Category : carti simpa

Ranitii – cei care nu sunt in stiri

stirile anunta mortii din razboaie, accidente. cu cifre, cu emfaza si cu dramatism.
ranitii sunt in viata, sunt victorii ale sistemului (politic, medical) si nu sunt la fel de spectaculosi in dramatism.

dar in viata, cind timpul trece, pentru familiile celor implicati ranitii sunt cei care trebuie cumva integrati in realitatea banala. ranitii sunt cei care se chinuie (uneori ii chinuie si pe apartinatori).
ei trebuie sa traiasca fara o mina -un picior-un ochi-o parte din creier si sa faca fata sistemului care nu are o categorie speciala pentru ei.

nu spunem nimic despre ranitii din razboaiele in care romania a fost implicata recent. i-am anuntat la stiri pe cei care au murit, dar nimeni nu povesteste despre cei care acum se chinuie purtind sechelele razboiului, desi in tabelele militare sunt victorii: traiesc.

*
pe 31 august, America a anuntat ca a incheiat razboiul cu Irak-ul. am vrut in ziua aceea sa postez pe blog un minunat text al lui Mike Sager despre raniti. cum nu eram in tara si nici net nu aveam la (foarte) indemina, il postez acum.

se numeste Wounded Battalion si a aparut in Esquire USA.

(…)
Maxwell spots the guy he’s looking for, moves in that direction, his gait powerful but uneven, like Chesty the Bulldog with a limp. He has a strong jaw and piercing blue eyes; there is a large scar on the left side of his head, a ropey pink question mark that runs like concertina wire below the hedge line of his high-and-tight military flattop. He has trouble reading and taking instructions, his short-term memory is shot — it took him forever to build the little fort in the backyard for his son, he had to keep rereading each step of the directions over and over again. He tells his daughter to put refrigerator on her tuna sandwich. He refers to the airport as “the place where people come to fly” and to Somalia, where he once served, as “that country in Africa.” His hernia, which he kept a painful secret so as not to miss his final deployment, is “that problem with your nuts.” He calls the family’s new dog Magic instead of Miracle (though he can remember perfectly the name of their old dog, Bella). His right arm and right leg are functional but “clumpy” — he can still run several miles on a treadmill; he does three sets of ten bicep curls, thirty-five pounds each. Though his IQ, his reflexes, his limb strength, all of his measurable functions are down from their “factory original,” as he likes to put it, he is still within what doctors tell him are “acceptable ranges.” Acceptable to whom? Maxwell wonders. He will never be the same. He will never be as good. It weighs on him, you can tell. He is the type of man who has spent his whole life pushing and striving, trying to raise his score or to lower his time, a man who never took the easy path: As a high school kid, he wanted to play lineman in football, even though he weighed only 140 pounds. He took his undergrad degree in industrial engineering and a masters in management and statistics, even though he struggled with math. He eats “morale” pills (he tried four varieties before settling on Effexor), antiseizure pills (five varieties), more pills every day than he is capable of recalling. All the pills have side effects. The list is a mile long. Here is the list for Effexor: constipation, dizziness, dry mouth, insomnia, loss of appetite, nausea, nervousness, sexual side effects, sleepiness, sweating, and weakness. Ask your doctor if Effexor may be right for you. Oooh-rah. Sometimes, his brain starts to crash — that is his word for it. His speech becomes slurry; he gets this look on his face like a guy who has been up for several days doing alcohol and drugs. He just has to shut it all down and go to bed. It happened earlier this week, after he drove the six hours in his old green Land Rover to Quantico, Virginia, to meet his new boss. He is still on active duty. He’s due to report to his new billet in one week.

Mike Sager, Wounded Battalion
*
puteti citi tot textul aici

o versiune mai lunga poate fi gasita in cartea Wounded Warriors.
daca va place textul si vreti sa stiti ce mai scrie Mike Sager il gasiti pe facebook. 🙂

1267

iubire 13 (in metrou)

saptamina asta, am citit in metrou iubire 13, o colectie de povestioare de dragoste scrise de niste oameni pe care eu ii iubesc pt munca lor, insotite de 13 diapozitive ale regretatului pictor Ion Dumitriu.
e cartea ideala de citit in metrou.

statia si povestirea. statia si secventa de viata (amoroasa sau nu) semnata de Mimi Branescu-Gianina Carbunariu -Marius Chivu – Andrei Codrescu -Radu Cosasu -Matei Florian- Hanno Höfer- Radu Paraschivescu- Razvan Petrescu- Simona Popescu- Ana Maria Sandu- Alex. Leo Serban- Catalin Stefanescu.

3 statii la dus – 3 povestiri.
3 statii la intors, alte trei povestiri.

13 cu toate. azi, joi, eram gata.
delicioase povestirile. atit de simpatice, incit l-am cautat pe Marius Chivu (cel care a fost editorul colectiei) sa-l felicit pentru idee si pentru selectarea autorilor.

*
am cerut voie de la Marius sa postez pe blog citeva fragmente. enjoy it.

O rugă

Nu, iubita mea, nu, minunea mea,
nu, prostuţă dragă,
nu, lac albastru al iluziilor mele,
nu, înger mult prea accesibil pentru a nu te socoti şi diavol,
nu, diavol imposibil,
nu, nenorocire tandră şi de nedezlegat,
nu, te rog, nu insista,
nu te bizui pe incapacitatea mea de a te refuza,
te rog nu spune „te rog”, mitralieră unică a lumii mele prea paşnice (poate nu ai aflat de moartea unui inventator de carabine, să-ţi dezvolt această idee?, nebunia de a fi inventator de carabine, nebunie pe care nimeni nu o consideră nebunie, în timp ce amorul nostru care ţine de un secol e socotit chiar de tine o nebunie),
nu, las această informaţie între paranteze,
tu eşti informaţia fundamentală a vieţii mele, distrugătoare a tuturor parantezelor din existenţa mea,
nu, te rog, ia altceva, nu mă teroriza să-ţi cumpăr aceste bijuterii,
hai să-ţi cumpăr pantofi,
sau un balansoar de pe strada Sfîntul Ion,
sau covrigi, sau un troleibuz personal,
sau o cutie cu săpunuri de baie, ştiu că-ţi place să faci baie ore întregi,
sau o scară interioară cu care să urci în interiorul tău, te rog,
îţi cumpăr un calambur, un banc cu iepuraşi, ţi-l povestesc rar, ca să-l înţelegi, ţi-l explic de două ori,
lipsita mea de humor, ispita mea la haz,
sau dacă vrei îţi mai cumpăr încă o pereche de cizmuliţe, accept să ajungi la a 14-a pereche de cizmuliţe,
(….)

Radu Cosasu

(e absolut dementiala ruga, unde ajunge cu ea si cu descrierea femeii.)

*

Idilă pentru mersul cu spatele

(…)
A invitat-o pe ea să aleagă prima, dar fata chicotea deasupra noastră şi nu îndrăznea să ne-apuce pe niciunul. Încercam să răzbat din colţul unde nimerisem, doar-doar mă va alege pe mine, deşi nu ştiam care-i faza. Îmi plăceau mult culorile alea din părul ei. Mişcările mele i-au atras atenţia tipului şi m-am trezit ridicat cu cleştii în aer. Hai, alege-ţi şi tu unul! i-a spus el, (mă apăsa cam tare pe pîntec), da, da, l-ai luat tu pe cel mai bun (i-am dat dreptate fetei!), ţi-l dau ţie dacă vrei, (aşa ar fi fost cel mai corect), lasă că te întrec şi cu ăsta (cu Nistor îşi găsise să mă pună la întrecere!?), ăhă, cum zici tu, numai să nu te-aud dup-aia că nu-mi dai ce mi-ai promis (ce i-o fi promis tipului?), am spus doar că mai vedem (aşa, bine că nu se lăsa intimidată!)…
Ne-au lăsat jos pe asfalt. Afară se înserase şi se-aprinseseră mai multe luni de-o parte şi de alta a aleii. Apoi el zis 1, 2, 3 şi şi-au luat degetele de pe spinările noastre. Nistor era amorţit de tot, iar fata îl aşezase şi cu spatele înapoi. Cînd a dat să treacă printre piciorele ei, tipul a rîs atît de tare de s-a-ndoit cu tot corpul, fata s-a bosumflat că nu se mai joacă (se făcea), el că hai, uite, le mai dăm drumul o dată, dar cu spatele înainte, aşa că a făcut un pas înspre mine, m-a ridicat şi m-a lăsat lîngă sandalele ei. Uite, ţi-l dau ţie că e mai vioi (merci, pe lîngă Nistor!), ea a chicotit, m-a apăsat cu degetele date cu roşu pe la vîrfuri şi cînd m-a întors cu spatele (se-nvăţase!) am văzut că tot aşa avea şi degetele de la picioare… Ce de roşu! 1, 2, 3, am plecat din nou, dar Nistor oricum cred că se simţea puţin ameţit, eram amîndoi cam uscaţi, el nici nu putea ţine drept. Îl lăsasem deja în urmă, şi eu nici nu mă grăbeam, voiam să mă uit mai mult la fată, rîdea de i se umflaseră tîmplele, luna îi aprinsese şi mai mult culorile din păr, iar tipul rîdea şi el în timp ce o atingea cu degetul mic pe la şold (mă rog, oricum n-aş fi avut nici o şansă!), ea nici nu cred că simţea, dar eu îl vedeam… Nistor se oprise şi m-am oprit şi eu, oricum dădusem cu coada în bordură şi intrasem între nişte frunze.
(…)

Marius Chivu

*

Tabloul

Îmbrăcată cu un tricou şi o pereche de jeanşi, ea stă întinsă pe marginea canapelei într-o poziţie mai degrabă incomodă. Priveşte cerul prin fereastra larg deschisă, apoi coboară privirea în cameră. Un televizor, două fotolii, o măsuţă pe care se află o telecomandă, o scrumieră plină cu mucuri de ţigară şi mai multe cutii de bere goale. Pe peretele din dreapta sînt cîteva tablouri. Printre ele, un tablou cu ea sărutîndu-l pe el. Se deschide uşa de la intrare. Intră el. Este îmbrăcat cu un tricou şi cu o pereche de jeanşi. Se apropie de ea. Cei doi se privesc cîteva clipe.

El: De ce stai aşa?
Ea: Cum stau?
El: Aşa, terminată. Dărîmată. Am crezut că ne-am lămurit.
Ea: Ne-am lămurit.
El: Nu te mai uita aşa la mine. (Cîteva secunde de tăcere) Exagerezi. Pe bune. Stai puţin, că n-a murit nimeni pînă la urmă. Te sinucizi acum, sau ce-ai de gînd?
Ea: De ce să mă sinucid?
El: Uite şi tu ce faţă ai… Şi cum te uiţi la mine…
Ea: Ce vrei, de ce te-ai întors?
El: Ţi-am adus cheia. Dublura.
Ea: Şi eu ce să mai fac cu ea? Arunc-o.
El: De ce s-o arunc? Poate mai ai nevoie de ea. Next…
Ea: Ce next?
El: Viaţa merge mai departe.
Ea: Bine, las-o şi ieşi.
El: Oricum mi-ai fi cerut-o.
Ea: Îhî.
El: Mi-ai fi cerut-o, nu?
Ea: Vrei tu să vorbim despre asta? Ai venit să-mi aduci cheia, las-o şi ieşi.
El: Mi-ai fi cerut-o? Zi, mă, mi-ai fi cerut-o, nu? Nu azi, nu mîine, dar mi-ai fi cerut-o pînă la urmă.
Ea: Nu ţi-aş fi cerut-o.
El: Ba da.
Ea: Ai dreptate. Ţi-aş fi cerut-o.
El: Eram sigur. Uite… nu mai vreau să ţi-o las.
Ea: Nu mai vrei?
El: Nu. Să vedem ce-o să faci dacă nu ţi-o las? Pe bune, ce-o să faci dacă nu ţi-o mai las?
Ea: O să pot să trăiesc şi fără cheia aia. Viaţa merge mai departe, nu?
El: Nu ţi-o las.
Ea: Ba o să mi-o laşi.
El: De ce?
Ea: C-aşa vreau eu. (Se ridică).
El: Ziceai că nu-ţi trebuie.
Ea: M-am răzgîndit.
El: Uite, asta eşti tu! Asta e ca o definiţie pentru tine. Vreau, nu vreau, vreau, nu vreau, vreau, nu vreau… Eşti varză cu capu`!
Ea: Eşti un mare, mare, mare porc! Idiot, stupid şi cicălitor.
El: Acum ce faci, te dai şi tu dură? Eşti tare, sau ce? Eşti căcată pe tine şi dai şi tu din clanţă, că, vezi Doamne, nu-ţi pasă! Mă laşi? Cînd te întrebam zi, mă, ce-ai, ce te deranjează? Am făcut ceva greşit? Nu răspundeai nimic. Mută ca peştele. Şi-acuma brusc sînt cicălitor. De ce nu mi-ai spus pînă acum că sînt cicălitor? De ce, mă? Nu mai zic de celelalte… stupid şi ce-ai mai zis?… Vezi că eu nu te-am făcut pe tine proastă, da? Oricît de tare ne-am certat, niciodată nu ţi-am zis proasto! Şi poate că aş fi avut de ce…
Ea: Nu mi-ai zis, dar aşa m-ai tratat, ca pe o proastă.
El: Dar nu ţi-am zis. Concret, nu ţi-am zis. Vezi că esti proastă, sau de-astea… Şi cum adică te-am tratat ca pe o proastă? Cînd te-am tratat ca pe o proastă? Vreau un exemplu. Dă-mi un exemplu.
(…)

Mimi Branescu

***
cautati cartea. e delicioasa.
cum spuneam, e o minunata lectura de metrou; statia si povestirea.

2345

cel mai emotionat…

cel mai emotionant lucru pe care l-am citit in week end-ul acesta mi-a fost trimis de Dragos Bucurenci.
multumesc mult mult Dragos.

e vorba despre un proiect multimedia facut de un fotograf american despre tatal lui: Phillip Toledano – Days with My Father

am plins mult citind povestea si am zimbit vazind ca toti cei care au urmarit conversatia mea cu Dragos via twitter au fost impresionati de ea.

de fapt, noi pornisem de la Franzen. Ii recomandasem lui Dragos (care tocmai ce citise Time-ul cu Franzen pe coperta si stia “Corectiile” lui) sa citeasca un eseu care se numeste My Father’s Brain, scris de Franzen dupa moartea tatalui lui.

Iar Dragos, impresionat de text, mi-a trimis eseul multimedia semnat de Toledano.

*
simbata, dupa ce-am citit povestea lui Toledano, m-am intors la Patrimony, cartea lui Philip Roth.
Multzam Dragos pentru un week end emotionant, ravasitor si (pe alocuri) chinuitor. intr-un sens frumos:)

*
P.S. azi e ziua tatalui meu. nu citeste bloguri, dar “la multi ani!”:)

2692

prietenie – part 2

Wallace and Franzen weren’t just friends; they were part of each other’s writing lives. They had one of those passionate, competitive, creatively useful friendships you sometimes see between writers: Coleridge and Wordsworth, Fitzgerald and Hemingway. “To use, in Dave’s honor, a tennis metaphor, I felt like I had a good hitting partner”, Franzen says. “We had very, very different methods, but I could never comfortable feel, Oh, I have this thing sewn up. Because there was always Dave, goddamn it, being incredibly brilliant.”
by Lev Grossman

tot din Time-ul de saptamina asta, in care Jonathan Franzen e cover story.

pe asta am transcris-o de dragul celor care scriu “in echipa”.
nu mai transcriu alte fragmente, va fi on line curind pentru cei interesati.

1282

prietenie

“Wallace was a big tobacco chewer. Franzen didn’t indulge; in fact he’d quit smoking a decade earlier. But the morning after Wallace’s memorial service in New York City, Franzen did something he’d never done before: he walked into a bodega and bought some chewing tobacco. Then he went to his office, closed the door, put a plug in his mouth and started chewing. It was so revolting, he almost threw up. But he hept chewing.”

Lev Grossman descriind in Time prietenia dintre scriitorii Jonathan Franzen si David Foster Wallace. (Wallace s-a sinucis in 2008). fragmentul asta nu e in varianta short de pe net, dar mi-a placut atit de mult ca l-am transcris din revista:)

Franzen, “Corectii” ( editura Polirom), e cover Time in aceasta saptamina. In curind in America i se lanseaza cea de-a patra carte, Freedom.

2277

Jonathan Franzen pe coperta Time

saptamina asta time are pe coperta un scriitor… in viata: Jonathan Franzen!

e normal cumva cind pun pe coperta un scriitor mare care tocmai a decedat, dar in ultimii 10 ani de cind citesc time aproape saptaminal, nu-mi aduc aminte sa fi avut pe coperta un scriitor care n-a rapostat.

Franzen e minunat. acum 5-6 ani cind am citit Corectii mi s-a parut ca s-a reinventat literatura, m-a uimit frazarea lui, structura si puterea de sinteza.
a fost ca si cum, intr-un castel intunecat, vine cineva si aprinde lumina si-ti arata ca locul e plin de comori.

m-am reintors la Corectii de zeci de ori, cind am fost intrebata la realizarea a tot felul de clasamente – l-a pus pe Frazen in top mereu si, acum cind Franzen e pe coperta Time, mi se pare ca si cind mi-ar fi facut mie cineva un cadou.

Franzen is a member of another perennially threatened species, the American literary novelist. But he’s not as cool about it as the otters. He’s uneasy. He’s a physically solid guy, 6 ft. 2 in., with significant shoulders, but his posture is not so much hunched as flinched. At 50 (he turns 51 on Aug. 17), Franzen is pleasantly boyish-looking, with permanently tousled hair. But his hair is now heavily salted, and there are crow’s-feet behind his thick-framed nerd glasses.

aici un fragment din profillul pe care i-l face Time

desigur, acum, ma voi delecta un pic cu Corectii, linga cafea:)

cartea a fost tradusa la noi de Polirom.

2115

…, inainte de toate (Mihaela Iancu)

Îţi aminteşti primul Crăciun în care le-am cumpărat noi lor cadouri? Cum pusesem pachetele dincolo de uşa de la camera în care ne stăteam şi ei au ieşit de trei ori afară, au văzut cadourile în prag, s-au speriat, au întors privirea miraţi şi au făcut pasul mare peste ele. Au intrat înapoi ruşinaţi şi fără să pomenească o vorbă. Cred că dacă nu le-aş fi zis până la urmă că sunt pentru ei, aşa cum credeau, nu ar fi îndrăznit să le atingă. Şi acum mă mai gândesc la tine, în curte, în Crăciunul ăla în care eu n-am fost, iar tata şi bunicul s-au certat atât de tare că parcă nu veniseră să omoare un porc, ci să se omoare între ei… Eu n-am fost acolo. Mai bine, nu? Da, o fi mai bine, dar am senzaţia că timpul ăsta pierdut ne costă pe toţi.

Mihaela Iancu pe Liternet.ro intr-o Scrisoare catre acasa, replica la filmul Felicia, inainte de toate.

absolut minunat textul. am plins de la prima pina la ultima litera.
si chiar asa “Din ce Dumnezeu o fi făcut neamul ăla al Feliciei că parcă nu se mai termină, parcă suntem toţi în el.”

1810

„Cele zece porunci” ale secolului XXI, după Irvine Welsh

„Cele zece porunci” ale secolului XXI, după Irvine Welsh

1 Lăsaţi cartierele să bubuie de petreceri. Îmi place propriul meu ipod, dar vreau să aflu ce ascultă ceilalţi şi vreau s-o aflu din stradă, nu online.

2 Nu lăsaţi pe nimeni să intre în biserică decât dacă a făcut sex de dimineaţă.

3 De fapt, hai să transformăm toate bisericile în discoteci.

4 Nu votaţi dacă partidul, sau candidatul, respectiv nu vă reprezintă.

5 Susţineţi clubul de fotbal „Hibernian” şi mergeţi în pelerinaj anual la ei acasă.

6 Aveţi încredere în Yogi.

7 Nu alegeţi niciodată pe cineva care are peste treizeci de ani într-o funcţie publică.

8 Trimiteţi obezii să muncească în agricultura Lumii a Treia pentru vreo două boluri de orez pe zi şi câteva legume.

9 Rebotezaţi locurile plictisitoare. De exemplu, Lacul Michigan – „Cel Mare”, ar putea să se cheme… Lacul „Cerânjeştibă Fasolea”.

10 Amendaţi pe loc indivizii care poartă genul ăla de încălţăminte în care doar ce-ţi bagi picioarele, fără alte mecanisme de închidere.

obtinute de Ana Maria Onisei pentru Adevarul literar si artistic

*
ana e in forma maxima, zilele viitoare mai are un genial interviu tot in adevarul. n-am voie sa spun despre ce si cu cine, dar tocmai ce l-am citit si e mi-nu-nat!

1792

Iris Murdoch by Antoaneta Ralian

Am fost prietenă foarte bună, timp de 25 de ani, cu scriitoarea britanică Iris Murdoch. Am şi corespondat, am şi petrecut vacanţe împreună, la Londra sau aici. Exista şi o empatie colosală între noi. Şi ţin foarte mult la cărţile ei. De exemplu, “Marea, marea” mi se pare una dintre cele mai reuşite traduceri ale mele pentru că am făcut-o din dragoste pentru Iris Murdoch şi pentru cărţile ei.
La Iris Murdoch m-a uimit simplitatea ei: oamenii foarte mari şi talentaţi sunt extrem de simpli. Emana, în momentul când am cunoscut-o într-o cârciumioară englezească, căldură umană şi curiozitate. Îmi aduc aminte că odată, într-o cârciumioară, unde erau mese lungi şi bănci, s-a aşezat în faţa noastră un tânăr. Iris a început cu întrebări domoale, cine, e cum e şi până la urmă l-a făcut să-şi povestească întreaga viaţă, a făcut din el un personaj de roman. Cu întrebări foarte meşteşugite, dar foarte umane. L-a făcut să povestească lucruri colosal de intersante din prima, deşi era un tânăr străin… M-a făcut să mă gândesc că aşa se scriu romanele, cu frânturi din viaţa adevărată.

aceasta este descrierea integrala pe care doamna Antoaneta Ralian i-a facut-o lui Iris Murdoch pentru Adevarul Literar si artistic. din considerente de spatiu, Ana Maria Onisei, cea care a realizat minunatul interviu cu doamna Ralian, a mai scurtat textul in ziar.

am rugat-o sa ma lase sa pun integral declaratia pentru ca o iubesc tare tare pe Iris si mi se pare ireal ca a fost in Romania, ba chiar a avut o prietena romanca.
o super doamna, de altfel

cum se lupta cei mai talentati traducatori romani cu mintea autorilor faimosi si scrierile lor?

1768

Iris Murdoch prietena cu Antoaneta Ralian

am avut acces in seara asta la un text care va fi public saptamina viitoare.
am descoperit astfel ca doamna Antoaneta Ralian, traducatoare faimoasa, a fost prietena timp de 25 de ani cu Iris Murdoch.

si ca faimoasa scriitoare britanica a fost in vacante in romania.

eu o iubesc pe Murdoch. mult. si filmul despre viata ei m-a facut sa pling in hohote vreo ora.
de dragul textului pe care l-am citit asta seara, voi reciti Marea, Marea a lui Iris Murdoch, tradusa de doamna Ralian

1196

despre mama…

la americani a fost ziua Mamei, iar Mike Sager – unul dintre scriitorii mei preferati (e jurnalist in definitia corecta, dar e scriitor prin munca sa) a scris pentru prima data despre mama sa

If not for her, I wouldn’t be a writer. Writing is the thing that I love most in the world. The people I love most are my son and my wife, followed by my parents and my sister. But writing is me. It defines the very essence of who I am, what I’ve been doing every single day for something like 32 years.

That comes from my mother.

I don’t think I’ve ever said it before.

*

I remember her always saying whatever she thought—whether it was the right thing to say at the time or not. To this day she has no filter. That she was usually dead-right in her observations lessened the pain not one iota. I freely admit: I seem to have inherited this quality from her, if that’s what you call it. It helps in my work, to be sure. I’m paid to spout off, to speak my mind. If I happen to be tilting at windmills, all the better, it separates me from the pack. Luckily, with writing, there is a delete key. There is re-reading and re-writing the next day. There’s an editor. In person it’s not so easy. Shit comes out of my mouth.

Mike Sager, San diego opinion

*
mi-nu-nat. cind am citit mi-au dat lacrimile si mi-am adus aminte ca-l cam iubesc pe domnul Mike Sager. il gasiti, din cind in cind, si in varianta romaneasca a revistei Esquire.

2226

nu stim sa ne verbalizam sentimentele

de ieri seara citesc Patrimony – cartea lui Philip Roth despre moartea tatalui sau. pindesc cartea de ceva vreme si, cum am gasit-o ieri la libraria Anthony Frost, m-am inchis in casa, la citit.

*
azi noapte aveam o durere crunta in stomac de la cele pe care le citeam, dar si un gind: desi suntem singura specie care vorbeste, nu stim sa ne verbalizam sentimentele (oricare ar fi ele) intr-o forma cit mai exacta, cit mai fina, pentru ca -astfel – sa ne fie mai bine in relatiile cu ceilalti.
sunt citiva care pot pune in cuvinte nuantele din lumea noastra interna, dar chiar si ei reusesc sa surprinda doar o parte din ea.

il iubesc pe Roth, e unul dintre cei citiva. Patrimony e un exemplu magistral despre cum un caz foarte particular – moartea parintelui autorului – poate sa se transforme intr-o analiza a familiei, societatii si sentimentelor noastre. fara sa aiba pretentia ca analizeaza ceva.

*
draga Oana Boca, daca Polirom traduce cartea asta, ai o pag de reclama pt ea, gratis, in Tabu.

*
mai am citeva pagini din carte, dar nu vreau sa o termin inca.

1358

Vom mai iubi la batrinete?

Vom mai iubi la batrinete? In sensul cel mai direct al iubirii: fluturasi in stomac, tremur de emotie la gindul revederii, dorul etc etc…

Dupa 40 – 50 – 60 de ani, ba chiar dupa 70 de ani, voi mai pastra in noi prospetimea de a ne bucura in orice clipa de suspance-ul seductiei, de tensiunea energiilor sexuale dintre doi potentiali parteneri?

Sau, pentru ca stim foarte bine cum e dansul asta, nu vom mai pune tensiune/energie/spirit suficient(a) in pasii si gesturile noastre.
Sau, pentru ca am “furat-o” de multe ori, ne vom resemna, aparindu-ne de orice ne iese in cale.

*
Din ce inaintam in virsta, simtim ca in mintea noastra am ramas ca la 20 de ani, chiar daca trupul nostru incepe sa raspunda cu intirzieri de milisecunde la solicitarile gindurilor noastre.

Dar stim ca milisecundele astea se vor face secunde cindva, apoi minute; cindva vor deveni ore, zile, ani…
Si, banuim, ca distanta intre gind si fapta va ajunge cindva asa de mare incit nu va mai fi dusa la bun sfirsit. “la c(ar)e bun?!”

*
Sunt fascinata de gindul posibilitatii unei indragosteli profunde, unice, la o virsta la care instinctul – reflexul format in ani – ne-ar tine departe de aruncatul in gol cu capul inainte.

Si cum sa fie iubirea asta ca sa nu para trista? Sau, mai exact, ca sa nu fie trista.

*
Mi-am adus aminte de gindul asta al iubirii la o virsta la care presupui ca nu se mai iubeste, citind Batrini indragostiti de Alasdair Gray (o carte care urmeaza sa apara la Ed. Polirom).
Pe aceeasi tema, Jurnalul unui batrin amant, Marcel Mathiot(Ed Humanitas)

1837

plimbare de primavara

la 2 pasi de primavara.
o sa apara curind fluturasii. prin copaci sau prin stomac. si va fi vreme de plimbare.

We walked every morning. We did not always walk together because we liked different routes but we would keep other’s route in mind and intersect before we left the park.

citatul asta imi pare cea mai frumoasa descriere a unei relatii. ii apartine lui Joan Didion si face referire la sotul ei, John Gregory Dunne. apare in cartea The year of magical thinking (cartea nu a fost tradusa la noi)

la plimbare, deci:)

1529

inainte de week end: eu, carti, sex

Am avut o saptamina intre iad si rai; vizite la spital si conversatii cu Mike Sager.
intre aceste extreme s-au aflat multe alte lucruri:

*

i-am raspuns lui Daniel Mitre la citeva intrebari pentru un interviu, ocazie cu care mi-am reamintit teoria mea cu “incest media”, adica ceea ce facem noi, romanii, pe net or cu netul.

-Jurnalismul online are o valoare mai mare decat celelalte forme de mass-media (presa scrisă,tv, etc)?

N-are inca valoarea pe care o merita. Cred ca in acest moment jurnalismul on line e la nivelul de incest media. Adica luam de la altii si prelucram putin (ne dam cu parerea cel mai ades, ca e cel mai ieftin) si generam mutanti invirtindu-ne intre aceleasi informatii.
E prea putin content nou, exclusiv on line. Content realizat prin mijloacele clasice ale jurnalismului: interviu, mers pe teren, ancheta, reportaj etc. Dar incestul asta pe content s-a petrecut si in presa scrisa la inceputul anilor 90 cind revistele romanesti decupau fotografii din publicatiile straine, le scanau si, cu un text adaptat usor, aparea un articol „nou nout”. Cu timpul au iesit din presa scrisa si copii frumosi, nu doar mutanti. Prietenii mei mai destepti in ale netului mi-au explicat ca e inca o chestiune de costuri; isi permit prea putini sa investeasca in content. Cei care o fac cel mai bine acum sunt cei care sunt publisheri si in mediul clasic (tv/radio sau print) pentru ca au deja resursele financiare si jurnalistice.

*
Am participat la lansarea cartii Frumosul sex al barbatilor (Florence Ehnuel, editura IBU Publishing) unde, pentru ca n-am avut prea mult timp sa-mi pregatesc un speech, mi-am reamintit de o lunga conversatie cu un prieten pe tema “ce gindim despre sex, femei vs barbati”

Si noi ne gindim la sex la fel de mult cit se gindesc barbatii. Doar ca nu ne lasa educatia sau cultura poporului din care cu onor ne tragem sa recunoastem in public asta.
E confortabil pentru mine ca se publica in Romania o carte care vorbeste despre sexul barbatilor (ca parte a corpului, nu gen) intr-o forma literara rafinata si voluptoasa, incluzind intre cuvinte, expresii pe care mama le-ar considera licentioase.
Si ma bucur ca se intimpla asta pentru ca, intr-un fel, noi – femeile secolului asta-, care incercam sa fim SUPER WOMAN, le-am constrins inconstient masculinitatea barbatilor nostri. Ne-am imbracat cu hainele lor, am preluat din activitatile lor, am aratat ca putem trai si fara ei. Iar ei au invatat sa se ascunda. (cum spunea colega mea Ioana, astazi nu mai vedem videoclipuri cu barbati in slip ca in anii 80 pentru ca ei nu se mai expun asa, de teama ironiilor noastre)
Asa ca e cazul sa vorbim despre sexul lor cu atentie si gratie, ca sa reparam ce am “stricat” :).

Daruiesc cartea Frumosul sex al barbatilor semnatarului/semnatarei celei mai frumoase marturisiri pe tema “ce gindim despre sex, femei vs barbati”

Dezbaterea se incheie duminica seara, cind stabilim cine primeste cartea.

2576

carte minunata: Suntem Furtuni- Andrei Rosca

de citeva zile vreau sa scriu despre o carte minunata si nu apuc:)

se numeste Suntem furtuni si este scrisa de Andrei Rosca (cel care a creat bookblog.ro). cartea a fost drogul meu din ultimele 2 saptamini. cum Andrei posteaza la 2-3 zile un nou capitol, ma duc in fiecare seara pe pagina lui sa vad daca nu cumva a mai aparut ceva:)

cartea, zice el, e despre “cum te maturizeaza antreprenoriatul”.
eu zic ca e despre a creste: pe dinauntru (intre reperele tale), dar si in afara (pentru reperele celorlalti). si ca rezoneaza cu ea si cei care n-au fost niciodata antreprenori in business, pentru ca vrem, nu vrem, antreprenoriem prin propriile fapte, propria viata.

mai jos sunt citeva fragmente din primul capitol al cartii; cel pe care l-am trimis catre toti colegii si prietenii mei. cel care m-a facut si sa rid, dar si sa pling.

Acum multi multi ani, in scoala primara, probabil datorita (sau din cauza) casetelor video cu Van Damme, Bruce Lee si Jackie Chan, am facut o pasiune pentru artele martiale. Si mi-am propus sa invat. Cateva luni mai tarziu, un verisor indepartat, jandarm, mi-a facut cadou o carte de judo si mi-a dat o singura indicatie: unul dintre cele mai importante lucruri era sa stii cum sa cazi atunci cand esti aruncat. Evident, eu nu urma sa fiu aruncat, ci sa ma arunc, fiindca invatam de unul singur. M-am aruncat, deci. Urmarind schemele din carte cu foarte putina rabdare pentru text, m-am aruncat iar si iar. Durea uneori, dar eu continuam sa ma arunc. O faceam cand ai mei nu erau acasa. Nimanui nu-i place sa fie vazut cazand, cu atat mai putin sa fie vazut cazand de bun ce e.

Si am tot cazut vreo trei saptamani, cred. In scurt timp am devenit expert, cel putin in ochii mei; un sentiment foarte caldut, dar inselator, pe care aveam sa il simt de multe, multe ori in anii ce aveau sa vina.

(…)
Ceea ce practicasem timp de trei saptamani nu te invata cum sa cazi, ci cum sa NU cazi. Cele patru pagini pe care le stiam acum pe dinafara erau singurele pagini din carte in care erau prezentate imagini cu modalitati de cadere ce ar trebui evitate.

(…)
in antreprenoriat trebuie sa te pregatesti, in primul rand psihic, sa cazi de foarte multe ori. Apoi, dupa ce caderile nu te mai iau prin surprindere, trebuie sa inveti sa te ridici cat mai repede, sa te uiti in stanga si in dreapta, sa te asiguri ca nu te-a vazut foarte multa lume, dupa care sa mergi in continuare, cu capul sus, catre o tinta. Si intotdeauna cineva te vede. Intotdeauna cineva rade, intotdeauna cineva iti spune “ti-am zis eu ca nu va merge”. Iar in toata aceasta nebunie, tu faci eforturi sa te izolezi cat mai bine, sa te calesti, sa devii mai rezistent si, mai ales, sa nu uiti esentialul: ca fiecare astfel de cadere este un esec doar pana in momentul in care ai invatat cu adevarat o lectie importanta din ea. Apoi, devine experienta.

Andrei Rosca, Suntem furtuni

luati-va o pauza de la orice pret de o jumatate de ora si cititi primele capitole din carte (a postat deja 5 ), sunt sigura ca o sa reveniti la ea. enjoy it!

2343

femeile destepte vs barbatii destepti

Barbatii destepti vor femei frumoase linga care sa nu se plictiseasca (emotional si sexual), dar care sa nici nu le complice mult viata, iar asta inseamna ca – desi nu pare – vor femei destepte. Sau cu o anume forma de inteligenta, fie ea si emotionala:)
Femeilor destepte le place competitia, vor sa faca totul singure ca sa-si arate ca pot, iar asta ii frustreaza pe barbatii destepti care nu inteleg de ce nu cer ele ajutorul cind ei ar putea rezolva totul mult mai usor.

Femeilor destepte le plac barbatii destepti linga care sa nu se plictiseasca (emotional si sexual), iar asta inseamna ca vor (inconstient) barbati „complicati”, ceea ce le aduce multe batai de cap.

Pentru ca am trecut si eu prin asta, am dezvoltat o teorie care se cheama „femeia tava”

Pentru mine femeia-tavă este cea care ştie să ofere mâncarea soţului/iubitului ei în cea mai bine lustruită tavă pentru ca în ea să se reflecte orgoliul, nevoile şi tot ceea ce are bărbatul mai frumos.
Iar cind femeia-tavă întâlneşte o altă tavă (bărbat) obţine un efect de replică la infinit, o imagine care se reflecta in alta care e de fapt reflectarea imaginii precedente in care s-a reflectat … iar asta se cheama iubire.

Daca ati trait macar o data in cercul asta vicios al alegerii barbatului/femeii destepte am ceva special pentru voi. Astazi si miine la MTR, varianta cinematografica a unei carti care povesteste viata unei asemenea femei, Vietile secrete ale Pippei Lee, un film (si o carte) de Rebecca Miller (sotia lui Daniel Day Lewis si fiica lui Arthur Miller).

Ce face Rebecca Miller cu cartea asta e să întoarcă oglinda către femeia tavă, să te lase să vezi nişte detalii intime incredibile. Cum e grija permanentă pentru protejarea orgoliului de artist al soţului. Sau iubirea “diferită” pe care o mamă poate să o poarte de la un copil la altul, în funcţie de temperamentul lui. Sau frustrările şi temerile venite din trecerea de la o viaţă în care ai fost eroina principală la zilele în care urmăreşti să anticipezi orice detaliu care ar putea dauna dispoziţiei celui care ţi-e soţ.

“Să fii nevastă de artist nu este o profesie recunoscută, dar aceste femei creează o lume întreagă în jurul unui bărbat care altfel ar bântui îngrozit şi nesigur într-un birou sau studio rece şi neprimitor. Munca lor nu e apreciată. Astăzi femeile se uită la acest gen de nevastă şi spun «dar nu face nimic toată ziua». Nu e adevărat. Ele au în grijă o lume întreagă,” mi-a spus Miller intr-un interviu realizat pe tema acestei carti.

Aici info despre carte cu trimitere la interviul pe care l-am facut in urma cu 2 ani.

Pentru doritori am cartea in format electronic, dar incepeti cu filmul e cu Robin Wright Penn, Winona Ryder, Julianne Moore, Monica Belucci si Keanu Reeves. Asta seara si miine seara al MTR.

o nuvela minunata: Camera dupa camera – J. Safran Foer

Proza scurta scrisa de Jonathan Safran Foer in Antologia Granta (americana) 2007 e unul dintre cele mai rafinate si mai minunate lucruri pe care le-am citit in ultima vreme. O bijuterie de scriere.

Mai jos citeva fragmente si un hint despre cum este construita povestirea, ca sa va fac curiosi sa o cautati. Antologia Granta – cei mai buni tineri prozatori americani (editia a II-a – 2007) a aparut la Editura Leda.

 

Camera dupa camera

 

Femeia isi vede rasuflarea in camera viitorului ei.

Daca ar fi ceva mai cald, hirtia polaroid care tapeteaza peretii s-ar developa.

Isi misca degetul mare peste una dintre fotografii, ca si cum ar freca o lespede de mormint. Caldura face sa apara ochii caprui aai unui copil. Sunt ochii ei, dar cum sa mai fie ea copil in propirul ei viitor? Freaca in continuare pentru a revela mai mult – minute vinetii – si frigul trimite ochii inapoi in substantele chimice.

Doctorul i-a spus sa doarma. E ainsa recheama ganduri din copilarie, ca si cum gindurile acelea nu i-ar mai fi trecut niciodata prin minte. Gindurile sunt atit de opace, atit de voalate de chimicale, incit pare imposibil sa-i revina  a doua oara.

Freaca pe mai departe. Priveste in ochii copilului din nou. O aude parca pe maica-sa spunindu-i sa se imbrace mai gros, ca sa nu raceasca in viitorul ei, sau mai rau.

 

 

Inima ei este pastrata intr-o camera cu un sistem de securitate foarte scump.

Cind i-a spus doctorului ei care era cifrul, omului nu i- avenit sa creada cit de banal putea fi.

         Oricine te cunoaste l-ar putea ghici, a zis el, facind niste insemnari pe fisa ei de observatie.

         Devine evident doar daca il afli, i-a raspuns ea.

In plus, acela nu este decit primul nivel de acces. Exista palierul pe care nu-l poti atinge, matricea de lasere, ciinii hamesiti de zile intregi. Cind are ochii rosii si fisurati, nici macar ea nu reuseste sa scaneze cu retina.

 

Urmeaza capitole mai mari sau tot de lungimea celor doua de mai sus, fiecare dintre ele incepind cu o propozitie cu italice.

 

 

Doctorul isi trece unghia degetului mare prin direle de pe perete.

(…)

Camera trupului ei are marimea si forma trupului ei.

(…)

Constiinta lui este o camera cu oglizi cu doua fete.

(…)

Zidurile par negre dar nu sunt. Zidurile sunt albe.

(…)

Exista camere in care ea nu a intrat niciodata.

(…)

 

Exista camere in care el nu a intrat niciodata.

(…)

 

In fiecare dintre aceste paragrafe se merge inauntrul mintii unuia dintre personaje ( pacienta si medic) si sunt presarate discret detalii care sa te faca sa intelegi cu ce se ocupa pacienta.

 

Dupa care ti se da o noua cheie de interpretare.

Urmatoarele 2 paragrafe n-au decit lead-ul cu italice. Fara alte explicatii. Si e semnul ca daca ai citi doar propozitiile cu italice, de la inceputul nuvelei si pina la sfirsit, ai avea o povestire de sine statatoare.

 

Camera maturitatii lui este cleioasa, ca miezul de pine, si are culoarea mortarului.

 

Ochii ei sunt pastrati intr-o camera tapetata cu tifon inmuiat in ceaiul Darjeeling al mamei ei, oparit in vasul de portelan al strabunicii ei.

 

Apoi se reintoarce la lead si explicatii:

 

Camera trecutului lui este retapetata perpetuu.

El nu stie de ce. Hirtia nu se cojeste niciodata, nu se decoloreaza si nici nu se umfla peste tencuiala. Dar de fiecare data cind se intoarce in camera – optiunile care nu pot fi sterse sau acoperite cu vopsea -, gaseste altceva.

(…)

 

Ultimele capitole se deschid cu propozitiile:

 

Camera libidoului lui este tapetat cu casmir, si denim, si catifea reiata, si matase.

 

Fiecare plamin al ei este pastrat in camera lui, cu pereti plini de oglinzi.

 

Camera accidentului sau este tapetata cu monitoare de televizor.

 

Iar finalul, un flashback al dorintelor neindeplinite e darimator si in constructie si in rafinamentul scrierii.

 

Povestirea este f f vizuala si la sfirsitul lecturii mi-am dorit ca Michael Gondry sa afle de textul acesta ca sa-l transforme in film.

 

De ieri noapte, cind am citit-o, ma perpelesc insa la  gindul cum ar fi sa-i dau un sms lui Safran Foer si sa-i spun doar atit: “am citit nuvela, e minunata, cred ca esti genial”

Am numarul lui pt ca Ana Onisei a facut un interviu cu el pt Tabu si a sunat de pe mobilul meu, dar mi-e rusine si mi-e teama sa nu se sperie. Sa nu zica ca-s nebuna.

3482

alain de botton, prietena romanca, martieni, indragosteala

in sfirsit am cartea lui botton, a week at the airport, si am gasit si fragmentul in care povesteste despre prietena romanca pe care si-a fct-o in terminal 5.

cartea nu va fi in librarii, e scrisa intr-o bursa data de British Airways, intr-un rezidentiat consumat in Terminal 5, minunatia de terminal construit de British Airways, si a fost facuta cadou calatorilor British Airways.
dar eu sunt fan BA, plus ca – pentru ca am noroc in viata – il stiu pe directorul comercial pentru europa de est, Emil Delibashev, asa ca astrele s-au aliniat si am primit si eu aceasta carte. (Thanks, Emil!)

de drag, transcriu aici citeva fragmente ca sa va bucurati si voi.

*
primul desigur, despre prietena romanca pe care si-a fct-o in aeroport, despre care a mai declarat ca avea un super simt al umorului si-l ironiza teribil legat de a fi scriitor si “a nu face nimik”

There were some permanent fixtures in the terminal. My closest associate was Ana Marie, who cleaned the section of the check in aer where my desk had been set up.She said she was eager to be included in my book and stopped by several times to chat with me about the possibility. but when i assured her that i would write something about her, a troubled look came over her face and she insisted that i would have to deisguise her real name and features. The truth would disappoint too many of her friends and relatives back in Transilvania, she said, for as a young woman she had been leading student in her conservatoire and since then was widely thought to have achived renown abroad as classical singer.

*
despre aeroport ca aglomerare urbana:
Had one been asked to take a Martianto visit a single place that neatly captures the gamut of themes running through our civilisation – from our faith in tehnology to our destruction of nature, from our interconnectedness to our romanticism of travel – then it would have to be the departures and arrivals halls that one would head.

*
despre o femeie frumoasa, de 20 si putini ani, cu Padurea norvegiana a lui Murakami in geanta, femeie care isi saruta pasional iubitul in timp ce plinge in hohote in fata portii de imbarcare:

“We might have been ready to offer simphaty , but actuality there were stronger reasons to want to congratulate her for having such a powerful motive to feel sad. We should have envied her for having located someone without whon she so firmily felt she could not survive, beyond the gate let alone in a bare student bedroom in a surburb of Rio.”

*
cartea e tres tres simpa si o sa va intilniti cu ea in tabu de februarie, veeeeeeeeery exclusive.

*
altfel incercati sa jucati in aeroport jocul povestilor calatorilor. luati la intimplare un om si creati-i o poveste bazindu-va doar pe detaliile pe care le vedeti. se joaca in mai multi, sunt eliminati rind pe rind cei care gresesc, ratind vreun detaliu (ex, il faci aventurier macho si in doua clipe apare sotia si cei 3 copii linga el). cistiga cine ramine ultimul.

e suuuuper amuzant ce povesti pot iesi asa.
*
later edit:
stiu ca sunt multi fani Alain de Botton care rivnesc la cartea asta, am decis sa o plimbam de la unii la altii, pe genul “da-o mai departe”. daca vreti sa o cititi, anuntati-va la comment si o primiti, rind pe rind:) altfel nu am cum face.

3743

arty week end

in week end-ul acesta am citit doua carti absolut minunate. in ordinea inversa a intilnirilor cu ele:

– NU VEDEM NIMIK – Daniel Arase – ed Art
despre cum sa intelegi picturile, uitindu-te la ele ca la scena unei crime in care fiecare detaliu poate sa spuna ceva despre subiect. nu-mi imaginam vreodata ca uitindu-ma la o pictura a unui faimos pictor voi auzi, la propriu, latratul unui ciine si voi ride in hohote de varianta primitiva a playboy-ului: pin up-ul conjugal. minunata. se citeste ca un roman politist si te face sa te intrebi: oare citi oameni sunt in stare sa dezvolte asemenea povesti sclipitoare uitindu-se la o pictura? si cum naiba sa invat si eu asta?

– LE STYLE SECOND EMPIRE – arhitecture, decors et art de vivre – Gabriel Badea Paun (ed Citadelles & Mazenod)
cartea asta n-a aparut la noi, eu am primit-o de la autor (si-i mai multumesc inca o data si aici). citind-o am avut doua reactii;
1. il stiu – din scris- pe gabriel badea paun de la cartea care a aparut la Humanitas Carmen Sylva, Uimitoarea regină Elisabeta a României. si atunci, ca si acum, a reusit sa puna pe hirtie o epoca (de data asta sfirsitul sec XVIII) cu o eleganta si un rafinament incredibile. m-a uimit talentul asta, cred ca e nativ, pur si simplu. rasa si clasa.
2. mi s-a parut incredibil ca cineva poate sa faca accesibila si unui novice ca mine o perioada artistica & istorica, fara sa coboare deloc stacheta intelectuala. am sa ma reintorc la carte sa o citesc nu pentru povestile din ea, ci pentru tehnica.

cartea arata ca un album de arta, contine fotografii extrem de bine realizate si e o excursie prin viata cultural- emotionala a Frantei secolului XVIII.

1363

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!