Category : interviuri

interviu ariagaGuillermo Arriaga- De la 21 Grams, Babel şi Amores Perros la amintiri despre România

Guillermo Arriaga- De la 21 Grams, Babel şi Amores Perros la amintiri despre România

Brad Pitt, Cate Blanchet, Sean Penn, Naomi Watts, Benicio del Toro, Gael Garcia Bernal îi datorează o parte din strălucirea lor de pe ecran. Dacă ei au fost remarcaţi de criticii din lumea întreagă e şi pentru că Guillermo Arriaga a scris poveştile care s-au numit 21 Grams, Babel sau Amores Perros. Are o nominalizare la Oscar pentru scenariu, acum a trecut la regie cu un film (The Burning Plain) în care joacă Charlize Theron şi Kim Basinger, dar meseria lui – ceea ce se simte el a fi ca artist – este cea de scriitor. Din aprilie, cărţile lui sunt traduse şi în România.

Guillermo Arriaga e o fiinţă dintr-un material ciudat. Nu-i place să i se spună că e scenarist, deşi e foarte celebru pentru filmele care au avut la bază poveşti scrise de el, într-o structură nonlineară, ca un puzzle. Poveştile lui sunt dureros de simple şi de controversate, şi vorbesc – într-un mod care te lasă cu gura căscată – despre iubire şi moarte.

Cre­de că scenaristul e la fel de important ca regizorul sau ca actorii din distribuţie, şi susţine asta cu multă pasiune, oriunde. Are studii în Psihologie şi Literatură şi a fost profesor la Universitate pentru o vreme, iar înainte de asta a fost boxer, baschetbalist şi jucător profesionist de fotbal. Aşa că acum câţiva ani când citeam despre despărţirea profesională a unuia dintre cele mai celebre cupluri mexicane – Arriaga şi regizorul Alexandro Gonzalez Inarritu – am fost surprinsă să constat delicateţea cu care a abordat subiectul.

Cei doi veneau după o colaborare lungă, cu multe succese şi des­părţirea părea dureroasă de ambele părţi.

Am rămas de atunci cu imaginea că Arriaga este ferm, sigur pe el, un pic distant, dar plin de în­ţe­lepciune. Mi-am dorit foarte mult să-l întâlnesc, să-l cu­nosc altfel decât din cărţile sau filmele sale, iar când am găsit în căsuţa poştală un mail de răspuns cu un mesaj simplu, cald şi prietenos, semnat Arriaga, mi s-a părut că sunt în­tr-un film ori că visez.

Şi acum mi se pare in­cre­dibil că mi s-a îndeplinit aceas­tă dorinţă care părea imposibilă şi e unul din­tre momentele acelea în care cred că sunt foar­te norocoasă. De aici în­colo, în conversaţia pe care o vedeţi mai jos n-a mai in­tervenit decât traducerea din engleză în română. Şi bucuria mea că pot împărţi cu toată lumea în­tâm­plarea care face ca unul dintre cei mai importanţi scriitori (de film) să ne povestească despre familia lui, despre emo­ţiile personale şi, desigur, des­pre cărţile pe care le-a scris.

 La începutul carierei dvs. aţi scris cărţi pentru copii. Când aţi devenit părinte, le spuneaţi po­veşti şi copiilor dvs.? Aţi inventat poveşti special pentru ei?

Guillermo Arriaga: Da. Le-am spus poveşti şi fii­cei mele Mariana, şi fiului meu Santiago când erau mici. În fiecare seară, fiecăruia. Le plăcea la ne­-bunie să le spun poveşti mereu şi mereu, aveau una preferată cu un liliac rebel. Şi una cu un fluture care se rătăcise şi locuia în parcul din faţa casei. Acum au 16, respectiv 15 ani, aşa că nu le mai plac poveştile mele pentru copii. Dar îmi citesc cărţile şi, din fericire, le şi plac.

 În viaţa dvs. particulară sunteţi un vânător pasionat; în viaţa profesională, aveţi o obsesie pentru moarte. Pare că există o conexiune între aceste două preferinţe: ca vânător ai controlul asupra morţii, ca scriitor la fel. De unde vine această obsesie pentru moarte?

Guillermo Arriaga: Moartea e parte din viaţa noastră. Nu poţi să înţelegi viaţa dacă nu are o limită şi un sfârşit. Ceea ce e interesant şi du­reros în legătură cu viaţa este că se sfârşeşte la un punct dincolo de tine. Pe de altă parte, moartea ne înconjoară. Suntem o specie care distruge şi ucide în fiecare zi. Gândiţi-vă la jean­şii pe care-i purtaţi. Ca să ajungă la dvs s-au distrus pă­duri întregi, s-au pus în pericol inclusiv vieţile a sute de animale. Obişnuim să negăm moartea. Dar este obligaţia mea de creator, ca scriitor, să readuc în atenţie sensul profund al mor­­­ţii ca să înţelegem sensul adevărat al vieţii.

Vă aduceţi aminte care a fost primul contact cu noţiunea: „moarte”?

Guillermo Arriaga: Bunica mea a murit când aveam 15 ani. Ea mă crescuse. Stătuse lângă mine zi de zi până la vârsta aceea şi moartea ei a fost devastatoare pentru mine.

Am citit că sora dvs. a fost un copil celebru şi că a câştigat premii pentru show-uri de televiziune. În copilărie simţeaţi competiţie între dvs şi ea?

Guillermo Arriaga: Sora mea este o femeie extraordinară. În­totdeauna a avut cele mai mari note, a excelat mereu în toate. Apoi, în ordinea succese­lor a venit fratele meu Carlos. Şi el scli­pitor, cu note foarte mari la şcoală. Amândoi erau şi foarte cuminţi şi politicoşi. Eu am crescut cu ADHD (tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie). Notele mele la şcoală erau dezastru­oase. Obişnuiam să mă bat cu toţi co­le­gii, pro­fesorii se plângeau de mine tot timpul. Pă­­rin­ţii nu mai ştiau ce să-mi facă. Pur şi sim­­­plu nu ştiau ce se întâmplase.

Aveau doi co­pii mi­nunaţi şi foarte inteligenţi şi brusc am apărut eu, un sălbatic, parcă venit din munţi.

Nu ştiu dacă acest context mi-a dezvoltat spiritul de competiţie. Dar pot să vă spun că mă iau la întrecere în orice. Trebuie să fiu primul care urcă în avion, primul care iese din avion, primul care trebuie să intre în sala de cinema, primul la orice. Soţia şi copiii mei mă urăsc pentru as­ta, dar nu ştiu cum să-mi depăşesc această dorinţă. Şi, apropo, sora mea Patricia este producător la televiziunea publică unde rea­lizează emisiuni pentru copii. Pentru aceste emisiuni a luat premii.

Cât de des vă vedeţi acum? Dar cu fraţii dumneavoastră?

Guillermo Arriaga: Pe Patricia şi pe Carlos îi văd des. Îl văd mai rar pe fratele meu Jorge pentru că el lo­cu­ieşte într-un ranch la trei ore distanţă de Mexico City. Dar petrecem cu toţii zile mi­nunate şi ne înţelegem bine.

Care sunt amintirile cele mai dragi din copilărie?

Guillermo Arriaga: Cel mai fericit am fost în adolescenţă. Am fost exmatriculat când eram în şcoala primară, pe la 12 ani. Dintr-o şcoală tradiţio­nală, cu o educaţie riguroasă. Am mers apoi pentru gimnaziu şi liceu la o şcoală mai liberală unde erau adunaţi copiii exmatriculaţi de la toate şcolile. Am fost foarte fericit a­co­lo.

Pro­fesorii ne tratau ca pe nişte persoa­ne care gândeau şi erau responsabile pentru ceea ce făceau, chiar dacă gândurile erau a­mes­tecate şi haotice, ca ale mele. Erau răb­dători şi te ajutau să-ţi depăşeşti limitele folosind o a­bor­dare foarte elegantă. Această şcoală m-a ajutat atât de mult încât la cole­giu am ob­ţi­nut cea mai mare notă din istoria Facultăţii de Comunicare: 9.92 din 10.

 Cum sunteţi ca profesor? Sever, prietenos? Păstraţi legătura cu foştii studenţi?

Guillermo Arriaga: Nu ştiu dacă sunt prietenos sau sever. Cred că nu sunt aspru şi că nu-i forţez pe studenţi să facă nimic, încerc doar să-i ajut să găsească lucrurile la care sunt buni. Să afle cine sunt cu adevărat în loc să plece de la idei preconcepute despre ce ar putea fi. Am rămas prieten cu studenţii mei şi păs­trez legătura cu mulţi dintre ei. Cu unii am şi lucrat la unele proiecte.

Ca scriitor aveţi o mulţime de momente de singurătate. Momentul creaţiei e o situaţie foarte intimă; sunteţi în poveste, iar lângă dvs sunt doar personajele şi emoţiile pe care le adăugaţi personalităţii lor. Vă emo­ţionează vreodată viaţa personajelor pe care le creaţi?

Guillermo Arriaga: Sigur că da. Sunt unele pasaje la care am fost foarte emoţionat şi am suferit sau am râs alături de ele. E uimitor cum ceea ce in­ventezi începe să intre în tine atât de mult în­cât ţi se pare real.

Pentru ce aţi plâns ultima dată? Din motive personale sau profesionale; de fericire sau nu.

Guillermo Arriaga: Nu obişnuiesc să plâng. Am crescut, nu ştiu dacă e bine sau rău, cu ideea că un bărbat nu plânge (părinţii nu au nimic cu această concluzie a mea, mai degrabă prietenii). Aşa că e dificil pentru mine să plâng. Dar când am văzut ultima scenă din filmul pe care l-am regizat (n. red. „The Burning Plain“), am fost la limită să-mi curgă lacrimile. Trebuie să recunosc însă că am plâns în timp ce scriam unele pasaje din romanele mele.

Aveţi o reţetă specială când vă apucaţi de scris? Ceva ce urmăriţi mereu, ca un ritual?

Guillermo Arriaga: Da, am o reţetă specială (râde): nu mă mişc de pe scaun 8 ore şi nu mă ridic pâ­nă nu scriu cel puţin două fraze.

 Am citit că nu faceţi niciun fel de documentare pentru cărţile sau scenariile dvs.

De ce? Nu vă e teamă de greşeli? N-am descoperit niciuna, dar îmi imaginez că do-cu­mentarea asigură un oarecare confort, altfel trebuie să-ţi urmezi numai instinctul.

Guillermo Arriaga: Nu mă documentez pentru că sunt leneş, asta înainte de orice. Apoi pentru că mi se pare că prea multă documentare distruge ori­ginalitatea şi prospeţimea unei poveşti.

 Sunteţi tradus în româneşte pentru pri­ma dată, deşi numele dvs. este foarte cunoscut aici, mai degrabă graţie filmelor pentru care aţi scris scenariul. Ce v-ar plăcea să ştie cititorii români înainte de a vă cumpăra cărţile?

Guillermo Arriaga: Sunt foarte onorat că sunt publicat în Ro­mânia. Ştiu poveşti uimitoare despre ţara dvs. încă de când părinţii mei au fost în Ro­mânia, cu foarte mulţi ani în urmă, cred că vreo 35 de ani.

Ştiu că sunt locuri minunate de vânătoare şi vânători buni. Şi desigur, o cultură puternică graţie căreia aveţi oameni extraordinari în industria filmului. Mi-ar plăcea să le spun cititorilor din Ro­mânia că poveştile mele sunt despre oa­meni.

Că umanitatea este obsesia mea. Că vreau ca, prin cărţile mele, cititorii să res­pi­re, tran­spire şi să miroasă umanitatea. Şi că pentru a ajunge la acest rezultat am petrecut ani în­tregi scriind aceste povestiri, din toată ini­ma, cu toată pasiunea de care sunt capabil. Şi am încercat să le fac pe cât de frumoa­­se, pe atât de contradictorii.

Am citit că aţi găsit povestea cu mitul urban despre greutatea sufletului, pe care aţi folosit-o în filmul „21 Grams“, într-o revistă de ştiinţă, în timp ce Inarritu (n. red. regizorul acestui film) a găsit-o într-o nuvelă franceză. Aceeaşi poveste din două surse diferite, aproape în acelaşi timp. Credeţi în semne? Sunteţi superstiţios? (Apropo,a­­ceasta este întrebarea numărul 13.)

Guillermo Arriaga: Sunt născut pe 13 martie, m-am căsătorit pe 13 februarie. Aşa că îmi place să cred că 13 este un număr minunat. Dar nu cred în coincidenţe sau semne şi nu sunt superstiţios.

 Când aveaţi 13 ani (din nou 13!) v-aţi pierdut simţul mirosului ca urmare a unei lupte cu băieţii din cartier. Există vreun miros de care vă e foarte dor? Mă gândesc că vă mai amintiţi ceva mirosuri din copilăria dvs.

Guillermo Arriaga: Când am pierdut acest simţ, am uitat a­proape cu totul tot ce ţine de mirosuri. Ul­ti­mul miros pe care mi-l amintesc foarte clar este legat de părul unei fete frumoase şi portocalul înflorit lângă care stătea.

 Pentru mine, munca dvs. este mai mult despre dragoste ca o modalitate extremă de a te cunoaşte pe tine şi pe ceilalţi. Cartea care se traduce acum în România, „Un dulce miros de moarte” (Un dulce olor a muerte), este tot despre dragoste ca o cale de a ajunge la cunoaşterea de sine. Simţiţi că dragostea ar putea fi răspunsul la întrebarea care cere o definiţie a vieţii? Am folosit in­tenţionat verbul „a simţi” şi nu „a crede”.

Guillermo Arriaga: Da, simt că dragostea absolută este răs­pun­sul în viaţă. Toată munca mea are legătură cu dragostea mai mult decât cu orice altceva.

Cu ce personaj dintr-o carte (a dvs. sau a altcuiva) v-ar plăcea să vă întâlniţi?

Guillermo Arriaga: Mi-ar plăcea să-mi întâlnesc toate personajele, să le invit să ia cina la mine acasă. Mă tem, însă, că îmi vor ieşi prin gură sau prin ochi ca să-mi onoreze invitaţia. Aşa că pentru moment, cred că le e mai bine în in­teriorul paginilor din cărţile mele.

Dacă e cineva pe care mi-ar plăcea foarte mult să-l întâlnesc, atunci e vorba de ne­po­ţii mei. Când vor veni pe lume, viaţa mea va fi cu adevărat perfectă.
Şi mi-ar mai plăcea foarte mult să mă întâlnesc cu Guillermo care eram când aveam 13 ani. Ar fi minunat să putem trăi amândoi aşa, din nou.

180
pictorial_17_60Catalin Botezatu – decadenta, erotism si sinucideri

Catalin Botezatu – decadenta, erotism si sinucideri

Viaţa lui ar putea fi transformată uşor într-o carte de succes. „Dacă aş scrie-o, aş spune lucrurilor pe nume, de la cap la coadă, ori ştiu că societatea românească nu este încă pregătită să audă lucruri atât de adevărate şi de profunde în acelaşi timp”, spune Cătălin. Înfrângeri, victorii, iubiri câştigate sau pierdute, decadenţă, erotism, lux. Până va scrie cartea, iată-l pe Cătălin Botezatu reinterpretându-şi viaţa cu umor, pentru ca mai apoi să o disece cu sinceritate.
decembrie 2008

tabu: Acum 14 ani de Crăciun, te aflai în arest preventiv şi a fost unul dintre cele mai grele momente din viaţa ta, dar şi dintre cele mai emoţionante.
Cătălin Botezatu: A fost cel mai oribil moment din viaţa mea. Nu ştiu cum să-l descriu pentru că nu vreau să treacă cineva nici măcar cu gândul prin momentele alea. Arestul preventiv s-a lungit mai mult decât mi-am închipuit din cauza jocurilor politice de atunci. Gălăgia era maximă, celulele se aflau undeva sub nivelul străzii, se vedea câte o fereastră mică la nivelul solului. Pentru că înăuntru era cald şi afară frig, uneori fereastra era acoperită de şobolanii imenşi atraşi de căldură. Dar în noaptea aceea de Crăciun s-a lăsat o linişte de mormânt, nimeni nu mai ţipa, nu mai înjura. şi au bătut clopotele la Mitropolie, arestul poliţiei fiind undeva în Centrul Civic, iar clopotele au marcat şi începutul unui colind.

Lângă noi era o celulă pentru femei şi de acolo s-a auzit un colind sfâşietor. Cuvintele erau pumnale în minte şi în inimă. M-am simţit mai singur ca niciodată, eram terminat din toate punctele de vedere, deznădăjduit, nu pot să descriu starea. şi când s-a terminat colindul, pentru prima dată, într-o linişte de cristal, au început să se audă plânsete, plânsete de bărbaţi care, de obicei, voiau să pară duri. Erau acolo foarte mulţi oameni grei, şefi de bănci care, în libertate, erau de neclintit.

tabu: Când ai ieşit, unde ai găsit resursele să o iei de la capăt?
C.B.: N-am spus niciodată până acum, dar atunci, deşi era clar că nu sunt vinovat, tergiversarea şi ţinerea mea în arestul preventiv m-au dus pe panta aia grea a disperării şi am hotărât să mă sinucid. Mă gândeam că aşa pot să răspund lumii că nu sunt cum mă ca­talogaseră. şi am strâns pastilele pentru dormit pe care le primeam în fiecare seară. Prin celula respectivă s-au plimbat o mulţime de oameni, inclusiv Sever Mureşan şi Miron Cosma. La un moment dat, în celulă a venit şi un băiat, un spărgător, care a înţeles ce vroiam să fac. În noaptea de după Crăciun, eu mi-am pregătit pastilele înainte de a mă duce la duş. Să nu crezi că duşul era undeva departe, era în aceeaşi cameră, improvizat. Dar când m-am întors, nu mai erau pastilele şi n-am putut să fac scandal pentru că era ilegal felul cum le strânsesem. Cert este că dimineaţa când au venit la apel, acest băiat nu s-a mai trezit. A fost dus la spital, i s-au făcut spălături. Când şi-a revenit, l-am întrebat de ce a făcut asta. Mi-a răspuns, în simplitatea lui, că nu era nicio pierdere dacă murea el, pe când eu care am făcut ceva în viaţă trebuia să trăiesc, era păcat să mor pentru că n-am avut ocazia să mă apăr. A fost firul de care m-am agăţat, era o mică parte dintr-o societate care ar fi putut să mă înţeleagă.

tabu: Ai mai făcut cândva referire la faptul că ai vrut să te sinucizi, într-un alt context.
C.B.: Da, sunt o persoană ca oricare alta, câteodată slabă, câteodată puternică.

tabu: Dar hai să ne gândim: eşti acolo, la marginea prăpastiei, la figurat vorbind.
C.B.: Au existat mai multe momente în care am vrut să mă sinucid. Eram la marginea unei prăpastii sentimentale atunci, căci nu mai exista decât un mare hău în care dragostea nu mai era, iar în faţa mea era, la propriu, o prăpastie în care vroiam să cad.

tabu: Şi de ce te-ai întors? La ce te-ai gândit în clipele acelea?
C.B.: Nu m-am întors, a fost un joc. A fost un fel de ruletă rusească. Am pus maşina pe marginea prăpastiei, am scos-o din viteză şi am spus că dacă va fi să cadă, va cădea. şi-am stat acolo o oră.

tabu: Şi-n ora aia la ce te-ai gândit?
C.B.: N-am făcut mişcări bruşte ca să-mi forţez soarta, am stat în maşină cu mişcările pe care le-aş fi făcut în mod normal, am fumat, cred, un pachet de ţigări şi am refuzat să mă gândesc la ceva anume. De fapt mă gândeam dacă ceva merită în viaţa asta, mă gândeam dacă e ceva dincolo de poarta aia, dacă e o altă viaţă.

tabu: Se mai supără părinţii pentru lucrurile pe care le citesc despre tine?
C.B.: E delicat. Primul impact negativ a fost arestul. Normal că au suferit; şi dacă fiul tău ar fi un criminal, ai suferi. Mama a fost pe patul de moarte şi numai Dumnezeu a salvat-o.

În timp, s-a demonstrat că nu erau adevărate acuzaţiile. Apoi s-au scris lucruri urâte legate de viaţa mea sexuală. La început mă gândeam la ce o să spună mama? Tata e tata, dar mama?! Apoi mi-am dat seama că ei mă cunosc, că sunt oamenii care ştiu exact ce am făcut, ştiu exact cu cine am umblat de-a lungul timpului şi ştiu că nu pot fi altfel. şi mai ştiu că dacă aş face ceva, le-aş spune-o, că mi-aş asuma acest lucru. Ei au fost alături de mine şi am fost surprins să constat că am nişte părinţi care pot înţelege orice şi, mai ales, care pot avea încredere în copilul lor.

tabu: Să trecem într-o altă zonă. Ce înseamnă erotism, erotic pentru tine?
C.B.: Acea depăşire a graniţelor, este acea parte a sentimentelor care sunt îngemănate întotdeauna cu sexul, care dau frâu liber imaginaţiei, te eliberează de orice fel de inhibiţii. Sigur că trebuie să fii extrem de rafinat, de profund, de cultivat ca să poţi să experimentezi. Există nişte bariere pe care le poţi trece sau nu. Unii dintre noi le-au trecut, le trec, alţii nu o fac, decât, poate imaginar.

tabu: Dar societatea etichetează…
C.B.: De ce? Dacă cuiva îi place să iubească într-un anume fel, dacă îi plac anumite mişcări care pentru restul lumii sunt vulgare sau par interzise, asta e. Nu trebuie să le faci publice, trebuie doar să ţi le asumi şi să le tratezi ca atare. Fac parte din viaţa ta, fac parte din felul tău de a fi. Dar dacă reuşeşti să realizezi că lumea aceea care te judecă e o lume meschină, oribilă, o lume incultă, o lume incapabilă să-ţi înţeleagă simţirile, o lume limitată, atunci îţi dai seama că îi eşti superior şi că nu contează cum te judecă.

tabu: În alte ţări decadenţa e asociată cu partea boemă, artistică. La noi e mai degrabă în tabăra oamenilor de afaceri şi nu are foarte mult rafinament.
C.B.: La noi decadenţa înseamnă foarte mulţi bani care sunt ai oamenilor de afa­ceri, ai snobilor sau ai îmbogăţiţilor peste noapte. şi mai e o problemă, ei nici măcar nu-şi dau seama ce înseamnă decadenţa. Ei fac aşa pentru că au citit că fac alţii, că li s-a spus că aşa e la modă şi o fac aşa, de-a valma. Care rafinament?! Sunt toate paraşutele îmbrăcate cu zeci de mii de euro, arată îngrozitor, dar lor li se pare glamour. Pe mine viaţa de noapte mă oboseşte teribil. Nu o mai gust. Uite, Bamboo e locul perfect în care distracţia este garantată la maximum. Dar pentru un non connaisseur. Eu dacă mă uit în zona VIP, pe mai mult de jumătate dintre ei nu vreau să-i văd. Ei nu ştiu că nu impresionezi cu blănuri, ceasuri şi haine cu etichete.

tabu: Dar le spui şi lor ce gândeşti?
C.B.: Da. şi de aici apar problemele. Că ei nu pot să spună despre mine că sunt prost. Sau că sunt urât. Nu contează. Că nu sunt talentat – asta e discutabil. şi-atunci îmi pun în cârcă tot felul de chestii care ţin de sexualitate. Ce mai au să-mi spună: că fac sex cu pisici?! So what? Lumea adevărată uită, pentru că nu contează ce se spune despre tine, contează ce faci pentru oameni.

tabu: Compensează fericirea pe care ai trăit-o scandalurile pe care le-a adus?
C.B.: Da. A meritat tot. Cineva m-a făcut fericit pentru o vreme, mi-a dăruit dragostea. Ce contează că pe urmă am fost târât în tot felul de scandaluri?! Le mulţumesc femeilor, persoanelor din viaţa mea care m-au făcut fericit, indiferent de preţul pe care l-am plătit după.

tabu: Eşti gata să mai plăteşti încă o dată preţul ăsta?
C.B.: Îl voi plăti ori de câte ori e nevoie.

tabu: Şi-atunci îţi mai doreşti un copil?
C.B.: A fost o perioadă în care mi-am dorit tare un copil.
Dar acum nu. Poate că scurgerea anilor mi se pare din ce în ce mai rapidă. Poate pentru că ştiu că se apropie foarte tare finalul, încep să devin mai egoist. Nu ştiu. Dar ce înseamnă un copil? Iubeşti, îl naşte soţia ta – femeia pe care o iubeşti – îl creşti, dar într-un final, copilul va avea viaţa lui. La un moment dat, el va pleca, te va „părăsi“. şi vei rămâne tot singur. Aud tot felul de mame care spun „m-am sacrificat toată viaţa pentru copilul meu.“ Ce prostie! Ce femei limitate! Mama e aşa… să mă ierte că spun asta. După ce a divorţat a spus: „n-am să mai fiu cu nimeni niciodată pentru că pe tatăl tău l-am iubit enorm şi îl iubesc, şi apoi pentru că eu am un copil şi nu vreau să mă fac de râs“. Ce limitat a putut să gândească.

tabu: I-ai spus?
C.B.: Da, i-am spus-o. şi nu am avut niciun ecou. Ea s-a sacrificat pentru mine. De ce?! Eu am viaţa mea. E adevărat că atunci când este bolnavă, o ajut, dar e posibil să nu fiu în ţară şi să nu pot să o ajut. Dar ea, când va avea o pro­blemă, cu siguranţă nu mi-o va spune ca să nu mă împovăreze şi mai tare, deci tot ea se va lupta. şi-atunci de ce să se sacrifice pentru mine?!

tabu: Ai un fel de a face fapte bune mai rar întâlnit la VIP-uri, uneori pe ascuns… Partea asta de a dărui vine şi dintr-o dorinţă de a fi protejat pentru mai târziu?
C.B.: Nu. Sunt un om al bilanţului şi mă gândesc unde am greşit? N-am furat, n-am omorât, de minţit cred că o facem cu toţii ca să protejăm nişte situaţii, nişte oameni. Lucruri grave nu am făcut, nu am de ce să-mi pregătesc viaţa de dincolo.

tabu: Nu-ţi vine câteodată să spui stop, să-ţi iei o vacanţă?
C.B.: Ba da, dar sunt o serie de angajamente care trebuie respectate şi nu mă mai pot opri. Prefer să cad lat decât să par neserios.

tabu: Chiar şi în condiţiile în care, acum ceva vreme, ai avut probleme de sănătate?
C.B.: Am şi acum probleme. Dacă eu zâmbesc, râd şi fac frumos, asta nu înseamnă că nu am probleme de sănătate, dar dacă m-aş văicări, oricum nu m-ar ajuta nimeni. Din contră, cei care mă urăsc s-ar bucura, iar ceilalţi ar spune „săracul băiat“. A fost o perioadă în care mă văicăream. Recunosc că am slăbiciuni. Am fost şi la ghicitoare, apropo de slăbiciuni şi de incultură. Pentru că numai un om incult ajunge la ghicitoare. Am trecut şi prin această fază, dar ştiu că trebuia.

tabu: Că tot ai amintit de cultură. Ce te-au învăţat ai tăi la lucrurile obligatorii?
C.B.: Mama era, cum să zic, Cruela. Am mâncat bătaie până în clasa a XI-a. Dacă nu mă adresam politicos doamnelor mai ales, dar în general oamenilor, aveam drept pedeapsă să scriu codul bunelor maniere de 10 ori. Pe vremea aceea avea 68 de pagini, deci era oribil. şi acum îmi pâlpâie în minte ciucurii de la covor care dacă erau uşor deranjaţi, era jale. Atunci n-am înţeles-o, acum îi mulţumesc pentru educaţia spartană. Oricum era compensată de drăgălăşenia mătuşilor care aveau grijă de mine.

tabu: Cum ţi-ar plăcea să se gândească lumea la tine peste nişte ani?
C.B.: Mi-ar plăcea ca lumea să spună că am fost un om bun. Mi-ar plăcea să se gândească că am fost om cu adevărat. Pentru că asta însemn eu; nici designerul, nici VIP-ul.

tabu: Există ceva în materie de jocuri erotice, ceva ce ţi-ai dorit să faci, şi n-ai făcut?
C.B.: Nu. Am făcut tot ce mi-am dorit să fac. Fanteziile mele sexuale au fost întotdeauna duse la bun sfârşit. Nu pot să spun că mă gândesc la lucrul ăla pentru că nu l-am încercat. Nu.

754
bogdan_enoiu____dac___visezi_frumos____i_se___ndeplinesc_visele____f0facbcBogdan Enoiu „Daca visezi frumos, ti se indeplinesc visele”

Bogdan Enoiu „Daca visezi frumos, ti se indeplinesc visele”

Stiti despre el ca e directorul uneia dintre cele mai importante agentii de publicitate, ca e casatorit cu Dana Razboiu si ca are o avere care l-a plasat in topul celor mai bogati oameni din Romånia. Iata-l intr-o ipostaza inedita, vorbind despre parintii sai si despre resorturile intime care-l fac sa se implice in proiecte.
tabu, septembrie 2008

Stiam ca cel mai greu lucru la un interviu cu Bogdan Enoiu nu e sa obtii intålnirea cu el, ci sa-i tii captata atentia, sa spui lucruri interesante, ca sa fie pe parcursul intålnirii, cu tine nu doar fizic, ci si cu gåndurile. „Ai un fel de ADHD al afacerilor, esti implicat tot timpul in multe proiecte, treci foarte repede de la unul la altul, esti ca o zvårluga”, i-am zis din primele clipe. „Da, da; sunt un exponent al acestui sindrom. Si in afaceri si in viata”, a raspuns relaxat admitind ca asa a fost de mic copil, neaståmparat, ca nu putea sa stea locului.
De mai bine de 17 ani, Bogdan Enoiu conduce agentia de publicitate McCannErikson, iar de 7 ani a intrat si in lumea evenimentelor de anvergura. |ntre cifrele acestea se afla peste 200 de premii din industria de publicitate, milioane de oameni emotionati, incåntati, entuziasmati la evenimente ca Gala Hagi sau vizita lui George Bush la Bucuresti, milioane de euro pusi in joc si sute de ore de munca.

Dar dincolo de orice se vede, la radacina sunt acele lucruri care l-au facut pe Bogdan Enoiu sa spuna „Vreau sa fac proiectul acesta”, iar decizia are intotdeauna un substrat emotional intim. „Banii sunt doar un mijloc pentru a face lucrurile sa se intåmple, dar nu sunt motorul principal. N-au fost niciodata”, spune domnul care e in topul celor mai bogati oameni din Romånia, nu chiar pe primele locuri, dar are cåteva milioane bune in cont. „Exista ceva ce nu poti sa-ti cumperi? Ceva ce ti se pare prea scump?”, l-am intrebat.

„Eu nu gåndesc in termeni de scump, ieftin. N-am o astfel de relatie cu banii. Nu sunt foarte ahitiat dupa bani. Cåteodata ii fac usor, alteori greu. Nu stiu ce zic: usor- greu, ii fac. Dar nu imi doresc sa fiu foarte bogat. |mi doresc insa sa fac atåt de multi bani cum a facut Bill Gates ca sa-i dau pe toti dupa aceea. Mi se pare o reinventare a capitalismului, e un gest foarte frumos.”

Cånd vorbeste isi cauta cuvintele si nu e foarte generos in formulari. „Nu raspund foarte mult in interviuri, asa e felul meu”, imi explica atunci cånd il rog sa fie mai darnic cu cuvintele. Dar felul lui de a vorbi pare ca e o consecinta a vietii pe care o traieste: lucreaza intr-un domeniu in care fiecare cuvånt trebuie sa fie pus la locul lui, intr-un mod cåt mai eficient si mai creativ.

|ntr-o viata asa de organizata, imi imaginez ca si amintirile sunt stivuite frumos dupa ani, succese si provocari. Care e cea mai importanta amintire –senzatie legata de toti anii acestia de munca? „Faptul ca am tinut corabia cu pånzele in vånt 15 ani, nu prea am acostat si nu prea am naufragiat. Primii 10 ani au fost foarte grei. Era grija pentru angajati pentru ca trebuia sa faci rost de bani, dar si spiritul de competetie. Aceste doua lucruri au fost la inceput motorul corabiei.”

Ne intoarcem la resorturile intime care-l fac sa ia o decizie si revenim la Gala Hagi. La mai bine de 7 ani de la acel eveniment inca mai spune ca a fost unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a facut in cariera si stiu ca atunci a muncit nebuneste impreuna cu echipa lui timp de trei luni. Pare ciudat pentru ca sunt multe alte proiecte cu bugete grele pe care le-a avut pe måna si in care s-a implicat profesional la fel de mult. La Gala Hagi a fost insa un detaliu intim care a facut diferenta. „Hagi mi-a dat mie personal foarte multe bucurii. Ca suporter, ca tot ce vrei tu. Si-l pretuiesc foarte mult. In primii 15 ani am muncit foarte mult pentru toti clientii mei, dar pentru Hagi a fost ceva special, de suflet. Si drept dovada, a iesit perfect. Amintirea mea cea mai puternica e cu tricoul urias care s-a dus la cer si s-a dus… n-a mai venit. Si pentru Hagi a fost unul dintre cele mai emotionante momente.”

De sase ani, fostul inginer cu inventii in domeniu, trecut la publicitate cu multe premii, a mai facut un salt si a devenit organizatorul celui mai important turneu de tenis de la noi, BCR Open Romånia. „L-am cunoscut pe domnul }iriac, stia ca sunt pasionat de tenis, mai facusem evenimente si-a avut incredere. Eu sstiam ca am un grup de comunicare foarte puternic cu care pot sa fac multe lucruri. O måna de oameni pe care daca o pun la munca, reusim”, isi aminteste inceputurile. Si adauga „N-am mers pe motivatia materiala, ci pentru a face ceva deosebit.”

Astazi, in lumea tenisului unde se joaca milioane de euro, Romania incepe sa valseze usor, iar in urma cu cåteva saptamåni turneul de la Bucuresti era luat in carti pentru o posibila victorie a lui Roger Federer care isi face calcule ce turnee poate sa cåstige, cåte puncte poate sa obtina ca sa nu piarda locul I in clasamentul mondial. „Suna lumea pentru intervenetii ca sa primeasca un wild card ( nota red. accesul direct pe panoul de joc fara a trece prin calificari)?”, am incercat sa intru in culisele sportului alb. „Suna, suna, se face lobby pentru wild carduri. Dar in final e doar decizia mea, buna sau rea.”

Si iata cum Bogdan Enoiu decide astazi romånii care joaca, acasa la ei, cu numele mari ale tenisului, o responsabilitate de care e foarte constient si pe care o ia foarte in serios.
„Trebuie sa tii cont si de echipa de Cupa Davis si chiar daca e un turneu pentru care eu am responsabilitatea, ma consult cu cei din lumea tenisului cånd aleg wild cardurile.”

„Ai regretat vreodata o decizie?”, n-am rezistat sa nu intreb. A zåmbit si-a raspuns repede: „Catalin Gård, anul trecut, dar s-a calificat singur pe panoul principal si m-am revansat data urmatoare.”

Il intreb daca recunoaste usor ca greseste si daca se evalueaza dupa fiecare proiect. „Tin minte cånd mi se pare ca am gresit si incerc sa repar. Nu sunt mai sever sau mai generos cu mine decåt cu altii, aplic aceeasi masura si pentru mine, si pentru ei. |mi place sa ma masor. Nu e un lucru foarte bun; depinde din ce parte privesti.”

Vorbim despre zona de entertainment pe care a adus-o turneului (primii 7 ani ai competittiei de la Bucuresti s-au desfasurat sub un alt patronat), despre meciurile demonstrative si numele mari care au venit ( meciul Martina Navratilova – Monica Seles, e cel mai recent exemplu) si-i spun ca acum turneul e mai orientat catre public, nu doar catre cei care joaca tenis.

„Rezultatul se vede in numarul de bilete våndute mai mare de la an la an. La inceput intrarea era gratuita, acum usor usor lumea a inceput sa cumpere bilete. Dar am mai spus-o, nu facem turneul ca sa cåstigam bani, o facem pentru sport. Nu iesim pe pierdere insa, avem un mic profit.”

Ne indreptam catre copilul Bogdan Enoiu incercånd sa aflu daca aptitudinile sale de conducator se simteau de pe atunci. „Aveam un spirit de competitie dezvoltat si cånd eram mic. Joc tenis de la 10 ani si e sportul meu preferat, e hobby-ul meu. Sportul e lucrul pe care-l fac cel mai serios. Tenisul e o pasiune constanta a vietii mele.”

E momentul in care are cea mai mare pasiune in voce, asa ca il intreb daca parintii sunt måndri de ce face. „Tata a murit, mama si tatal meu vitreg sunt måndri, sigur ca da. Eu vin dintr-o familie simpla, mama e in vårsta nu vine la evenimentele pe care le organizez., dar se mai uita la televizor cånd o anunt eu. Altfel, incerc sa-mi fac datoria de fiu cum se cuvine. Ma duc la masa duminica, in Berceni, unde locuiesc ei. {tii cum e, esti fiul mamei si la 50 de ani”, spune cu tandrete.
A fost momentul in care in mintea mea s-a facut un click. Si-a urmat acest dialog.
„Dar cånd erai mic si jucai tenis, te visai noaptea campion?”
„Da. Ma visam in fiecare noapte campion. Si-acum ma mai visez.”

A spus „da” cu sinceritate, promptitudine si cu o oarecare candoare care confirma ca intrasem pe un teritoriu foarte privat.
„Si-atunci te-ai implicat in turneul de tenis pentru ca era lumea la care visai?!”
„Da. Asa este. “
„Tu de fapt ti-ai implinit un vis din copilarie.”
„Da. Ai sesizat corect. Si cu Hagi la fel a fost.”

Mi s-a parut frumos ca omul acesta care invårte milioane in conturi publicitare, care a cumparat recent un bloc pe la Unirii, care poate sa faca orice cu banii pe care-i are, isi investeste timpul in industria sportului ca sa-si indeplineasca visele copilariei. Abia atunci am inteles ca resortul care l-a facut sa munceasca nebuneste trei luni ca sa-i organizeze spectacolul de retragere lui Hagi era forma lui de rasplata pentru bucuria pe care o primise de la victoriile sportivului Hagi; cum si turneul de la Bucuresti (a carui conducere a obtinut-o la aniversarea de 30 de ani de la finala Cupei Davis) e tot o forma de a multumi pentru bucuriile oferite de Ilie Nastase si Ion }iriac. {i e calea prin care construieste ceva, indeplinindu-si visele copilariei.

„Daca visezi frumos, ti se indeplinesc visele”, a spus si m-a intrebat repede de colegele mele, ca sa mute discutia din zona privata in care ajunsese. Remarcasem ca in ultimul sfert de ora coboråse ritmul, se relaxase si nu mai raspunsese la telefon. Si-am vrut sa ramån cu imaginea aceasta inedita.

903
helen fieldingHelen Fielding Mama lui Bridget Jones

Helen Fielding Mama lui Bridget Jones

|n „Bridget Jones: La limita ratiunii”, Helen Fielding imagina un interviu intre Bridget si Colin Firth in care actorul trebuia sa faca fata multor intrebari care incepeau diferit si sfârseau la camasa uda pe care a purtat-o intr-o secventa din filmul „Mândrie si prejudecata”. De fapt interviul a fost realizat „pe bune”. Fielding prin intermediul prietenului ei, Nick Hornby, a ajuns la Colin si l-a pus sa raspunda la intrebarile turbate ale lui Bridget. La vremea respectiva, scriitoarea nu se astepta sa dea interviuri in care mai toate intrebarile sfârsesc la acelasi lucru: Bridget Jones. Iata-o insa facând fata cu brio.
tabu, iulie 2008

Eroina dvs Bridget Jones este faimoasa in toata lumea. Acum ne-ati facut cunostiinta cu Olivia Joules. Cine e Olivia?

Olivia este o femeie obisnuita, o jurnalista nu foarte de succes care se ocupa de rubrica beauty, dar care viseaza sa devina un faimos corespondent de razboi. Din intâmplare da peste stirea vietii ei dar sfârseste prin a fi luata drept spion. Olivia nu face intotdeauna lucrurile cum trebuie, dar cu instinctele ei feminine reuseste sa duca la capat o misiune care ar fi fost dificila chiar si pentru spionii clasici.

Ati ales ca investigatiile pe care le face Olivia sa fie legate de membrii Al Ouaeda pentru ca e un subiect interesant sau ati urmarit sa transmiteti un mesaj, o critica legata de aceasta problema globala?

Nu, n-am scris ca sa atrag atentia asupra a ceva anume, eu am vrut sa spun o poveste. Mi-au placut intotdeauna cartile Bond si am vrut sa scriu o carte usoara care sa poata fi citita pe plaja si care sa aiba o eroina gen Bond. Al Quaeda este dusmanul in aceasta carte pentru ca este un subiect contemporan; era ridicol ca Olivia sa se intereseze de KGB.

Va asteptati la controverse legate de aceasta carte?
Se pare ca toate cartile mele au generat controverse. Unii sustin ca Bridget este o reprezentanta nedemna a feminismului. N-am nici cea mai mica intentie de a crea controverse, eu vreau sa spun o poveste. Dar scrisul este ceva foarte intim. Am tendinta de a scrie despre lucruri pe care le gândesc sau mi le imaginez, dar despre care nu se vorbeste foarte des in public. Mie umorul este mi bun daca este cladit pe ceva dificil sau dureros. Asa cred.

Pentru ecranizarea cartii cu Olivia credeti ca ar fi potrivit rolul pentru Renee Zellweger? Daca n-ar fi Renee, care ar fi actrita care ar putea sa o interpreteze pe Olivia?
Renee a fost fantastica in Bridget Jones. |nainte de film, Bridget era atât de bine definita in mintea mea incât nu puteam sa-mi imaginez ca e cineva posibil sa-i dea viata, cu exceptia lui Bridget desigur. Acum când ma gândesc sa scriu ceva despre Bridget o vizualizez imediat pe Renee. Cred ca la fel va fi si cu Olivia. Deocamdata când ma gândesc cine sa o interpreteze pe Olivia imi spun fara ezitare “Olivia Joules, desigur”.

Dat fiind faptul ca precedentele dvs romane au avut un foarte mare succes si au fost ecranizate, v-ati gândit la varianta pentru cinema când ati scris acest nou roman? Ati scris cartea având in minte posibilitatea unui viitor film?

Nu. Sa muncesti pentru un film, sa gândesti pentru cinema e cu totul altceva. Dar e mai amuzant asa pentru ca am putut sa-mi plasez povestea in Miami, apoi in Caraibe si sa o plimb un pic prin Africa, apoi sa arunc in aer o nava uriasa fara sa-mi spuna cineva ca trebuie sa transform nava in pluta si sa mut totul in Vancouver ca sa putem filma mai usor.

Sa ne indreptam putin si catre viata dvs privata. Dupa absolvirea universitatii v-ati inceput cariera ca jurnalist. De când va gânditi ca ati putea deveni scriitoare?

Mi-am dorit dintotdeauna sa fiu scriitoare. |nca de mica aveam tot felul de fantezii cum o sa fiu eu scriitoare când o sa fiu mare. Cred ca a fi jurnalist si a fi scriitor sunt parti din acelasi intreg pentru ca jurnalismul este un antrenament excelent pentru a scrie romane. Te ajuta sa-ti indepartezi ego-ul, sa nu ai orgoliul propriei creatii si te invata ca trebuie sa accepti ca munca ta, povestea scrisa de tine, va fi ajustata pâna va avea exact proportia ideala de informatie – calitate – spatiu in ziar. Jurnalismul te invata ca nu trebuie sa-ti plictisesti niciodata cititorii si te ajuta sa observi cu accuratete ce se petrece in viata de zi cu zi.

De ce credeti ca Bridget Jones este atât de populara in toata lumea?
Cred ca avem de-a face cu diferenta dintre ceea ce-si doresc oamenii sa fie si ceea ce sunt de fapt. Suntem bombardati cu mii de imagini ale perfectiunii si e o usurare sa vezi pe cineva care incearca sa faca lucrurile bine, dar sfârseste prin a le face prost. |ti vine sa râzi si te simti bine ca si altul greseste.

Ati avut aceleasi probleme ca Bridget?
Da, ma tem ca da.

Femeile care se incadreaza in idealul promovat de reviste, femeile slabe si frumoase, sunt mai fericite si isi gasesc iubiti mai usor decât femeile mai plinute?

Femeile se gândesc oricum ca sunt grase, indiferent de cât de slabe sunt. Probabil ca cele mai suple gasesc mai usor barbati care sa le “ciufuleasca”, dar nu cred ca sunt neaparat barbatii care o sa le iubeasca si sa aiba grija de ele.

Care credeti ca sunt conditiile care ajuta la mentinerea fericirii si a dragostei?
Cum ii explica mama lui Bridget fiicei ei, motivul pentru care femeile isi gasesc atât de greu dragostea este pentru ca toate se asteapta sa ajunga in pat cu Brad Pitt care dimineata o sa se ocupe de masina lor de spalat vase, in timp ce e gol si uns cu ulei frumos mirositor din cap pâna in picioare.
De fapt, e important sa iti asumi ceea ce esti si sa le permiti si celor din jurul tau sa fie ele insele, nu un rod al imaginatiei. Altfel tot ceea ce pretinzi ca esti, când de fapt nu e adevarat, te vor duce curând catre un deznodamânt prost.

Bridget Jones este inspirata de romanul lui Jane Austin, Mândrie si prejudecata. Cu acest punct de plecare pentru romanul dvs, ati vrut sa ne aratati ca nu s-a schimbat aproape nimic in relatiile dintre femei si barbati in mai bine de o suta de ani?
M-am inspirat din aceasta carte pentru ca e un subiect excelent pe seama caruia s-au facut multe cercetari de-a lungul timpului. Si m-am gândit ca Jane Austin nu s-ar supara. Oricum, nu mai e in viata.

Colin Firth este actorul perfect pentru domnul Darcy de acum 100 de ani (a fost eroul din varianta tv BBC de la Mândrie si prejudecata) si de astazi (in Bridget Jones)?
Daaa. Da, da.

Aveti un baietel de 1 an. V-a schimbat maternitatea?
Absolut, cu totul. Si imi place la nebunie.

Va intoarceti la scris curând sau o sa mai stati in vacanta?
Am stat in vacanta o perioada destul de lunga si de scurta vreme m-am reintors la povestea lui Bridget. Asa ca scriu din nou articolele saptamânale despre Bridget in ziarul londonez, The Independent, ca pe vremea de inceput a lui Bridget.

Putem sa ne asteptam la un al treilea roman cu Bridget Jones? Poate ca Mark si Bridget vor avea un bebelus in cel de-al treilea roman, ce credeti?

In articolele din ziar, Bridget tocmai a descoperit ca este insarcinata. Nu stiu inca daca am sa pun totul intr-o alta carte, deocamdata ma bucur sa scriu câte o poveste pe saptamâna fara presiunea deadline-ului si a asteptarilor celorlalti.

Tabu multumeste Adrianei Marina ( Kessler Literary Agency) pentru sprijinul acordat la realizarea acestui material.

573
stella_stevens_closeupStella Stevens  In cautarea Ielelor romånesti

Stella Stevens In cautarea Ielelor romånesti

O gasiti in clasamentul celor mai frumoase femei ale secolului, pe locul 27, le-a fost partenera pe ecran lui Elvis Presley, Jerry Lewis, Dean Martin, Martin Landau, Bing Crosby, a scris si a trait o parte din istoria Hollywoodului despre care se fac astazi filme, are un Glob de aur, iar in portofoliu aproape 150 de pelicule ca actrita, doua filme care regizoare si mai multe scenarii gata sa intre in lucru. Are 72 de ani, trupul unei tinere de 20 si ceva de ani (fara sa fi apelat la operatii estetice) si energia unei clase intregi de liceeni. Luna trecuta a fost din nou in Romånia pentru ca scrie un scenariu despre Iele, inspirat de folclorul nostru.
tabu, iunie 2008

Chiar daca-ti spune cineva ca Stella Stevens era acum aproape o jumatate de secol una dintre cele mai fotografiate femei din lume, alaturi de Marilyn Monroe, Rachel Welch si Brigitte Bardot, nu esti pregatita pentru o intålnire cu frumusetea ei aparte. Ne-am vazut la mijlocul lunii mai si sunt gata sa jur ca, daca o priveam din spate, nu i-as fi dat mai mult de 25 de ani pentru ca primul impact a fost asupra picioarelor spectaculoase, alurii impecabile si atitudinii foarte sexy. E o femeie incredibila si isi poarta cei 72 de ani cu atåt de multa tinerete si energie incåt te intrebi „la ce bun atåtea campanii anti ageing?”

Ati inceput sa lucrati de foarte tånara. Cum s-a intåmplat?
La 16 ani eram model in ceainaria Goldsmith de la magazinul central din Memphis Tennessee. Un agent de presa care a trecut pe acolo mi-a spus ca, daca merg la New York, va putea sa ma prezinte celor care lucrau la studiouri.

Si ati avut incredere in el, inca de la inceput?
Da. O adusese acolo pe Tina Louise (nota red. model si actrita celebra in anii ‘50, una dintre vedetele filmului original The Stepford Wifes – 1975) si stiam ca e conectat la lumea filmului. Iar Tina arata superb, era imbracata cu o blana micuta ca un top, pe deasupra unei bluze cu bretele foarte subtiri, cu parul rosu si stralucitor. M-a impresionat look-ul ei. Agentul acesta de presa a fost prima mea legatura cu lumea filmului. Apoi am facut niste fotografii foarte frumoase in alb negru, le-au vazut cei de la 20 Century Fox si mi-a propus un job.

„Say one for me” in 1959…

Da. A fost primul meu film, dar nimeni nu mi-a spus ca trebuie sa pontez cu o cartela intrarile si iesirile mele din studio, la inceputul si la sfårsitul zilei de munca. SI, desi lucrasem multe ore suplimentare, n-am fost platita in plus, ba mai mult, la sfårsitul filmarilor mi-a fost incheiat contractul pentru ca parea ca nu am lucrat deloc. |mi facusem treaba, filmul era foarte de succes (nota red. A avut o nominalizare la Oscar), cu doua dintre vedetele studioului la acea vreme Bing Crosby si Debbie Reynolds, si nu intelegeam de ce m-au concediat.

Cum era Crosby?
Il stiam din copilarie, ma uitam cu familia la filmele lui, asa ca am fost foarte incåntata sa ii fiu pe aproape. Mai tårziu am aflat ca toata lumea credea ca pe platourile de filmare noi doi am avut o relatie, dar nu a fost asa. Eu eram doar foarte dornica sa fiu pe långa el, ii urmaream toate gesturile, eram ca o fana, pur si simplu.

Si cum ati ajuns la Paramount?
S-a intåmplat ca la studiouri sa trec pe långa Edward Dmytryk care facea un remake dupa un film cu Marlene Dietrich , Blue Angel. Mi-a spus ca am chipul pe care si-l doreste pentru film si m-a chemat sa joc un rol mic, o blonda dragalasa plina de cårlionti. Dupa premiera m-a sunat presedintele de la 20 Century Fox sa ma intrebe daca n-as vrea sa semnez un contract cu ei si l-am anuntat ca ma concediasera cu o luna in urma.
Am ramas la Paramount pentru o vreme si am facut aici cåteva filme frumoase. Mai ales ca trecusem la un alt nivel, primeam si roluri vorbite nu doar cele in care imi aratam picioarele, plus ca aveam alt gen de contract, mai avantajos.

Pentru ca ati amintit de picioarele dvs care sunt si acum spectaculoase, puteti sa-mi spuneti daca a fost vreun moment in cariera in care v-a deranjat frumusetea dvs ?

Darling, dar eu nu ma vedeam frumoasa. Erau alte femei mult mai frumoase decåt mine la Hollywood, iar dimineata cånd ma uitam in oglinda nu vedeam nimic special, eram doar eu.

Dar nu vroiati sa primiti si roluri cu mai mult accent pe interpretare, nu doar pe infatisarea dvs?
O, ba da. Ei vroiau o blonda naiva si primeau o blonda naiva. Dar pe vremea aia vroiam doar sa obtin roluri ca sa –mi cåstig existenta. |ntotdeauna mi-a placut comedia, nu cred ca aveam fata potrivita pentru tragedie. Eram fericita cu orice rol as fi primit, dar pe parcurs am inceput sa-mi doresc sa fac tot mai multe pentru ca invatasem mai multe lucrånd. Doar ca lor le ramasese in minte ca sunt „blonda naiva” si ma distribuiau in rolul acela.
{i-am facut asta mult timp. Interval in care mi-am luat si diploma in literatura engleza pentru ca vroiam sa scriu. La vremea aceea nu stiam exact ce vreau sa scriu, dar pe parcus am inceput sa ma descopar. Iar mai tårziu am trecut la regie. Acum am trei westernuri si oamenii cred ca sunt nebuna ca scriu si regizez filme western, dar eu vorbesc in ele despre familie, iar astea sunt povesti care trebuie spuse si tinerilor de astazi.

Da, dar e un gen de cinema care e pe cale sa moara.

E mort daca ne gåndim doar la oamenii care calaresc. Dar western-ul e mai mult decåt atåt. Westernurile mele nu au nici un „fuck” in ele. {i mai sunt povesti nespuse. De exemplu, am aflat ca femeile din perioada aceea nu aveau lenjerie pe sub fuste pentru ca erau putine sanse sa gaseasca toalete atunci cånd aveau nevoia, asa ca isi faceau necesitatile pur si simplu desfacåndu-si picioarele, pe sub fuste. Nu-i asa ca nu stiai asta?

Da, nu stiam. De ce ati plecat de la Paramount?
Noul presedinte al studioului a refuzat sa faca un film in care eu aveam rolul principal dar personajul avea doi copii. Nu vroia ca bomba lor sexy sa fie transformata in mama intr-un film serios. Asa ca mi-am intrerupt contractul si am plecat la Columbia. Iar faptul ca am lucrat cu trei mari studiouri inca de la inceputul carierei m-a ajutat sa invat cum sa ma comport, ce sa fac, cum sa vorbesc in lumea aceasta care are ritualurile ei.

Ati avut rolul principal intr-un film cu Evis. (nota red: Girls! Girls! Girls!)

Da si inca de la prima intålnire i-am dat replica la ceva nepoliticos ce spusese el, asa ca n-a mai vorbit cu mine påna la sfårsitul filmarilor. Am lucrat 6 zile si nu mi-a mai adresat nici un cuvånt in afara cadrului de filmare. Cred ca nu stia foarte multe despre business la vremea respectiva. Banuiesc ca pe parcurs a devenit un actor mai bun, dar atunci el se astepta sa ma opresc in patul lui pe loc. Si n-am facut asta, veneam de la scoala catolica, credeam ca sunt o doamna, nu o vagaboanta. El n-a crezut asta.
Mai apoi am jucat cu Jerry Lewis in Nutty Professor, apoi cu Dean Martin cu care am facut doua filme. Dean era minunat, un gentlemen, i-am cunoscut sotia si familia, toti au fost foarte draguti cu mine. Se lucra foarte frumos cu el, am amintiri foarte placute despre acele filme.

V-ati casatorit si ati facut un copil de foarte tånara, apoi ati inceput sa lucrati ca actrita. Cum ati reusit sa administrati cele doua laturi: familia si cariera?
N-am reusit deloc. Am divortat dupa trei ani si copilul a ramas prin hotaråre judecatoreasca la sotul meu. Si-au facut tot posibilul sa ma urasca. I-au cumparat toate lucrurile pe care si le dorea, l-au rasfatat foarte tare si i-au spus mereu ca am plecat la Hollywood si nu-l mai iubesc.

Fiul dvs a ajuns un producator cunoscut la Hollywood (Andrew Stevens a produs filme cu Jack Nicholson, Michael Douglas sau Rober de Niro), ati lucrat in filmele lui. Ati rezolvat relatia dvs cu el mai tårziu?
Am incercat dar nu am reusit. Imi place sa cred ca are in jurul lui oameni pe care-i iubeste, chiar daca nu sunt eu. E ok, face ceea ce-si doreste, a ales calea asta. Cred ca uneori trebuie sa lasi lucrurile asa cum sunt si sa mergi mai departe, sa-ti continui viata oricåt de greu ar fi. {i la un moment dat am renuntat sa-l mai vreau inapoi in viata mea, chiar daca-l iubesc.

Imi imaginez ca era la fel de greu si acum 50 de ani sa reusesti la Hollywood.
Da, era greu si am avut si momente foarte dificile. Dar am avut si unele minunate cånd am fost in Beverly Hills sau in Bel Air si am cunoscut oameni minunati. Fred Astair era un gentleman impecabil, un om minunat. {i Cary Grant era extraordinar. Ei erau barbati frumosi si as fi putut avea relatii cu ei, dar nu vroiam sa iau nicio initiativa in partea asta pentru ca aveam un fiu si nu vroiam ca el sa auda lucruri uråte despre mine, de la tatal lui.

Sunteti membra a Academiei Americane de film, iar asta inseamna ca votati pentru Oscar. Chiar vedeti toate filmele care sunt in competitie?
Da. Sunt cam 30- 40 de filme, le primesc acasa cu un aparat la care doar dvd-urile lor pot fi vazute pentru a fi protejate de piraterie. |mi ia cam doua trei saptamåni, vad 2-3 filme pe zi.

Dar exista legende despre lobby-ul pe care-l fac unii ca sa cåstige un film sau altul. Ati primit vreodata un telefon prin care erati rugata sa votati ceva anume, promitåndu-vi-se o alta favoare?
Nu. Dar Hollywood-ul e un loc inselator. Mereu ti se spune ca daca faci asta, primesti la schimb altceva. Tu trebuie insa sa alegi ce e cel mai bun pentru tine, pentru ca daca alegi lucrurile ieftine o sa spuna „e ieftina, face oricum ce vrem noi, sa nu-i dam chestiile mari.”

Am remarcat ca vorbiti despre Dumnezeu ca despre o Ea (“she”), de ce?
Pentru ca este Creator de viata si doar o femeie poate da viata. Dumnezeu a creat toata viata de pe Pamånt si trebuie sa fi fost o femeie, nu un barbat. Eu si la Soare ma refer ca fiind femeie, pentru ca si ea este o sursa de viata.

E parte dintr-o teorie sau e credinta dvs?
Asa cred eu. Noi femeile purtam viata in trupul nostru, noi creem. Barbatii pot fi cel mult creatori de razboi. Dar Dumnezeul creator de viata, e femeie.

Da, dar femeile ii cresc pe barbaii, ca mame, ele ii educa. Ele ii ajuta sa fie asa cum sunt.
Nu, pentru ca ei sunt mai mari decåt noi, mai puternici decåt noi, si vor sa fie vazuti ca Dumnezei. Dar sfårsesc prin a crea razboaie care ucid oameni. Ei ajung la violenta pentru ca nu pot polemiza. Noi, femeile putem; suntem foarte bune la argumentatie, avem bun simt, cunoastem durerea nasterii si avem intelegere mai multa. De asta sper ca Hillary Clinton sa devina presedinta pentru ca e femeie si ea nu va incuraja razboaiele. A fost acolo, la Casa alba, e foarte desteapta, are copii, cred ca ar fi o presedinta foarte buna. Mai sunt femei care sunt presedinti si care fac treaba foarte buna pentru ca le pasa de oameni. E o femeie foarte puternica, gåndeste-te ca a putut sa-si ierte sotul dupa scandalul cu fata aia. Uite, un barbat daca e inselat ori divorteaza ori bate femeia, pe cånd o femeie e mult mai inteleapta.

Ce ati gasit atåt de special in Romånia de v-ati intors sa scrieti un scenariu?
|mi place Romånia pentru partea ei veche, dar imi plac foarte mult si oamenii. M-am imprietenit cu Smaranda (nota red. Smaranda Comanescu a lucrat ca asistent personal pentru Heather Graham la filmul Blessed in care juca si Stella), m-am intors pentru ea, e una dintre cele mai bune prietene ale mele. Am vizitat impreuna Romånia, m-am indragostit de folclorul vostru, am scris un scenariu despre povestea Ielelor si acum sunt aici sa scriu continuarea, care se va numi Iele M. Vreau sa fac o poveste in care si barbatii tineri sa fie asemeni Ielelor. Sper sa ma reintorc sa fac filmul aici, la studiouri in Romånia.

Intålnirea cu Stella a durat peste patru ore si ni s-a parut ca timpul trece foarte repede. Era spectaculoasa cu atitudinea ei plina de energie („si iubitul meu e mai tånar decåt mine” , a spus råzånd) si cu tineretea pe care o degaja. Am inteles de ce una dintre cele mai bune prietene ale ei, Smaranda, are de trei ori mai putin anii ei: la nivelul spiritului au amåndoua aceeasi vårsta.

593
marie jean ionMarie Jeanne Ion-la un an de la rapirea din Irak

Marie Jeanne Ion-la un an de la rapirea din Irak

Din martie trecut e una dintre cele mai cunoscute românce. A fost cea mai mediatizata dintre cei trei jurnalisti rapiti, nu pentru ca era femeie, ci pentru ca tatal ei avea coloratura politica. S-au scris despre ea mii de pagini, dar nimeni n-a intrebat-o cum s-a schimbat dupa o asemenea experienta.
La un an de la evenimentele din Irak, Marie Jeanne Ion vorbeste in exclusivitate pentru Tabu, despre cât de mult i s-a schimbat viata dupa intâlnirea cu mujahedinii.

tabu: Cum te-a afectat aceasta experienta?

Marie Jeanne Ion: Cine mi-a fost prieten, mi-a ramas prieten. Cât despre ceea ce s-a spus, au fost câtiva care au preferat sa nu se amestece sau sa se retraga, ca sa nu fie intrebati de altii: „Tu o cunosti, ce parere ai?”

tabu: Care este cea mai mare nemultumire din ultimii ani?

M.J.I.: Mi-am neglijat foarte tare viata privata. Am avut zile in care am dormit la munca. Atunci când a izbucnit razboiul din Golf, eu faceam dosarele cu familia lui Sadam si am stat trei nopti la Prima. Dar realizezi, la un moment dat, ca ai alte drumuri decât membrii familiei tale si nu mai stii lucruri despre ei, iar asta nu e in regula.
Când eram captivi, vroiam sa le cerem scuze a lor nostri pentru ceea ce am facut.
|mi dadeam seama ca am luat decizii fara sa ma gândesc ca ar putea sa aiba consecinte asupra altora. |mi ziceam ca este meseria mea, viata mea; daca vreau sa fac ceva, nu trebuie sa intereseze pe nimeni. Dar era o ratiune gresita pentru ca s-a intâmplat ce s-a intâmplat si au avut multi de suferit.

tabu: Ce regreti?

M.J.I.: Am facut o foarte mare greseala ca am avut incredere in niste oameni. Nu mi-am putut inchipui ca cineva ar fi putut avea o minte atât de diabolica. Am stat si am cernut: nu faptul ca am plecat a fost problema, ci faptul ca am avut incredere in cine n-a trebuit. Poate ca daca se stia ceva, o avertizare n-ar fi stricat, dar asta este, asa au curs lucrurile.

tabu: Daca ar fi sa compari, crezi ca parintii au suferit mai mult?

M.J.I.: Nu-mi dau seama. E posibil ca ei sa fi suferit mai mult. Atunci când este o situatie de genul asta cred ca e instictul animalic care iti zice „fa tot ce poti ca sa traiesti”. Se spune „sa nu-i dea Dumnezeu omului cât poate sa duca“, dar vorba asta este pentru ca omul poate sa duca foarte multe. O situatie de criza te intareste si te concentrezi pe detalii, nu te gândesti ce faci peste câteva zile, ci peste câteva ore, peste câteva minute. Valorile se schimba, ai alte repere.
Acum sunt mai apropiata de parintii mei. {i culmea, pâna acum nu aveam o relatie foarte buna cu tata pentru ca este o persoana autoritara, eu sunt foarte incapatânata si nu reuseam sa comunicam. Acum incerc sa inteleg mai mult, mai trec de unele lucruri si fac unele concesii. {i face si el la fel, in mod clar.

tabu: Dupa o frica asa de mare de ce te mai temi?
M.J.I.: Spaima mea cea mare a fost moartea. Ideea ca dispari si nu lasi nimic in urma. Au fost multe momente in care a trebuit sa ma impac cu gândul ca pur si simplu in 10 minute s-ar putea sa mor. |n clipele alea, se produc niste schimbari in tine. Ajunsesem la un moment dat sa-mi zic ca o sa vina, o sa-mi traga un glont in cap si dupa aia o sa se termine totul.
Altfel, inainte imi era frica sa dorm singura in casa in intuneric. Nu imi mai e frica, gata s-a terminat si cu spaima asta.
Mi-a fost si imi mai e frica de singuratate. Cred ca daca acolo as fi fost tinuta singura, as fi iesit modificata psihic. ~sta a fost norocul meu, ca am fost tinuti impreuna.

tabu: Pe o scala de la 1 la 10, cât de frica ti-a fost?
M.J.I.: 15.

tabu: Alte schimbari pe care le-ai constatat la tine?
M.J.I.: Acum ma emotioneaza mai multe si mai mult. Am cam plâns anul asta, cred ca sunt niste manifestari normale. Dupa ce treci prin asa ceva nu poti sa mai tii in tine foarte bine sentimentele, si atunci plângi, râzi mai mult decât o faceai inainte, iti exteriorizezi mai mult trairile.
Am mers la psiholog, mi-a zis ca m-am descurcat bine.

tabu: Te-ai mai duce in zone de conflict?
M.J.I.: Acum nu, dar peste o vreme m-as duce sa-mi fac meseria.
Acum cred ca, daca Doamne fereste s-ar intâmpla ceva, exista posibilitatea sa nu mai pot reactiona la fel. Nu sunt spaime sau lucruri clare de care sa spui ca ti-e frica. Dar sunt intâmplari care revin si te blochezi. A fost o vreme indelungata, la inceput, când ne-am intors acasa, când mi-era frica sa conduc. Mergeam pe strada si vedeam o culoare, un sunet, ceva care imi aducea aminte de niste chestii si pur si simplu aveam flash-uri. {i mi-era frica sa nu fac accidente. Cred ca e bine sa las o vreme lucrurile sa se sedimenteze si dupa aia mai vedem.

tabu: Jurnalistii au fost mai interesati de scenarii, decât trairile si sentimentele voastre. Spre exemplu, igiena ta: ca femeie aveai alte nevoi. Nu te-a intrebat nimeni cum te-ai descurcat.

M.J.I.: Organismul se adapteaza la tot felul de situatii. |n conditii extreme, din cauza stresului, panicii, alimentatiei, ti se adapteaza corpul hormonal si te ajuta singur.
Sa-ti dau un alt exemplu de cum te comporti in captivitate. Când e un spatiu strâns exista efectul de buncar. Te enerveaza ca cineva tuseste si tu esti cu gândurile tale, nu mai vrei sa accepti realitatea, si vrei sa dormi pentru ca atunci când dormi te visezi liber. Cred ca ala e punctul in care poti sa o iei razna. Dar trebuie sa-ti pastrezi ratiunea si sa-ti spui: „mai, ala tuseste ca e bolnav”. Trebuie sa faci tot timpul apel la ratiune.

tabu: Unde vei fi peste 10 ani?
M.J.I.: La casa mea, cu familie, cu copii. Doi. (râde) E bine sa ai de rezerva.

tabu: Pentru ca ai simtit pe pielea ta cum este sa ti se despice viata in patru, esti mai precauta cu forma de prezentare a stirilor?

M.J.I.: Eram precauta si inainte, dar da, s-a schimbat ceva in mine, si sunt mai atenta acum. N-ar fi adevarat sa zic ca mi-a intrat in suflet etica pe care am invatat-o in facultate, ca am crezut eu din suflet in ea, dar sunt lucruri de bun simt pe care le-am invatat acolo si pe care le respect. Sa nu spui neadevaruri, asta e ceva ce trebuie respectat mereu.

tabu: Da-mi un exemplu recent in care ai fost mai precauta.

M.J.I.: Cazul Romanita Iovan. |nteleg foarte bine experienta ei, s-a intâmplat un accident nefericit acolo, dar in nici o tara din lume, pâna nu e judecat omul respectiv, nu i se pun etichete. Au fost multe lupte pe tema asta, dar eu am fost de partea eticii: nu citam trei nebuni care striga in strada pentru ca nu este asta opinia generala. Spre bucuria mea, s-au tinut lucrurile in frâu la Focus.

tabu: Supraexpunerea te transforma intr-o vedeta. Daca ati fi fost americani, ar fi aparut carti si filme cu povestea voastra.

M.J.I.: Eu nu m-am comparat cu o vedeta. Ceea ce s-a intâmplat nu-mi confera sub nici o forma nici un fel de un statut de vedeta, n-am facut ceva super bun pentru societate, n-am demonstrat un talent iesit din comun. A fost o intâmplare stupida, din care am incercat sa ies in viata. Am devenit un om cunoscut pentru ca lumea a suferit pentru mine, dar nu o vedeta.

tabu: Dar nu crezi ca televiziunea a participat la cresterea gradului de simpatie fata de voi? Asa isi crestea si ratingurile.

M.J.I.: A fost mutual benefic. Habar n-am care a fost linia editoriala pentru ca nu am stat sa citesc transcrierile la tot ce s-a spus in perioada aia.
{tiu foarte bine, asa cum spuneai si tu, ca media a câstigat un pic de pe urma acestei chestiuni. {i eu daca as fi fost in redactie, m-as fi luptat sa am stiri pe post. Dar nu stiu daca a fost puterea televiziunii in a solidariza oamenii. Cred ca televiziunea a facut cunoscut cazul dar, chiar si dupa ce presedintele a explicat lucruri, s-a continuat sa se promoveze scenarii.
Cred ca au fost niste medii care aveau interese. Asa ca nu datorita expunerii s-a creat valul de simpatie, ci pentru ca oamenii, care traiesc in tara asta saraca, cu probleme grele, au inca inima.

tabu: Te-ai gândit sa scrii o carte despre aceasta experienta?

M.J.I.: O sa scriu o carte, dar nu despre ce mi s-a intâmplat pentru ca asta s-a tot scris si povestit. A fost o conferinta de presa sângeroasa.

tabu: Atunci nimeni n-a fost curios sa va intrebe de emotiile voastre…

M.J.I.: Tocmai de asta, pentru ca exista o prapastie foarte mare intre asa zisa elita si oamenii de rând. Elita are interese si-atunci conferinta de presa a fost cum a vazut-o toata lumea. Nu ma asteptam sa vina cineva sa imi plânga pe umar. Dar nu doresc nimanui sa treaca printr-o asemenea experienta.

tabu: Dar cartea?

M.J.I.: As vrea sa scriu despre ce se intâmpla intr-adevar in Irak, oamenii care sunt interesati de zonele de conflict nu inteleg ce se intâmpla de fapt. Acum am vazut pe pielea mea, ca aceste grupari nu sunt interesate de ideologii, ci fac pur si simplu afaceri. Rapirile sunt o afacere in Irak. Ideologia a murit de mult, Sadam a transformat totul, oamenii sunt foarte pragmatici. Ne miram ca apar peste noapte grupari necunoscute care au rapit pe cine stie cine. De fapt s-au adunat trei prieteni, si-au dat un nume, si-au facut o sigla pe computer, au pus-o pe imagini si uite cum s-a infiintat o temuta grupare terorista. {i scoate bani, si-si face si publicitate. Iar lor le place la nebunie publicitatea, au invatat-o de la Sadam caruia ii placea sa apara la televizor si sa fie marele conducator.
Ei se bucura foarte tare ca lumea reactioneaza la faptele lor, ca ceea ce fac ei acolo intr-un sat oarecare are efecte colosale intr-o alta parte din lume.

tabu: Luna asta se face un an de la momentul rapirii.

M.J.I.: Da, in martie o sa fie a doua noastra zi de nastere. Ne-am promis ca o sa sarbatorim, am stabilit asta de multa vreme.
Nu mi-e teama ca vor face bilanturi la un an de la momentul rapirii. N-am ce sa fac. E ceva ce s-a intâmplat in viata mea, a tinut de destin pentru ca nimeni nu si-a putut imagina asa ceva, si trebuie sa traiesc cu asta. E ca si cum mi-ar fi crescut o mâna, ce sa fac sa mi-o tai?! N-am cum, trebuie sa ma adaptez.

676
pictorial_12_43Elena Udrea – Femeia

Elena Udrea – Femeia

Eşti obişnuită să îi găseşti numele în comentarii răutăcioase cu tentă sexuală sau în analize complicate despre culisele politice. E printre puţinele femei care pot atinge această performanţă: să se afle în arii de interes diametral opuse. Dar în goana aceasta după senzaţionalul asocierii cu lumea care face regulile ţării, nu mai ai timp să te uiţi la ea ca la o femeie. În exclusivitate pentru Tabu, Elena Udrea vorbeşte despre perioada în care se contura ca femeie.
februarie, 2008

tabu: Există o declaraţie a dvs., pe blog, în care faceţi referire la copilărie: „Când văd copii, mă gândesc la copilăria mea şi la şansa de a trăi într-o familie unită, chiar dacă modestă social, dar şi la câte mi-aş fi dorit şi mi-au lipsit şi aş vrea ca niciun copil să nu rămână cu vreo dorinţă neîmplinită.“ Cum a fost copilăria dvs.? Ce v-aţi dorit şi nu aţi avut?
Elena Udrea: Am avut o copilărie foarte frumoasă, cu jocuri în faţa blocului; o copilărie fericită pentru că părinţii ne-ar fi dat tot ce ne doream.

tabu: Mai aveţi fraţi?
E.U.: Da, mai am un frate mai mare cu doi ani şi jumătate. Eram foarte mulţi copii în cartierul în care locuiam, ne jucam în faţa blocului, până noaptea târziu în vacanţe, nu exista internetul care să ne preocupe ca acum. Era frumos şi nu pot să spun că atunci am simţit lipsurile.

Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că ne lipseau lucruri. Eu n-am văzut Pepsi Cola până la 14 ani. Nici nu ştiam că există.


tabu: Dar există lucruri pe care vi le doreaţi, de exemplu de Crăciun, şi nu le-aţi primit?
E.U.: Nu. Am vrut o dată o păpuşă care spunea „mama“. Costa 260 de lei pe vremea aceea, iar păpuşile mai mici erau 180. Eu am primit-o pe cea mică, dar nu e ceva care să fi fost o dramă. Iar mai târziu, părinţii încercau să-mi asigure ceea ce mi-aş fi dorit ca adolescentă: să am pantofi noi la începutul anului şcolar, de exemplu. Dar astea sunt lucruri care acum par din altă lume.

tabu: Ştiu ce însemna grija de a avea pantofii noi la începutul anului şcolar.
E.U.: Da. Chiar vorbeam cu o prietenă despre câţi pantofi avem acum şi cum ni-i cumpărăm, nu că ne trebuie, ci pentru că ne plac, lucru care era de neimaginat pe vremea aceea. Pe vremea copilăriei şi a adolescenţei mele, aveai o pereche nouă de pantofi la începutul anului şcolar, una de cizme de care trebuia să ai grijă să nu se dezlipească pentru că trebuia să te ţină două-trei ierni. Şi îmi amintesc cum mă bucuram când îmi mai creştea puţin piciorul pentru că erau obligaţi să-mi cumpere o altă pereche de pantofi chiar dacă pe cealaltă n-o stricasem.

tabu: Eraţi ambiţioasă la şcoală, în grupul de colegi?
E.U.: Da, am fost un copil foarte ambiţios. Am luat premiul întâi din clasa I şi până într-a VIII-a. La liceu am trecut prin acea perioadă tumultuoasă a adolescenţei, pe care eu am simţit-o acut, punându-mi întrebările pe care şi le-a pus toată lumea, doar că mi se părea că eu sunt prima. Apoi am devenit pragmatică şi am început să învăţ doar la materiile care mă interesau. N-am mai fost premiantă, dar am rămas un elev bun.

tabu: Dar eraţi un lider informal?
E.U.: Nu ştiu, cred că ar trebui întrebaţi foştii colegi, ei ar şti să răspundă cel mai bine. Eram lider şi prin faptul că eram comandant, mai întâi de detaşament, apoi locţiitor de unitate. Îmi amintesc că am fost prima elevă care a fost făcută pionier. Era o formă de recunoaştere importantă pentru acea perioadă şi-mi aduc aminte că am fost aşa de mândră când m-au făcut comandant de detaşament, că mi-am pus şnurul şi la şorţuleţ. Mi-a spus învăţătoarea că trebuie să-l port doar când mă îmbrac în costumul de pionier.

tabu: Părinţii ce ziceau?
E.U.: Au fost întotdeauna mândri de mine, sunt şi acum. Dar am fost un copil foarte ascultător. Erau cozile acelea celebre. Se aduceau ouă, se striga în tot cartierul. Se aducea detergent, stăteai la coadă. Eu am crescut copiii din bloc, am făcut cumpărăturile vecinilor, le-am spălat covoarele sau maşinile. Dacă era vorba despre o treabă casnică, eram şi eu la ajutat vecinii. Nu refuzam pe nimeni, până s-a supărat mama pentru că acasă nu mă punea să fac nimic şi eu făceam treaba prin vecini.

tabu: Cu cine vă înţelegeaţi mai bine, cu tata sau cu mama?
E.U.: Cu mama. Părinţii ne-au crescut într-un spirit foarte conservator. Tata era mai indulgent pentru că aşa sunt taţii, ei oricum stau mai puţin lângă copii. Mama a încercat să ne crească într-un fel foarte rigid, dar eram mai apropiată de ea. Acasă eram extrem de protejaţi faţă de tot ceea ce se întâmpla în societate la vremea respectivă.

Singura pretenţie pe care o aveau era să venim cu note bune, gândindu-se că asta e şansa noastră să facem mai mult decât au făcut ei.

tabu: Vă aduceţi aminte de momentele în care discuţiile cu părinţii au devenit „seri­oase“, când au început să vă considere un adult?
E.U.: Foarte târziu, plecasem de mult de acasă. Mama şi acum are pretenţia să-mi spună cum să fac şi ce să fac. N-am avut acel gen de relaţie în care să discuţi, cum cred că se întâmplă astăzi pentru că acum copiii sunt educaţi altfel. Noi ştiam că sunt lucruri pentru oameni mari care nu se discută cu părinţii, şi nu discutam. Multe lucruri fireşti nu le-am discutat cu mama decât foarte târziu când plecasem de mult de acasă. După ce terminasem facultatea, eram pe picioarele mele. Dar şi atunci cu atenţie şi reticenţă.

tabu: Eraţi printre fetele populare din şcoală, cele pe care le plăceau cei mai mulţi băieţi? 
E.U.: Am avut o adolescenţă foarte ciudată. Poate din cauza educaţiei şi a mediului în care am trăit, nu prea existau fete în cercul nostru de copii care să aibă prieten în şcoală sau în liceu. Nu se permitea aşa ceva. Eram în clasa XII-a şi ieşeam în oraş, iar mama trebuia să ştie dacă plecam cu colega de bancă, să mă plimb, să beau un suc. Duminica sau sâmbăta când ieşeam, trebuia să ştie foarte clar că mă întorc la ora 7 sau la 8, după cum se întuneca şi dacă nu se întâmpla aşa, scandalul era cât casa.
Într-un interviu pe care l-au dat vecinii fără ca eu să ştiu, au şi recunoscut cu sinceritate că „noi n-am văzut-o niciodată pe Găbiţa – aşa mi se spunea pentru că mă mai cheamă şi Gabriela – cu vreun băiat când a stat în Buzău“. Iar dacă stau şi mă uit în urmă, cred că eram o adolescentă obişnuită. Nu cred că aveam sex-appeal. Umblam în nişte rochii până la pământ. Cred că aveam cea mai lungă uniformă din liceu şi nu puteam niciodată să calc din acest motiv. Tot timpul se rupea pe lateral şi mama trebuia să o coasă.

tabu: Dar care a fost momentul în care aţi început să aveţi încredere în dvs.?
E.U.: O, foarte târziu. Să vă dau un alt exemplu. În facultate, erau petreceri cu colegii de an. Eu n-am fost la nicio petrecere. Nu ieşeam cu colegii pentru că aveam complexul studentului venit din provincie. Am trăit cu complexul ăsta foarte mulţi ani, terminasem fa­cultatea când am ieşit prima oară cu soţul meu într-un loc în care veneau multe personalităţi publice. Nu ştiu dacă vreodată am avut încredere în mine ca femeie. Plus că nu m-am bazat pe asta. Întotdeauna mi s-a părut că sunt alţii care aveau mai multe calităţi decât mine.

tabu: Dar cum v-aţi defini ca femeie?
E.U.: Sunt un partener foarte loial într-o relaţie. Am o relaţie de 11 ani cu soţul meu. Sunt o persoană foarte consecventă, mie mi se întâmplă rareori să consider că lucrurile au ajuns la o limită. Întotdeauna mai găsesc resurse pentru a trece peste probleme. În rest, sunt o femeie puternică dacă reuşesc să trec peste ceea ce mi se întâmplă în viaţa publică. Mai puţin mă gândesc la mine ca femeie, mai mult mă gândesc la mine ca persoană, ca om. Niciodată n-am avut pretenţia despre mine că aş fi un om modest, nici acum nu sunt prin ceea ce urmează să spun: chiar mă bucur de mine însămi.

Sigur că mai sunt lucruri pe care le fac şi n-aş vrea să le fac. Poate mi-e jenă uneori că fac lucruri care nu sunt conform cu principiile mele, dar trebuie să le fac. De exemplu, trebuie să comentez activitatea unei femei politician. N-aş vrea să fac asta, dar n-o comentez ca femeie, ci ca politician, pentru că altfel ar fi discriminare pozitivă. Dar chestiunile astea nu le fac cu dragă inimă. În rest, sunt foarte bucuroasă că am reuşit să nu mă schimb nici datorită faptului că sunt o persoană publică, nici pentru că, în timp, am avut norocul de a accede social.

tabu: Când v-aţi îndrăgostit, cum eraţi?
E.U.: Pe cât sunt de cerebrală, pe atât sunt de romantică într-o relaţie. Deşi, dacă stau să mă gândesc bine, toată viaţa am făcut ce a trebuit. E adevărat că am făcut o alegere, dar am ales ce trebuie. Într-o relaţie, nu ştiu cât pun suflet şi cât pun raţiune, dar cred că pun mai mult suflet. Cred că în momentul în care m-am îndrăgostit de soţul meu, am fost… o femeie în deplinătatea sensului cuvântului.

tabu: Ce zic părinţii despre succesul pe care-l aveţi acum?
E.U.: Mama mă sună tot timpul şi de multe ori e nervoasă pentru lucrurile neadevărate care se spun despre mine. Nu o să uit niciodată că am sunat-o când m-am hotărât să-mi dau demisia de la Preşedinţie. Era o perioadă în care auzea multe lucruri urâte despre mine, dar nu mi-a spus niciodată nimic. Atunci a fost prima dată când a plâns şi a spus: „Foarte bine, lasă-i în pace. Nu ai nevoie de toate astea, n-a ajuns copilul meu să se vorbească aşa despre el.“ Ea era obişnuită cu mine cu o altă ima­gine, întotdeaua foarte bună în cercul de cunoscuţi. Asta a fost singura dată când ea s-a exteriorizat. Şi m-a impresionat. Era o descărcare nervoasă după tot ce strânsese într-un an de zile.

tabu: Prima şedinţă politică vă mai amintiţi care a fost?
E.U.: Pot să vă spun cum ne-am întâlnit prima oară cu preşedintele Traian Băsescu care câştigase postul de primar al Capitalei. Şi a cerut să se întâlnească cu consilierii Alianţei. Vai, ce a putut să ne facă! A măturat cu noi. Pentru că noi, care tocmai câştigaserăm alegerile, dar nu aveam niciun merit – cel puţin cei ca mine care atunci intraseră în politică – ne-am permis să spunem tot felul de prostii. Ne credeam atât de importanţi, că mai aveam puţin şi-i fixam şi agenda primarului, dar noi nici nu călcaserăm în Primărie. La un moment dat, ne-a spus testul stâlpului. „Voi veţi fi politicieni când se va opri lumea pe stradă şi vă va recunoaşte. Dacă vă puneţi la un colţ în intersecţie şi trec oamenii pe lângă voi fără să ştie cine sunteţi, nu sunteţi politicieni.“ Şi îmi amintesc că în toată şedinţa n-a mai scos nimeni un cuvânt. Atunci am început lecţia de politică.

tabu: Deci a fost greu începutul.
E.U.: Da, a fost foarte greu. Dar şi acum este greu pentru mine, pentru felul în care am ales să fac politică. Mai sunt şi alte femei care fac politică şi nu se aud atâtea scandaluri despre ele. Nu le neagă nimeni nici competenţa, nici moralitatea. Deci cred că ceea ce mi se întâmplă mie nu vine de la faptul că sunt femeie, ci de la felul în care am ales să intru în bătălie: total, fără rezerve, mereu în prima linie.

tabu: Dar dacă aţi fi avut mai mult cu 20 de ani, să zicem, credeţi că aţi mai fi avut aceste probleme?
E.U.: Cred că aş fi fost scutită de comentariile care se fac la adresa femeii Elena Udrea, nu la mine ca politician.

Dar această parte mondenă nu o neg foarte mult, deşi mi-am promis că dacă se va mai sări foarte tare peste regulile de bun-simţ, am să-i dau în judecată, pentru că m-a şi ajutat. Dar dacă ar fi trebuit să încerc să obţin această notorietate, trebuia să fac un efort uriaş – şi financiar, şi logistic – şi tot nu reuşeam. De exemplu, în urmă cu mulţi ani, am încercat să fac o afacere cu o prietenă; un restaurant. N-am reuşit pentru că nu ne-am priceput la afaceri. Încercam atunci tot ce se putea ca să avem un minim de mediatizare. Nu ne mediatiza nimeni, deşi tot eu, Elena Udrea, eram, ba chiar ceva mai tânără.

tabu: Dacă mâine aţi renunţa la viaţa publică, ce-aţi face?
E.U.: Nu vreau să renunţ la politică, e viaţa mea, fac ce mi-am dorit şi îmi place foarte mult. Dar m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă n-aş mai face asta. Cred că aş fi exact ce am fost înainte, avocat.

tabu: Aţi tânji după celebritatea aceasta?
E.U.: Fiind lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult în viaţă, sigur aş suferi dacă n-aş mai face politică. Dar celebritatea îmi foloseşte ca politician dacă îmi aduce încrederea oamenilor; altfel mi-a adus numai neplăceri. Pentru mine, un pas în plus către celebritate înseamnă o mulţime de lucruri negative care se întâmplă în spate. Nu pot spune că celebritatea mă face fericită pentru că ea s-a construit pe un context negativ în ceea ce mă priveşte. Dar politician fiind, dacă mă gândesc la celebritate ca la forma prin care poţi să obţii încre­derea oamenilor, am nevoie de ea.

tabu: În cariera dvs. politică au fost două momente delicate, mai întâi interviul lui Eugen Istodor care a făcut tri­mitere la decolteul dvs., apoi interviul lui Robert Turcescu cu întrebarea despre Norvegia. V-aţi gândit vreo clipă în acele momente să renunţaţi la cariera politică?
E.U.: Momentul interviului cu Eugen Istodor a fost foarte sincer. E adevărat că m-am comportat ca o persoană care venea dintr-un spaţiu privat, cineva care nu ştia cum se răspunde la interviuri. Nu ştiam că niciodată nu spui tot ce-ţi trece prin cap ca şi cum ai vorbi cu un prieten. Mai ales că nu mă intervieva o persoană care să mă protejeze cumva pentru că eram începătoare. Asta este, trebuia să ştiu. Iar la emisiunea respectivă, mi-a părut foarte rău de întâmplare, dar aş fi depăşit momentul în secunda următoare dacă nu începea tot tam-tamul. Mi-a părut rău că am dezamăgit nişte oameni care mă creditaseră şi care probabil că şi-ar fi dorit să nu fiu în situaţia aceasta, dar nu m-am gândit nicio secundă să plec din cauza asta. Nici vorbă, nu dintr-atât.

tabu: Când aţi plâns ultima oară?
E.U.: Am plâns la un film, în iarna asta, în vacanţă. „Sweet November“ („Idilă la New York“). Bine că nu am timp să văd mai multe filme, că aş plânge mai mult. În rest, pentru lucrurile care se întâmplă, nu plâng. Mă enervez când citesc lucruri urâte despre mine, dar ştiu că sunt oameni care cunosc adevărul şi cu toate astea scriu ce scriu ca parte a jocului politic. Şi raţiunea câştigă, reuşesc să trec peste astea.

625
fab_4976Belle du Jour – prostituata de milioane

Belle du Jour – prostituata de milioane

tabu, mai, 2006

I-am trimis intrebarile pe mail prin agentul ei literar. Ne-a raspuns repede pentru ca pleca pentru doua saptamâni in vacanta. La fel ca in carte, a fost cât se poate de sincera in raspunsuri.

tabu: Câti dintre clientii tai erau casatoriti?
Belle du Jour: As spune ca mai mult de jumatate, dar ca sa fiu cinstita, daca ei nu aminteau de vreo sotie, eu nu intrebam. De obicei poti sa te prinzi când clientul e necasatorit pentru ca te cheama acasa la el.

tabu: Dupa aparitia blogului si apoi a cartii tale, se simt barbatii mai nesiguri când apeleaza la serviciile unei prostituate?
B. J.: Din câte stiu, niciunul dintre barbatii care m-au angajat vreodata nu stiu ca am avut un blog. Am fost foarte preocupata sa pastrez confidentialitatea, mai mult pentru protectia lor decât a mea.

tabu: Când ai vazut pentru prima data filmul „Belle du Jour“? De ce ti-ai ales acest pseudonim?
B. J.: L-am vazut prima data când aveam 19 ani si eram studenta. M-am tot gândit la rolul minunat al lui Catherine Deneuve din acel film si când a trebuit sa aleg un nume pentru blog-ul meu, am vrut ceva interesant, sexy si cerebral. Belle du Jour s-a potrivit perfect.

tabu: |n cartea ta nu sunt prezenti prieteni, doar fost iubiti. De ce?
B. J.: Ciudat, dar cei mai apropiati prieteni ai mei sunt fostii mei iubiti. M-am descurcat intotdeauna mai bine cu barbatii decât cu femeile si, cu câteva exceptii, am reusit sa ramân prietena cu fostii mei iubiti.

tabu: Hai sa facem diferenta intre o carte si un blog. Cu un blog cititorul trebuie sa astepte o zi sau mai multe pentru urmatoarea poveste, cu o carte trebuie doar sa dea pagina. |ntre blog si cartea ta, care iti place mai mult?
B. J.: O intrebare foarte buna. |n carte am incercat sa pastrez intimitatea si abordarea directa din blog, dar a trebuit sa muncesc mai mult ca sa structurez o poveste coerenta. Un blog poate sa contina doar observatii, fara legatura intre postari. Sper ca amândoua vor avea succes, mai ales ca prin carte ajung la un public care nu a citit blog-ul.

tabu: Spune un personaj (dintr-o carte sau un film) pe care ti-ar placea sa-l intâlnesti.
B. J.: Julien Sorel din „Rosu si Negru“, Stendhal. ~sta e un barbat pentru care merita sa te indragostesti.

tabu: Dar cartile? Care-ti plac?
B. J.: |mi place orice de Stendhal si de Nabokov. Dar mai nou, mi-a placut foarte mult „Corectiile“ lui Jonathan Franzen. Cred ca e cea mai tare carte a generatiei mele.

tabu: Crezi ca barbatii sunt luati putin prin surprindere de ceea ce se intâmpla astazi cu femeile?
B. J.: Absolut, acesta e unul din motivele pentru care ei cumpara sexul. Le e greu sa-si dea seama ce asteapta o femeie de la o relatie, iar modul in care evolueaza barbatii nu e egal cu cel in care progreseaza femeile. Asa ca se intorc la ceva familiar, unde rolurile sunt bine definite. E mai confortabil pentru ei.

725
annie_proulx_1591963783Annie Proulx Bunicuta care a scris Brokeback Mountain

Annie Proulx Bunicuta care a scris Brokeback Mountain

tabu, aprilie 2006

tabu: Ati spus ca atunci când ati inceput sa scrieti „Brokeback Mountain” ati urmarit sa faceti o analiza a homofobiei pe teritoriul cowboy-lor, despre care invatasem toti ca e pur si nobil.

Annie Proulx: Toate povestirile din colectia „Close range”, din care a facut parte si nuvela Brokeback Mountain, au fost descrieri ale unor intâmplari din satele tinutului Wyoming. Ce fac oamenii de la tara si cum vad ei lucrurile, acestea sunt subiectele care ma intereseaza pe mine, in general.

tabu: Ati incercat sa obtineti ceva anume, sa transmiteti un anume mesaj, cu aceasta poveste?

A. P.: Nu. Când am inceput sa o scriu era doar o poveste ca oricare alta. Habar n-am avut ca o sa sfârseasca pe ecran. Când lucram la ea nici macar nu m-am gândit ca o sa gasesc pe cineva sa o publice pentru ca subiectul era neobisnuit si nu urma caile uzuale de pe drumul literaturii.

tabu: Ati spus ca timpul in care ati scris aceasta poveste a fost de doua ori mai lung decât la oricare alta nuvela a dvs. De ce ?

A. P.: Pentru ca a trebuit sa gasesc o cale de a fi in mintea a doi barbati needucati si introvertiti, iar când se intâmpla sa fii o persoana in vârsta – asa cum sunt eu- asta iti ia ceva timp. Am consumat foarte mult timp gândindu-ma la fiecare personaj in parte, la cum sa echilibrez actiunea, ca sa prezint lucrurile intr-un mod cât mai onest.

tabu: Ce reactie ati avut când v-ati vazut povestea pe marele ecran ?

A. P.: Am fost foarte socata pentru ca n-am avut nimic de-a face cu filmul. Asa ca pentru 18 luni habar n-am avut ce s-a intâmplat pe platourile de filmare.
N-am putut sa-mi imaginez daca va fi bun, infricosator sau neplacut la vedere, daca va fi o nereusita sau un film mult prea sentimental. Iar când l-am vazut in septembrie, am fost uimita. Ca sa intelegi asta, trebuie sa-ti explic ca s-a intâmplat ceva special atunci când scriam aceasta poveste. Am petrecut atât de mult timp in compania acestor personaje acum opt ani când am scris povestea, m-am gândit atât de mult la ea, mi-am imaginat cum ar arata barbatii astia, cum ar reactiona, ce ar rosti, incât au fost pentru mine ca si cum erau reali. {i am avut nevoie de mult timp ca sa imi pot scoate din minte aceste personaje si sa ma pot intoarce la munca. Iar când i-am vazut pe ecran, a fost ca si cum au reinviat. A fost o senzatie extraordinara, mi-am spus „Doamne, barbatii astia sunt lânga mine din nou.”

tabu: Ce parere aveti despre interpretarile lui Heath Ledger si Jake Gyllenhall?

A. P.: Cred ca au fost minunati, amândoi. Varianta lui Jake Gyllenhall pentru Jack Twist … e diferita de ce stiam eu. Jack in viziunea mea era mai vessel, mai casnic. Dar sensibilitatea si subtilitatea pe care Gyllenhall le-a pus in acest rol sunt uriase. Secventele in care apare el pe ecran stralucesc pur si simplu.
Cât despre Heath Ledger cred ca este dincolo de orice descriere. El a ajuns in inima personajului mult mai adânc decât am fost eu vreodata.
Toate acele lucruri la care mi-a fost mie greu sa ajung când ma gândeam la personajul lui Ennis, lui Ledger i-au iesit perfect.
A intrat in pielea personajului foarte adânc, nu doar in hainele lui. Pur si simplu are o performanta remarcabila.

tabu: Ati descrie aceasta poveste drept o piatra de hotar in relatiile comunitatii gay cu restul lumii?

A. P.: Sper ca va fi debutul conversatiilor si discutiilor, ca va trezi interesul si empatia pentru diversitate; pentru fiecare in parte, dar si pentru lumea intreaga. Sper din tot sufletul ca oamenii vor iesi de la film gândindu-se la toleranta. La sfâsitul peliculei oamenii au un sentiment de compasiune iar asta e minunat. Pentru ca e o poveste de dragoste. Poti sa spui ca e o poveste universala sau una particulara si nu gresesti in nici una din exprimari. Dar e o poveste veche, foarte veche. Am auzit cu totii povestea aceasta de milioane de ori, doar ca abia acum o vedem cu actorii potriviti.

tabu: Ati avut reactii de la organizatiile gay?

A. P.: Nu. Când povestea a fost publicata acum opt ani, m-am asteptat la asa ceva. Dar a fost o liniste asurzitoare. Am primit câteva scrisori de la persoane particulare, unele dintre ele absolut emotionante. {i peste ani, in timp ce povestea era citita, scrisorile continuau sa vina si sunt sigura ca vor mai veni. Sunt oameni care au scris: „aceasta este povestea mea, asta e motivul pentru care am parasit Idaho, Wyoming, Iowa”, iar cele mai emotionante scrisori erau de la tati care spuneau „acum inteleg prin ce iad a trecut fiul meu”.
Dovada ca ai ajuns la sufletul oamenilor, ca i-ai emotionat cu adevarat, e mai presus de orice premiu sau multumire.

tabu: Acesta este motivul pentru care scrieti?

A. P.: Nu. Nu m-am gândit ca voi avea vreodata astfel de reactii. Am scris pentru ca vroiam sa descriu viata de la tara, oamenii din mediul rural, situatiile si locurile, mai ales locurile. Am ajuns aici pentru ca am atins câteva dintre corzile sensibile ale oamenilor. Dar cred ca oamenii isi doresc foarte mult asemenea povesti.

tabu: De ce?

A. P.: Pentru ca este o poveste de dragoste si astazi gasesti destul de greu multa dragoste. Cred ca oamenii sunt imbolnaviti de separari, dezastre, razboaie, pierderi si au nevoie din când in când sa li se spuna ca dragostea poate sa fie un sentiment puternic si permanent, si ca sentimentul acesta poate fi trait de oricine.

tabu: Credeti ca barbatii heterosexuali vor merge la acest film?
A. P.: Barbatii heterosexuali au mers la acest film. De ce sa nu-l vada? {i barbatii „straight” se indragostesc. Nu neaparat intre ei sau de un barbat gay. Nepotul meu, care e mândru cât de macho e, a vazut filmul de doua ori. Barbatii heterosexuali au vazut filmul si nu au avut nici o problema. Singurii oameni care ar putea avea probleme cu filmul asta sunt cei care sunt nesiguri pe propria lor sexualitate si care vor sa se apere in acest fel. Reactia aceasta este normala la barbatii tineri care nu si-au sedimentat sentimentele. Probabil ca Jack si Ennis ar fi avut probleme cu filmul asta.

tabu: Credeti ca Jack si Ennis se vor intoarce cu o noua povestire?
A. P.: Nu se vor intoarce. Nici nu ma gândesc sa se intoarca. Categoric, nu. Ei trebuie sa ramâna acolo unde sunt. Am alte lucruri de scris.

584
munich_spielbergMunich: Steven Spielberg fata in fata cu un român

Munich: Steven Spielberg fata in fata cu un român

Munich, cel mai recent si mai controversat film al lui Steven Spielberg, spune povestea unei echipe de fosti agenti ai Mossadului care are drept obiectiv eliminarea tuturor celor care au initiat atacul terorist de la Olimpiada din 1972.
Pentru cei care au indragit filmul care i-a adus celui mai celebru regizor american nu mai putin de 5 nominalizari la Oscar, Tabu prezinta in exclusivitate amanuntele sângeroase ale Olimpiadei de la Munchen, detalii nepovestite in film de Spielberg dar traite de unul dintre cei mai titrati antrenori români: Octavian Mercurian.

martie 2006

tabu: Unde erati in noaptea atentatului?
Octavian Mercurian: |n Satul Olimpic echipa României statea la doar câtiva metri de locul unde a fost atentatul, pe strada Connolly, in blocul de vizavi de echipa Israelului. Atentatul a avut loc pe 5 septembrie 1972, la 5 dimineata, dar noi am aflat abia la prânz. |n dimineata aia aveam calificari in proba de caiac si am plecat la lac, la 5 km de Munchen. La prânz, când ne-am intors ne-au anuntat ca se inchid Jocurile Olimpice, ca e stare de alerta pentru ca 11 evrei au fost luati ostatici de palestinieni.

tabu: S-au luat masuri speciale de securitate?
O.M.: O sa râdeti, dar pe vremea aia nu erau atât de atenti. Olimpiada din ‘72 s-a vrut a fi mai relaxata din punctul de vedere al securitatii, iar dupa atentat nimeni nu s-a gândit sa evacueze sportivii din blocurile alaturate. O inconstienta teribila. Noi stateam vizavi de bacoanele la care ieseau rapitorii sa negocieze, iar tragatorii de elita erau pe terasa blocului nostru. Asa ca am facut sedinta cu sportivii, i-am invatat sa mearga in patru labe daca ies pe balcon si le-am interzis categoric sa mearga la locul faptei, sa caste gura la ce se intâmpla acolo.

tabu: {i cu ceilalti sportivi ce s-a intâmplat?
O.M.: Mark Spitz, inotatorul de aur al Amercii, e evreu de origine. |n anul respectiv câstigase sapte medalii de aur, imens pentru o intreaga delegatie, nu doar pentru un singur sportiv. Competitia de natatie se incheiase, dar nu apucase sa plece acasa. Asa ca americanii au trimis un avion privat care a fost escortat de avioane militare ca sa fie evacuat de urgenta din Satul Olimpic. Era comoara lor si era evreu, ar fi putut fi o tinta pentru atacatori.

tabu: Cum le-ati spus celor de acasa ca sunteti sanatosi?
O.M.: Pe vremea aia nu erau telefoane mobile asa ca familiile noastre au fost informate prin federatiile de specialitate ale fiecarui sport olimpic. |n România fusese doar o stire seara, la jurnal, despre atentat si nimic mai mult, iar sotiile noastre erau foarte ingrijorate.

tabu: La etajul la care a fost atentatul erau mai multi sportivi, cum de au fost rapiti doar 11, ceilalti au fugit?
O.M.: Atunci Satul Olimpic era impartit in doua, femeile stateau separat de barbati si era interzis accesul barbatilor in zona femeilor. Nici macar medicii nu aveau voie in Satul Olimpic al femeilor. Daca o sportiva era bolnava, era adusa in sectorul barbatilor pentru tratament. Blocul in care erau evreii era lânga gardul care separa zona femeilor de cea a barbatilor si câtiva dintre sportivii evrei care erau in apartamentele atacate au sarit pe geam in zona femeilor si s-au salvat. Cea mai mare greseala a organizatorilor a fost ca, in anul respectiv, s-au gândit sa ne cazeze in functie de regiunea geografica din care veneam, asa ca arabii si evreii erau in acelasi bloc, la etaje diferite. (Nota red: Filmul lui Spielberg „uita” sa mentioneze acest amanunt.)

tabu: Ce va amintiti despre negocierile cu rapitorii?
O.M.: Pe seful teroristilor l-am vazut pe fereastra, era unul mic de statura. Au cerut eliberarea unor palestinieni si când primul ministru al Israelului, Golda Meir, a ramas foarte ferma in negocieri, au vrut patru elicoptere care sa-i duca la un avion privat care sa-i duca la aeroport, iar de acolo au vrut sa-i preia un avion cu destinatia Egipt.
Nemtii i-au dus pe un aeroport militar, unde erau multi tragatori de elita. Când rapitorii au inceput sa omoare sportivii, i-au ucis. S-a costatat mai târziu ca doi dintre rapitori nu se regaseau printre cadavrele de pe pista aeroportului. {eful rapitorilor si inca un palestinian scapasera, dar au fost prinsi undeva in interiorul bazei militare. Palestinianul a murit in spital pentru ca era ranit grav, seful rapitorilor a fost dat la schimb câteva luni mai târziu când gruparea terorista a deturnat un avion. (Nota red: Filmul lui Spielberg lasa sa se inteleaga ca echipa de fosti agenti ai Mossadului i-a eliminat pe atacatori, de fapt agentii i-au urmarit timp de patru ani pe cei care s-au aflat in spatele atentatului.)

Octavian Mercurian are in palmares 21 de medalii câstigate de sportivii sai la cinci Olimpiade in probele de caiac canoe. A fost antrenorul lui Ivan Patzachin si este autorul unei teorii inovatoare la vremea respectiva, dar care astazi este recunoscuta peste tot in lume: pentru o victorie pe termen lung recuperarea e mai importanta decât antrenamentul.

583
tabu_2006_martie_ffde5a0Viata dubla a Mihaelei Radulescu

Viata dubla a Mihaelei Radulescu

|ntre glamour si obisnuinta, intre celebritate si normalitate. A venit in jeans si s-a urcat pe tocuri de 15 cm, a zâmbit in poze chiar daca, in pauze, a stat incruntata, a fost populara, chiar daca a apelat ferm drepturile ei de vedeta.
“Publicul nu vede niciodata cum este in realitate o vedeta”, recunoaste Mihaela Radulescu si diseaca sincer tehnicile care o ajuta sa ramâna celebra.

tabu, martie 2006

„Am facut sute, daca nu mii, de sedinte foto, si nimeni nu mi-a cerut sa apar pe bicicleta, in jeans si in tricou, asa cum sunt eu de obicei”, a spus Mihaela Radulescu, in timpul shooting-ului pentru coperta acestui numar. La momentul respectiv se chinuia sa-si tina echilibrul pe marginea ingusta a unui jilt, purta tocuri de 15 cm si un corset divin.
Dupa 11 ani de prezenta in fata publicului, a mai ramas oare ceva nespus despre Mihaela Radulescu, mai exista ceva nestiut de spectatori sau ceva pe care chiar ea sa nu-l fi speculat ca sa ramâna in atentia publicului?
„Acum am inceput sa-mi cultiv misterul, am invatat din propriile greseli. La inceput credeam ca daca n-am nimic de ascuns, e bine sa raspund la orice intrebare, sa povestesc tot ce mi se intâmpla. Acum am invatat sa ma protejez.” |mi spune toate astea in timp ce isi aprinde o tigara slim si se relaxeaza dupa patru ore de fotografii pentru un singur cadru, cel de coperta. {i-a abandonat pantofii si sta desculta, fara sa fie deranjata ca parchetul de sub scaunul ei pastreaza urme ale uleiului de corp. Vorbim despre celebritate si despre ce te mâna in lupta pentru consolidarea celebritatii. |i spun ca Time a facut o analiza asupra oamenilor de succes si a ajuns la concluzia ca punctele lor comune sunt ambitia si charisma si o intreb cam când au inceput sa se manifeste la ea aceste atribute. „Nu stiu, dintotdeauna. Eram ambitioasa si la scoala si sunt si acum, uneori ambitia asta duce catre incapatânare, dar asa sunt eu. Altfel, si eu cred ca e mai importanta charisma decât frumusetea. Uite, eu la debut nu eram cu adevarat frumoasa, abia mai târziu am inceput sa stiu sa ma machiez, sa-mi aranjez parul, am inceput sa lucrez cu stilisti. Dar n-am sa fiu ipocrita si sa spun ca frumusetea nu m-a ajutat. M-a ajutat, asta e clar. Dar astazi, daca as lua-o de la capat, n-as mai pleca la drum fara un agent care sa negocieze ce e cel mai bine pentru mine, fara un PR si fara un stilist.” S-au schimbat multe de la debutul ei, si in showbiz-ul autohton, dar si la ea, si astazi stie cam toate tehnicile care consolideaza celebritatea. |i arat ca s-a folosit de aproape toate tehnicile ca sa ramâna in atentia publicului: televiziunea, filmul, muzica, merchandise-ul (linia de lenjerie Body Up), publicitatea directa (spoturile pentru produsele pe care le-a promovat), publicitatea indirecta/din gura in gura (câta lume n-o bârfeste), publicitatea negativa si incepe sa râda. „Astazi stiu sa ma folosesc de toate acestea, le inteleg, am citit despre ele, dar tot parcursul pâna aici s-a facut din intâmplari potrivite, conjuncturi favorabile si cu un instinct care m-a ajutat sa aleg ce e mai bun dintre mai multe oferte. N-am avut un planning ca sa-mi consolidez cariera.” Dintre toate aceste mijloace pentru sporirea/consolidarea celebritatii, Mihaela nu a folosit „carte”. |nca. Biografica (o biografie autorizata sau neautorizata s-ar vinde ca pâinea calda) sau pur si simplu un roman. „De fiecare daca când ma intrebati de carte puneti presiune pe mine si nu ma ajuta. O sa o scriu. Dar nu va fi autobiografica. Mi se pare o prostie sa fie autobiografica. Eu zic ca va fi cu nuvele. Unele inspirate de realitate.”
O intreb daca ii e frica de concurenta care vine din spate, de tinerele care aspira la stralucirea celebritatii si ma surprinde: „Nu mi-e frica. N-am vazut inca pe nimeni care sa concureze serios in zona in care imi desfasor eu activitatea. Sunt fete care sunt mai avantajate de un format sau de altul, dar nu le simt ca pe o concurenta serioasa.”
|i atrag atentia ca astazi, pentru ca a inceput sa functioneze mecanismul star sistemului, e mult mai usor sa ajungi celebru daca ai sustinerea unui trust media sau a unui finantator. {i se indreapta cu trupul catre mine, apoi spune hotarât: „E foarte usor sa ajungi celebru peste noapte, foarte foarte usor, dar e mult mai greu sa fii celebru mai multe nopti la rând”. Abia mai târziu intr-un alt context, inteleg de ce nu-i e frica de concurenta tânara si de ce e atât de indârjita când spune ca nu-si va pierde locul. „Expansiunea profesionala” e termenul cu care ea isi defineste temelia pe care isi consolideaza celebritatea, altfel spus exprimarea si in alte zone profesionale care au legatura cu ceea ce face. „Am facut documentarele singura, toata aparatura e a mea pâna la ultima baterie, iar in toti acesti ani am invatat sa fiu regizor de emisie, producator, operator. Nu ma mai sprijin doar intr-un picior, nu depind doar de job-ul de prezentator, pot sa fac multe in meseria asta.” Nu e asta ambitia de care vorbea reportajul din Time? Râde si zice „Poate ca da, când n-ai slujba. Am suferit si stiu cum e. Publicul, daca nu te vede 6-8 luni la televizor, nu simte foarte mult lipsa ta, dar nu stie ca in timpul asta tu prezinti proiecte si incerci sa convingi ca esti bun, ca e o mare presiune asupra ta.”
Ne intoarcem la tehnicile de mentinere a celebritatii si vorbim despre eterna comparatie intre ea si Andreea Marin si despre faptul ca fiecare a beneficiat de publicitate gratuita pe seama celeilalte, fie si prin simpla mentionare in stirile care o aveau pe „rivala” drept protagonista. „Nu, nu ne-a ajutat. Asa zisa disputa a vândut mai bine ziarele, dar faptul ca eu sunt mentionanta in stirile despre ea, sau ea e mentionata in stirile despre mine, nu ne aduce nici un beneficiu. Uite, asocierile care se fac din faptul ca {tefan este iubitul Andreei, ca ea ma copiaza pe mine si ca are drept iubit pe fostul meu sot, nu ne fac bine niciunuia. Le citesc, am un zâmbet in coltul gurii, dar stiu ca singurul beneficiu e al ziarelor, pentru ca se vând mai bine.”
|ntre tehnicile de vânzare ale revistelor care se ocupa de celebritati se afla si paparazzo aranjat (vezi dosarul „Celebritatea in pielea goala”) si nu ratez ocazia de a o intreba direct de astfel de practici. „Da, mi s-a propus sa apar in paparazzo aranjat, e o practica frecventa. Nu, n-am aparut in nici un asemenea paparazzo.”
Ne pregatim sa plecam. |si schimba corsetul cu un tricou, fusta scurta cu jeans-ii, isi leaga sireturile converse-ilor, isi pune geaca pentru ca afara ninge si isi ascunde parul in gulerul hainei. Pe drum catre usa, arunca o ultima privire catre oglinda la care a fost machiata pentru shooting. „{tiam eu ca trebuie sa mai fac ceva. O sa ma opresc la benzinarie si ar trebui sa-mi dau rujul asta rosu jos de pe buze.” |n timp ce-si lasa gentile jos si cauta un servetel, ma gândesc ca femeia asta chiar are o viata dubla.
Putin mai devreme imi raspunsese la intrebarea „Daca de mâine n-ai mai fi celebra, nu te-ar mai recunoaste nimeni pe strada, nu ai mai avea emisiuni la tv sau la radio, ce ai face?” cu o sinceritate care imi adusese zâmbetul pe buze. „As inventa ceva, m-as gândi bine si as gasi ceva, in limitele unui compromis rezonabil (adica n-as poza pentru reviste pentru adulti), ca sa revin din nou in atentia publicului. Daca ai atins macar cu un deget aripa celebritatii, o sa vrei din nou sa fii acolo.”

Mihaela fata in fata cu subietele care vând cel mai bine

Vedete
{i mie imi tremura sufletul când intâlnesc o celebritate. Nu-mi mai aduc aminte ce limba trebuie sa vorbesc, ce intrebari sa pun. |mi amintesc cu drag de vedetele care par atât de normale si de umane (uite, Michelle Pfeiffer era foarte copilaroasa si delicata), dar pastrez si amintiri neplacute. Robert de Niro era foarte acru. M-a intrebat de cât timp am nevoie pentru interviu si, ca dupa ceas, când timpul a expirat, s-a ridicat. Harvey Keitel care imi aranjase intâlnirea a glumit si a spus: daca erai de culoare ai fi avut mai mult succes, asta pentru ca iubitele lui De Niro au fost intotdeauna mulatre.

Sex
Cea mai lunga perioada in care n-am facut sex? 3-4 luni in perioada in care am fost gravida; in ultimele luni era cam dificil.

Glamour
Ma pregatesc pentru fiecare aparitie publica, dar nu vreau fiu eu vedeta evenimentului. |mi ia cam o ora din viata pentru ca imbrac 15 rochii pâna aleg una, sunt nehotarâta si aproape ca nu mai vreau sa ma duc la eveniment. Dar cum eu merg la evenimente doar daca trebuie sa le prezint, sa dau un premiu sau sa iau un premiu, gasesc resurse sa ma motivez ca sa plec de acasa.

Prieteni
N-am prieteni printre jurnalisti. {i nici printre sefi. Mi se pare ca e mai bine sa pastrez cu ei doar relatii profesionale, si probabil ca gresesc. Mi-e teama ca prieteniile acestea, mai ales cu sefii, pot fi suspectate ca sunt „libidinoase”. Asta e, nu socializez, sunt salbatica.

774
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!