. Ea le spunea “picici”.

Avea chef sa deseneze in dimineata asta, cu toate ca fata de masa era trasa mereu de catelul ei de culoare crem, Rimel, si, in ritmul asta, nu putea sa duca niciun desen pana la sfarsit.

Da, chiar asa il chema pe catel: Rimel. Fetita auzise cuvantul asta la mama ei cand vorbea cu vecinele si ii placuse cum suna. Habar n-avea ce-nseamna si ea credea ca rimel este o rima mai mica. Si, cum ea intelesese ca rima este ceva care trebuie sa se potriveasca cu altceva, s-a gandit ca rimel rimeaza cu catel. Rimel este prea mic, ca varsta, sa ne putem dea seama daca numele asta ii va afecta, cumva, masculinitatea mai tarziu.

Fetita, aurita la par si aiurita, in general, nu stia daca sa deseneze cum ninge afara sau bradul verde cu globuri albe din coltul camerei. Se uita ba pe geam, ba la brad. Ba la brad, ba pe geam. In fata ochilor ei, se schimba doar fundalul: ba bleu de la cer, ba verde de la brad. Fulgii si globurile albe ramaneau niste pete constante in ochii ei.

“De ce sunt doar albi fulgii, daca globurile pot fi de mai multe culori?. De ce nu cad si fulgii de zapada in mai multe culori?”, se intreba in gand pitica. Cu capul in palme, isi tot muta privirea de pe geam pe brad si invers, pana atipi putin. Rimel ramase si el in fund si se juca cu o beteala argintie, lasand putin in pace fata de masa.

Printre fulgi, pe pervazul geamului cazu, deodata, ceva alb si mai mare decat un fulg de zapada. Era un ingeras alb, care se ridica imediat, se scutura de zapada si incepu sa caute un loc prin care sa intre in casa la blonduta adormita. Facu el ce facu si, in doua-trei secunde mergea, déjà, printre desenele fetitei spre ea. Agatandu-se de pijamaua cu fluturasi, incepu sa se catare pana pe umarul ei drept.

“ Ce faci, dormi?”, o intreba el pe mititica, in timp ce sarea pe umar, sa isi scuture mai bine aripile de zapada.

“ Nu, dar tu cine esti? Si cum de esti asa mic?”, raspunse ea uitandu-se cu ochii mari la omuletul de pe umar.

“ Eu sunt un ingeras.

“ Ingerasul meu?!”

“Unul dintre ei. Ai mai multi ingerasi. Unii sunt asa ca mine, altii sunt asa ca tine. Pe astia, asa oameni ca tine, o sa-i intalnesti mai tarziu. Nu ar fi trebuit sa ma vezi, dar dupa cum vezi si tu pe geam, noi, acolo sus, ne batem cu nori de zboara fulgi pana aici jos, la voi.”

“ Pai….afara nu ninge cu zapada? Nu e adevarata zapada asta de-afara?”

“ Ba este foarte adevarata, din moment ce poti sa o vezi si tu, dar zapada asta este, bataia noastra, a ingerasilor, cu nori.”

“ Eu credeam ca e Mos Craciun care-si pregateste decorul, in fiecare an si arunca el cu zapada din sania lui. Tu stii cine este Mos Craciun, ca eu stiu sigur cine este?”

“Nu stiu, dar sunt foarte curios sa-mi spui tu cine crezi ca este.”

“Mie mi-a povestit mama ca de Craciun s-a nascut Isus si atunci eu cred ca Mos Craciun este Dumnezeu, pentru ca si unul si altul sunt cu barba alba, fac bine si tin cu copiii cuminti. Iar Dumnezeu se imbraca in Mos Craciun, ca sa nu-l recunoasca lumea si face cadouri copiilor, in cinstea copilului lui.”

Ingerasul se opri din scuturat aripile putin, se uita in sus spre cer si spuse cu voce tare: “Nu am invatat-o eu asta, pe cuvant, nu Te supara pe mine.”

“ Eu ti-am spus un secret, acum imi spui si tu unul?”

“ Ce vrei sa afli si nu stii?”

“ De ce zapada nu e si de alte culori? Uite, globurile mele din brad, anul asta, sunt albe, dar anii trecuti au fost si rosii si aurii si mov si albastre.”

“ Dar cine-a zis ca zapada este doar alba? Daca tu vrei tare tare, cu toata inimioara ta, ea poate sa aiba orice culoare vrei tu sa aiba. Trebuie doar sa-ti imaginezi suficient de tare si-o sa-si schimbe culoarea.”

“ Uite…as vrea sa ninga cu albastru acum.”

“ Atunci uita-te pe geam acum”. Fetita se uita pe geam si scoase un sunet de uimire. Afara ningea cu fulgi bleu sau albastri.

“ Vreau verde acum!”, spuse fetita zambind cu gura pana la urechi si, pe geam, incepea sa cada si zapada verde, printre cea albastra. In scurt timp, prin aer ningea tot curcubeul si pe pervaz erau acum mai multe culori decat avea ea vopsele pe masa. Razand in hohote si dand din picici, fetita se balansa usor pe scaun in ritmul imaginar al culorilor care cadeau din cer, pe pamant si in privirea ei. Se balansa asa, pana adormi, iar, dar cu zambetul pe buze.

O trezi miscarea fetei de masa de sub coatele ei, pentru ca Rimel se plictisise de beteala argintie. Fetita deschise ochii si isi intoarse privirea spre umarul drept, dar nu mai era nimeni acolo. Se uita si pe cel stang, dar nimic. Se uita pe masa, pe sub hartii, pe sub masa, dar tot nimic. Isi intoarse privirea spre geam si ramase nemiscata. Pervazul era plin de zapada alba, iar ninsoarea era tot alba, fara niciun strop de culoare. Sari de pe scaun si fugi pe geam, ridicandu-se pe varfurile picicilor sa se uite mai bine afara. Totul alb. “Dar mi-a zis ingerasul ca daca imi doresc cu adevarat ceva, mi se poate indeplini….N-am fost destul de cuminte sau trebuie sa-mi doresc mai tare…?”

Pitica era prea atenta sa se uite pe geam, ca sa mai arunce o privire si la brad. Globurile nu mai erau albe. Erau toate colorate in bleu, albastru, rosu, verde, mov…

1956
scrisoare_de_la_mos_craciunPoveste de Craciun: Iesirea din parc

Poveste de Craciun: Iesirea din parc

Am scris aceasta poveste pentru primul ebook cu povesti de Craciun din Romania pe care-l veti gasi in ebook readerele Prestigio.

*****

Celor care muncesc pentru ca noi sa distram de Sarbatori

Iesirea din parc

Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

Da-i incolo, o sa plece. Vor si ei un ban si nici nu mai stiu sa cinte. Zic Steaua fara nicio bucurie, ii vezi cum isi asteapta banii. Noi colindam pentru portocale si prajituri, pentru covrigi. Si pentru bucuria de a merge cu totii. Cu gasca, cum ar zice astia.

Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

Soneria asta. Trebuie s-o inchid macar pina trec Sarbatorile.

Isi puse cartea deoparte si incepu sa se gindeasca: Daca ma duc pina la usa sa ma uit pe vizor, ma vad copiii. Dar de ce insista?

– Nu primim!, urla din camera mare peste umar sa se auda pina in hol si dincolo de usa.

De ce dracu mai zic “primim”? Idiot batrin si cabotin ce sunt. Toti stiu ca sunt singur. Singur de 10 ani.

Ii trecura prin minte ca intr-un flashback mirosul de cozonaci, vocea ei bombanind usor ca trebuie sa toace nu stiu cite muraturi pentru salata beouf, fetita in picioarele goale pe parchetul rece.

Ofta. Lua cartea si continua sa citeasca…

Multi ani isi dorise un Craciun sau un Revelion in care sa stea si sa citeasca. Sau sa se uite la televizor. Ce-ar mai fi ris lumea daca ar fi spus ca el isi doreste de Sarbatori sa stea acasa. Era ala care facea cea mai mare audienta la televizor si lua cele mai multe aplauze pe scena la orice sarbatoare: de ce-ar fi vrut acasa?

Daca ar fi sa fie sincer pina la capat, la inceput nici nu –si dorise sa stea acasa. Se hranea din aplauzele multimilor; adrenalina pe care i-o aducea energia salii si caldura care se intorcea catre el ii dadeau energie pentru zile intregi. In fata salii cu spectatori era ca un dirijor: putea recunoaste orice nota falsa a aplauzelor. Stia totul despre muzica aplauzelor: alea din inima, alea plictisite, alea care pareau nebunesti – de la vreo fana care se dorea remarcata in multime si batea din palme tare, aritmic. Si stia sa le si conduca; sa scoata de la public tot “ce-i mai bun”.

O vreme i-a fost de ajuns asta, dupa care a aparut Maria care nu era ca fanele. Nu vroia nimic special, dar il intelegea ca nimeni altcineva. Inainte de a fi un cuplu, i-a spus despre ideea ei de iubire perfecta, printr-un citat dintr-o carte.

We walked every morning. We did not always walk together because we liked different routes but we would keep other’s route in mind and intersect before we left the park.

Iar lui i s-a parut a fi descrierea perfecta a ce-si dorea.

*

Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz. Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz. Tzzzzzzzzzzzzzzz

Tzzzzzzzzz. Tzzzzzzz. Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz. Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

De ce naiba nu se opreste?

Se ridica, merse pina la usa, se apleca spre vizor. Prin cercul mic spre care se vedea holul ii aparura doua mingi de carne, ca un fund de bebelus, inramate de dunga unui pulovar roz somon.

Push up, silicoane, natural?

N-avea fatza de colindatoare.

Descuie yala lent, indeparta lantzul, deschise usa. In fata o bruneta intr-un pulovar cu un decolteu mare, in V…

De ce umbli asa, crezi ca nu mai vreau la virsta asta?

– Buna seara, spuse cu vocea lui oficiala, grava.

…jeansi mulati si cizme cu toc cui, lungi pina la genunchi.

De ce sa stai in casa in tocurile astea?

-… si nu mai ajunge acasa la timp. Si va rog, stiu ca ati fost actor, ajutati-ma. Fiti Mos Craciun pentru ei.

Nu intelegea ce vroia femeia care vorbea agitat.

– Cine nu ajunge?

– Sotul meu. A trebuit sa ramina la munca, jos sunt copiii mei si inca 2. E seara de Ajun, asteapta darurile. Am haina rosie, sacul cu jucarii. Aveti barba. Ajutati-ma. Vin imediat si va aduc totul.

Femeia cobori in tropait marunt de tocuri pe scara spiralata, aratindu-i coapsele ei -jumatati de clepsidra – pentru care ar fi intors capul tot Bucurestiul.

– Sotul? Ce lucreaza sotul?, intreba doar ca sa o faca sa se opreasca putin.

– E reporter tv. E un incendiu si l-au trimis pe el. O sa ajunga cind copiii deja dorm. Vin imediat cu darurile si haina.

Si disparu in jos pe scari, lasindu-l in usa.

*

Pentru o vreme Maria a mers cu el la spectacole, in orice colt de tara ar fi fost. Dupa care a aparut Ana, a trebuit sa o alapteze, sa o duca la gradinita, apoi la scoala…

El continua sa mearga la spectacole, sa faca ocolul tarii si, de fiecare care data cind mai pierdea cite un moment din viata lor comuna (primii pasi ai Anei, prima serbare la gradi, prima zi de scoala) isi spunea: “…but we would keep other’s route in mind.”

Pina intr-o seara cind Maria i-a spus ca gata, s-a terminat totul, il iubeste si n-are nicio problema sa-l imparta cu fanele lui, dar vrea pe cineva cu care sa petreaca Sarbatorile, cu care sa mearga la film, care sa fie acolo cind are ea nevoie, nu cind poate el. Au divortat, Ana a ramas cu Maria, el a continuat spectacolele. Apoi spectacolele s-au imputinat, ca si fortele lui. Pe dinauntru a ramas acelasi, stie ca poate sa-i mai faca pe oameni sa rida si sa aplaude, dar lumea nu-l mai vede la fel. Si nu-l mai aplauda la fel.

Pina acum 4 ani Ana a venit la el in ajunul Sarbatorilor, apoi a plecat la Londra, la scoala.

*

– Iata sacul cu cadouri. Asta e haina. In sac e si caciula. Toti au pregatit cite o poezie. Incepeti cu fetitele, cadourile lor sunt deasupra. Barbi e pentru cea blonda, cea mai mica, Miruna. Cealalta, Irina, are laptopul mic, baietii, Vlad si Mircea, au masinile Bucsa si Fulger McQueen. Daca veniti intr-o jumatate de ora e perfect.

Decolteul disparu, iar el – cu sacul si haina atirnindu-i sterp in mina – inchise usa.

Le puse in living, se aseza pe fotoliu si se uita la ele…

La urma urmei, am fost de nenumarate ori Mos Craciun, ce mai conteaza o data? In 45 de minute termin…

*

– Mai ai?, o auzi pe Maria intrebindu-l soptit din bucatarie. Ana doarme deja. Vreau sa-ti pregatesc hainele pentru miine. Ce vrei sa porti? Culori deschise? Daca tot mergi la copii, eu asa as zice…

– Sigur. Jeans, o camasa colorata si un pulovar.

– Dar mai ai?, intra Maria in birou uitindu-se catre hirtiile pe care le avea in fata.

Le acoperi cu un gest reflex, cu cotul, Maria il saruta pe umar lasindu-i cana de lapte pe care o bea in fiecare seara.

– Nu-ti face griji, ai avut mereu succes la copii, o sa stii ce sa le spui, spuse zimbind in timp ce iesea din birou.

Nu l-am facut prea libidinos pe mosul asta? O sa inteleaga copiii ceva din poveste?

Lua o gura din laptele cald care avea, ca de obicei, dozajul perfect de miere. Nici el nu nimerea la fel de bine combinatia. Se mai uita o data la hirtiile pe care scrisese timp de citeva ore. Isi pregatea intotdeauna in detaliu fiecare aparitie publica.

Dar cum dracu am ajuns sa scriu despre asta?

Mai lua o gura de lapte si dupa ce puse cana jos, cu un gest scurt mototoli hirtiile si le arunca la cos.

Copiii au nevoie de o poveste vesela. De asta m-a invitat Ana cu mindrie la serbarea lor ca sa le spun ceva vesel. Asta se asteapta lumea de la mine…

Stinse veioza de pe birou si se indrepta catre dormitor.

O sa improvizez miine dimineata ceva… poate le spun povestea cind m-am ratacit de trupa in seara de Ajun si-am facut pe Mos Craciun pentru un sat intreg din Maramures ca sa am unde dormi si ce minca.

– Au venit de la curatatorie paltoanele tale. Poti sa -l iei pe care vrei in deplasarea de la Cluj, gata.

O auzea pe Maria explicind ce alte pregatiri administrative a mai facut pentru lungul lui turneu de Sarbatori, dar pastra in minte intrebarea care-i aparea in ultimii ani, in perioada asta: “Si daca intr-o zi, drumurile noastre diferite nu se mai sincronizeaza ca sa ne intilnim la iesirea din parc?”

2093
scrisoare_de_la_mos_craciunsa scriem primul ebook  din Romania cu povesti de Craciun

sa scriem primul ebook din Romania cu povesti de Craciun

Ideea a vent la party-ul Tabu, cind ma uitam la cum arata ebook readerul de la Prestigio.

Hai sa facem un ebook cu povesti de Craciun. Sa le scriem noi si sa le publice ei, adica sa fie cartea in oricare ebook reader cumparat. Asa ca un dar pentru un Craciun continuu.

Nu e asta dorinta noastra? Sa fie Craciun mereu?

Pina duminica eu scriu o poveste de Craciun. Si dau leapsa acum, in speranta ca vor vrea si ei sa scrie cite o poveste de Craciun urmatorii:

Alecu, baiatul de 11 ani al lui Chinezu

Marc, baiatul de 13 ani al doamnei Ada Solomon si al dlui Alexandru Solomon

* amindoi pentru ca sunt doi copii foarte destepti care gindesc ca niste maturi, dar cu inocenta de copil si pentru ca rivnesc sa fiu ca ei:)

Ruxandra Predescu, pentru ca stiu ca-i place craciunul.

Semanticus pentru ca …sunt curioasa:)

Adrian Ciubotaru ..uite, d’aia:)

Inozza & Andreea Vasile ( sunt colegele mea si nu ma pot refuza)

Ana Onisei (pentru ca e prietena cu mine si nu ma poate refuza nici ea)

Pietricel (pt ca stiu ca-i plac povestile)

Miruna Molodet (poate scrie o poveste cu Audreuy☺ )

Bobby Voicu (pt ca stie sa scrie misto, are o nepoata tres simpa si o sa o bucure cu o poveste de Craciun… hai hai sa nu-mi zici ca esti ocupat)

Anca Mako (ca sa stie si lumea de la radio 21 ca e autoare de povesti)

Mimo pentru ca poate-l readuce printre noi pe Ushu, magarushu.

Toma Nicolau pentru ca e descoperirea mea scriitoriceasca de anul asta…

M-as risca si la … Tudor Chirila (desi stiu ca e f ocupat pt ca are de sustinut concert de Craciun, altfel decit cinta el de obicei:) dar … imi incerc norocul pt ca stiu ca scrie misto si cu substanta) si la Cornel Ilie (care trebuie sa va spun ca scrie foarte foarte misto)

Si in general la oricine altcineva vrea sa mai scrie o poveste de Craciun.
Nu trebuie sa fie mai mare de 4000 de semne… trebuie sa o postati pe blogul vostru sau intr-o “Note” pe facebook pina pe 20 decembrie si sa ma anuntati de existenta ei…

Le adunam pe toate, iar cei care au Prestigio mi-au promis ca fac ebook-ul.

Sa ne facem deci un dar de Craciun…. PRIMUL EBOOK CU POVESTI DE CRACIUN DIN ROMANIA.

Cei de la Prestigio au fo foarte incintati de ideea mea incit dau 30% discount pentru cei care scriu poveste si vor sa-si ia ebook… dar participarea la carte nu e conditionata de nicio mentionare Prestigio in blog sau de cumpararea vreunui produs.

Apropos, eu am ebook reader (alt brand). A fost ideea mea si este non profit. In spiritul Craciunului:)

200906_11_perfectionsotii incredibile: Dna Braila

sotii incredibile: Dna Braila

mai stiti seria mea de sotii incredibile de acum citeva saptamini?
ei bine, ieri am mai descoperit una: doamna Braila, sotia lui Stefan Mihailescu Braila.

Era un pesimist notoriu. Il apuca disperarea din orice. si atunci din intuitie, instinct, dragoste sau Dumnezeu stie din ce, mi s-a nascut gindul unei terapii. Cum il vedeam in starea asta ii spuneam

– Stefan, stii ce? Hai sa ridem o jumatate de ora.

Era ca o intrecere. Eu il faceam pe EL sa rida si El pe mine. Rideam pina ne durea burtica. I-a placut ideea si-i aplicam tratamentul de cite ori o lua razna.

D-na Braila, despre Stefan Mihailescu Braila, in “O carte atipica despre un actor atipic”, scrisa de doamna Rodica Mandache

1015

duminica, teatrul odeon, ora 11

Mi-a povestit de carte pe terasa la Carturesti, asta vara.
Aveam fiecare in fatza cite o limonada cu menta si miere, fara gheata. tocmai ce venea dupa o raceala si vorbea soptit.

Mi-a ramas in minte o secventa din poveste.

*

Pentru unul din zecile de interviuri din carte s-a dus la un director de teatru. Stia ca lucrase cu personajul ei si ca ar fi fost o marturie care ar fi contat in carte. A asteptat in hol 2 ore si cind, in sfirsit, directorul si-a facut timp (desi aveau fixata intilnirea cu mult inainte), i-a spus:
Nu pot eu sa vorbesc despre asta.

Si doamna nu s-a lasat. A luat-o de la capat cu altcineva care i-ar fi putut spune o marturie care sa conteze.

*

Asa e facuta cartea “O carte atipica, despre un actor atipic, Stefan Mihailescu Braila” scrisa de doamna Rodica Mandache. E construita din perseverenta dumneaei de a lasa marturii scrise despre oamenii care au contat in teatru.

*

Pentru mine e emotionant ca doamna Mandache (a carei finete a cuvintului e remarcabila si in timpul conversatiei, nu doar in scris) isi face timp sa scrie despre ceilalti. Jurnalistic. Facind investigatii. Cautind prin arhive.

Sper sa scrie cindva si amintiri din viata sa.

*
Cu doamna Rodica Mandache am o relatie aparte.
Stie mai multe despre mine decit stie mama, pentru ca – pur si simplu – cind ma intreaba ceva nu pot sa nu-i raspund direct, fara menajamente.
Si cum, adesea, ma intreaba despre mine…

La schimb, dupa fiecare lucru “greu” pe care i-l spun, imi povesteste si dinsa ceva foarte personal.

*

Doamna Mandache mi-a spus odata “Multumirile sau laudele sunt acceptate la fel de greu ca si injuraturile. Ele sunt primite pe acelasi canal” si mi s-a parut brusc ca a fost aprinsa o lumina pe strada care pe care ma rataceam cind ma loveam de multumirile altora catre mine.

Tot doamna Mandache m-a trimis sa citesc interviurile cu Pacino din cartea lui L. Grobel.
Dupa aia am daruit-o cui stiam ca o va intelege in nuante si detalii.

*
Mi-ar placea sa veniti duminica asta la Odeon de la ora 11 la lansarea cartii “O carte atipica, despre un actor atipic, Stefan Mihailescu Braila” scrisa de doamna Rodica Mandache.

Daca n-ati intilnit-o niciodata fata in fata pina acum pe doamna Mandache ar trebui sa descoperiti ce farmec hipnotic are.

Intrebati-i pe cei care au vazut –o la teatru in Joi. MegaJoy, E doar sfirsitul lumii sau in Marea Iubire a lui Sebastian.

1108

Conversatii cu Truman Capote

At one time I used to keep notebooks with outlines for stories. But I found doing this somehow deadened the idea in my imagination. If one notion is good enough, if it truly belongs to YOU, then you can’t forget it…it will haunt you till it’s written.

*
I suppose my superstitiousness could be termed a quirk. i have to add up all numbers: there are some people I never telephone because thei number adds up to an unlucky figure. Or I won’t accept a hotel room for the same reason. I will not tolerate the presence of yellow roses… which is sad because they’re my favorite flower. I can’t allow three cigarette butts in the same ashtray. Won’t travel on a plane with two nuns. Won’t begin or end anything on a Friday. It’s endless, the things I can’t and won’t.

*

Before publication, and if provided by persons whose judgement you trust, yes, of corse criticism helps. But after something is published all I want or read or hear is praise. Anything less is a bore, and I’ll give you fifty dollars if you produce a writer who can honestly say he was ever helped by the prissy carpings and condescensions of reviewers. I don’t mean to say that none of the professional critics are worth paying attention to… but few of the good ones review on a regular basis. most of all, I believe in hardening yourself against opinion. (…) And in this connection there is one piece of advice I strongly urge: never demean yourself by talking back to a critic, never. Write those letter to the editor in your head, but don’t put them on paper.

*
People are always asking me if I believe that writing can be taught. My answer is, “No – I don’t think writing can be taught”. But on the other hand, if I were a young writer and convinced of my talent, I could do a lot worse than to attend a really good college workshop – for one reason only. Any writer, and especially the talented witer, needs an audience. The more immediate that audience is, the better for him because it stimulates him in his work; he gets a better view of himself and a running criticism.

Truman Capote in Conversations By Truman Capote, M. Thomas Inge.

1274

insemnarile din blogul lui Saramago

Cind aprindem lumina intr-o camera cufundata in intuneric cu totul, intunericul dispare. Asa ca nu e anormal sa ne intrebam: “Unde s-a dus?”
Iar raspunsul poate fi doar unul: “Nu s-a dus nicaieri, intunericul este pur si simplu cealalta parte a luminii, fata ei secreta.”
Pacat ca nu mi s-a spus asta mai demult, pe cind eram copil. Azi as fi stiut totul despre intuneric si lumina, lumina si intuneric.

*
Daca m-ar pune cineva sa clasific caritatea, dreptatea si bunatatea as pune pe primul loc bunatatea, pe al doilea dreptatea si pe al treilea caritatea. Pentru ca bunatatea, prin ea insasi, nu are nevoie de dreptate si caritate, pentru ca dreptatea cea dreapta contine deja destula caritate. Caritatea e ce ramine atunci cind nu exista nici bunatate, nici dreptate.

*
Vorbim din acelasi motiv din care transpiram? Asa, pur si simplu? Sudoarea se evapora, se spala, dispare, mai devreme sau mai tirziu va ajunge la nori. Dar cuvintele? Incotro se duc? Cite ramin? Pentru cit timp? Si, pina la urma, pentru ce? Sunt intrebari inutile, stiu, specifice unui om care implineste 86 de ani. Sau poate nu chiar asa de inutile, daca ma gindesc ca bunicul meu Jeronimo, in ultimele lui ceasuri, s-a dus sa-si ia ramas bun de la copacii pe care ii plantase, imbratisindu-I si plingind pentru ca stia ca nu avea sa-I mai vada. E o lectie buna. Imbratisez cuvintele pe care le-am scris, le doresc viata lunga si reiau scrisul din punctul in care ma oprisem. Nu exista alt raspuns.

Jose Saramago

Tocmai am terminat de citit “CAIETUL – Texte scrise pentru blog, septembrie 2008 – martie 2009” (apare in curind la Polirom); o lectura de 2 ore mai tare decit cafeaua care a insotit-o care mi-a amintit de momentele in care citeam blogul lui Saramago cu google translate.

Minunata carte, fatza informala a lui Saramago, cu o directete si o inocenta a scrierii pe care i-o datoreaza formatului online, blogului, si pe care o controla/bloca adesea in scrierile “oficiale”- cartile.

962

lucruri simpatice de citit

scriitoarea zadie smith, studenta la Harvard pe vremea cind aparea facebook in campus, face o analiza minunata asupra generatiei Facebook.
dar si un portret al realului Zuckerberg vs cel din film: “he wants to be like everybody else”.
generation why

*
(am vazut filmul the social network in acest week end si cred – cum o spune si zadie – ca din dorinta de dramatism l-au cam pocnit pe zuckerberg, au lasat sa se inteleaga ca face toate astea pentru a se razbuna pe iubita erika, daaaaaaaaaaar in viata reala, mark a avut aceeasi iubita de la inceputul facultatii. ntz ntz ntz)

*
“The truth often has a sordid side, but that can harbor its own pleasures.” o analiza a muncii celebrului documentarist, regizorul Errol Morris.
errol morris, boy detective

*
But the operation – a brand-new source of multimedia journalism, not a conventional newspaper – has few of print’s hang-ups. Politico isn’t a newspaper. But it might be the future of print

1171

“Reparati peretele!”

Toma Nicolau, fotbalistul meu preferat pentru talentul lui la scris:), are din aceasta saptamina o rubrica pe Liternet.

prima poveste se numeste Reparati peretele.

eu sunt fana instinctului lui de a spune povesti cu morala si de a extrage din sport invataminte si pentru ceilalti, “neantrenatii”. cititi-l scrie f f bine.

802

de ce calatorim?

eu calatoresc pentru

… cunoastere (am invatat la fata locului – via palate si pietroaie – istoria pe care am fustarit-o in scoala)
… experiente (culturi diferite, oameni diferiti -> inspiratie)
… distractie (distractie, distractie)
… amintiri (cea mai mare dintre bogatiile pe care le poate avea o persoana)

si chiar si atunci cind calatoresc pentru job, regasesc punctele de mai sus printre beneficii

*
am fost intr-un juriu pentru un concurs organizat de Lumea Mare in care oamenii erau invitati sa spuna de ce calatoresc facind referire la o carte. am ales cistigatorii impreuna cu Andreea aka Tomata cu scufitza (care btw, scrie cronicile de carte de la noi de pe site).

cistigatorii ii gasiti aici.

1937

citesti biografii?

De cind ma stiu (adica de cind abia invatasem sa citesc) am fost pasionata de biografiile oamenilor MARI.

In copilarie, unchiul meu – compozitor- m-a pus sa citesc despre vietile marilor compozitori ai lumii, ca sa inteleg cum e cu muzica.

Cind m-am facut mai mare, am ales constient biografiile oamenilor care m-au impresionat: de la politicieni, filosofi, actori, pictori.

Am invatat suprarealistii cind un prieten s-a prins ca daca-mi povesteste despre relatiile amoroase ale pictorilor, am sa fac cercetari si am sa-i tin minte.
Stiu picturile lui Van Gogh in functie de scrisorile pe care i le scria lui Theo, fratele sau. Stiu cartile lui Antoine de Saint Exupery, ghidata de biografia scrisa de prima lui sotie. Stiu victoriile si infringerile lui Margaret Thatcher din scrisorile ei.
Il stiu pe dl Rebengiuc asa, si pe Chaplin, si pe Dl Iordache. Si pe Carver, desigur pe Raymond Carver. Iar lista e lunga si include si oameni pe care i-am cunoscut personal.

*
Uneori stau si ma gindesc ca m-au atras biografiile pentru ca sunt o forma de nonfiction. Alteori imi spun ca a fost o forma de self education.
Si cind sunt intr-o faza in care caut explicatii prin simtire, nu ratiune, ma gindesc ca toate lecturile biografiilor astea ma pregatesc pentru ceva ce voi descoperi pina la urma.

Saptamina trecuta am citit o noua biografie; geniala. Mi-a recomandat-o doamna Rodica Mandache. “Al Pacino in dialog cu Lawrence Grobel”.

Pentru prima data, confruntindu-ma frontal cu timiditatea si normalitatea lui Pacino, m-am gindit ca fac rau cind scriu mini articole biografice despre actorii/artistii pe care-i plac.

Ei trebuie sa ramina in ochii publicului prin ceea ce muncesc, nu ceea ce sunt acasa.

Culmea e ca ma pregatesc sa scriu despre un actor pe care-l plac f tare si pe care, cred eu, ca-l si inteleg bine.

Cind citeam cartea lui Pacino, m-am gindit mult la ce va urma sa scriu. Si am decis ca-i voi face cadou subiectului meu, aceasta carte. Si acum 5 ani cind ne-am intilnit prima data pentru un interviu, i-am fct cadou o carte☺

*

Citesti biografii? Ce biografie te-a impresionat?

2039

Ranitii – cei care nu sunt in stiri

stirile anunta mortii din razboaie, accidente. cu cifre, cu emfaza si cu dramatism.
ranitii sunt in viata, sunt victorii ale sistemului (politic, medical) si nu sunt la fel de spectaculosi in dramatism.

dar in viata, cind timpul trece, pentru familiile celor implicati ranitii sunt cei care trebuie cumva integrati in realitatea banala. ranitii sunt cei care se chinuie (uneori ii chinuie si pe apartinatori).
ei trebuie sa traiasca fara o mina -un picior-un ochi-o parte din creier si sa faca fata sistemului care nu are o categorie speciala pentru ei.

nu spunem nimic despre ranitii din razboaiele in care romania a fost implicata recent. i-am anuntat la stiri pe cei care au murit, dar nimeni nu povesteste despre cei care acum se chinuie purtind sechelele razboiului, desi in tabelele militare sunt victorii: traiesc.

*
pe 31 august, America a anuntat ca a incheiat razboiul cu Irak-ul. am vrut in ziua aceea sa postez pe blog un minunat text al lui Mike Sager despre raniti. cum nu eram in tara si nici net nu aveam la (foarte) indemina, il postez acum.

se numeste Wounded Battalion si a aparut in Esquire USA.

(…)
Maxwell spots the guy he’s looking for, moves in that direction, his gait powerful but uneven, like Chesty the Bulldog with a limp. He has a strong jaw and piercing blue eyes; there is a large scar on the left side of his head, a ropey pink question mark that runs like concertina wire below the hedge line of his high-and-tight military flattop. He has trouble reading and taking instructions, his short-term memory is shot — it took him forever to build the little fort in the backyard for his son, he had to keep rereading each step of the directions over and over again. He tells his daughter to put refrigerator on her tuna sandwich. He refers to the airport as “the place where people come to fly” and to Somalia, where he once served, as “that country in Africa.” His hernia, which he kept a painful secret so as not to miss his final deployment, is “that problem with your nuts.” He calls the family’s new dog Magic instead of Miracle (though he can remember perfectly the name of their old dog, Bella). His right arm and right leg are functional but “clumpy” — he can still run several miles on a treadmill; he does three sets of ten bicep curls, thirty-five pounds each. Though his IQ, his reflexes, his limb strength, all of his measurable functions are down from their “factory original,” as he likes to put it, he is still within what doctors tell him are “acceptable ranges.” Acceptable to whom? Maxwell wonders. He will never be the same. He will never be as good. It weighs on him, you can tell. He is the type of man who has spent his whole life pushing and striving, trying to raise his score or to lower his time, a man who never took the easy path: As a high school kid, he wanted to play lineman in football, even though he weighed only 140 pounds. He took his undergrad degree in industrial engineering and a masters in management and statistics, even though he struggled with math. He eats “morale” pills (he tried four varieties before settling on Effexor), antiseizure pills (five varieties), more pills every day than he is capable of recalling. All the pills have side effects. The list is a mile long. Here is the list for Effexor: constipation, dizziness, dry mouth, insomnia, loss of appetite, nausea, nervousness, sexual side effects, sleepiness, sweating, and weakness. Ask your doctor if Effexor may be right for you. Oooh-rah. Sometimes, his brain starts to crash — that is his word for it. His speech becomes slurry; he gets this look on his face like a guy who has been up for several days doing alcohol and drugs. He just has to shut it all down and go to bed. It happened earlier this week, after he drove the six hours in his old green Land Rover to Quantico, Virginia, to meet his new boss. He is still on active duty. He’s due to report to his new billet in one week.

Mike Sager, Wounded Battalion
*
puteti citi tot textul aici

o versiune mai lunga poate fi gasita in cartea Wounded Warriors.
daca va place textul si vreti sa stiti ce mai scrie Mike Sager il gasiti pe facebook. :)

826
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!