7 years ago

Proba timpului – Mihaela Radulescu dintr-un interviu in 2006

Intr-o vreme in care cele mai multe fete fac tumbe in online pentru ca avea doua secunde in plus de celebritate, nepunandu-si ideea ce fac dupa ce au aceasta celebritate, Mihaela Radulescu continua sa stie sa se joace cu publicul si cu valorificarea atentiei lui.

E contestata, lumea are o parere despre orice din viata ei, dar ea mi se pare ca a invatat sa nu-i mai pese de gura lumii si sa mearga mai departe urmarind ce are de facut ca sa-i fie (mai) bine.

Materialul de mai jos l-am scris in 2006 si l-am gasit in zilele de vacanta pe un hard disc impreuna cu altele, asa ca am sa fac o sectiune care se va numi “Proba timpului”

Ce mi se pare important la acest text este ca el “mai sta in picioare” si acum, iar Mihaela Radulescu a ramas onesta cu declaratia ei de atunci despre ce ai sa faci cand nu o sa mai fii celebra.

“As inventa ceva, m-as gândi bine si as gasi ceva, in limitele unui compromis rezonabil (adica n-as poza pentru reviste pentru adulti), ca sa revin din nou in atentia publicului. Daca ai atins macar cu un deget aripa celebritatii, o sa vrei din nou sa fii acolo.”

Acest text nu s-a aflat niciodata in online, il republic acum pentru online nu ca sa judecati omul, ci ca sa invatam din vorbele care se confrunta cu proba timpului.

Viata dubla a Mihaelei Radulescu

“Publicul nu vede niciodata cum este in realitate o vedeta”, recunoaste Mihaela Radulescu, si diseaca sincer tehnicile care o ajuta sa ramâna celebra.

Un articol publicat in Tabu in 2006

„Am facut sute, daca nu mii, de sedinte foto si nimeni nu mi-a cerut sa apar pe bicicleta, in jeans si in tricou, asa cum sunt eu de obicei”, a spus Mihaela Radulescu, in timpul shooting-ului pentru coperta acestui numar. La momentul respectiv se chinuia sa-si tina echilibrul pe marginea ingusta a unui jilt, purta tocuri de 15 cm si un corset divin.

Dupa ani de prezenta in fata publicului, a mai ramas oare ceva nespus despre Mihaela Radulescu, mai exista ceva nestiut de spectatori sau ceva pe care chiar ea sa nu-l fi speculat ca sa ramâna in atentia publicului?

„Acum am inceput sa-mi cultiv misterul, am invatat din propriile greseli. La inceput credeam ca daca n-am nimic de ascuns, e bine sa raspund la orice intrebare, sa povestesc tot ce mi se intâmpla. Acum am invatat sa ma protejez.”

Imi spune toate astea in timp ce isi aprinde o tigara slim si se relaxeaza dupa patru ore de fotografii pentru un singur cadru, cel de coperta. Si-a abandonat pantofii si sta desculta, fara sa fie deranjata ca parchetul de sub scaunul ei pastreaza urme ale uleiului de corp. Vorbim despre celebritate si despre ce te mâna in lupta pentru consolidarea celebritatii.

Ii spun ca Time a facut o analiza asupra oamenilor de succes si a ajuns la concluzia ca punctele lor comune sunt ambitia si charisma si o intreb cam când au inceput sa se manifeste la ea aceste atribute.

„Nu stiu, dintotdeauna. Eram ambitioasa si la scoala si sunt si acum, uneori ambitia asta duce catre incapatânare, dar asa sunt eu. Altfel, si eu cred ca e mai importanta charisma decât frumusetea.

Uite, eu la debut nu eram cu adevarat frumoasa, abia mai târziu am inceput sa stiu sa ma machiez, sa-mi aranjez parul, am inceput sa lucrez cu stilisti. Dar n-am sa fiu ipocrita si sa spun ca frumusetea nu m-a ajutat. M-a ajutat, asta e clar. Dar astazi, daca as lua-o de la capat, n-as mai pleca la drum fara un agent care sa negocieze ce e cel mai bine pentru mine, fara un PR si fara un stilist.”

S-au schimbat multe de la debutul ei, si in showbiz-ul autohton, dar si la ea, si astazi stie cam toate tehnicile care consolideaza celebritatea. Ii arat ca s-a folosit de aproape toate tehnicile ca sa ramâna in atentia publicului: televiziunea, filmul, muzica, merchandise-ul (linia de lenjerie Body Up), publicitatea directa (spoturile pentru produsele pe care le-a promovat), publicitatea indirecta/din gura in gura (câta lume n-o bârfeste), publicitatea negativa si incepe sa râda.

„Astazi stiu sa ma folosesc de toate acestea, le inteleg, am citit despre ele, dar tot parcursul pâna aici s-a facut din intâmplari potrivite, conjuncturi favorabile si cu un instinct care m-a ajutat sa aleg ce e mai bun dintre mai multe oferte. N-am avut un planning ca sa-mi consolidez cariera.”

O intreb daca ii e frica de concurenta care vine din spate, de tinerele care aspira la stralucirea celebritatii si ma surprinde: „Nu mi-e frica. N-am vazut inca pe nimeni care sa concureze serios in zona in care imi desfasor eu activitatea. Sunt fete care sunt mai avantajate de un format sau de altul, dar nu le simt ca pe o concurenta serioasa.”

Ii atrag atentia ca astazi, pentru ca a inceput sa functioneze mecanismul star sistemului, e mult mai usor sa ajungi celebru daca ai sustinerea unui trust media sau a unui finantator. Se indreapta cu trupul catre mine, apoi spune hotarât:

„E foarte usor sa ajungi celebru peste noapte, foarte foarte usor, dar e mult mai greu sa fii celebru mai multe nopti la rând”.

„Am facut documentarele singura, toata aparatura e a mea pâna la ultima baterie, iar in toti acesti ani am invatat sa fiu regizor de emisie, producator, operator. Nu ma mai sprijin doar intr-un picior, nu depind doar de job-ul de prezentator, pot sa fac multe in meseria asta.”

Nu e asta ambitia de care vorbea reportajul din Time? Râde si zice „Poate ca da, când n-ai slujba. Am suferit si stiu cum e. Publicul, daca nu te vede 6-8 luni la televizor, nu simte foarte mult lipsa ta, dar nu stie ca in timpul asta tu prezinti proiecte si incerci sa convingi ca esti bun, ca e o mare presiune asupra ta.”

(…)

Ne pregatim sa plecam. Isi schimba corsetul cu un tricou, fusta scurta cu jeans-ii, isi leaga sireturile converse-ilor, isi pune geaca pentru ca afara ninge si isi ascunde parul in gulerul hainei. Pe drum catre usa, arunca o ultima privire catre oglinda la care a fost machiata pentru shooting. „Stiam eu ca trebuie sa mai fac ceva. O sa ma opresc la benzinarie si ar trebui sa-mi dau rujul asta rosu jos de pe buze.”

In timp ce-si lasa gentile jos si cauta un servetel, ma gândesc ca femeia asta chiar are o viata dubla.

Putin mai devreme imi raspunsese la intrebarea „Daca de mâine n-ai mai fi celebra, nu te-ar mai recunoaste nimeni pe strada, nu ai mai avea emisiuni la tv sau la radio, ce ai face?” cu o sinceritate care imi adusese zâmbetul pe buze. „As inventa ceva, m-as gândi bine si as gasi ceva, in limitele unui compromis rezonabil (adica n-as poza pentru reviste pentru adulti), ca sa revin din nou in atentia publicului. Daca ai atins macar cu un deget aripa celebritatii, o sa vrei din nou sa fii acolo.”

(Mai jos fotografii din ultimii ani de pe instagramul Mihaelei)

Nu exista influenceri, doar oameni cu audienta. Restul e orgoliu. (pentru Iqads)

munca mea

7 years ago

Nu exista influenceri, doar oameni cu audienta. Restul e orgoliu. (pentru Iqads)

articol aparut pe site-ul IQads

Pe Cristina Bazavan, multi o stiu si o urmaresc de pe vremea cand era redactor sef la revista Tabu. De 9 ani s-a mutat in online, pe blogul propriu, pe care l-a gandit inca de la inceput cu o etica solida la baza. E din garda veche de bloggeri, dar si-a adaptat comunicarea si la noile forme, migrand si spre Facebook si Instagram, cand e cazul.

In discutia noastra curenta pe care am pornit-o despre ce inseamna sa fii influencer in Romania, cum arata piata la noi si cum se lucreaza campaniile, Cristina e transanta: nu exista influenceri, doar oameni cu audienta. Restul e orgoliu.

Cand ai stiut ca esti influencer

Termenul de “influencer” mi se pare o prostie, imi cer scuze. E o eticheta care arata aroganta, ego cat casa si dorinta de a fi mai mare decat ailaltii, mai “dumnezeu”, mai “hitler”, dar nu in a face bine, ci in a “influenta”/ “manipula”.

Inteleg inventia lui din perspectiva publicitara, o eticheta interna in conversatiile publicitarilor pentru stabilirea unor afinitati pentru campanii (are o mai mare influenta la categoria cutare de public), dar oamenii din online care se numesc singuri “influenceri” sau se simt/cred “influenceri” mi se par niste aroganti mai preocupati de forma, de eticheta, si nu de fond, de continut.

Stiu niste bloggerite din zona fashion care au cateva sute de vizitatori pe zi care si-au scris in blog, la descrierea lor “influencer la {insert nume de familie}.ro”. Pe bune?! Mi-ar fi rusine sa fac una ca asta.

Nu ma consider un influencer, nu e tinta mea in viata sa influentez lumea in vreun fel, asta implica si o doza de manipulare.

Tot ce imi doresc este sa prezint informatii pozitive, frumoase, sa dau acces la o zona – care tine de arta, implicare sociala – la care oamenii nu mai sunt foarte atenti si sa las pe fiecare sa decida ce face in dreptul lui: daca va cumpara o carte, va merge la un film, va iesi in strada pentru o idee.

Responsabilitati de influencer

Nu inveti sa fii influent (daca “influenta” e ceva dobandit prin trucuri, nu e naturala, e o minciuna).

Influenta e precum charisma. Tu iti faci treaba cu onestitate, cat mai aproape de perfectiunea pe care o cunosti, si daca se intampla sa te urmeze lumea inseamna ca ai ceva in plus, natural. Dar care se bazeaza pe onestitate, nu pe manipulare.

Audienta pe care o am in online vine din faptul ca sunt responsabila cu ceea ce scriu, ceea ce promovez. Si nu invers. Adica nu m-a “apucat” responsabilitatea dupa ce am avut audienta. Dar asta e poate si datorita faptului ca de la inceput mi-am gandit blogul ca o revista, cu valorile si etica unei reviste.

Mod de lucru: cu agentia sau direct cu clientul

Lucrez si cu agentii si direct cu branduri. Am un agent care se ocupa de vanzarea blogului meu, l-am avut inca de la inceput. Cum spuneam, am gandit blogul ca un business, ca o revista.

Am colaborat cam cu toate brandurile mari care sunt pe piata din Romania si pe care le consum. Pentru ca e o conditie esentiala sa folosesc acele branduri, altfel nu ma implic in campaniile care nu se potrivesc cu viata mea si nu sunt relevante pentru publicul meu.

Am facut TOATE categoriile de continut. De la carte pana la articol, de la video pana la live-uri.

Tipuri de propuneri primite

Mai primesc si propuneri care sunt scrise de incepatori sau de cate un junior dintr-o agentie mare care nu stie despre mine multe lucruri.

Odata mi-au propus sa sustin un festival de teatru pentru care lucram, alta data sa filmez (in costum de baie) pe marginea unei piscine 🙂 si mi-a fost clar ca erau oameni care nu stiau nici ce scriu, nici ce fac sau am facut. Dar nu e o tragedie, eu stiu sa spun NU – si spun mult mai des decat accept campanii – si stiu sa spun intr-o formula politicoasa.

De 9 ani de cand am blogul am facut de la spoturi TV, ambasador de brand, campanii clasice cu postari despre produs asociat cu viata mea si pana la proiecte in care sponsorii au sustinut ideile mele departandu-se de la campaniile lor (ebook-urile pe care le-am scos anii trecuti sunt cel mai bun exemplu).

DOs and DON’Ts

Accept doar campaniile care stiu ca se potrivesc publicului meu. Stiu ca scriu pentru femei 25+, orientate catre cultura, arta, care au un stil de viata foarte bine definit si nu accept decat campaniile relevante pentru audienta mea.

Imi iau o marja de 2-3 zile de scris un text, pentru ca vreau sa am timp sa am si alte lucruri pe blog, nu doar publicitati.

In rest, nu exista don’t, pentru ca daca e ceva ce nu-mi place – produs, abordare – nu accept campania.

A marca sau nu cu (P)

Nu marchez cu (P) campaniile pentru ca nu accept sa scriu decat ceea ce cred eu despre un produs, nu dau copy paste la ceva, nu accept sa-si posteze altii reclamele lor – in forma lor – la mine pe blog.

In plus, mi se pare usor ipocrit sa pun (P) si sa scriu orice mizerie, doar pentru ca e platit. Sa ma ascund in spatele (P)–ului pentru orice as lua banii. Am un cod de etica intern si mi-l respect.

Rezulatele si cum le masuram

Am doar blogul, il masor cu Google Analytics. Au fost momente cand am avut cele mai viralizate articole ale lunii sau articole (interviuri, cel mai adesea) preluate de ziare si tv-uri, dar si momente in care, desi am muncit mult pentru un articol, n-a avut succesul la care ma asteptam.

Succesul unui articol nu tine doar ce ce scrii in el, ci si de timing – nevoia publicului de o anumita informatie, contextul general.

Unul dintre cele mai citite texte din 2011 (de exemplu, a fost pe locul 3 la nivel national in anul respectiv, dintre toate textele scrise pe bloguri) e o poveste pe care am scris-o despre Regele Mihai. Dar a contat nu doar intamplarea (am avut privilegiul sa fiu aproape de Casa Regala a Romaniei) ci si momentul in care am publicat textul, imediat dupa ce presedintele de la acea vreme – Traian Basescu – il jignise pe Rege. Iar oamenii voiau sa-si exprime – ca si mine – regretul pentru ceea ce se intamplase.

Am avut si campanii pe Instagram, si doar pe Twitter sau Facebook, dar baza muncii mele in online e blogul.

Fee-uri fixe sau negociabile

Am rate card, agent care se ocupa de vanzarea blogului, totul functioneaza ca o revista. Am insa si momente in care imi plac proiectele, oamenii nu au banii pe care eu ii cer in mod normal si atunci ii rog sa faca o donatie pentru una dintre asociatiile pe care le indragesc eu.

Si nu iau bani pe pentru a promova cultura. 🙂

Venituri: produci cat sa traiesti?

Sigur. La momentul la care am plecat de la revista Tabu (am fost redactorul sef pana in 2011) castigam din blog cat castigam la revista. Intre timp am mai crescut pentru ca am si investit in blog, in colaboratori, in proiecte.

Nu scriu pe/contra produse. 🙂

Starea pietei de la noi

Multa forma fara fond, multi oameni care cred ca lumea a inceput odata cu ei, ca ei sunt mici dumnezei.

Cu sinceritate, NU exista influenceri in Romania. Exista tineri cu audienta in online. Atat. Influenta se va masura/constata pe termen lung in ani.

Pro TV a fost un influencer, a schimbat ceva in mentalitatea oamenilor. Dar nu si-a pus aceasta eticheta, a construit pe niste valori, cu niste crezuri si cu multa viziune si-a miscat ceva in industria divertismentului, a televiziunii. Iar noi am constatat asta pe termen lung, nu in momentul marilor lor campanii, nu la momentul “faptelor” lor.

Obiectii si la ce mai e de lucrat

Prea mult ambalaj si etichete pompoase care sa defineasca oameni si prea putin continut profesionist. Dar e normal, suntem inca la inceput.

Imi aminteste de presa din anii ’90 cand totul era un “copy-paste” din reviste de afara si multa parerologie interna.

In ultima vreme, piata de publicitate in online a inceput sa creasca, asa ca si continutul se va mai profesionaliza.

A aparut, de exemplu, BRomania, iar ceea ce face Matei acolo – desi pare joaca, e multa stiinta. Si-l felicit pentru perseverenta si disciplina lui in munca.

Pe viitor

Am sa produc mai multe ebook-uri. Si probabil inca un site, pe o alta nisa, dar asta va fi public la anul.

septembrie 2016

Despre rigoare, disciplina, profesionalism si Stefani Germanotta cu romanul care a lucrat pentru Lady Gaga

reportaj & story

7 years ago

Despre rigoare, disciplina, profesionalism si Stefani Germanotta cu romanul care a lucrat pentru Lady Gaga

De la sfarsitul lui septembrie, pe Netflix e disponibil documentarul Five Food Two – Lady Gaga. Pentru multi dintre cei care nu apreciau artistul Lady Gaga, ma includ aici cu varf si indesat, acest documentar este o sansa foarte mare de a vedea ce om misto e in realitate Stefani Germanotta.

Sigur ca e un documentar produs si realizat de echipa ei, deci au controlat informatiile ca sa iasa cel mai frumos portret dar, chiar si asa, daca te uiti cu atentie la reactiile ei, la selectia oamenilor din echipa, la relatia cu parintii si bunica ei, cu managerul – Sonja Durham- care era sub tratament pentru ca fusese diagnosticata cu cancer la momentul filmarilor intelegi ca e o femeie sensibila si foarte atasata de oamenii pe care-i are aproape.

(Sonja Durham a decedat la inceputul acestui an, iar zilele trecute Gaga i-a adus un omagiu super emotionant pentru ca ar fi fost ziua ei de nastere)

Ca o completare a portretului de pe Netflix, am vorbit cu romanul care in 2012 a lucrat pentru turneul Lady Gaga – Born This Way Ball.

Alin Lobodă are 36 de ani si lucreaza in cadrul unei multinationale, dar inainte de asta a lucrat ca specialist in efecte pirotehnice pentru artisti romani, cat si pentru spectacole de teatru, dar si la nivel international pentru artisti aflati in turneu in tarile vecine: Metallica, Iron Maiden, Rammstein, Guns n’ Roses, Kiss etc.

„In sistemul international pentru profesionistii dedicati industriei divertismentului exista patforme registru cu oameni din diferite domenii: tehnicieni de lumini, tehnicieni de sunet, tehnicieni video, tehnicieni care construiesc scena (riggers), dar si meserii nisate dar necesare in timpul unui turneu – bucatar, florist etc. Ca sa apari pe o asemenea platforma de unde esti recrutat pentru job-uri iti trebuie recomandare si un CV care sa arate ca ai facut meseria pentru care aplici. Esti verificat in detaliu si trebuie sa dovedesti in multe feluri ca esti omul din CV, ca ai facut lucrurile trecute acolo. In platforma se lucreaza pe call-uri, odata ce bifezi ca esti activ si te solicita cineva pentru un job, ai voie sa refuzi trei cereri. Dupa al treilea refuz, esti dezactivat si treci iar printr-un proces de verificare ca sa arati ca te-ai reapucat de munca pana esti aprobat din nou.

Eu inca sunt acolo, dar sunt inactiv. Sunt ca si cum ar fi „in rezerva”, la armata.”, explica Alin procedura prin care a ajuns sa lucreze pentru asemenea proiecte.

„In 2012 am fost solicitat pentru efecte pirotehnice pentru show-urile din Sofia si Bucuresti ale turneului Lady Gaga – Born This Way Ball. Am primit efectele pirotehnice cu o luna inainte de showuri. Ei nu calatoresc cu asemenea echipamente, ci le trimit inainte contactelor locale din fiecare tara care trebuie sa aiba grija sa le aduca la locul evenimentului si sa le predea echipei, dar si sa obtina toate aprobarile – politie, pompieri, salvare etc. Conform contractului, am mers in Bulgaria cu o saptamana inainte de show-ul propriu zis pentru a participa la toate pregatirile pentru turneul european.”

Conceptul pentru Born This Way Ball a fost un mix intre simboluri Disney, cultura pop, mesaje despre egalitatea de sex, toate adunate in “Geneza Regatului Faimei”, o constructie muzicala ca o opera punk – pop- rock cu influente electro. Scena a fost formata dintr-un castel urias, dar si un catwalk care ingradea o parte din zona din fata scenei, destinata fanilor foarte devotati (cei care veneau la concerte costumati sau aveau mesaje speciale pentru artista). Pentru accesul in acest “Little Monsters Pit” nu s-a platit un pret suplimentar, selectia facandu-se la fata locului de catre membrii echipei Lady Gaga.

”Am vazut cum se facea selectia si cat de misto erau reactiile copiilor / fanilor cand erau alesi. Stiu ca se filmau lucrurile astea, dar habar nu am daca apar pe undeva”, spune Alin.

Chiar daca nu au fost comunicate oficial cifre exacte, pentru partea asiatica a turneului s-a vorbit ca despre cea mai mare scena construita vreodata pentru un turneu al unui artist. Scena a fost usor modificata pentru Europa, date fiind locurile in care concertul urma sa se desfasoare.

Reformatarea tehnica s-a facut intr-o sala polivalenta din Sofia – Armeec Arena – cand, timp de doua saptamani, intregul staff a trecut pas cu pas prin fiecare moment al show-ului, reasezandu-l pentru noile dimensiuni.

“Mai intai s-au ocupat de scena pentru a seta detalii de timing si organizare. In prima saptamana au montat si demontat scena de trei ori! Mi s-a parut incredibil, stiam ca se fac asemenea lucruri, dar nu mai vazusem niciodata pentru ca atunci cand ajung artistii cu show-urile la noi, tehnicienii lor sunt deja rodati cu partea de montare – demontare.

Acum lucrau in bucataria interna. Cronometrau cat le lua sa monteze fiecare dintre parti, faceau mici retusuri la décor care avea o alta vizibilitate pentru ca era expus altfel. Stabileau oamenii responsabili pentru fiecare segment de scena, asezau totul pe culori, stiau in ce TIR vor fi urcate, in ce ordine vin TIR-urile la incarcat/descarcat. Au facut asta de trei ori – au montat si demontat o scena uriasa, au notat greseli si au reparat ce nu le iesea in timp – pentru a fi siguri ca atunci cand pleaca in turneu totul este perfect setat si stiu exact in cat timp pot face fiecare operatiune. In saptamana doi au repetat cu artistii (Stefani- Gaga, dansatorii, trupa) si au reasezat luminile, efectele video etc”, isi aminteste Alin. S-a repetat o saptamana cu artistii, prima saptamana a fost doar pentru set-up si set-down.

Aproape 150 de oameni au mers in sala polivalenta Armeec Arena din Sofia si au petrecut acolo pana la 12 ore zilnic, respectand niste reguli foarte stricte.

“La ora 9 aveam call-ul, trebuia sa fim toti prezenti in sala, indiferent ce se repeta in ziua respectiva. Nu exista artist, muzician, tehnician care sa nu fie prezent la ora 9 in sala, nu intarzia nimeni, totul era ceas.

Erau destul de multe momente moarte – se reaseza coregrafia si cand dansatorii se odihneau, se mai setau luminile – dar nu pleca nimeni din sala.

Nu aveai voie sa scoti telefonul, nici macar ca sa te uiti la el. Daca trebuia sa vorbesti, ieseai afara, se inchideau usile la sala. Exista paza bulgara suplinita de paza lor si erau foarte stricti: foloseai telefonul in sala, veneau la tine, ti-l luau si-l puneau intr-o punga neagra, il sigilau si spuneau „il iei diseara cand pleci”.

Exista o pauza de masa de maximum 2 ore, dar uneori chiar si Lady Gaga cerea sa manance pe scena, alaturi de artisti, alteori mergea intr-o curte interioara doar ca sa mai vada putin lumina zilei in timpul mesei pentru ca se repeta pana seara.”

Dar dincolo de rigoarea de armata a orarului si a muncii efective, ceea ce l-a impresionat foarte mult pe Alin Loboda a fost constiinta faptului ca fiecare e foarte bun la ceea ce face, deci e respectat pentru munca lui, fara orgolii si fara discutii.

“Era un singur lider in sala: Mo Morrison. El era regizorul care dadea indicatiile tehnice despre lumina, scena, coregrafii, urmarind sa fie respectate lucrurile din brief-ul initial. El era Dumnezeul, cand vorbea nu mai comenta nimeni.”

Lady Gaga si Mo Morisson

(Morrison avea la vremea respectiva 59 de ani si mai lucrase la turneele mondiale pentru Michael Jackson, Grateful Dead, The Rolling Stones, Prince, dar si pentru diferite show-uri americane ale unor artisti ca Britney Spears, Justin Timberlake, Barbra Streisand, Paul McCartney sau KISS. Doi ani mai tarziu de la momentul Born this way ball, in aprilie 2014, Mo Morrison a incetat din viata.)

„Nu exista diferentiere, nu exista ego. Regizorul ii spunea inclusiv ei – „Stefani, vezi ca iesi din formatie, vezi ca nu te-ai centrat cu dansatorii.” Scurt, eficient si toata lumea asculta. Daca ii zicea sa stea 5 min in picioare intr-un anume loc pana faceau lumina, nu se misca din locul acela. Nu punea pe altcineva „hai, stai tu in locul meu”. Pentru ca faceau totul la detaliu, pe inaltimea ei.

Stiam ca sunt asa, dar sa vad real atat de multa disciplina a fost incredibil. Gaga nu a marait, nu a protestat la nimic. Se vedea ca nici macar nu gandea ca s-ar putea sustrage de la vreo munca, de la a nu fi egala cu toti cei de pe scena.”

Pentru Alin, care are si experienta artistilor romani – uneori mai relaxati la repetitii, alteori mai orgoliosi sau mai cu pareri tehnice -, aceasta a fost una dintre cele mai impresionante lectii.

„Sunt convins ca atunci cand a facut conceptul show-ului, Lady Gaga – Stefani a avut pareri, a spus lucruri, dar la implementare a executat tot ce au pus-o altii sa faca, fara sa se protejeze vreo secunda de oboseala sau orice alt disconfort.

E vorba de respectul muncii lor, mentalitatea lor e diferita. Artistul intelege care e treaba lui: trebuie sa cant bine, sa dansez bine, sa dau bine pe scena. Deci sa-i lasam pe oamenii care stiu cu lumina, cu sunetul sa-si faca treaba ca sa-mi fie mie bine cand imi fac treaba.”

Alin crede ca in Romania nu se vor intampla prea curand repetitii de o asemenea amploare si rigurozitate, din doua motive: artistii nostri sunt prea orgoliosi si nu-i lasa pe cei din echipa tehnica sa faca lucrurile cum cred ei ca e cel mai bine, dar si pentru ca nu au asemenea bugete de productie.

“A fost foarte scump sa tii aproape 150 de oameni la Sofia – cazare, mancare, transport – timp de doua saptamani ca sa pregateasca show-ul, iar toata investitia a apartinut echipei Lady Gaga, nu a fost a sponsorului sau a promoterului local. In acest show, efectul pirotehnic pe care-l aveam in grija era super simplu: tragea la un moment dat cu un pistol. Parea ca loveste un lacat, care era actionat mecanic si deschidea poarta castelului. Asta era tot. Si pentru asta eram 3 oameni, doi ai lor – adusi din America- si eu, contactul local. Despre asta vorbim cand spun ca respectau specialistii si pe fiecare om cu specialitatea si munca lui”, spune Alin. .

Conform cifrelor oficiale anuntate de Live Nation (compania care a produs show-ul Born This Way Ball), turneul a avut incasari de 183.9 milioane de dolari, cu spectacole in 98 de orase, 33 fiind doar in Europa. In aceasta suma sunt incluse si merchandise-ul, dar si produsele auxiliare care au fost create in legatura cu turneul – un joc pe computer si o linie de cosmetice impreuna cu compania MAC.

Aici puteti vedea un timelapse cu montarea demontarea scenei…

Aici o spectaculoasa prezentare a elementelor scenei

Pe Alin il mai gasiti, in fiecare toamna, la Festivalul Whisky-ului, un eveniment dedicat iubitorilor de whisky pe care–l organizeaza anual. Detalii despre acest eveniment aici.

(INTERVIU) Andrei Serban “Inca ma simt ca un cavaler medieval gata sa scoata sabia!” – #DupaAni –

interviuri

7 years ago

(INTERVIU) Andrei Serban “Inca ma simt ca un cavaler medieval gata sa scoata sabia!” – #DupaAni –

In urma cu 11 ani am realizat un prim interviu cu Andrei Serban pentru revista Tabu. Citisem biografia domniei sale, O biografie – aparuta la editura Polirom, fusesem fascinata de munca acestui regizor roman care lucrase cu Meryl Streep, Murray F Abraham, Christopher Walken, Christopher Reeve sau Diane Lane si pe multe scene de Opera ale lumii cu Placido Domingo sau Anna Netrebko.

La vremea aceea nu-mi placea ce teatru se face in Romania si imi aduc aminte ca am purtat multe conversatii cu domnul Andrei Serban despre teatru si ca acele conversatii mi-au dat curaj sa am o parere, sa spun de ce nu imi place ceva in teatru. Asta m-a ajutat peste ani sa ma imprietenesc – cu sinceritatea mea, banuiesc, enervanta – cu alti regizori romani care au ales sa se exprime diferit de teatrul traditional.

Ii datorez domnului Andrei Serban pasiunea mea pentru teatru, cateva lecturi importante si… niste timp pe care i l-am ocupat in conversatii electronice pe care le-am recitit zilele acestea si m-au facut sa ma gandesc ca eram… usor obraznica.

Aici puteti citi primul nostru interviu. Zilele trecute, cand domnia sa a venit in tara sa lucreze Don Giovanni la Opera din Bucuresti, am reluat dialogul de acum 11 ani. Nu cred ca e un interviu, poate ca e o conversatie (desi, peste cativa ani, e posibil sa mi se para ca si aceasta descriere a randurilor de mai jos drept “conversatie” e o usoara aroganta din partea mea).

Am recitit interviul de acum 11 ani si am fost surprinsa ca vorbeati despre a trai in prezent, un concept cu care in ultimii ani ne-am familiarizat.

Da. Pentru ca am avut sansa unor intalniri cu oameni cu adevarat remarcabili, care m-au influentat. Dupa anul cu Peter Brook la Paris si proiectul comun din Iran, nu stiam ce vreau sa fac. Ma gandeam sa revin in tara, era in 1971 eram inca foarte tanar, inca nu mi se intamplase nimic rau aici. Sau sa ma duc la New York. Atunci Brook mi-a spus: iti dau cartea asta, citeste-o pentru ca te va ajuta. Daca te hotarasti sa mergi inapoi in Romania, noptile lungi ale comunismului sunt reci si ai nevoie de cartea asta sa-ti incalzeasca sufletul. Daca mergi la New York, New York-ul este un oras foarte dur si vei avea si acolo nevoie de prieteni. Daca cartea asta te influenteaza in orice fel, iti dau un numar de telefon sa chemi pe niste amici de-ai mei: Doctor si Mrs. W.

Cand am ajuns pe aeroport la Amsterdam in tranzit, am dat cu banul si am zis Bucuresti sau New York. Realmente asa a fost, nu e legenda. Banul a ales America (nu e o metafora!). In avion deja incepusem sa citesc, nu am mai putut sa las cartea din mana. Am ajuns la New York si stiam ca trebuie sa ii cunosc pe prietenii lui Brook. Cartea se numeste “In cautarea miraculosului, fragmente dintr-o invatatura necunoscuta” de Piotr Uspenski. Ea mi-a schimbat cursul vietii.

Uitandu-ma inapoi la acesti 11 ani am cautat sa vad cate nominalizari si premii la UNITER au fost. Sunt multe statuete, cred ca aveti acasa un raft intreg…

Scuza-ma, desi am o doza serioasa de vanitate, nu tin la titluri! Dintodeauna mi-a lipsit dorinta de a acumula premii, medalii si onoruri. Desi as putea umple peretii, nu am pastrat nici o statueta, nicio diploma, nimic. O intrebam ieri pe Dana, sotia mea, daca eu am luat Steaua Romaniei pentru ca citisem undeva ca as fi primit-o. Zice: “tu faci pe prostu’?! Evident ca DA”. Dar unde e?

Dar de ce ati renuntat la ele? Puteati sa le scoateti la licitatie pentru o cauza nobila.

Stiu, nu am facut-o cand le aveam, am renuntat repede la ele. Pentru ca nu inseamna nimic. De asta sper ca nu imi va mai oferi nimeni, niciodata premii pentru ca nu le merit (rade).

Ati regretat vreun moment ca v-ati reintors pentru perioada asta sa munciti in Romania?

Nu. Nici un moment. Daca as fi regretat, nu as fi venit. Nimeni nu moare de dorul meu ca sa revin. Primesc constant sageti, atat de la cei din breasla, cat si de la politicienii care se simt deranjati de prezentza mea Si totusi revin din pasiunea de a lucra aici, si celor care ma invita le cer conditii de lucru riguroase, datorita faptului ca vin pe un timp limitat. Stiu ca am cinci saptamani, daca lucrurile nu sunt indeplinite, atunci nu putem sa o lalaim. Totul e acceptat ca normal, daca exista bunavointa.

Si profit de beneficiul de a alege actorii care vor sa lucreze cu mine. Nu toti, unii ma refuza. Ii inteleg. Teatrele care m-au invitat sunt foarte putine: Nationalul (nu cel din Bucuresti, ci din Cluj cand era Ion Vartic director), Teatrul Maghiar din Cluj, Bulandra si Odeon, atat. Totusi, revin de peste 25 de ani; 4 teatre in 25 de ani, ce elita! In plus mai sunt Opera din Iasi si cea din Bucuresti, datorita exclusiv lui Beatrice Rancea. Cand ea va fi inlaturata, voi fi si eu.

Nu o spun ca sa ma plang, ma bucur totusi ca pot lucra in Romania. Sunt dificil; cer aventura, cer risc, concentrare totala, nimeni nu poate sa aiba alt job in timp ce lucreaza cu mine. Multi accepta bucurosi conditii neobisnuite. Doar faptul ca am lucrat la Opera vara asta, toata luna august in canicula extraordinara cu acesti cantareti care si-au sacrificat vacantele ca sa vina sa lucreze cu mine… S-au adaptat programului meu, au fost minunati.

Pe de alta parte, viata m-a invatat ca actorii care au lucrat cu dvs cumva s-au transformat profund iar ei marturisesc ca, dupa intalnirea cu dvs, si-au curatat niste comportamente, au invatat sa se uite altfel la meserie, adica nu e chiar un sacrificiu.

Da, sigur ca da. Dar in momentul de acum, tot ceea ce spui este deja trecut. Mentalitatea tinerilor care au ajuns la mijlocul vietii acum s-ar rezuma in ”mi-am cumparat un apartament, trebuie sa imi platesc ratele, am o familie am sa fac si un serial, desi oh, n-as vrea, scuze, dar astea-s nevoile de acum”. Si aceasta amintire a unui trecut aventuros, riscant si intens, ramane o nostalgie a tineretii pierdute… Majoritatea celor trecuti de 35 de ani nu stiu daca mai e capabila sa faca azi sacrificiul pe care l-a facut ieri.

Credeti?

Ai sa vezi Don Giovanni, acum la Opera. Sunt cantareti tineri care nu doar canta, ci joaca foarte bine. Nu o spun ca sa ii flatez dar stiu ce inseamna calitate la nivel international. Unii dintre ei, daca ar avea norocul sa fie vazuti de un agent sau manager international, ar ajunge iute la Opera din Paris, din Londra sau New York. Sunt excelenti, si da, ei fac pentru Mozart si pentru mine tot ceea ce le e in putere.

Dar sunt convins ca in 5 ani, daca revin in Romania si ei atunci vor avea o cariera internationala, nu vor mai fi la fel de deschisi. Deci momentul de acum e doar acum, maine e cu totul altceva.

imagine de la sfarsitul spectacolului Don Giovanni, Opera Romana, Bucuresti (foto Mihaela Petre)

“Inca am acest spirit razboinic in mine, inca ma cred un cavaler medieval care e gata sa scoata sabia, dar, de cate ori ma surprind azi ca sunt in aceasta stare, incerc sa ma schimb.”

Ramanand la “acum”, mi se pare ca Andrei Serban de acum, comparativ cu Andrei Serban de acum 11 ani, este mai putin razboinic. Adica marcati lucrurile care sunt in neregula – vezi situatia dificila a Operei din Bucuresti cu banii, cu colaboratorii – dar o spuneti intr-o forma in care nu mai este atat de razboinica. Simtiti schimbarea asta?

Absolut, da. In primul rand este varsta, cu timpul inveti cate ceva, inveti sa accepti! Am vazut ca atacand si raspunzand in presa criticilor, care m-au desfiintat, nu duce nicaieri; sau scotand des spada contra UNITERului la fiecare premiu pe care eu l-am luat, ca sa-i apar si sa-i onorez pe actorii care nu au fost premiati, asta n-a facut decat sa genereze negativitate si antipatie contra mea. Cu varsta am inteles ca ideea de toleranta, de acceptare, e preferabila; cu o atitudine pozitiva obtin mult mai mult decat prin atac sau fronda. Inca am acest spirit razboinic in mine, inca ma cred un cavaler medieval care e gata sa scoata sabia, dar, de cate ori ma surprind, incerc sa ma schimb.

Ideea biblica despre ce inseamna sa fim crestini, pe care nici unul din noi nu o putem urma – de a intoarce obrazul sau de a-i dori bine dusmanului tau – este imposibila. Dar ideea asta este extraordinara pentru ca daca te gandesti, la un nivel mai inalt, toti suntem muritori, nimeni nu va rezista prin rautate, chiar cel pe care il consideri cel mai odios om, si el va muri. Cum sa inteleg si sa iert, cum sa aplic in viata mea idea milei? E o intrebare fara raspuns.

Dar oamenii “rai” apar in vietile noastre si ca sa scoata ceva din noi intr-o forma sau alta. Ori sa oglindeasca ceva…

Da. Daca practic ideea crestina, in teatru incerc vreau sa afirm ceva, nu ca sa neg. De aceea sunt in conflict deschis, din punctul asta de vedere, cu mine insumi in primul rand, cand imi vad neputinta, dar si cu ce e la moda in teatru azi. Mesajul de astazi e despre cat de cinica e lumea, cat de negru si disperat e totul… Asta e o minciuna!

Sigur, fiecare face ce doreste, dar pentru acest mesaj nu am nevoie sa ma duc la teatru. Televizorul urla de vesti rele, viata imi da palme, nu am nevoie sa ma duc la teatru sa fiu si mai sufocat. Ma duc la teatru sa vad ca exista o alta realitate decat cea orizontala in care traiesc. E o realitate subtila si invizibila care este in aer, si am obligatia de a o cauta. Si daca puntem prin teatru sa avem acces la ce pare imposibil de misterios, e un beneficiu urias.

De asta ati introdus momente de musical in spectacolele dvs mai recente? E o forma de a spune lucruri grave intr-un ambalaj mai usor.

Da. Te referi poate la Carousel, un fel aparent de musical dar, de fapt, ce spune este ceva destul de rascolitor. Prin faptul ca se canta, aduce un fel de alinare si de usurinta sentimentelor, in loc sa ne dea in cap cu toporul. Asa e cum spui, sunt mai putin belicos azi, incerc sa obtin, daca nu e prea tarziu, un gram de intelepciune…(rade)

Va alintati…

Nu, acum nu ma alint. Nu am o parere prea buna despre mine… Daca vrei sa fiu sincer, asta e. Poti sa crezi ca dupa orice spectacol pe care il fac, in ziua dupa premiera am un gust cvasi amar, ca dupa un mic dezastru? Evit sa vorbesc despre asta caci suna pretentios, desi e adevarat.

Stiu nevoia dvs de a le schimba pana in ultimul moment…

Nu. E ca si cum trebuie sa o iau de la inceput, sa reconsider totul. In ziua premierei imi cade fisa. E un fel de teama de absolut, de a atinge ceva foarte sus si la care nu cred ca o sa ajung vreodata. Realmente fata de mine sunt continuu nemultumit. Evident ca suna chiar prost sa spui asta, pentru ca toata lumea iti va replica imediat: “Nemultumitului i se poate lua darul… Ai atata noroc sa lucrezi in atat de multe locuri in lume, cu atat de multi artisti mari, multumeste-i lui Dumnezeu ca ai ce ti s-a dat”. Ii multumesc din plin. Dar daca e sa fiu adevarat cu mine insumi, as fi preferat sa fiu mai bun!

“Daca faci tot ceea ce iti este comod, sau la limita comodului, vei fi toata viata un mediocru. Deci, obligatoriu, trebuie sa sari, sperand ca parasuta se va deschide.”

Dar cred ca va si tine alert sa faceti alte lucruri, din dorinta de a fi si mai aproape un pas, si mai aproape…

Mai aproape de imposibil. Vreau sa cred ca imposibilul devine posibil. De acea uneori le propun celor cu care lucrez lucruri imposibile. I-am cerut unei cantarete ieri la Giovanni sa se rostogoleasca si sa cante notele cele mai dificile, dintr-o pozitie cu totul neasteptata. Ea mi-a explicat “dar realmente nu pot pentru ca, daca ma rostogolesc, diafragma e utilizata altfel si nu pot sa respir.”

Si i-am spus: “Uite ce e, incearca astazi ca nu e premiera. Psihologic e justificat. Personajul e intr-o situatie limita, cu totul disperata. Deci incearca. Daca nu iti iese, renuntam.”

Evident ca i-a iesit.

Si -acum evident ca trebuie sa o faca si la premiera.

Nu fiindca trebuie, ci pentru ca a incercat si s-a convins singura. Ea a recunoscut ca si-a gasit cum sa respire intre note si sa-si adapteze tehnica. Si-a depasit teama si a inceput chiar sa-i placa. La premiera a avut ovatii prelungite.

Ce inseamna sa te numesti artist? Le spun studentilor la Columbia ca ei, ca si noi toti, doar candidam la acest titlu. Daca-l numim pe Van Gogh artist, prin comparatie noi ce suntem? Nu doar calitatea uriasa a telentului si a viziunii sale, il pun pe un piedestal la care nu vom accesa niciodata, dar chinul cu care si-a trait viata, dedicatia si efortul urias de a face prin intermediul picturii ca invizibilul sa devina vizibil, sa aduca la lumina o realitate pe care noi nu suntem capabili sa o percepem! Iata diferenta. Le spun studentilor: daca faceti tot ceea ce va este comod, sau la limita posibilului, veti deveni niste mediocri.

Mi-ati povestit zilele trecute despre procesul creatiei si al creatorului. Dvs mi-ati marturisit ca ati invatat sa va goliti de toata informatia din documentare ca sa functionati pe instinct apoi.

Vorbeam de Hamlet. Imi era atat de frica de aceasta piesa imposibila care este piesa de rezistenta din istoria teatrului universal, incat 3 ani de zile am citit cate carti am putut. Eram supra pregatit, eram prea pregatit. Si atunci cand am inceput sa lucrez, nu mai puteam sa ma dezbar de ce a facut Gordon Craig, de ce a facut Brook sau multi altii… Eram toba de carte, stiam tot ce se putea sti, dar totul era in cap, intuitia imi era blocata. La fel si emotia.

Nu mai stiam cum sa ma eliberez, nu stiam ce sa fac ca sa gasesc spontaneitatea. Si actorii erau blocati din cauza mea. A fost unul din marile mele esecuri, dupa aceea am decis sa schimb cum lucrez: ma pregatesc cat pot si cand incep cu actorii sa uit tot, sa am incredere in ei, sa-i las sa improvizeze si sa cred in intuitie.

Disciplina, rigoare, pregatire, pe de o parte, dar sa lasi curs liber improvizatiei si spontaneitatii — iata un amestec necesar! Am invatat ceva din esecuri.

Dar va mai ating reactiile dupa atatia ani?

Da ma ating… Nu ar trebui, dar sunt slab. E dovada de slabiciune ca dau importanta croniclor. Asta e…

In epoca internetului cand oricine are o opinie, ca are sau nu un background in ce se da cu presupusul, de ce v-ar consuma orice mesaj care e in spatiul public?

Nu stiu. Dar nu incetez sa fiu cand amuzat, cand uluit de violenta orgiastica a bloggarilor (cred ca asa se numesc). Provoaca mini-uragane intr-un pahar cu apa. Majoritatea le citesc in Adevarul, caci nu intru pe Facebook.

Simtiti si la studentii dvs din America aceasta situatie?

Sunt foarte deschisi in atitudine, dar, in termeni de cultura generala, total inculti. Dar e remarcabil ca ei traiesc in prezent, trecutul, viitorul nu conteaza. Cand eram tanar in comunism, traiam doar in trecut (in carti ) sau in viitor (visam alte lumi, ca sa evit prezentul cenusiu). Vorbind strict de teatru, ei habar n-au cine a fost Grotowski, au auzit de Peter Brook dar nu sunt siguri daca mai traieste, au citit o singura carte, biblia e internetul, nu merg la spectacole si tot ce ii intereseaza este cum sa prinda auditii la un rol pe Broadway. Dar e normal. Competitia e dura si timpul e scurt, dar daca incerc sa-i directionez inspre ce inseamna adevarata calitate, se lasa prinsi. Asta imi da speranta. Aici e la fel. Credeti ca actoriii tineri sau regizorii (de toate varstele) sunt interesati sa vada ce fac eu la Opera sau in teatru? Foarte putini. E normal. Fiecare vrea sa fie celebru 15 minute, vorba lui Warholl. Nu ca tin sa ma laud, dar inca merg des la teatru; vreau sa simt pulsul din jur si am aceasta curiozitate morbida sa vad tot, chiar daca stiu ca nu o sa imi placa. Dar ma intreb “daca totusi o sa imi placa”?! (rade)

“Mi-e frica de Facebook. Am o supersitie ca cineva va intra in viata mea interioara, o nebunie.”

Am remarcat cum ati cultivat de-a lungul timpului prietenii cu oameni mult mai tineri ca dvs, cum este cea cu Razvan Penescu. Cred ca aveti dincolo de prietenii din generatia dvs – dl Pintilie, dl Rebengiuc – aveti si o zona de cunostinte cu oameni cu care conversati, cu care schimbati idei, oameni foarte tineri sau si mai tineri si mai tineri.

Invat de la studentii mei la Columbia sa am o atitudine flexibila si sa fiu mereu pus sub semnul intrebarii. In atelierele de vara din Romania, primesc o doza sanatoasa de oxigen. Nu e raportul maestru-discipol, ci unul de la egal la egal, in sensul ca ne lasam surprinsi sa descoperim impreuna ceva ce nu stiam. Stanislavski spunea ca actorii trebuie sa dez-invete tot ce au invatat. Cata dreptate avea. Cum sa uit ce stiu, ce am agonisit o viata si sa accept ca in adancul fiintei, de fapt nu stiu?! Un tanar imi ofera floarea tineretii. Eu am obligatia s-o mentin proaspata si sa o inapoiez intacta. Acest transfer delicat de energii e creativ, binefacator.

Va ajuta prezenta lor, va inspira tinerii acestia cu care conversati?

Imens. Iata un exemplu: acum la repetitii la Don Giovanni, au fost des tineri care au participat la workshopuri si au dorit sa asiste. Erau entuziasti. Printre ei, o tanara regizoare Sanziana Stoican, pe care o consider poate cea mai interesanta din generatia lor. Am vazut trei lucruri pe care le-a facut si de fiecare data am fost uluit. E foarte timida si nu vorbeste mult dar simti ca ceva fierbe in ea. La Giovanni a venit zilnic. Observatiile ei au fost atat de sensibile si pertinente, ca mi-am zis: daca un singur spectator va primi ce a inteles ea, am realizat ceva!

Acum 11 ani imi spuneati ca va treziti la 5 dimineata. Tot asa devreme?

Tot insomniac sunt, da. Dorm putin.

Si ce faceti de la 5 dimineata pana la o ora decenta?

Spre deosebire de Trump nu stau pe Twitter. (rade)

Nici nu aveti cont pe Twitter.

Nu, nici pe facebook, nici pe twitter. Mi-e frica de facebook. Am o supersitie ca cineva se va strecura in viata mea interioara, o nebunie. Mi se pare ca as pierde un timp imens. Adica abia ajung sa imi folosesc timpul asa cum e, dar sa mai intru pe facebook.

Si ce faceti de la 5 dimineata? Atunci imi ziceati ca faceati yoga sau.. .

Incantatii Yoga sau meditez sau fac bicicleta la gym. Dar nu tot timpul. Acum, de exemplu, sunt atat de obosit incat nu fac nimic. Sper sa ma scol din pat sa ajung la premiera. Si acum plec la New York si o sa incep sa repet”Pescarusul” cu studentii, un nou Pescarus, al 4-lea.

In teatru tot timpul poti sa adaptezi ceva, sa schimbi ceva, o relatie vie intre tine si celalalt. Unul priveste, unul joaca. Dar amandoi trebuie sa traiasca experienta. De aceea cand Peter Brook spune ca nu exista intre scena si public nici o delimitare, al patrulea perete nu exista, ca, actori si spectatori, cu totii trebuie sa fim in acelasi pat, sa avem aceeasi experienta, este absolut necesar. Atunci plec acasa ca si cum eu am trait don Giovanni, sau don Giovanni s-a intamplat in mine. Daca doar admir decorurile, jocul actorilor, inseamna ca nu s-a intamplat in mine. Trebuie sa se intample in mine ceva. Si atunci plec poate cu o alta stare decat cand am intrat. Si asta e tot ce ne putem dori. Sa transmitem alta stare, pulsul fiintei umane, atat. Eu sunt aici, tu esti acolo si amandoi suntem in relatie ca fiinte umane, nu ca masini!

Atat. Teatrul nu poate schimba societatea, dar ne poate aminti ce inseamna sa fii uman, suta la suta uman.

Interviu – Miruna Berescu despre Festivalul Anonimul, productia de film, familie si…cum nu toata lumea dintr-o familie traieste aceleasi experiente cu acelasi ritm –

interviuri

7 years ago

Interviu – Miruna Berescu despre Festivalul Anonimul, productia de film, familie si…cum nu toata lumea dintr-o familie traieste aceleasi experiente cu acelasi ritm –

Acest interviu a fost inregistrat la mijlocul lunii august, in ultimele zile ale celei de-a 14-a editie a festivalului de film Anonimul. O cunosc pe Miruna Berescu de multi ani, as spune – cu putina aroganta – ca ma bucur de prietenia ei. N-am avut pana anul acesta curajul sa o intreb daca imi acorda un interviu pentru ca, prietene fiind, nu voiam sa accepte doar de dragul de a nu ma supara.

Cand am intrebat si a acceptat, m-am gandit sa folosesc la maximum timpul si oportunitatea si sa intreb lucruri din bucataria unui festival de film pe care jurnalistii nu le intreaba de obicei.

Miruna e o perfectionista, un om cu o mare atentie la detalii si o generozitate rar intalnita azi, o sa va prindeti singuri din randurile urmatoare. Festivalul Anonimul, cu energia lui speciala, are multe si din bunul simt si educatia Mirunei. Sper ca acest text lung sa va inspire in munca din spatele unui festival de film/ de teatru/ de muzica.

Interviul e impartit in 3 acte, fiecare act prezinta o alta latura a personalitatii Mirunei Berescu – director de festival, familie, producator de film.

Actul 1 – Festivalul Anonimul

Iti mai aduci aminte care a fost momentul zero cand ti s-a propus sa fii director al Festivalului “Anonimul”?

Era in 2003 undeva inainte de Dakino. Atunci era Dakino in noiembrie-decembrie. Initial ne-am gandit sa facem ceva impreuna cu Dakino sau partea de scurt metraj de la Dakino sa o putem da la Anonimul. Nu era toata inflatia asta de festivaluri de orice tip. Era 2003, eram linistiti. In urmatorul an la inceput, intr-un fel a trebuit sa aleg: sa vin intr-un proiect care initial nu avea nicio sansa, credeam eu, sau sa raman la Dakino. Imi aduc aminte ca m-am gandit ca Dakino e foarte usor de continuat de oricine dintre cei cu care lucrasem si era Dan (Chisu) acolo care are o experienta extraordinara si, sincer, el a fost scoala mea de fiecare data…

Imi aduc aminte ne lasa sa ne dam cu capul de pereti in lucrurile administrative si venea la cate o sedinta si demonta tot ce propusesem, ne arata ca nu aveam niciun fel de logica, structura, niciun fel de organizare… Imi aduc aminte de o discutie legata de mese si daca ne-am gandit cat face masina de la restaurant la locul unde era filmul, Palatul Copiilor. Nu ne gandiseram.

Aveam incredere ca va fi bine cu Dakino si am ales ceva ce a fost mult mai greu, cred si care mi s-a parut fara nicio sansa.

Ai renuntat la Dakino – care este mare si acum, dar in anii aia era ceva nemaintalnit. Era locul unde veneau mintile cele mai creative, vedeai filme pe care nu aveai unde sa le mai vezi… Nu era internetul, nu veneau multe filme independente…

Da, Dakino da! Eu am ajuns la Dan printr-o intamplare! Deja incercasem asta sa vad cam cum e partea cu festivaluri cu Cosmin Manolescu un an si mi-a placut foarte, foarte mult.

Ce faceati cu Cosmin? Festivalul de dans?

Da! Bucharest Fest sau asa … Era primul festival de dans contemporan, nu prea vazusem la noi in tara.

Si de ce nu ai mai continuat?

A trebuit sa aleg intre festivalul de dans si Dakino. Eu fiind spectator – nu ca eram spectator! ma uitam la Dan ca la Dumnezeu -, fan inflacarat Dakino. Din primul an de facultate, de la 18 ani! Era singurul cu care se intampla. Oana Radu (nota mea. Astazi, manager cultural care a fost implicate in organizarea festivalului de film romanesc de la New York) si cu mine mergeam de mana dimineata, inainte sa se deschida, si plecam noaptea.

Cu un an inainte de a avea puterea sa aleg, m-a calcat Marissa Berenson pe picior (la propriu) … Eu stateam langa o usa si ea a iesit cu Dan, era o femeie ca o poveste, ma uitam fascinata.

Cand a trebuit sa aleg intre festivalul de dans al lui Cosmin si Dakino, am ales filmul pentru ca realmente era ceva ce stiam foarte bine.

Revenim la 2003, Dan Chisu ti-a facut cunostina cu Sorin Marin – dl Anonimul… Cand te-ai vazut la capatul pamantului, la Sfantu Gheorghe, ce ai zis ca faci?

Intr-un fel i-am spus ca da, inainte sa ajung aici!

Aa! Si cand ai venit si ai vazut ca era vacuta pe drum?

Era prea tarziu! (rade) Cred ca daca as fi vazut inainte, pentru ca nu arata deloc ca acum, dar deloc, m-as mai fi gandit. Noi am stat in gazda la un om. Sorin Marin a facut in Sfantu Gheorghe tot felul de tabere de creatie, pana cand si-a asezat lucrurile ca sa vada cum functioneaza. Imi aduc aminte exact care era intrarea si cum stateam in casa omului. Era o pensiune se numea “La barbosul” cred ca mai este si acum, dar este transformata.

Complexul Green Village era pe jumatate construit, era totul intr-un mare santier, iar atunci nu stiam ca se va dezvolta totul spre camping si nu spre sala de cinema.

Am fost foarte descurajata initial! Dar cu cat eram eu mai descurajata, cu atat nu puteam sa zic nimanui pentru ca oricum toata lumea era neincrezatoare… Si paream entuziasmata de ce se intampla, dar nu eram. Si nici nu am crezut ca o sa vina cineva pana aici, la capatul tarii! Apoi nu am crezut ca se poate termina totul la timp.

Un an mai tarziu, cand am venit in august in complex, am vazut totul facut la cheie. Toate constructiile si toate anexele, exact ce se vede acum, exact asa am inceput in 2004.

(Anonimul, 2017, foto Dragos Asaftei)

Dar cum explici invitatilor astora mari, mici Dumnezei ai filmului in tarile lor si chiar in lume, haideti sa veniti la capatul pamantului. Cum le explici? Sunt Miruna Berescu, am un festival la capatul pamantului… Acum e mai usor cred, pentru ca dupa 10 ani au venit multi super grei si ii mentionezi, dai credibilitate, dar la inceput ce le ziceai?

Acum e mai simplu intr-adevar pentru ca pot sa mentionez alti invitati, dar nu pun in invitatie un paragraf special ca sa ne laudam cu asta. Mai intai explic de ce cred ca e potrivit pentru invitat sa fie aici si ce experienta in raport cu spectatorii ii putem oferi.

La Peter Greenaway (primul invitat international al Anonimul – 2005) – Marcel Iures a fost calauza. Lucrase cu el si i-a scris; a fost meritul domnului Iures ca l-a convins pe Greeenaway. Noi am tot vorbit dupa acea explicandu-i ce, cum, dar cred ca era el suficient de wild sa i se para interesant.

De fapt, invitatiile le pregatesc dupa sufletul omului. Dupa ce vad in filmele lor si dupa ce ii urmaresc si vad ce interviuri dau, cum sunt si ce le-ar placea. Accentul este pe starea care o au aici, le si scriem ca suntem anti covor rosu. Daca e ceva ce ne diferentiaza de ceilalti este ca – pe langa faptul ca aici este foarte frumos si relaxant, dar asta poate au mai auzit ca mai sunt festivaluri de film in locuri frumoase -, avem ambitia asta in care omul, spectatorul si regizorul sunt in acelasi loc si fizic, dar si ca abordare. La noi totul este pe casual, pe relaxare.

Dar unde vezi tu filmele astea pe care noi nu le vedem?

Le vad pentru ca le cer sa le vad! Sunt foarte multi oameni care deja ne propun pentru partea de competitive diferite filme si, cand vad in line-up –ul lor un film care mi-ar placea pentru off competitie, il cer.

Iti trimit producatorii filmelor care au fost in festival?

Distribuitorii. Cel care are sales-ul de fapt. Si pentru cele la care cerem noi, si ne straduim foarte tare si asa, cerem de la distribuitorul roman si insistam foarte tare pentru el.

Uite spre exemplu, unde ai vazut Chronic (regia Michel Franco)?

Chronic l-am vazut la festivalul lui Cristian Mungiu (nota mea Les Films de Cannes à Bucarest). Pentru ca ma duc sa vad foarte multe filme. Nu mi l-a trimis nimeni.

Dar ce citesti? Citesti Variety, Hollywood Reporter?

Nu! Citesc cautand dupa un film sau un regizor. Dar stiu, spre exemplu, cam cine se afla in lucru acum si cu cine in echipa ca producatori/ actori din cei care ne intereseaza pe noi. Plus ca in momentul in care sunt previziunile pentru Cannes, aflam ce fac toti cei importanti pentru noi. Ii urmarim care sunt in selectie, apoi stim ca sunt in carti pentru Venetia… Cautand tot timpul, sunt lucruri care se leaga intre ele.

Intotdeauna m-am gandit ca daca omul este din ce in ce mai mare, el are incredere in niste oameni apropiati, un cerc restrans, din ce in ce mai mic. De exemplu la Loach a functionat foarte bine pentru ca l-am invitat impreuna cu scenaristul. Stiam tot ce a facut, stiam ca ei calatoresc impreuna, stiam ca, de fapt, succesul lui se datoreaza in parte si acestei colaborari. In momentul in care i-am chemat, i-am chemat pe amandoi impreuna, dar scenaristul nu a putut veni si a fost unul dintre cele mai frumoase mailuri pe care mi le-a scris!

De multe ori te-am vazut aici, cand vine invitatul, in mega emotii… Dupa 14 ani tot te mai emotionezi. De ce mai ai emotii? Care este presiunea ta? Adica omul ala a venit, nu are cum sa nu ii placa aici!

Ideea e nu sa ii placa hotelul si locul in care sta, ca asta este foarte simplu. Presiunea vine din faptul ca eu l-am chemat aici, omul acela si-a luat din timpul lui si, de regula, sunt oameni importanti, si as vrea sa ii dau inapoi ceva legat de meseria lui pentru ca de asta a venit. Adica faptul ca el e foarte multumit ca este frumos in Delta pe mine nu ma multumeste sub nicio forma si vreau sa plece cu mai mult de atat. Sigur, pe parte turistica este minunat de asta nu am nici un fel de grija in directia asta.

Dar vreau sa il fac sa se simta bine aici, cu energie luata de la oameni… Invitatii acestia vin ca sa obtina un feedback, ca sa vada in continuare cum sunt vazute filmele lor. Pentru ei e foarte important. Nu am intalnit pana acum un regizor care, indiferent de relaxarea pe care o afiseaza sau cat e de important, cat este de experimentat, sau varsta pe care o are, nu am intalnit regizor care sa nu fie super interesti de reactii, de oamenii care ies din sala.

Pentru mine e important sa stie ca l-am chemat nu pentru ca vreau eu sa ma laud cu nume prezente aici. De exemplu, la Park Chan- Wook pariul meu a fost sa vada ca undeva, intr-o cultura total diferita, sunt oameni care i-au vazut filmele de foarte multe ori, care se pot uita din nou la ele, care ii pun intrebari.

Toata lumea mi-a zis ca pleaca de aici cu energia spectatorilor si a intrebarilor si a interesului unor oameni foarte pasionati de cinema.

(alaturi de Park Chan- Wook, Anonimul 2016)

Iti spun niste nume de invitati si-mi spui, te rog, ce ai invatat din intalnirea cu ei?

Peter Greenaway?

De la Greenaway am invatat ca e in regula cateodata sa vrei sa sochezi doar de dragul de a soca si ca nu trebuie sa iei foarte in serios toate lucrurile pe care le spune oricine, oricat de important este. Si-am mai invatat ca e important sa te relaxezi un pic, sa iei lucrurile cum sunt.

Ken Loach?

La Loach este o lectie si pentru mie si sper sa fi fost si pentru altii. Pentru mine este lectia modestiei pe care nu o poate schimba nimeni. Ori e in interiorul tau, ori nu este. Modestia si rabdarea si atentia unui om care a fost, din punctul meu de vedere, agresat cu intrebarile pe care le puneam avand in vedere ca este super de stanga si a cazut intr-o tara fosta comunista aici. Rabdarea si modestia cu care a raspuns. Eram foarte la inceput atunci, au fost foarte multe lucruri pentru care am o mare admiratie pentru el, o mare admiratie! Si pentru primul lucru pe care mi l-a spus cand m-a vazut, mi-a spus ca el nu a stiut ca este clasa business ce i-am luat noi pentu avon si ca el nu merge cu business… Mi-am cerut scuze.

Nuri Bilge Ceylan?

Este preferatul meu, stii! De la el imi ramane o discutie legata de cum a devenit copilul lui – care e baiat, atunci avea vreo 6-7 ani – mana lui stanga. I se parea mult mai important sa fie mana lui stanga pentru ca e tot timpul libera, iar el s-a organizat ca seara sa aiba tot timpul sa il ajute si sa-i fie alaturi. Mi-a povestit ca, in primii trei ani, nu putea sa inteleaga deloc ce spunea copilul, spre deosebire de toti ceilalti din jurul lui si asta il enerva. Daca nu ar fi avut o nevasta foarte inteleapta, lucrurile ar fi fost si mai grele.

Mi-a povestit ca a realizat cat de importanta e cateodata rabdarea cu celalalt care nu este in acelasi ritm cu tine. Mi-a dat un raspuns la ceea ce ii povesteam din viata mea, a fost ceva destul de personal, si mi-a zis ca nu toata lumea traieste aceleasi lucruri in acelasi ritm, chiar si o familie, si ca un pic de rabdare nu strica niciodata.

Park Chan-Wook?

Felul in care se exprima era atat de exact la nuanta si am ramas, de fapt, cu tot pachetul asta de concizie. In momentul in care deschidea gura il ascultam atat de fascinata in coreeana si de abia asteptam traducerea pentru ca stiam sigur ca va spune ceva nu de dragul de a vorbi, spunea ceva ce trebuia sa auzi – ca erai sau nu de acord. Avea clar lucruri de spus pentru ca altfel nu se exprima. Tacea, pur si simplu. Mi-a mai placut ce a zis pe scena in camping inaintea proiectiei filmului lui, ca din momentul in care lasi un film pe ecran si il vad o mie de oameni, el se transforma in o mie de filme.

Exista regizori romani, stiu eu cativa care, prin participarea de la Anonimul, au prins curaj si au facut chestii mai mari dupa aceea.

Nu stiu daca neaparat din participarea de aici. Mie imi place intotdeauna sa urmaresc oamenii care au fost si pe aici cu filmele lor de debut, cu scurt metrajele lor. Tot ce stiu e ca daca e aici, sincer, are tot interesul si tot respectul nostru. Adica de la Franco la ultimul scurt-metraj, imi doresc pentru toate la fel. Daca tot a facut omul film si l-am luat in festival, pai, sa facem frumos!

Dar sunt cativa. Andrei Dascalescu care a facut Planeta Petrila acum, Daniel Sandu care are in toamna premiera cu primul lung metraj…

Daniel, da! La el ma gandeam si eu ca a fost aici la inceput. Oricum, cei tineri care sunt la inceput cred ca ar trebui sa isi doreasca si sa lupte foarte mult ca sa ajunga sa faca film. Inteleg ca marea majoritate a celor care face scurt-metraj sigur ca viseaza lung metraj. Daca as fi in locul lor, m-as simti foarte in priza, sa ma uit sa vad ce fac altii. Asta iarasi e foarte important. Eu, de exemplu, vad foarte multe filme, oriunde as fi. Ma uit la festivalurile din Bucuresti ce filme aduc, nu cred ca exista vreunul care sa nu aiba un film care ma intereseaza si sa nu ajung. Si daca tinerii ar face asta cred ca ar pleca asa mult mai multa putere, cu indarjirea de a face. Sa mergi mai departe pe drumul tau. Pe unii din ei i-am vazut foarte determinati, pe unii nu.

Tocmai de aceea si vreau cat mai mult film romanesc in Anonimul, iar cele care nu intra in competitie, incercam sa gasim o modalitate sa le aratam. Ca daca le tii in sertar…

(alaturi de mama si fiica ei; foto Alex Mazilu)

Actul 2 – Familia

Mama ta a venit vreodata la Sfantul Gheorghe sa vada festivalul?

Nu.

De ce?

Pentru ca in momentul in care sunt cu mama, ea are atentia mea. Mama are acum 76 de ani si ar fi fost destul de greu, cu un drum asa de lung, chiar si cand eram la debutul festivalului. Inceputul pentru mine, in primii ani, a fost ingrozitor. Nici nu stiam despre ce e vorba si voiam sa fac totul cat mai bine.

Dar sincer, nici nu cred ca mama isi doreste sa ma vada cum sunt primele zile sau cum sunt aici. Imi si spune ca nu isi doreste decat sa se termine ca sa ma poata intreba daca am mancat, daca sunt bine sau de cate ori am plans pe aici…

Nu cred… Plangi aici?

Da, sunt foarte emotiva.

Plangi de emotia de la film sau ca sa te descarci pentru ca ti s-a intamplat ceva?

De toate! De multe ori!

Si anul asta ai plans?

Da! De mai multe ori! Este descarcare pentru ca este foarte mult stres si e foarte multa oboseala, dar sunt si lucruri pentu care daca muncesti un an de zile si vezi ca nu iti ies cum ai planificat…

Asta este doar pentru ca pui foarte multa presiune pe tine ca sa fie totul perfect si ca iti imaginezi ca nu se poate decat in versiunea pe care ai planificat-o.

Eu vreau ca lucrurile sa fie cum trebuie, o normalitate, asta astept. Sigur ca suntem la capatul pamantului si atitudinea e foarte relaxata, dar eu nu sunt asa. Si dupa aceea mai sunt lucruri care ma deranjeaza din lucrurile pe care le zic altii. Toate nemultumirile curg la mine. Toate! Si atunci normal ca una, doua, zece lucruri adunate, mai mari sau mai mici, nici nu iti mai dai seama de la ce izbucnesti. Ma duc in camera mea si plang ca sa ma descarc. (zambeste, timid)

Am povesti auzite asa de pe la cate cineva ca atunci cand erai gravida, ai facut festivalul prin telefon cu fetele, colegele tale.

Da! A fost in anul cu Ken Loach. Eu nu am avut voie sa ma ridic din pat ultimele luni de sarcina si am stat tot timpul la orizontala, adica de pe 16 martie pana cand am nascut in iunie. Faceam si pregatirile pentru Ken Loach doar ca el fiind atat de usor sa il ai ca invitat, nu s-a intamplat nimic si a fost foarte simplu. E mai greu acum. Imi aduc aminte tot timpul ca am lasat-o acasa pe Ingrid cand avea doua luni.

Acum vor ei mai multe chestii?

Nu. La mine e mai greu acum pentru ca atunci, dupa ce am nascut, nu a fost foarte complicat cu Ingrid, ca era foarte mica.

Dar Ingrid practic a crescut cu acest festival. Ea cunoaste locul asta de cand se stie.

Asta i se pare normal. Ceea ce nu i se pare normal, si o inteleg, este cand imi zice in fiecare an ca nu sunt ca oamenii normali pentru ca eu nu am concediu vara. Concediul este dorinta ei. Eu nu mai am concediu vara de 15 ani, nici nu mai stiu cum e. Si asta o supara foarte tare.

Norocul meu fata de ea e ca nu calatoresc foarte mult la alte festivaluri – sunt oameni care fac calatorii de 2 ori pe luna sau sunt tot timpul pe drum – si faptul ca nu calatoresc foarte mult a ajutat-o sa nu aiba o parere foarte rea despre ideea de festival. Cand aude cuvantul festival, face legatura ca eu sunt ocupata si incerc cumva sa o deturnez, sa nu urasca aceasta intamplare. E o situatie pe care am mai vazut-o si la alti oameni, colegii din breasla, ca in momentul in care le spui copiilor de festival se urca pe pereti.

Sper ca Ingrid sa aiba o impresie buna despre ce fac eu.

Da, dar joaca in filme… Ele sunt in festivaluri.

Da, dar ei i s-a parut normal atunci cand a mers la filmare. Ii cunoaste atat de bine pe Dan (Chisu) sau Sorin (Marin) nu i s-a parut ceva nemaipomenit. Nu a fost niciodata in film la cineva strain pe care sa nu-l cunoasca foarte bine si, sincer, nu sunt foarte incurajatoare in aceasta directie. I s-a parut greu atunci, pe platou, ca a durat multe ore, a zis ca nu o sa mai faca, dar acum am vazut ce multumita era la premiera filmului. S-a urcat pe scena alaturi de echipa de filmare, dupa aceea a stat in al 3-lea rand, pana la sfarsitul filmului.

Ce vrea sa se faca cand o sa fie mare?

E in diferite etape. Cred ca ea nu stie inca sau nu simte asa, dar talentul ei real sunt lucrurile facute cu mana. Acum face posete, le lipeste mi le face, face agende si cred ca asta este unde se va duce pentru ca e pasiunea cea mai intinsa in timp. Ca a mai fost desenatul, actoria, medicul veterinar si alte lucruri… Ea il iubeste foarte mult pe tatal ei si el a facut liceul de arta si dupa aceea la unviersitate, sectia de design. Asta este ceea ce vrea sa faca si ea. Acum e in momentul in care ia o foaie si o impatureste si face cu ea un fel de portofel care are si inchizatoare si tot felul de lucruri pe ea si ma intreaba daca e prea mult (eu am chestia asta cu simplul, sa nu fie mult, si ma intreba daca e prea stralucitoare sau asa). Dar nu stie ca asta este, probabil, inceputul ei in meseria de design.

Dar tu ce voiai sa te faci cand erai mica?

Habar nu am, erau cu totul alte vremuri dupa cum stii, nu imi aduc aminte ce voiam inainte de 14 ani. Cred ca pur si simplu atunci aveam un singur scop al supravietuirii familiei noastre, iar dupa revolutie, cand eram la liceu, am vrut foarte mult sa fac matematica dupa cum stii, si dupa asta am vrut sa fac suedeza sau poloneza si cum tata nu m-a lasat…

Tatal tau mai traia cand ai ajuns sa faci sa lucrezi la festivalurile de filme?

La Dakino cand lucram, da.

Au venit parintii la festival in Bucuresti?

Mama venea, tata nu. Cred ca nu a venit niciodata. Avea programul lui foarte clar: la 6 in fiecare dimineata, la 4 si ceva venea de la Ministerul Transporturilor, deci nu. Singura lui preocupare, pe care stiu ca i-am spus-o pana la final, era daca am sau nu carte de munca. Era inginer, a lucrat de dinainte de a termina facultatea, deci toata viata lui, in acelasi loc si stiu ca m-a intrebat la un moment dat cand pregateam lucrarea de diploma de la ASE, daca nu as vrea sa vorbeasca, sa intrebe daca exista vreun post in Ministerul Transporturilor. Tin minte ca am ras asa de tare, iti dai seama ca aveam 22 de ani, plecasem in Franta cu o bursa, aveam cu totul altceva in minte. Am dat la un moment dat un examen la BBC si am refuzat job-ul pentru ca am fost pe locul doi. Mi s-a parut foarte enervant ca cineva sa imi spuna mie ca am fost locul doi. Nu era deloc bine ce faceam, dar asa era atunci la 22 ani, mi se parea ca poti face orice iti doresti…

Si mama cu ce se ocupa?

Mama este profesoara de latina. Vorba ei de fiecare data cand o vad, hic haec hoc, altceva nu stiu sa spun si fac un misto de ea! Eu am facut latina numai in clasa a 8-a si aveam numai note mici, mama se straduia, dar oricum am vazut-o mai putin ca profesoara de latina, decat ca profesoara de romana. Ma corecta tot timpul la felul in care vorbesc, mai face asta si acum, de aici am si eu obsesia ca lumea sa vorbeasca corect pe langa mine.

Cand faceam emisiuni la tv, o sunam. Asta se mai intampla si acum cand ma mai duc la radio Guerilla sa promovez festivalul, o sun si o intreb daca a fost bine.

Cu domnul Parvu (nota mea. partenerul ei, regizorul Emanuel Parvu) te-ai cunoscut aici, nu ?

Nu. Adica el zice ca ne-am cunoscut aici, dar nu-mi aduc aminte. Cand l-am cunoscut eram la Dakino la o gala de deschidere.

Acum te afli in situatia in care vezi si munca unui artist foarte de aproape pentru ca il ai acasa, dar trebuie sa si lucrezi cu el. Sa traiesti cu el si sa lucrezi cu el.

Partea asta cu trebuie… (rade) Asa e situatia, dar nu trebuie… De altfel sunt separate nu numai aici. Oamenii de aici, fetele cu care lucrez sunt prietenele mele, dar munca nu are nicio legatura cu prietenia noastra. Si ele spre mine la fel, lucrurile sunt separate natural, de la inceput, nu e ca si cum ma gandesc la asta. Lucrurile casnice sunt casnice, celelalte sunt de munca.

Oamenii de obicei mai amesteca lucrurile astea

Pai si eu le amestec ca nu am cum, doar ca incerc pe cat se poate sa le tin separate pentru ca sunt foarte diferite. Dar uite, spre exemplu, din partea celalta, lucrurile nu se vad asa. Lui i se pare complet altfel, iar eu asa lucrez. Am avut dispute mari legate de cum se lucreaza, daca esti producator, cu un regizor. Eu nu am mai facut, dar cum cred ca pot eu sa lucrez se rezuma simplu: daca tie nu iti serveste, ne ducem acasa.

(alaturi de regizorul Emanuel Parvu pe covorul rosu al festvalului de film de la Sarajevo, august 2017)

Actul 3 – Producatorul de film

Cum ai luat decizia sa treci la productia de film si sa-l ajuti pe domnul Parvu la primul lui lung metraj, ”Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor”?

Lucra la film si am realizat ca trebuie sa filmeze intr-o perioada anume a anului, ca trebuia in martie sau deloc. Asa am intrat intr-un bulgare pe care nu l-am mai putut opri. Nu a fost o intelegere, nu am stat la o masa – auzi, nu te supara, vrei sa producem asta, sa fii producator? A fost o chestie in care nu am mai putut, nu ca as fi vrut dar nu mai aveam cum sa ma opun. A fost greu pentru noi, pentru toata lumea din zona mea sa zicem, pentru ca ne-am trezit in cel mai greu tip de productie pana la urma. E cineva care ne-a spus ca am facut 3in1 de la inceput. Pe langa faptul ca noi nu mai facuseram niciodata, am facut film cu deplasare, fara niciun ban si in cele mai grele conditii posibile, adica frig si mizerie! Astea sunt cele trei… iarna, deplasare si fara bani.

Tu, ca producator, la acest film care acum e in competitie la festivalul de film de la Sarajevo, ai avut vreun cuvant de spus pe scenario, de exemplu? Adica te-ai purtat ca un producator?

Nici nu a trebuit sa ma port ca un producator, pentru ca nu imi dau seama cum trebuie sa se poarte un producator, dar inteleg ca se impart categoriile de producator si regizor – cel care permite sau nu sa te implici direct. E ca in orice relatie. Eu cred foarte mult in producatorul implicat din toate punctele de vedere. Sigur ca trebuie sa sustii orice tip de demers pe care il vrea regizorul, dar pe de alta parte sunt lucruri de spus astfel incat filmul sa nu se duca in alta directie.

Cred ca parerile trebuie spuse profesionist si trebuie sa te si tii de ele pana in momentul in care regizorul hotaraste. Dar au fost chestiuni mai importante in care am discutat si in ciuda a tot ceea ce am spus, si eu si poate si altii, Emanuel a facut asa cum a crezut.

Cred ca asa trebuie sa faca pana la final.

Oricum ati fost ca in familie…

Da! Doar ca de acum putem sa ne mai divizam putin. Adica putem sa ne tinem fiecare de meseria lui.

La voi pe platourile de filmare a fost cel mai evident ca filmele romanesti se fac pe prietenie. Jumatate din oamenii care au venit sa filmeze, au venit pe prietenie. I-ati sunati si le-ati zis, haideti.

Mai mult de jumatate! Exista oamenii de la tehnic care trebuiau platiti, dar in rest nu pot sa dau foarte multe alte exemple. Asta zic, dar a fost o data. La urmatorul vom lucra profesionist la finantari, la echipa, la scenario, tot.

O sa ai emotii pentru Sarajevo?

Pai da! (rade).

Dar stii ca sunt 7 filme alese si, practic faptul ca esti selectionat in competitie, e ca un premiu in sine. Nu are ce sa fie rau!

Pai nu neaparat de rau… Vorbeam si cu Michel Franco ca in momentul in care citeste cronicile se consuma. Adica trebuie sa fii pregatit pentru reactii si ca inceputul este intotdeauna foarte greu. Depinde dupa aceea cum iti construiesti propria ta personalitate. Nimanui nu ii face placere sa citeasca niste gogomanii despre un film pe care l-a scris si vede ca nu are nicio legatura ceea ce se scrie despre el. Trebuie sa ne pregatim toti si pentru partea asta: nu stim cum va primi lumea filmul.

Orice act artistic pus in spatiu public este cum ti-ai dus copilul la scoala. Cand il lasi acolo, se descurca singur.

Pai eu am plans! La copilul meu inteleg pentru ca e al meu, dar aici e copilul multora, mai ales ca e copilul lui Parvu. De asta am emotii.

La mine bucuria e abia dupa. Nu stiu daca e de bine, sau nu. Dupa ce a plecat Franco am inceput sa ma bucur de el, dupa ce s-a terminat festivalul m-am bucurat cum a iesit, dupa ce o sa vin la Sarajevo, o sa ma bucur.

Festivalul de Film de la Sarajevo a avut loc la o saptamana distanta de la realizarea acestui interviu. Filmul ”Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor” s-a intors acasa cu doua premii: cel mai bun regizor (Emanuel Parvu) si cel mai bun actor (Serban Pavlu). Filmul intra in cinematografele noastre la inceputul anului viitor.

Anonimul 2017 Interviu Michel Franco – Sa ai curaj cand esti tanar sa incerci orice…

filme simpainterviuri

8 years ago

Anonimul 2017 Interviu Michel Franco – Sa ai curaj cand esti tanar sa incerci orice…

In randurile urmatoare veti afla povestea unuia dintre cei mai premiati regizori mexicani ai momentului, Michel Franco, si veti descoperi ca oricat de mare ai fi, oricat de multe premii ai lua, bucuria ta adevarata va veni de la cei apropiati.

E o poveste emotionanta despre un om care vrea sa arate lumii – prin povesti socante, care te bantuie – dragostea din fiecare familie.
(cover photo Dragos Asaftei pentru Anonimul 2017)
*

In ultimii ani, regizorii mexicani au cucerit lumea si daca e sa spun doar cateva nume dintre veterani – Alfonso Cuaron, Alejandro Gonzales Inarritu, Guillermo del Toro, Carlos Reygadas – intelegeti exact cum stau lucrurile. In partea super comericiala a filmului, mexicanii se pot lauda cu castigarea oscarului pentru cel mai bun regizor in doi ani consecutivi – Curan pentru Gravity, urmat de Inarritu pentru Birdman, iar in partea mai „arty” a lucrurilor la festivalul de la Cannes au fost ceva premii date mexicanilor.

Poate cel mai rasfatat dintre premiatii de la Cannes, Michel Franco (4 filme realizate, toate 4 prezente in selectie la Cannes) a fost invitatul special al Festivalului de film Anonimul, editia 2017, iar spectatorii au putut sa-i vada toate filmele si sa discute pe larg cu el la un masterclass.

Toate filmele lui Franco sunt tulburatoare si vorbesc despre disfunctionalitati sau traume din interiorul familiilor (la sfarsitul interviului veti gasi prezentarile filmelor), dar ceea ce face Franco e sa puna emotiile oamenilor intr-o oglinda foarte fina, chiar daca uneori e frustra, pentru a-ti arata cum si de ce gandesc personajele in felul in care e ghidata actiunea.

Inainte de a citi cele de mai jos e important de stiut ca Michel Franco are 2 surori, cea mica face filme documentare si au lucrat impreuna la un proiect in care au imbinat realul cu fictiunea intr-o poveste despre copiii strazii.

Ce e special in familia voastra de faceti film si tu si sora ta?

Probabil ca surorii mele i-ar placea sa spun, dar cum nu e aici, am sa o spun: nu cred ca sora mea ar fi facut filme daca nu incepeam eu.

Pentru ca atunci cam am inceput sa ma gandesc sa fac filme, pe la 16-17 ani, ea avea 11 ani si nu mai era nimeni in familie care sa se gandeasca la asa ceva.

Tatal meu nu are nicio legatura cu artele. Vine dintr-o familie foarte conservatoare. Tata face costume pentru barbati. El si mama s-au casatorit cand avea 23 de ani, iar ea avea 18. Tata venea dintr-o familie foarte saraca, a reuntat la scoala cand avea 12 ani. Era cel mai mare dintre cei 7 frati asa ca trebuia sa munceasca ca sa-si ajute familia. Mama era cea mai mica dintr-o familie cu 7 frati, si familia ei era foarte saraca. Nu erau intelectuali in familia noastra, nu erau artisti, nu era nimic, dar chiar si asa am avut modele frumoase.

Imi amintesc din copilarie ca tata citea mereu cate o carte si chiar intentiona sa scrie una, dar nu era un intelectual, nu transmitea niciodata lucrurile intr-un mod foarte rafinat, ci frust, exact. Obisnuiesc sa spun ca el a plecat de la 0 a ajuns la 10, in termeni de business. Il admir enorm pe tata.

Dar i-am spus ca nu pot sa stau la acelasi nivel ca el, ca imi doresc sa fac mai mult decat a facut el, mi-a dat oportunitatea sa invat si am avut libertatea sa aleg ce vreau sa fac in viata cu tot ce am acumulat. Iar datoria mea de fiu al lui e sa urc de la 10 la 100.

Si totusi de ce te-ai dus sa studiezi comunicare si nu regie?

De la inceput am fost foarte ambitios si am vrut sa fac ceva diferit chiar si in studii. Am studiat comunicarea pentru ca sunt doar doua scoli de film in Mexic. De multe ori nu te accepta decat daca ai facut ceva in lumea filmului, asa ca multi student au in jur de 28 de ani cand ajung sa intre la aceasta facultate. Examenul e foarte dur si se spune ca profesorilor de acolo le place sa-si umileasca studentii, sa-i intrebe lucruri stranii.

Chiar daca as fi dat examen acolo, n-as fi intrat pentru ca nu ma incadram profilului. In plus nu m-am simtit niciodata parte din lumea intelectuala si nici macar nu stiu exact ce e in aceasta scoala, doar am auzit povesti. M-am gandit ca daca fac comunicare pot sa lucrez in publicitate, dar nu mi-am placut deloc. In publicitate regizorul e doar inca unul din echipa pentru ca, de fapt, el trebuie sa ia in calcul opiniile tuturor celor implicati.

De asta ai ajuns sa faci videoclipuri?

Am facut cateva videoclipuri, mai ales pentru un prieten, Felix da Housecat, un DJ american care mi-a dat libertatea sa fac orice voiam…

Dar nu era chiar ceea ce as fi facut o viata pentru ca atunci cand faci un videoclip trebuie sa servesti unui scop, sa insotesti o muzica. Nimic nu se compara cu a-mi crea si am produce propriile mele povesti.

Unora le place sa regizeze, sa dea indicatii sa filmeze pe set. Mie nu-mi place sa filmez. Imi place sa scriu povestea si sa o fac sa devina realitate, imi place partea conceptuala.

Dar sa filmezi, pentru mine, e oribil.

Pentru ca iti faci viata grea alegand sa filmezi cronologic si te intorci la locatii dupa cum se schimba povestea, in loc sa tragi tot ce ai de tras o data in acelasi loc.

Nu-mi fac viata mai grea daca filmez cronologic, din contra, imi ajut firul narativ si actorii. Si am invatat sa ma ocup de productie ca sa am cele mai mici preturi. Producatorii sunt obisnuiti sa cheltuie o gramada de bani pentru o locatie o singura zi. Managerul de locatie o cauta si negociaza, toti vor sa faca un business… Eu am eliminat partile astea din echipa, fac eu negocierea, caut locuri normale si le spun proprietarilor ca as vrea sa filmez acolo. Si obtin mereu mai putini bani.

Toate filmele tale vorbesc despre chestiuni grele din interiorul unei familii. Ramanand la familia ta…

Vrei sa stii daca sunt in familia mea chestiuni grele? Sigur ca sunt, in orice familie sunt…

Nu nu, nu vreau sa fiu atat de indiscreta. Voiam doar sa stiu ce reactii au avut parintii tai cand au vazut filmele…

Parintii mei au divortat cand eu aveam 18-19 ani. Si ca orice divort n-a fost unul dragut. A fost foarte greu pentru mine. Pentru multi ani mama si tata nu si-au mai vorbit.

Cand am avut primul film in Cannes in 2009, toata lumea a fost foarte fericita pentru ca nimeni se gandea ca la primul meu film am sa fiu selectionat la Cannes. Asa ca surorile mele au decis ca vin sa ma vada, dar acolo la Cannes am avut bucuria sa vad ca si parintii mei decisesera sa vina. Calatorisera impreuna dupa multi ani, au luat cina impreuna si, dupa festival, au mers la Paris au vazut un meci la Roland Garros.

Intr-un fel e amuzant ca am facut un film atat de dur despre familie si mi-am adus familia impreuna, din nou, dupa multi ani. Dar a fost cel mai frumos premiu pe care puteam sa-l primesc pentru munca mea.

Si acum e o traditie. Muncesc sa am mai multe filme la Cannes, pentru ca ei vin impreuna sa-mi vada filmul. (rade)

Dar pentru ca ai facut 4 filme si toate au fost la Cannes, cand incepi un proiect nou simti o presiune stiind ca vei fi judecat?

Nu simt nicio presiune cand ma apuc sa fac alt film si sa-ti spun de ce. Daca as fi asteptat 5-6 ani intre filme, poate ca ar fi fost o presiune. Daca as fi lasat mai mult timp intre filme, probabil ca mi-ar fi fost frica sa fac ceva diferit. Poate ca mi-as fi spus “hai sa ma intorc la ce stiu ca merge”

De fapt, fiecare film pe care-l fac este o reactie la filmul precedent, Chronic are putine replici pentru ca Lucia are foarte multe, April are din nou multe replici pentru ca venea dupa Chronic.

Ce scriu acum e o reactie de la April’s Daughter, dar nu la premiu. Niciodata nu ma gandesc la premiu sau la oamenii care m-ar putea aprecia. Intotdeauna stiu care va fi urmatorul film, inainte de a-l termina pe cel la care lucrez. Stiu exact ce vrea sa fac si de ce, chiar daca se chimba foarte foarte mult pe parcursul procesului de scriere.

Pentru ca ai amintit de Chronic, am citit ca urmatorul tau film va fi din nou cu Tim Roth in distributie. E adevarat?

Vorbesc constant cu Tim Roth despre a lucra din nou impreuna. Ne tot spunem ca trebuie sa gasim doua saptamani linistite, sa oprim telefoanele si sa lucram impreuna. N-am apucat.

Dar asta nu inseamna ca nu e posibil sa fie in viitorul meu film. Inca scriu la scenariu si e posibil sa scriu ceva pentru el, chiar daca vom filma in Mexic. Desi, e important sa spun asta: nu voi sacrifica povestea doar de dragul de a-l avea pe Tim Roth in film. Dar in viitorul film ar putea fi, are sens sa fie acolo dupa cum e povestea.

Ce vreau sa adaug ca e foarte frumos la Tim faptul ca accepta orice ii ofer sa joace.

Pentru o persoana care a studiat comunicare, a facut publicitate si videoclipuri, care face filme super distribuite international, am fost uimita sa vad ca nu ai cont de facebook, ca twiterul nu mai up datat de multi ani…

Am avut candva facebook si l-am inchis, iat contul de twitter nu-l mai folosesc de 5 ani.

Facebook-ul ma distragea foarte mult. Imi place comunicarea adevarata, conversatia cu doi oameni fata in fata. Incerc sa elimin orice altceva.

Procesul de scriere – care e cel mai important pentru mine – e o actiune foarte introspectiva. Imi place partea aceea introspectiva, chiar daca sunt o persoana foarte sociabila. Imi plac oamenii si sa petrec timp cu ei. In schimb nu-mi place contactul virtual cu oamenii si nu-mi place sa petrec timp mult conversand cu oameni pe care nu-I stiu. Oameni care adesea tot ce vor sa faca este sa te provoace, si spun lucruri rele.

Si ma distrag de la ce fac. E foarte greu sa-mi gasesc concentrarea. Cand gandesc si scriu la un scenariu e ca procesul de meditatie. Nu meditez, nu fac yoga si nu sunt religios, dar cand oamenii vorbesc despre meditatie, le spun adesea – e cam la fel cu procesul de scriere. Pentru ca atunci cand scriu devin obsedat de poveste, de structur ei, de implicatiile ei si inlatur orice alt gand din mintea mea.

Asa ca nu vreau sa stric aceasta concentrare cu twitter sau Instagram. In plus, orice vreau sa spun pun in filmele mele.

Aici la Anonimul te-am vazut conversand des cu tineri care voiau sa-ti stie parerea despre ideile lor in cinema. Ce sfat i-ai da unui tanar care vrea sa incerce sa faca film?

Pentru mine la inceput totul a fost greu dar in acelasi timp nu am stat sa analiz cat de greu imi e. Am mers pe incercari. Si tata mereu mi-a spus – nu e realistic sa vrei sa fii regizor, dar esti tanar, incearca, greseste si apoi treci sa faci o meserie.

Vorbele acestea nu m-au descurajat ci m-au facut constient ca atunci cand esti tar e mai usor sa faci lucruri pentru ca ti se permite sa gresesti.

Asa ca sfatul pe care l-as da tinerilor este “nu va ganditi ca aveti mult timp in fata pentru ca sunteti tineri. Trageti tare si incercati sa faceti cat mai multe acum cand sunteti tineri pentru ca vi se va permite sa gresiti.”

In plus cand esti tanar si oamenii vad ca te lputi sa faci ceva iti deschid usile si se uita intelegatori la tine. Cand ai 30-35 ani , esti tot tanar, dar oamenii deja incep sa se uite la tine intr-un mod mai analitic.

Asa ca sfatul meu e asta “sa aiba curaj sa faca multe lucruri chiar daca stiu ca la unele vor gresi. Pentru ca vor invata din ele”

***

Michel Franco are 37 de ani. Are 4 filme regizate si scrise de el si – cum spuneam- toate au fost prezente la Festivalul de film de la Cannes. Este detinatorul premiului sectiunii Un certain Regard in 2012 pentru filmul After Lucia, iar in 2015 filmul sau Chronic (cu Tim Roth in rolul principal) a prmit premiul pentru cel mai bun scenariu.

Iata mai jos mici synopsis-uri ale filmelor sale pe care vi le recomand din inima.

Daniel& Ana povestea a doi frati care sunt rapiti si pusi sa faca sex in fata camerelor de luat vederi.

After Lucia este povestea unei familii – tata si fiica – care supravietuieste mortii mamei(sotiei) si isi consuma propriile drame purtati de noile evenimente din vietile lor: fiica face sex cu un coleg la o petrecere, iar colegul filmeaza si arata intregii scoli, transpormand-o pe fata in victima bullyingului intregii scoli. Tatal isi traieste depresia profunda de dupa moartea mamei.

Chronic – este povestea unui asistent (Tim Roth) care are in grija bolnavii aflati pe moarte.

April’s Daughter este povestea relatiei dintre o mama si fiica sa adolescenta care tocmai a devenit la randul sau mama.
Filmul va putea fi vazut si la Bucuresti, in cadrul retrospectivei Anonimul 14, in perioada 1-3 septembrie.

5 lucruri de care ai trebui sa tii minte daca azi vrei sa-ti faci un (v)/blog –

munca mea

8 years ago

5 lucruri de care ai trebui sa tii minte daca azi vrei sa-ti faci un (v)/blog –

Lidl organizeaza o competitie foarte frumoasa in care incearca sa incurajeze cat mai multi oameni pasionati de gatit sa-si creeze video bloguri si sa-si imparta cu o comunitate cat mai mare pasiunea lor pentru gatit.

Ca sa se bucure pe deplin de munca lor, am fost rugata sa scriu cateva lucruri pe care le-am invatat in anii acestia de blogging (10 la numar, uff!) care sa le fie utile in cresterea audientei.

Am sa le pun mai jos in ordine si sper sa va ajute pe cat mai multi.

Diferentierea

Ceea ce produci trebuie sa fie continut propriu, original cu… un twist. Ceva ce nu au facut inca ceilalti. Pentru ca vorbim de bucatarie – poate esti bucatarul care canta in timp ce gateste (daca te tin vocea si talentul, desigur) , poate esti cea care da retetele in versuri sau… le pune in povesti ca mini nuvele ( e o carte celebra care se numeste Retetele lui Hemingway, absolut delicioasa cu retete pe bune, dar si cu multe amanunte din viata scriitorului Ernest Hemingway).

Trebuie deci sa te diferentiezi de restul, cu cat e nisa mai mica cu atat o sa ai mai mult succes. Am scris acum ceva vreme despre o artista care fotografiaza cafele in aranjamente florale. Contul ei de Instagram e celebru in toata lumea si… monetizeaza. Adica face bani din el, doar din fotografii cu cesti de cafea sau de ceai.

Mai exista un cont de Instagram celebru in lume cu… mic dejunuri la dublu.

Diferentierea e primul pas cand te apuci de ceva care e al tau. Trebuie sa te gandesti bine ce ai in plus sau cum pot intelege restul oamenilor ca esti unic prin munca ta.

Cu cat te gandesti la pasiunea ta ca la un viitor business cu atat vei avea mai multe sanse sa ajungi sa traiesti doar din ea.

STRUCTURA video-ului tau/ sau a textului

Daca ai o structura care se repeta la fiecare film o sa creezi o obisnuinta pentru cei care te privesc si vor incepe sa se bucure mai mult de ce le oferi. Poate te gandesti sa incepi mereu cu o gluma, sau o poveste din viata ta, sau o intamplare legata un ingredient pe care urmeaza sa-l folosesti. Poate finalul e mereu cu gafele din bucatarie (daca vrei sa te arati un bucatar normal, amuzant) sau cu ustensilele pe care le-ai folosit (daca vrei sa monetizezi pe termen lung si din endorsement pentru ustensile de bucatarie).

Seriile de articole/ filme pe o tema iti pot aduce audienta si … posibili sponsori. Indexate bine, aparitia lor cu recurenta iti va aduce relevanta, deci audienta. Ai putea, de exemplu, sa ai o serie de articole despre mancarurile care se prepara cu… vin. (te-ai prins cine pot fi posibilii sponsori, nu?)

Personal, mi-as dori sa descopar undeva o serie de articole cu mancaruri traditionale ale comunitatilor care traiesc in Romania: mancarea macedoneana sau cea tatareasca mi se par divine si as vrea sa stiu sa pregatesc asa ceva.

RIGOAREA SI RABDAREA

Daca scoti de la cuptor mai repede o prajitura, ea se lasa si nu o poti manca. La fel ca si in bucatarie, si vloggingul sau bloggingul se fac cu rigoare si rabdare. Ai doua optiuni in business-ul asta: sa dai o lovitura pe termen scurt (ai putea fi cea care gateste in costum de baie, fara sa te pricepi prea bine la bucatarie, si-ai deveni imediat o stire) sau ai putea face proiecte pe care sa le construiesti pentru termen mediu si lung si filmuletele tale sa fie vizionate pentru continutul lor autentic.

Alegeti o zi in care sa postezi si pastreaza-o mereu. Gandeste-te ca oamenii care te citesc au alte probleme in viata, platesc facturi, muncesc… le faci viata mai usoara daca postezi in aceeasi zi mereu pentru ca se creeaza un reflex.

Oricum, fii foarte foarte atent la indexari, cele mai multe vizite pentru retete sunt… de nevoie. Cand cauti o reteta in functie de ce ingrediente ai in frigider:)

COMUNITATEA

Te ajuta facebook-ul foarte mult sa-ti dezvolti o comunitate, dra te poti ajuta si singur cu un newletter si cu atentia ( a se citit interactivitatea) pe care o acorzi celor care te urmaresc.

Fa-ti o pagina de facebook cu numele canalului/ blogului si gandeste-te ca este propriul tau canal media. Posteaza nu doar link-urile tale, ci si ceea ce crezi ca e relevant din ce au scris altii pentru audienta pe care vrei sa o cultivi (articole din reviste de specialitate, alte retete inovatoare, lucruri simpatice pe care le descoperi pe net). Fii generos, nu dusmanos. E atat de mare internetul acesta incat putem avea cu totii loc in el.

ETICA

Daca nu ti-a iesit proiectul, nu da vina pe altii. Incearca sa imbunatatesti ce faci si sa nu te gandesti niciodata ca tu le stii pe toate. Incearca sa pui in spatiu public doar lucrurile relevante (comentarii care aduc un plus de continut, articole autentice). E atat de multa mizerie in jur incat e pacat sa fii si tu acolo, poti face bine, punand in spatiu public cat mai mult bine.

Nu stiu ce inseamna gatitul pentru tine, cel/cea care citesti acum. Pentru mine e o forma de relaxare si de reasezare in matca, de a ma simti ACASA, dupa zile aglomerate cu multa munca.

De altfel, pe contul meu de instagram sunt doar fotografii cu mancaruri pe care le pregatesc in week end. (ma rog, in luna august e si o campanie cu o carte pe zi, recomandari de lectura) Mancare vegetariana ce mai adesea, care se prepara cat mai simplu si mai rapid. E modul meu prin care sper sa inspir cativa oameni sa incerce sa fie mai atenti la ceea ce mananca. (Si da, il monetizez – adica am facut bani cu el.)

Pentru ca stiau de pasiunea mea pentru a ilustra frumos mancarea pe care o pregatesc, LIDL mi-a trimis un Kit pentru un bucatar din placere. Nu ma calific la a fi un bucatar pentru ca gatesc foarte putin, dar KIT-ul mi-a atras atentia pentru ca e foarte foarte bine gandit. Ca vlogger/blogger ai nevoie mereu de un trepied ca sa poti face fotografii foarte bune, iar ei au pus in KIT un trepied super super simpatic pentru fotografiat mancare (nu e foarte inalt), ai nevoie de o baterie externa pentru cand te lasa sursele tale de energie:), dar si cateva ustensile magice pentru bucatarie. Eu m-am bucurat enorm de linguritele cu masuri:) Kit-ul acesta e un bun exemplu pentru a intelege ca ai nevoie de ceva pregatire pe langa pasiunea ta, daca vrei sa … devii un vlogger /blogger de cooking

Asa ca daca ai printre prieteni oameni care improvizeaza in bucatarie, care sunt bucatari din placere si stii ca ar putea sa imparta cu lumea pasiunea lor, anunta-i ca Lidl ii cauta si e gata sa investeasca in ei.

Tot ce trebuie sa faca este sa incarce pe platforma suprize.lidl.ro un videoclip sau o fotografie in care sa arate cum gatesc intr-un mod surprinzator, care ii defineste. Vor fi alesi 11 bucatari care vor avea parte nu doar de super cursuri, dar si de… o emisiune la tv!!! Plus ca vor aparea intr-o reclama de la Lidl, deci partea de notorietate e pe jumatate rezolvata.

Dar chiar si daca nu sunteti printre cei 11 alesi, exista o sectiune speciala de tutoriale – la liber, pentru toata lumea – despre crearea de conținut pentru un blog sau vlog de food, despre tehnici culinare variate sau tehnici de comunicare in fața camerelor video, oferite de Chef Florin Dumitrescu, Andrei Aradits și Teo Rogobete (Teo’s Kitchen).

Altfel, ati putea sa-mi spuneti o prajiura simpla de vara pe care sa o fac si eu in week end:)

(interviu) Cristi Puiu: “Dragostea de oameni este un lucru care nu poate fi predat, nu poate fi pus in cuvinte”

interviuri

8 years ago

(interviu) Cristi Puiu: “Dragostea de oameni este un lucru care nu poate fi predat, nu poate fi pus in cuvinte”

Ieri dupa amiaza, la TIFF, a fost lansarea filmului Sieranevada pe BluRay, intr-o editie de colectie, care include si o carte cu fotografiile realizate de regizorul Cristi Puiu pentru a gasi cea mai potrivita imagine pentru afisul filmului sau.

Filmul, aflat in Selectia oficiala la Cannes anul trecut, este povestea unui medic care merge la parastasul tatalui sau si, fata in fata cu angoasele rudelor, se confrunta cu propriile frici legate de moarte, de supravietuirea zilnica, de rutina care macina si care judeca.

Lansarea pe BluRay a beneficiat si de participarea regizorului Cristi Puiu la o intalnire cu publicul, moderata de Mihnea Maruta.

M-am uitat cu multa atentie la Cristi Puiu in timpul intrebarilor de la lansare si mi s-a parut a fi un om care stie ca nu va putea descrie niciodata in cuvinte intreaga lume din mintea sa legata de o stare sau o intamplare. Avea momente in care cauta – cu pauze generoase – un cuvant cat mai aproape de simtirea sa si, pentru ca i se parea ca nu-l gaseste, gesturile mainilor sale aratau incordare… suparare.

La sfarsitul lansarii am avut privilegiul unei scurte intalniri, asa ca l-am intrebat despre asta.

Uitandu-ma la dialogul de mai devreme din prezentarea bluray-ului Sieranevada, m-am gandit ca sunteti foarte aspru cu dvs…

Aspru? Nu sunt aspru, sunt realist… (pauza) Si nu suficient!

Iata ca ati facut si o completare – ”si nu suficient!”. Desigur, nici nu pare ca puneti presiune pe dvs…:)

Nu, dar asa functioneaza mintea mea, in timp ce apare enuntul, apare si contraenuntul.

Dar de fiecare data cand nu gaseati cuvantul exact care sa descrie starea din mintea dvs, va pedepseati… Era un gest care arata ca sunteti suparat pe dvs pentru ca nu ne puteti explica in miime de microni gandul dvs.

Dar nu e o pedeapsa, e doar procesul natural de cautare, de aflare a cuvintelor potrivite.

Si nu vi se pare ca puneti o presiune foarte mare pe dvs?

Absolut deloc! Asta este natura mea, pentru altii poate ca pare asa, dar asta este natura mea. E vorba despre a trai la timpul prezent, iar oamenii ma pot judeca cum socotesc ei. Pana la urma fiecare plateste pentru ceea ce face.

Mie mi se pare ca e infinit mai important ca, in viata asta scurta pe care o avem, sa ne acordam aceasta libertate de a trai la timpul prezent. Nu de a veni cu lectiile facute de acasa. Pare ca e acolo o falsificare sinistra, a propriei tale personalitati a propriei tale fiinte. Propriul suflet.

Pe de alta parte mi se pare ca exista o smerenie in dvs pentru ceea e inseamna a fi regizor, la nivelul aspirational a ceea ce inteleget dv prin a fi regizor, dar exista in dvs si incapatanarea de a face lucrurile doar in felul in care stiti ca va reprezinta. Cum se impaca aceste doua stari?

Nu stiu daca am un respect mai mare pentru meseria de regizor decat am pentru meseria de gunoier, cred ca le respect in egala masura. Ceea ce respect cu adevarat este lucrul bine facut. Ceea ce respect dincolo de lucrul bine facut este aceasta stare de prezenta. Obiectele care rezulta din racordarea noastra, a mea, la cosmos, la viata, pot fi – si sansele sunt foarte mari – imperfecte, neimplinite. Sau pe moment implinite, sa le socotesti implinite…

Si pentru ca mereu la Cristi Puiu e vorba despre lucrul bine facut, Sieranevada a iesit pe Bluray, nu pe DVD (chiar daca asta i-a redus dintre spectatori, dar i-a mentinut standardul de calitate), are cartea cu fotografiile pe care regizorul le-a facut prin Bucuresti – 979 fotografii -, un interviu cu regizorul (ca un omagiu de a da inapoi catre cei interesati din ce a invatat la randul sau din cartile cu interviuri ale marilor regizori), dar si un detaliu fin si unic: cate un fragment scris de mana de Cristi Puiu din scenariul filmului. Fiecare pachet are citatul sau scris de regizor.

In scurta noastra conversatie, post lansarea Bluray-ului, l-am intrebat daca – in dorinta de a face lucrurile cat mai aproape de perfectiune – nu sufera mai tarziu, peste ani, cand se gandeste ca poate s-ar fi putut si mai bine.

Asta se intampla cand esti tanar doar. Dupa ce cresti putin, suferinta se diminueaza.

Stiti cum e… Daca esti onest cu tine insuti, daca nu te lasi pacalit de propriile tale fictiuni, atunci vei gasi beneficiul acestui proces, care la prima vedere pare sa fie un exercitiu inutil. Energofag. Pentru ca e foarte multa energie care se pierde acolo. Dar in realitate eu socotesc ca este singurul lucru cu adevarat important: ai o viata, ti s-a dat acest parcurs, moartea e acolo pentru noi toti, iar visele pe care le pui tu pe fel de fel de impliniri, realizari sunt niste pacaleli. In mod autentic niste pacaleli, daca esti onest cu tine insuti si daca te examinezi cu seriozitate.

Daca vrei sa stai in jocul asta al povestilor frumoase despre tine insuti n-ai decat. Pe mine nu ma intereseaza lucrul asta!

Da, dar traim intr-o lume care pune – si isi pune – foarte repede etichete, iar dvs va expuneti prin filme intr-un mod foarte foarte vulnerabil – va prezentati angoasele, fricile…

Stiti cum e? Eu fac un drum si le povestesc oamenilor despre ce vad eu pe drumul meu. Mi se pare obligatoriu pentru mine si, mai mult decat atat, mi se pare obligatoriu ca toti ceilalti sa o faca.

Dar cand cititi cronicile? Pentru ca ele pun etichete…

Ma bufneste rasul…

Pun etichete unor lucruri dupa cum stie fiecare, iar dvs pretuiti semnificatia in esenta a fiecarui cuvant la alt nivel…

Eu pretuiesc responsabilitatea foarte mult, iar eu nu ma ridic la inaltimea exigentelor mele, sa stiti…

Daca e sa vorbim doar despre film – lasand la o parte faptul ca traim intr-o lume in care etichete se afla in libertate, fiecare tranteste cate o eticheta dupa ce-i trazneste -, dar noi traim intr-o lume in care educatia a facut posibil acest lucru. Ca absolut oricine sa socoteasca ca se pricepe la arta si la frumos. Si asta vine din scoala pentru ca oamenii care aveau 10 la matematica si la romana, aveau 10 by defaut si la muzica si la desen.

Si atunci tu incepi viata cu constiinta foarte clara ”Cum, nu stiu eu ce e frumos?!”

Mi-a zis cineva ca a vazut filmul meu, doar doua ore si jumatate, si ca a iesit pentru ca nu i-a placut deloc.

I-am raspuns – “ok”.

A continuat – „nu vreti sa va pun de ce nu mi-a placut?”

„Nu, nu vreau.”

A insistat ”Ba da, de ce, chiar nu vreti?!”

„Cu ce va ocupati?”

„Sunt avocat.”

„Si dvs ati vrea sa stiti ce cred eu, neavizat despre ceea ce faceti dvs ca avocat?!”

„Pai nu, dar avocatura este altceva… nu puteti…”

„Dar dvs puteti?”

„Pai nu faceti filme pentru noi?”

Mi s-a parut foare interesant ca oamenii aleg foarte usor sa gandeasca ca ”domne, daca imi place mancarea din restaurantul asta, sigur pot fi bucatar. Nu e asa…”

Din perpectiva aceasta, oricine scrie in online se da cu parerea, are o comunitate si se crede un mic dumnezeu…

Da, dar online-ul e o planeta pe care eu nu o vizitez.

Ispita de a fi dumnezeu ii bantuie pe multi, nu doar pe oamenii care se misca in online. Si un bucatar e poate simti dumnezeu la el in bucatarie… E bine? Nu e bine!

Dar cei din online primesc mai mult feedback , intr-o cantiatte mai mare…

Dar e real?

Nu e.

Pai si atunci….

Sunt insa foarte multi care, odata ce au un telefon si filmeaza cu el, se simt regizori…

Mi se pare ca este obligatoriu ca fiecare sa-si poarte crucea. Ajungem sa devenim victimele propriilor noastre minciuni. Si asta e…

Pentru fotografiile pe care le-a realizat cautand cadrul care sa exprime starea filmului, regizorul s-a plimbat de la est la vest prin Bucuresti intr-un periplu care are radacinile in copilaria sa. „Am plecat de la cimitirul Marcuta din Pantelimon, am trecut pe acasa, prin Balta Alba prin Ozana, pe la maica-mea, apoi pe acasa pe la noi, pe Polona, in centru, Dorobanti, Piata Victoriei, Lacul morii, m-am abatut un pic spre sud – am vrut sa ajung prin Berceni pentru ca acolo stateau mamaia si tataia si acolo am copilarit.”. Cadrul ales e de la Lacul Morii, un loc unde inainte de a fi lac a fost un cimitir care a fost stramutat in anii de comunism.

Pare ca a documentat Bucurestiul sau, drumul sau in viata prin Bucuresti, inchizand un cerc.

De altfel regizorul s-a reintors la pictura dupa foarte multi ani, si-a inchiriat un atelier in Bucuresti si picteaza din nou, semn al unor alte cercuri care se inchid cumva in viata sa.

In intalnirea noastra, cand am vorbit despre lucrul bine facut in regie, Cristi Puiu a ripostat scurt la momentul in care ii spuneam ca astazi oricine poate sa fie regizor.

Uite, eu sunt un diletant, intelegeti?

Va alintati…

Nu. Ma bizui pe un enunt foarte limpede… Imi place sa ma bucur si caut placerea, delectarea, de acolo vine dilectant… Si ma intereseaza sa nu cad in capcana structurilor fabricate de mintile oamenilor. Iar cinema-ul este o structura de felul asta… sau pictura…

Teritoriile pe care le-am explorat, le-am explorat aproximativ pentru ca ceea ce se petrece in relatia pe care eu o am cu lumea…

Oamenii care se specializeaza intr-un domeniu ajung sa fie cerberi in domenul respectiv. Eu nu vreau sa fiu un cerber. Daca cineva vrea sa faca un film, usa e deschisa, ii invit pe toti sa faca film… Unul de la mine din cartier a vazut Marfa si banii si-a zis ” ce p..a mea, cum a pus asta camera pot sa fac si eu…”

Dar ia-o si fa si tu.

Asta vine din nesuguranta pentru ca nu primim raspunsurile pe care nici nu stim ca le cautam. Suntem stapaniti de frica si asta ne consuma pe de-a intregul. Progresiv, ajungem sa fim victimele propriilor noastre frici…

In excursia aceasta lunga prin Bucuresti pentru fotografia pentru afis, n-ati gasit si intamplari care sa va aduca o raza de bucurie? Un zambet? Stiu ca starea pe care o cautati era in directia opusa, dar ma intreb daca viata nu v-a pus si un zambet pe drumul acela, intamplator.

Cred ca fiecare fotografie contine ceva frumos. Nu vreau sa cad in capcana cliseistica, dar frumusetea e in the eye of the behoder… Cred ca e important ce se intampla in mintea privitorului.

Eu nu pot sa fac drumul pe care-l face cel care se uita la fotografiile pe care le-am facu eu, nici un autor nu o sa faca drumul pe care-l fac eu din pozitia de cititor, de spectator.

Cand am transcris discutia noastra mi-am dat seama ca nu am rostit decat doua dintre intrebarile pe care le pregatisem. Fusesem atat de surprinsa de lupta lui Cristi Puiu de a sta in prezent si de a nu se amagi, de a se auto-contra (in ceea ce mie mi se pare a fi multa presiune pe sine), incat m-am dus cu valul, am trait in prezent, si-am vorbit alte lucruri. Si mi s-a parut interesant cum, desi mi-a dat de la inceput cheia gandirii sale –„dupa ce spun un enunt, in mintea mea apare imediat si contra enuntul”, cand a vorbit despre dilentantism prima mea reactie, in moment, a fost „va alintati”… Asta dupa ce incepusem prin a spune ca e foarte aspru cu sine:)

Drumul meu in conversatia cu domnia sa a fost probabil si despre cum si eu pun etichete si despre ce mai am de invatat din viata in intalnirea cu ceilalti. De asta finalul discutiei noastre mi s-a parut – post factum – un moment de mentorat.

Un lucru mi se pare important, dincolo de absolut orice…

Sunt multe lucruri pe care nu le poti preda si nu le poti invata. Pasiunea nu se invata. Si nu exista profesori care sa-i invete pe studenti sa fie pasionati.

Dragostea de oameni este un lucru care nu poate fi predat, nu poate fi pus in cuvinte. Asta e cel mai important lucru… Nu poti face film, din pozitia de regizor daca nu-i iubesti pe oameni, desi sunt foarte multe filme facute de regizori care nu-i iubesc pe oameni. Dar pentru mine alea nu mai exista. Adica le inregistrez prezenta, dar nu ma intereseaza. Cand regizorul se suie la amvon si predica: „uite, asa stau lucrurile.”

Oare?!

Sieranevada pe DVD poate fi gasita in magazinele de specialitate, a aparut in editie limitata de 979 exemplare, fiecare box contine si un fragment de scenariu, transcris de regizor. Fotografiile realizate de Cristi Puiu pot fi vazute in prima sa expozitie dupa 1993 incoace la Galeria BARIL (Fabrica de Chibrituri, 9A) in Cluj.

Proiectul pe bluray a fost realizat cu sprijinul Raiffeisen care de 4 ani este partenerul oficial al Zilelor filmului romanesc la TIFF si care ne face mereu #poftadefilmebune.

Asa incepe totul: Blog din placere… de 10 ani –

munca meapersonal

8 years ago

Asa incepe totul: Blog din placere… de 10 ani –

Am mai povestit despre cum am inceput sa scriu pe o platforma care m-a condus la un blog, dar zilele astea am realizat ca tocmai se implinesc 10 ani de la acel moment.

Am inceput sa scriu pe platforma yahoo 360 punand texte despre spectacolele pe care le vedeam la Bucuresti , un fel de povesti pentru prieteni, pentru ca un cuplu de prieteni se mutase din tara.

Imi amintesc ca una dintre povestile pe care le-am scris a fost si despre un spectacol de la Constanta – Inimi Cicatrizate, in regia lui Radu Afrim. Mi-a placut atat de mult spectacolul acela, incat la casarea lui (cand a incetat sa se mai joace) m-am rugat de una dintre actritele din distributie sa-mi aduca o bucatica mica din décor. Un gramofon din gips. Il am acasa.

Textul in cauza a facut ca numarul meu de prieteni pe platforma respectiva sa creasca intr-o saptamana de la 2-3 mii la peste 10.000 ceea ce era imens pe atunci, dat fiind numarul utilizatorilor de internet.

Ceea ce mi-a oferit acea platforma nu gasisem nicaieri: contactul direct cu prietenii care ma citeau, pentru care scriam.

Din primul moment al prezentei mele in online nu m-am gandit sa scriu pentru glorie, pentru audienta (le aveam deja la Tabu, avusesem si inainte la Europa FM), am vrut doar sa pun continut nou, de calitate, intr-un spatiu in care ar fi citit si alti oameni cu aceleasi gusturi ca mine.

Nu se vorbea in 2007 de comunitati, nu se gandea nimeni ca acea audienta stransa cu informatii relevante pentru un anume public putea fi monetizata. Era interesant ca puteam aduna cu texte despre spectacole de teatru sau despre filme (cu informatii din culise adesea, pentru ca aveam acces ca jurnalist) multe mii de oameni care sa ma citeasca.

De acolo n-a fost decat un pas sa mi se creeze un blog pe site-ul revistei Tabu. Publisherii din acel moment al revistei au vrut sa valorifice audienta pe care o puteam aduce. Pe mine ma interesa sa scriu in continuare despre teatru, expozitii, filme si nu aveam nicio preocupare financiara legata de audienta pe care o aduceam pe site.

Am refuzat sa mai scriu cand pe blogul meu de pe site-ul revistei a aparut o reclama electorala. Trustul avea un contract pentru toate site-urile si ma pusesera si pe mine la gramada.

Atunci a fost momentul in care am decis ca vreau sa am un loc al meu unde sa fiu doar eu responsabila pentru asocierile de brand sau publicitatea atasata.

Asa a aparut bazavan.ro in 2010.

In mai putin de un an am inceput sa monetizez noul domeniu, dar… nicio clipa nu m-am gandit primordial la banii care ar fi putut veni: m-a interesat continutul pe care il puneam in spatiul public.

M-a interesat relevanta a ceea ce scriam, utilitatea, pentru cititorii posibili si probabili.

Si astazi, ca si acum 10 ani, scriu DIN PLACERE pe blogul meu. Da, fac bani cu el; da, e o platforma care le arata oamenilor cine sunt si ce stiu sa fac iar asta imi aduce beneficii materiale pe mai multe directii (productie de continut, public speaking, consultanta media). Dar agentiile de publicitate stiu ca spun mult mai des NU la propunerile comerciale decat spun Da, in ciuda faptului ca unii cititori cred ca e destula reclama pe site-ul meu.

Imi place sa arat o alta fata a intamplarilor si oamenilor din jurul nostru, de asta scriu. Nu ma intereseaza sa scriu despre mine si intamplarile mele din viata cotidiana decat daca ele pot fi relevante ca experienta pentru cineva. Si de fiecare data cand scriu un mic eseu sau un interviu ma intreb “textul asta o sa mai stea in picioare si peste 10 ani?” , adica are el relevanta si puterea sa transmita o serie de stari si informatii care sa merite sa ocupe cuiva timpul?

De asta scriu de 10 ani pe blogul meu.

Stiu ca daca faci ceva din placere si nu te pui pe tine pe primul plan, ci actiunea care te bucura, e doar o chestiune de timp si de perseverenta ca sa reusesti sa fii unul dintre cei mai buni.

De asta cred tare in proiectul pe care-l lanseaza Lidl zilele acestea – Bucatar din placere – in care pasionatii de gatit sunt invitati sa-si gasesca curajul de a deveni o voce in spatiul public in domeniul lor de interes.

Puteti gasi detalii aici https://surprize.lidl.ro/bucatardinplacere, e o competitie prin care Lidl cauta viitorii blogeri de “food” si le ofera suportul de a invata cum sa-si prezinte cat mai bine munca si pasiunea. Tot ce trebuie sa faceti e sa incarcati o fotografie sau un video in care sa aratati modul in care va place sa gatiti.

Daca aveti pasiune, daca faceti din placere si daca aveti si ceva notiuni tehnice (de scris, de fotografie si de marketing, nevoi ale cititorilor) puteti deveni… ce vreti voi in online.

Eu am intrat in jocul acesta cu notiunile de scris si de marketing, ba chiar si cu o cultura vizuala exersata in multe sedinte foto la revista Tabu, dar ceea ce vi se ofera acum – daca sunteti pasionati de gatit – e … priceless.

La 10 ani de cand am scris pentru prima data pe o platforma care putea fi considerata blog, si la 7 ani distanta de la detinerea unui domeniu personal pe care se afla o mini revista de life style feminin pot spune ca singura cale pe care o stiu pentru succesul in online – pe termen lung – un succes constant implica placerea pentru ce faci, perseverenta si crearea unui continut relevant care sa stea in picioare si peste … multi ani.

Ceea ce… va doresc si voua. Mai ales ca va si ajuta Lidl.

reportaj & story

10 years ago

BENDEAC, PR-UL LUI GRACE DE MONACO, SMILEY – 3 reportaje S!MPA care au fost virale

pentru ca tot blogul are hainute noi, m-am gindit sa scot din arhive 3 dintre reportajele care au depasit 30.000 de vizualizari in prima saptamina. vorbim de jurnalism de forma lunga, adica texte cu care internetul nu e obisnuit in RO.

va multumesc frumos pentru ca ati sfidat statisticile romanesti 🙂

El, Mihai Bendeac, cum e?

„Aveam cam 8 ani cind am fost la Teatrul de Comedie – mama si tata m-au luat la spectacole de pe la 3 ani – si s-a intimplat sa avem bilete in primul rind. A fost un moment in care actorii se certau pentru o punga cu bani pe care au aruncat-o in sus. O moneda a cazut printre scinduri si-a inceput sa o ia la vale catre sala. Niciun spectator nu se mai uita la moneda aia, doar eu o vedeam cum vine – ca intr-un relanti. Imi tineam respiratia: se rostogolea o data si inca o data, apropiindu-se tot mai mult de marginea scenei. A cazut la picioarele mele. N-am ridicat-o, am asteptat pauza. Si cind am luat-o in mina… tin minte si acum senzatia… era ca si cum atingeam ceva magic. Era ceva ce coborise de pe scena.”

A zis „magic” in soapta, iar „scena” ca si cum era cel mai important lucru din lume. Si-a schimbat brusc discutia; „Unde la Universitate stai?”

Intregul text poate fi citit aici

*

Nadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa

Inainte de a fi PR-ul Casei Regale de Monaco, din 1945 timp de 8 ani, Nadia Marculescu a fost PR-ul reprezentantei studiourilor Metro Goldwyn Mayer in Paris. A renuntat la job in momentul in care s-a indragostit de seful ei, Robert Lacoste, pentru care timp de multi ani nu a avut mai mult de sentimente de amicitie. Nadia isi aminteste ca relatia lor a crescut de la prietenie la iubire intr-un mod organic, natural pentru ca isi petreceau foarte mult timp impreuna in birourile de la Paris.

Nadia Marculescu lucrase insa inainte de mutarea pariziana, la New York la aceleasi studiouri. Mai intii ca secretara care face programari pentru make-up vedetelor. Printre ele Greta Garbo si Grace Kelly, vedetele MGM ale epocii, pentru ca mai apoi – cind i-au fost descoperite abilitatile la limbi straine (stia franceza, engleza, spaniola si germana) sa treaca la departamentul in care citea scenariile si facea un rezumat al lor, pentru sefii studiourilor.

intregul text poate fi citit aici

Andrei Tiberiu Maria e (si) seful lui Smiley

”E legendara insa una din zilele de inceput Radio Killer – un proiect de DJs creat de ei, aproape necunoscut in Romania, dar cu multe No 1 in tari importante -, cind Andrei a ajuns la biroul care era intr-o casa mica, dar cu o curte generoasa, si a inceput sa urle la ei de pe pajiste: “Suntem licentiati in Rusiaaa!”. Statea acolo pe pajiste, sarea in sus de bucurie si urla la cei care erau in casa, la birouri. Si si-a urlat bucuria pina au iesit toti afara.

Citeva saptamini mai tirziu toata echipa, cu mic cu mare, intr-un inceput calduros de iunie se inghesuia intr-un birou ca sa asculte cu rasuflarea taiata, cintec dupa cintec , cel mai important radio britanic care difuzeaza muzica dance, intr-o zi in care stiau ca Radio Killer urma sa aiba prima piesa romaneasca, Loney Heart, difuzata la BBC One. Era emisiunea “Ready for the weekend”, prezentata de veteranul Scott Mills.

intregul text poate fi citit aici

Hainele pe care le îmbrăcăm spun, de multe ori, poveștile pe care le ascundem

munca mea

10 years ago

Hainele pe care le îmbrăcăm spun, de multe ori, poveștile pe care le ascundem

Acum câțiva ani am lansat o provocare. Mi- am rugat cititoarele să se descrie în trei cuvinte și, cu descrierea lor în față, le-am ales o ținută. Fiecare s-a recunoscut în alegerea mea.

(opinie pentru UNICA, MAI 2015)

Dacă aș face o fotografie cu dulapul meu cu haine aș obține câteva ridicări din sprâncene pentru cele două rafturi cu tricouri și bluze albe, dar și pentru cele trei cu item-uri gri. Dacă ați ajunge cu privirea și la stander-ul pe care stau rochiile și fustele, v-ați opri în secțiunea generoasă a culorilor pastel: bej, grej și roz prăfuit (cenușă de trandafir). Pe alocuri mai apare un produs – două în culoarea mentei, dar ce nu e gri sau alb sau pastel e … negru.

Lipsă de creativitate? Poate. O garderobă crescută într-o unitate stilistică? Poate. Mai multe produse decât am nevoie? Cu siguranță.

Fac parte din generația care a descoperit moda via Neckermann (o revistă groasă cam cât cea mai rafinată revistă de modă, dar cu produse de supermarket). N-am avut prea multe haine când eram mică, n-am fost nici dezbracată pe stradă, dar… Cele mai multe dintre “piesele” mele cool erau fie tricotate, fie copiate de prin revista cea rară, nemțească; mamaie fiind pe post de croitoreasă.

Așa că atunci când am putut să-mi cumpăr tot ce vreau, am făcut achiziții compulsive, fără vreo strategie, fără să-mi pun problema că orice haină pe care o cumpăr ar fi bine să se potrivească nu doar cu dimensiunile corpului meu, ci și cu celelalte haine din dulap. Ba chiar, într-o vreme am fost atât de dornică să am tot ce e nou încât, de la un an la altul, am alungat de tot din garderobă hainele pe care nu le-am purtat.

Mi-a trecut “boala” asta când am început să înțeleg că femeile pe care le admiram pentru cum erau îmbrăcate ( Jackie Kennedy, Audrey Hepburn, Caroline Kennedy – Bisette) păstrau o linie comună în croiala hainelor lor, dar și în cromatică.

Tot atunci am înțeles și că stilul vestimentar e ca orice campanie de comunicare: identifici ce te diferențiază, ce te pune cu adevărat în valoare și repeți, într-un mod creativ de fiecare dată, acel diferențiator .

Așa lumea mea s-a schimbat complet; n-am mai cumpărat haine doar de dragul de a cumpăra, am început să mă caut pe mine printre lucrurile cu care vreau să mă acopăr, pentru că haina nu e decât un ambalaj al propriei persoane. Sau al egoului din dotare. Depinde de fiecare.

Cu anii am ajuns la un stil minimalist, foarte simplu și foarte curat. Sigur, se poartă mai greu pentru că nu te poți ascunde între volane și culori țipătoare, trebuie să stai fermă, dreaptă în haine, dar ele nu se demodează niciodată. De câțiva ani îmi cumpăr două- trei piese noi pe sezon, cel mai adesea de designer, care sunt atemporale și care reusesc să capteze atenția și în sezoanele următoare. Iar lumea a început să înțeleagă “stilul” meu: prietenele îmi trimit adesea link-uri la site-uri cu haine “care seamănă cu tine” și eu zâmbesc pentru că, uneori, chiar am produse de acolo.

Când înțelegi că stilul nu are legătură cu sezonalitatea și cu trendurile prezentate în colecțiile de la Saptamâni de Modă, viața ți se simplică foarte mult.

Nu mai cumperi ca să cumperi, iar shoppingul e o distracție de week end, adică te plimbi mult până când găsești ceva care chiar ți se potrivește. Nu mai ai nicio presiune și nici nu te apucă oftatul și disperarea ca nu ai “ACEL” produs pe care îl are toată lumea.

Iar când se schimbă sezonul și faci curat în dulap, e la fel de simplu. Eu așez pe umerașe hainele în combinațiile în care urmează să le port încă de când le scot din locurile de păstrare, pentru că știu fiecare piesă unde se potrivește în puzzle-ul din șifonierul meu.

Cu siguranță sunt câteva doamne care, citind aceste rânduri, cred că sunt lipsită de creativitate și cam rigidă în ceea ce privește vestimentația. Poate că sunt, poate că nu. Ce știu sigur e că fiecare dintre noi are propria relație cu hainele sale și că singurul lucru care ne aseamănă e întrebarea pe care o rostim în fiecare zi: “eu cu ce mă îmbrac?”.

Însă, la fel de bine știu că, de cele mai multe ori, ne ascundem între haine și make-up sau comunicăm cu cei din jur prin hainele pe care alegem să le purtăm.

Știu că hainele pe care le îmbrăcăm spun, de multe ori, poveștile pe care încercăm cu disperare să le ascundem. Povești ale nevoii de atenție, nevoii de iubire, ale instictelor animalice (de seducție) care există în fiecare dintre noi. Povești despre încredere sau neîncredere, despre existența unei culturi vizuale sau lipsa ei.

Și mi-ar plăcea ca, de data asta când vă faceți curat în dulapul cu haine pentru a trece de la hainele de iarnă la cele de primăvara – vară, să vă uitați la fiecare dintre posibile combinații și să vă întrebați “ce spun hainele acestea despre mine?”/ “ce spun eu celor din jur cu această combinație de haine?”

Apoi, ca în jocul meu de acum câțiva ani, să vă descrieți în trei cuvinte. Și să comparați dacă hainele pe care le aveți în șifonier spun aceleași vorbe.

(fotografia de cover reprezinta un colaj cu imaginile de catalog ale unor obiecte care se afla in garderoba mea)

REPORTAJ: Andrei Tiberiu Maria e (si) seful lui Smiley

reportaj & story

10 years ago

REPORTAJ: Andrei Tiberiu Maria e (si) seful lui Smiley

“Auzi, dar tu ca sef cum esti? Nu cred ca oamenii isi imagineaza cum e Smiley ca sef al unei companii”, i-am spus domnului care are un act de identitate pe care scrie Andrei Tiberiu Maria .

“Ei ma stiu de la televizor, e suficient, nu trebuie sa-si imagineze cum sunt ca sef.”

Cind spune asta Andrei , adica Smiley in varianta in civilie, sta la in biroul dedicat “sedintelor” din aripa noua a studiourilor HaHaHa Production, o incapere decorata simplu, cu trei birouri bej, doua fotolii de culoare rosie si- o masuta de cafea . Singurul indiciu ca nu esti intr-un birou al unei corporatii e un tablou urias de pe peretele cel mai lung al camerei: un desen cu Smiley cintind la microfon , imbracat in haine bej de scena, desenat pe un fundal verde aprins. Un cadou de la colegi primit la o aniversare.

Ca sa salveze timp in perioadele aglomerate, toate intilnirile se tin la birourile HaHaHa, fie ca sunt de business, fie ca sunt de creatie, asa ca biroul acesta e BAZA, ca la armata. Toti se aduna aici cind trebuie sa ia decizii.

Ca sa ajungi la biroul lui Andrei Tiberiu Maria din HaHaHa Production trebuie sa parcurgi insa un hol lung parca scos dintr-o secventa cu Alice in Tara Minunilor.

Dusumeaua e ca o tabla de sah, iar peretii negri par un drum colorat printr-un tunel, cu picturi in rosu, galben, verde…Un pian dintr-un tablou are o prelungire a picioarelor dincolo de rama, desenate direct pe perete – o continuare a imaginatiei intr-o alta realitate. Pe peretele opus, o masa dintr-un alt tablou se continua ca un desen cu creta. Doua oglinzi mari lasate pe podea, sprijina, de o parte si de alta, holul ingust – intrari spre lumi ale egoului, caci ce ar fi arta si artistii fara egoul lor, iar intre ele – in rosu si verde- usile spre lumea magica a creatiei: studiourile in care se fac hiturile. HaHaHaLand.

Pe dreapta prima usa e studioul lui Serban Cazan, unul dintre prietenii si partenerii lui Andrei in HaHaHa Production, doua usi mai incolo ar fi trebuit sa fie studioul dedicat exclusiv lui, un fel de “acasa”pentru Smiley – Andrei in HaHaHa Production, doar ca el a decis sa-l imparta cu restul pentru ca acum compania e mai mare si au nevoie de mai mult spatiu. In Hahaha Production lucreaza 40 de oameni.

Pe holul asta s-a cristalizat ideea #maimusic, unul dintre cele mai nebunesti proiecte muzicale ale acestui inceput de an: 31 de zile, 31 de piese noi, 31 de videoclipuri.

La mijlocul lui aprilie, intr-o noapte petrecuta la HaHaHa, Andrei a intrat in studioul lui Serban Cazan care voia sa-i arate o piesa .

“Facuse piesa Jazzy-Jo-Amor-Amor“, isi aminteste Andrei si , in felul din care rosteste cursiv numele artistului linga piesa, cu aceeasi tonalitate ca si cum ”amor-amor” e parte dintr-o propozitie cu ”jazzy-jo” intelegi ca ei compun ca parte dintr-o identitate muzicala stabilita dinainte pentru fiecare artist HaHaHa Production.

A ascultat cintecul, au discutat detalii tehnice, apoi l-a intrebat pe Serban:

” Ce piese mai avem la Jazzy Jo?” , iar cind Serban i-a aratat 6 piese printre care una scrisa in urma cu 3 ani (Maea) a exclamat: “Dar ce faceti cu ea?! Nu o scoateti?!”

A iesit din studio si, pe holul lung coborit din Tara Minunilor, mintea a inceput sa-i lucreze in flashuri care se suprapuneau vijelios: “Ce-ar fi sa scoatem in fiecare zi din luna mai cite o piesa?” , “Stiu cit de multe piese avem in studio”, “Piesele playlistului de la radio sunt in numar finit, cite de la noi sa incapa?! Nu mai bine le scoatem noi pe net?!”, “Cite hituri or fi prin calculatoarele noastre si zac de atitia ani pentru ca noi consideram alte piese proaspete mai bune?”

Si-a dat seama ca regula pe care o respecta toti cu sfintenie “sa facem 100 de cintece ca sa avem 10 hituri, pentru ca numai din munca multa poate sa vina succesul” nu ii e aliat mereu, asa ca a intrat in biroul de la management & promovare hotarit si incintat:

Cum ar fi ca in luna mai sa scoatem cite un cintec nou in fiecare zi, cu tot cu videoclip?!

Andrei isi aminteste amuzat ca a vazut fetele celor care formeaza echipa de management, Ramon Laurentiu Militaru si Robert Dulica, care spuneau “frate, esti nebun la cap”, dar i-a auzit replicindu-i doar “Si cum facem? Avem atit de multa muzica?”

Citeva ore mai tirziu gasisera 8o de piese noi doar intr-un calculator, artistii prezenti in studiouri la munca incepeau sa se gindeasca la forma pe care o va lua videoclipul piesei lor sau a colegilor. Si decisesera sa numeasca proiectul #maimusic

Era intr-o noapte de la mijlocul lunii aprilie. Mai aveau doua saptamini pina la marea aventura pe care tocmai o puneau la cale, un proiect de-a dreptul nebun luind in calcul timpul de filmare, de montare, dar si celelalte proiecte in care toti erau implicati: Concertul Smiley de la Arenele Romane (cu discutii inca in desfasurare pe momentele sponsorilor, dar si chestiunile tehnice ale show-ului), filmarea videoclipului pentru “Oarecare” ( piesa care din prima zi in care a ajuns la radiouri a intrat in turatie maxima in play listuri), turul de promovare al clipului cu Smiley la radiouri si televiziuni, dar si concertele lui Smiley (unul la Londra pentru comunitatea romaneasca de acolo), precum si semifinalele live de la Romanii au talent.

Nu s-a gindit nimeni ca e inca un proiect care le complica viata, ci ca e o provocare unica in lume care pune in valoare intreaga companie, fiecare artist, fiecare compozitor. Chiar daca asta urma sa insemne o munca draconica.

“Asta ne motiveaza cel mai tare: sa te gindesti in fiecare zi la ceva nou, fara sa-ti zici: dar cit costa, sau ce rezultat o sa avem?”, spune Andrei in sala de sedinte, avindu-l pe Ramon in dreapta lui care zimbeste cu atitudinea ca intelege profund ce se afla dincolo de aceste cuvinte.

Andrei Tiberiu Maria e un lider, chiar daca lui nu ii place sa spuna asta. “Ma entuziasmez si incerc sa-i conving sa facem ceva, cred in ideea mea si la inceput trasform in avantaje contra argumentele pe care le aduc ei.” Asa isi justifica el faptul ca toti din companie il urmeaza in ceea ce par la inceput cele mai nebunesti idei.

Ramon ride cind il aude si adauga: “ii ziceam saptamina trecuta: tu ne arati un norisor asa, in zare, abia conturat si ne faci sa credem ca e real. Si tie iti place atit de mult norisorul ala pe care noi abia il zarim incit incepem si noi sa credem ca e frumos.”

Ramon – care a fost seful de proiect pentru #maimusic – recunoaste pe jumatate intelegator, pe jumatate amuzat: “Nu ai cum sa-i zici: nu cred ca putem. In a doua etapa de entuziasm iti mai da si niste hinturi… Iti arata: uite turnul ala, hai sa mergem impreuna sa ne urcam acolo si o sa vedeti norisorul”.

In ultimul stadiu al entuziasmului, Andrei devine foarte serios si analitic, si-i provoaca pe toti sa -si spuna parerea. “Nu vreau sa ma pacalesc singur, stiu ca daca ma entuziasmez ii pot lua si pe ceilalti…In capul meu eu vad ca se poate face, dar trebuie sa creada si ei, altfel sunt doar un nebun care striga in pustiu: trebuie sa facem asta”.

Cind au pornit Hahaha Production le-a spus ca o sa aiba piese licentiate in strainatate, ca o sa vina americani pentru care ei o sa compuna muzica, ca vor avea artisti pe care sa-i creasca dupa cum cred ei ca se formeaza un muzician, nu neaparat dupa ce cere piata intr-un anume moment. Cei citiva din gasca de la inceput au ris.

E legendara insa una din zilele de inceput Radio Killer – un proiect de DJs creat de ei, aproape necunoscut in Romania, dar cu multe No 1 in tari importante -, cind Andrei a ajuns la biroul care era intr-o casa mica, dar cu o curte generoasa, si a inceput sa urle la ei de pe pajiste: “Suntem licentiati in Rusiaaa!”. Statea acolo pe pajiste, sarea in sus de bucurie si urla la cei care erau in casa, la birouri. Si si-a urlat bucuria pina au iesit toti afara.

” Lucrurile pe care am zis ca o sa le facem le-am facut. Am plecat de la un studio de productie si am ajuns aici. Avem artistii nostri, schimbam muzica, schimbam lumea. Schimbam conceptii. Avem perspective pentru afara.”, rezuma simplu Andrei momentul la care se afla businessul lor.

Dar Andrei Tiberiu Maria nu vede lucrurile din meseria asta in termeni de bani sau de succes. Pentru el e bucuria, daca exista si e intensa inseamna ca isi face treaba bine. Daca nu exista…

De fapt, deocamdata nu stie cum e sa nu existe bucuria de a face muzica.

“Eu tot timpull ii incurajez pe cei de aici sa guste bucuria. Le spun mereu: nu ezitati sa va bucurati de actul creatiei, pentru ca bucuria asta nu o sa vi-o ia nimeni niciodata si nici nu costa nimic. Dupa aia, s-ar putea ca piesa scrisa sa nu aiba succes.”

Atitudinea aceasta ii da relaxarea de a nu face nicio presiune la statiile radio pentru difuzarea cintecelor lor. George Zafiu, directorul de programe Europa FM, spunea la inceputul lunii mai ca apreciaza ca Smiley nu poarta pica pieselor pe care el le credea hituri si n-au prins la public sau n-au fost difuzate de radiouri. Si ca trece imediat la o alta piesa.

Relaxarea vine, spune Andrei, si din faptul ca stie ca au alte piese in sertar. Ca pot scoate imediat alta, ca publicul e imprevizibil, dincolo de orice stiinta si analiza, si ca mereu se poate mai bine. Stie ca va analiza impreuna cu colegii ce a mers si ce nu a mers la fiecare piesa nou lansata, tot asa cum va analiza si de ce plac unele piese ale concurentei care lui nu i se par potrivite pentru moment sau piata de aici.

La fel de bine stie ca se va mai trezi in miez de noapte cu gindul ca o anume piesa putea fi facuta “putin mai bine” chiar daca a fost un super hit, sau ca va plati masterul unui cintec de 3 ori pentru ca ii va aduce noi si noi imbunatatiri. “Uneori aud si chestii care nu sunt pe piesa, iar Serban imi spune contrariat cu computerul in fata: nu vezi, mai, ca nu e nimic aici din ce zici tu?!”, ride Andrei de lupta sa interioara pe granita dintre “nimic nu e perfect” si “intotdeauna se poate mai bine”.

“Hai recunoaste, cu o asa tipologie spre perfectionism, sigur ai fost premiant la scoala”, ii zic si el incepe sa rida si mai tare: “Pai cum nu?! Cu coronita, cu 10 pina la liceu, dupa care m-am prins cum sta treaba si am inceput sa invat selectiv”.

“Nu sunt un sef dictator”, spune relaxat Andrei Tiberiu Maria cind vine vorba despre faptul ca, in ziua dinaintea intilnirii noastre, ratasera un clip din #maimusic. Piesa Dianei, Cadoul, a iesit pe piata doar cu o fotografie.

Ramon era profund dezamagit, i se parea ca e vina lui ca nu a anticipat unele lucruri, dar in nebunia productiei zilnice, o parte din responsabilitate a fost la fiecare artist. Andrei avea insa argumente obiective pentru decizia luata si le spunea fara nicio suparare: “fata din clip se machiase prea mult si oricit au incercat din montaj sa ajusteze impactul imaginii ei, nu s-a putut. Ea e frumoasa si copilaroasa si nu era potrivit ce aveau in clip.”

Cu diplomatia unui frate mai mare, sau a unui psiholog, ii explicase si Dianei care nu se suparase, stia ca gresise cu make-up-ul.

O parte importanta din munca lui Andrei Maria la Hahaha Production e cea de frate-mai-mare- psiholog- manager-sfatuitor pentru fiecare artist pe care-l au in grija.

“Spun mereu ca eu traiesc zilnic toate etapele vietii unui artist: de la fricile debutului, nelinistea asteptarii reactiei industriei la o piesa noua, bucuria unei piese de succes, oboseala urmata de senzatia ca nu mai poti dupa zeci de concerte, dorinta de abandon, senzatia ca lumea nu intelege creatia ta si nevoia de o motivare emotionala suplimentara. Artistii nostri ma suna pentru ca stiu ca se pot baza oricind pe mine cu un sfat sincer; stiu cum e: am fost si eu pe drumul asta.”

Cind nu e manager, psiholog pentru colegi, showman cu concerte prin tara, negociator creativ in intilnirile cu sponsorii, jurat la Vocea Romaniei, prezentator la Romanii au talent, Andrei Maria e …compozitor si producator muzical. Scrie piese nu doar pentru el ci si pentru artistii de la Hahaha Production sau pentru nume ca Loredana, Corina, Antonia, Delia sau Snoop Dog, In-grid etc.

“Nu imi place sa fac fotografii, dar intr-un fel fotografiez stari, le tin minte si le folosesc cind se cristalizeaza ideea. Cind compun plec de la o stare pastrata in minte, iar cind am piesa , ea e cu totul in cap, o aud cu toate detaliie. Mi-ar placea sa se inventeze un gadget care sa scoata muzica din cap exact asa cum o aud eu.”

Il intreb daca nu e tentat ca atunci cind se prinde ca a creat un hit sa pastreze piesa pentru el si spune scurt si repede “Nu. Niciodata nu m-am gindit la asta”, apoi dupa ce mai analizeaza putin situatia detaliaza: “Nimeni nu vrea sa cinte piesele pe care le compun pentru mine. Fie nu le simt asa cum le simt eu, fie nu le plac. ”

In faza aceasta a activitatii lui, Andrei Maria devine seful lui Smiley. Stie exact ce se potriveste pentru artistul Smiley, cum trebuie sa arate clipurile si conduce intilnirile cu detasare, ca si cum ar fi vorba nu de el, ci de oricare alt artist HaHaHa Production.

Ca atunci cind au gindit clipul pentru Acasa. Erau de citeva ore in biroul baza si discutau, clipul parea ca va fi o naratiune cu povesti care se intrepatrund. Andrei i-a intrerupt:

“Despre ce e vorba in clipul asta?”

Toata lumea a inceput sa detalieze, un copil care … un soldat care…, dar el i-a intrerupt din nou

“Puteti sa spuneti totul intr-o fraza? Daca nu puteti, inseamna ca nu e bine, e prea complicat pentru audienta.”

Si cind toata lumea se reseta ca sa inceapa cu idei noi, el le-a spus: “Despre ce e vorba in clipul asta? Despre un om care isi construieste o casa intr-un loc magic” si-asa a aparut clipul cu povestea emotionanta a casutei din padure.

Programul lui Andrei Maria incepe pe la 10 si se incheie la 3 dimineata, cind insa e in perioadele de promovare pentru o piesa de-a sa si trebuie sa mearga la televiziuni sau radiouri, se trezeste la 6 jumatate. Isi ia vacanta doar 2 saptamini pe an, in ianuarie cind stie ca activitatea in industria muzicala este mai relaxata.

E tot timpul conectat la activitatile companiei, chiar si cind e la filmarile pentru Vocea Romaniei sau Romanii au talent, iar pauzele publicitare din transmisiunile live ale acestor emisiuni sunt sprinturi in dialog cu cei din echipa lui pentru ca le raspunde prin sms/whats app la intrebari.

In pauzele pe care doar el le gaseste continua sa se preocupe si de o slefuire interioara: a urmat cursurile de actorie ale Ivanei Chubbuck (cea care le-a fost profesoara lui Brad Pitt, Halle Berry sau lui Beyonce) sau merge sa intilneasca mari traineri in leadership sau inovatori ai lumii (Richard Branson sau Robin Sarma).

De fapt, si la HaHaHa Production e mai preocupat de evolutia echipei decit de partea financiara si spune despre nebunia #maimusic: ”Banii astia nu ma astept sa-i scot, dar e o investitie in increderea oamenilor, in repertoriul artistilor, in talent. Am invatat multe in campania asta. Fiecare artist, fiecare compozitor va avea concluziile lui. Eu imi justific mie investitia, nu stiu cum sa vi-o justific voua.”

Si da, la anul va fi o noua editie #maimusic, pe care o vor ”complica” in desfasurare. ”E ca la un joc, trecem la nivelul urmator. E normal sa fie mai complicat. Despre asta e evolutia.”

Cind intilnirea noastra s-a incheiat si a iesit, politicos, sa ma conduca spre holul magic din HaHaHaLand n-a apucat sa depaseasca pragul spre iesire: colegii il pindeau cu diverse probleme – nu erau mentionati intr-un spot radio, nu aveau o situatie de la niste difuzari etc. L-am lasat acolo, zimbind , stiind ca de cel putin 3 ore, 20 de metri mai incolo, spre iesire, Silviu Pasca astepta si el, la Serban Cazan in studio, pentru ca avea o problema cu o rima.

Andrei isi schimbase deja ritmul cu care vorbea, era mai alert, gesticula mai mult si, cum vorbea doar cu baieti, frecventa de ”bai” era foarte mare printre cuvinte, dar zimbea mai mult decit in conversatia cu mine (in care mai si risese printre raspunsuri, ce-i drept).

Se simtea ca ii place ce face, ca e bucuros cu ce se intimpla chiar daca era obosit si ii incurcasem si eu programul cu o lunga conversatie. Am plecat avind in minte imaginea lui care gesticula mult pe hol si cum a descris nuantele despre bucuriile pe care le implica meseria asta.

”Sa stii ca bucuria in momentul in care creezi ceva e mai mare decit bucuria cind vezi ca ai rezultate. E total diferita. Bucuria pe care o ai cind creezi ceva este bucuria sufletului, bucuria pe care o ai cind vezi rezultatele e bucuria ego-ului.”

Poate de asta, oglinzile – semn al ego-ului – stau pe jos pe holul care are portile catre HaHaHaLand.

aici puteti asculta toate cele 31 de piese din campania #maimusic

STORY: ANGELA GHEORGHIU – DIVA VIITORULUI

reportaj & story

10 years ago

STORY: ANGELA GHEORGHIU – DIVA VIITORULUI

Aseara am vazut-o pe Anghela Gheorghiu pentru prima data live, pe scena Operei Romane. Un spectacol in onoarea unui fost coleg de clasa, Mihnea Lamatic, spectacol incarcat de emotia unui simbol aparte “prima reprezentatie pe scena Operei de la momentul studentiei”.

Cind am plecat de la Opera, pluteam. A fost magnetica, nu puteai sa te uiti la nimic altceva de pe scena, iti atragea privirea pur si simplu.

M-am gindit ca in Romania e singura, dar absolut singura, DIVA AUTENTICA.

Si mi-am adus aminte ca in martie 2010 am scris, pentru Tabu, un profil al dinsei. L-am recitit astazi cu mare frica, mai sta in picioare textul asta? Arata o parte din personalitatea sa? Stiu ca atunci cind ma documentam pentru articol, am vazut inregistrarile marilor sale creatii in Opera, dar la fel de bine stiu, de aseara, ca nimic nu e comparabil cu energia uluitoare pe care o degaja pe scena.

E frumos ca si in text si aseara am spus acelasi lucru, desi nu mai stiam ce scrisesem acum 5 ani:)

Iata textul din 2010, fotografiile sunt facute de Cosmin Gogu in 2010.

Angela Gheorghiu – Diva viitorului

„Bine aţi venit!”

O femeie brunetă, îmbracată într-o rochie roşie cu o palmă deasupra genunchiului asortată la nişte delicioase cizme animal print se îndreaptă spre mine. Pe cap are o căciuliţă neagră, tricotată, cu un ciucure care se mişcă vesel. Mă încrunt.

Mă aflu în livingul uneia dintre cele mai celebre soprane din lume şi mă despart doi metri de o femeie care emană ceva din prospeţimea şi veselia unei adolescente. Cum n-am ochelarii de vedere la mine, aerul său adolescentin mă face să fiu încurcată: „Dacă nu e EA?”

Nu are nimic din rigiditatea pe care o bănuiam la un star de operă. E amuzantă, copilăroasă, delicată şi, mai ales, caldă. I-am auzit vocea. Clară, închizând perfect toate consoanele şi arcuind frumos vocalele. Ar putea fi ea.

„Îmi pare bine să vă cunosc”, vorbeşte din nou. Îmi strânge mâna, cu fermitate.

La o distanţă decentă pentru miopia mea, chipul ei capătă liniile pe care le ştiam din fotografii. Îi recunosc privirea hotărâtă. Uimirea, însă, continuă să crească.

„Puteţi să mergeţi în dormitorul meu. Vin şi eu imediat şi trecem la treabă”, ochii i se îndreaptă jucauş şi spre Laura Cârnici, colega mea, senior fashion editor, împreună cu care am venit la întâlnire.

Acestea au fost primele 30 de secunde din întâlnirea cu Angela Gheorghiu.

Eram faţă în faţă cu femeia a cărei voce divină i-a făcut pe regi şi pe preşedinţi de state să o ovaţioneze minute în şir. Cu soprana pentru a cărei Traviata, BBC şi-a întrerupt programul obişnuit. Cu artista pentru care regizori ca Franco Zeffirelli sau Richard Eyre sunt gata să zboare în celălalt capăt al lumii pentru a monta împreună un nou spectacol. Şi această femeie ne invita, cu cea mai mare naturaleţe, în dormitorul ei.

Asistenta, Florentina Bucos, ne-a condus către cameră. Cel mai intim colţ din casă urma să devină locul nostru de muncă pentru următoarele ore. Probele de costume pentru şedinţa foto Tabu aveau să se ţină aici.

Eram privilegiate: fanii Angelei, care o aşteaptă şi ore în şir pentru un autograf, ar fi dat orice să fie în acest loc sau să afle măcar o descriere a lui.

Am desfăcut rochiile pe patul mare, lăsându-le să acopere cuvertura de un violet regal. Am înşirat pantofii pe covorul moale. Am zâmbit la vederea colecţiei de filme cu Toma Caragiu de lângă televizor, am admirat patefonul expus cochet pe o coloană de marmură lângăuşade la balcon, m-am amuzat la vederea unor papuci pufoşi cu chip de ursuleţ, aşezaţi la perete, lângă o cutie de chitară decorată cu multe etichete.

Chiar dacă n-ar fi fost comoda din lemn masiv pe care se aflau cutiuţe misterioase şi suveniruri de peste tot din lume, şi chiar dacă n-am fi zărit partiturile cu însemnări de pe scaunul de lângă pat, tot am fi ştiut că suntem în dormitorul unei dive. De la draperiile bej şi până la pernele de pe fotoliile de lângă pat totul transmitea voluptate şi răsfăţ.

„Probăm?” ne-a întrebat simplu când a intrat în dormitor şi a văzut zecile de haine.

Laura a sugerat politicos că le poate proba doar dacă simte că e necesar.

„O, nu, probăm, dacă tot trebuie să alegem”, a aruncat căciuliţa cu ciucure în mijlocul patului. Cu acest gest jucăuş, Angela Gheorghiu era pregătită de prima rochie.

Aşa a început un spectacol uluitor al limbajului nonverbal.

Văzând-o pe Angela Gheorghiu privindu-se în oglindă cu un nou outfit, mi-am dat seama că atunci cind ia o decizie, primul factor care acţioneză e instinctul. Dacă spatele se îndrepta, umerii deveneau fermi, braţele se cambrau abia sesizabil, transmitea înainte de orice cuvânt că e o rochie care i se potriveşte. Apoi, se ridica uşor pe vârfuri ca şi cum ar fi purtat tocuri – imaginându-şi postura completă. În următoarele secunde, intra în acţiune mintea. Chipul Angelei lua expresii diferite – zâmbet, forţă, amuzament – în căutarea unei stări care să se potrivească cu rochia. Abia după aceea, veneau şi cuvintele cu care confirma alegerea ţinutei.

Nu e de mirare postura perfectă. Încă de mică, pe vremea când i se spunea Gina, Angela Gheorghiu a învăţat bunele maniere şi marea clasă. „Mergi mai drept”, „Nu încrucişa atât de mult picioarele”, „Pieptul înainte”, îi spunea aproape zilnic mama ei, croitoreasă în Adjud, supraveghindu-i ţinuta. Astăzi, eleganţa Angelei Gheorghiu e apreciată de designeri celebri ca Oscar de la Renta, care i-a devenit prieten.

– Arătaţi incredibil, i-am spus în timp ce îmbraca un body negru care-i sublinia foarte puternic talia.

– Ştiu, acum suntem la partea cu complimentele, a părut să nu se lase convinsă.

– Nu. Nu era un compliment, era o rampă pentru o întrebare legată de o prejudecată despre femeile care cântă operă.

– Vă rog, a spus în timp ce ochii căprui mă fixau ca şi cum ar fi putut să treacă prin mine.

– În lumea dvs, sunteţi o excepţie în materie de siluetă. Ajută kilogramele în plus pentru tehnică, pentru volumul vocii?

I-a apărut un zâmbet în privire, chiar dacă chipul a rămas la fel de serios, preocupat de body-ul pe care şi-l lipea de trup.

– Nu., a cântat scurt silaba. Dumnezeu pune voce în orice trup vrea El. Nu ai cum să ştii în ce trup ai să o descoperi.

Şi a început să-şi închidă capsele de la body.

Vocea Angelei Gheorghiu a fost descoperită de la grădiniţă. La cor cânta cel mai tare dintre toţi şi, după ce a remarcat-o profesorul, a învăţat foarte repede, după ureche, un lied complicat. Până să ajungă la şcoală, îşi găsise un studio de repetiţii: umbra unui copac din curte. Era „supravegheată” de peste gard de un vecin care, într-o zi, i-a spus „Tu trebuie se faci operă, nu operetă.”

Aşa că a ştiut încă de pe atunci ce vrea să fie când o să fie mare. Şi-a rămas consecventă cu dorinţa ei oricât de multe sacrificii a trebuit să facă. A dat la liceul de muzică din Bucuresti, s-a mutat la cămin la 14 ani şi îi era atât de greu încât la început îşi ruga mama să vină să o vadă la fiecare două săptămâni. „Mă ţinea în braţe şi mă lăsa să plâng până mă satur”, îşi aminteşte Angela despre debutul a ceea ce, paradoxal, urmau să fie cei mai frumoşi ani ai săi.

La liceu a întâlnit-o pe profesoara Mia Barbu, care i-a şlefuit personalitatea şi i-a insuflat încredere în sine. „Mi-a dat grija pentru detaliu. M-a învăţat să fiu perfecţionistă. Şi mi-au rămas în minte vorbele ei: ‹‹Nu te risipi. Ai răbdare. Intră întotdeauna peuşacea mare, principală. Oamenii care sunt în jurul tău să fie tot ce poate fi mai bun.››”

Aşa că şi astăzi, când trebuie să facă parte dintr-o echipă pentru un proiect, preferă să fie înconjurată de cei mai buni: de la regizor până la partener, de la membrii orchestrei până la maşinişti. Chiar dacă asta înseamnă de fiecare dată un efort mare pentru sine – să ţină mereu ştacheta sus. Sau poate tocmai de asta.

La clubul unde am făcut fotografiile pentru transformarea Tabu, Angela Gheorghiu a venit învăluită într-o blană albă, lungă şi moale. Era diva după care nu aveai cum să nu-ţi întorci privirea. Fiind dimineaţă, nu purta makeup – tocmai urma să intre pe mâinile stiliştilor – şi avea părul, proaspăt spălat, strâns într-o coadă simplă, la spate. Însă felul în care mergea şi energia pe care o degaja aveau o eleganţă supremă.

Câteva clipe mai târziu, eleganţei aveau să i se adauge simţul umorului şi povestitul cu tâlc.

Aşa s-a întâmplat în momentul cel mai tensionat al şedinţei foto. Peruca blonda

Era singurul lucru pe care nu-l testase în dormitorul unde probasem rochii şi ţinute şi, pentru că ştiam că e decisiv instinctul său în luarea unor decizii, aşteptam cu nerăbdare să vedem cum se va simţi purtând-o. Chiar şi Florentina, asistenta sa de mai bine de 8 ani, avea emoţii.

Când membrii echipei fremătau la câţiva metri şi tăcerea devenise apăsătoare, s-a auzit dintr-o dată, un „A – A – A” pe note înalte şi scurte, apoi un râs cristalin. „Trebuia să vă scot din tensiune”, a replicat râzând când a simţit tresărirea tuturor.

Cu peruca blondă, îmbrăcată în auriu, într-un décor suprarealist, a smuls urale din partea tuturor doar cu privirea, gesturile şi energia pe care o transmitea. Şi toate telefoanele s-au transformat în aparate de fotografiat amintiri personale. Era simpatia pe care a câştigat-o prin charismă. O simpatie care trecea cu mult dincolo de muzica ei.

Iar după ultimul cadru fotografiat, vocea Angelei Gheorghiu, inchizând perfect consoanele şi rotunjind vocalele, s-a auzit peste toţi:

– Să facem şi o fotografie de grup, vă rog mult.

Aşa s-au încheiat cele 10 ore în care muncise cot la cot alături de noi.

Ce nu ştiam atunci era că atenţia sa pentru detaliu şi pentru membrii echipelor cu care lucrează e la fel de celebră ca vocea Angelei Gheorghiu. Maşiniştii de la Scala din Milano i-au făcut cadouri când s-a întors, după multă vreme, să monteze un spectacol. Erau bucuroşi că o pot revedea.

Dar secretul Angelei e, de fapt, pregătirea minuţioasă pe care o face înainte de orice proiect în care se implică: filmarea unei emisiuni, o şedinţă foto, un interviu. Şi, mai ales, la repetiţiile pentru spectacole. Vine cu lecţiile învăţate de acasă. Întotdeauna lucrează singură; fără profesor, fără pianist.

Dar munca pe care o face cu ea însăşi e o intimitate pe care o preţuieşte mult. Nici măcar soţul şi partenerul său în foarte multe spectacole, Roberto Alagna, de care s-a separat pentru o vreme, nu a auzit-o vreodată repetând.

„Ma duc în Elveţia, unde am o casă, şi studiez singură. Când accept un rol, încep studiul ca la şcoală, citesc pe note. Îl cânt pe note. După ce-l termin, citesc textul ca pe un roman. Cânt în italiană şi franceză, limbi pe care le vorbesc foarte bine şi înţeleg până la nuanţă ce rostesc. După aceea încep să studiez momentele cele mai dificile, ariile cele mai dificile. Am auzul meu interior care funcţionează perfect şi repet. Repet, repet.

Ţin foarte mult la frazele lungi, încerc pe cât posibil să-mi antrenez diafragma. Şi de foarte multe ori chiar joc. Mă gândesc că la scena respectivă s-ar putea ca regizorul să vrea ceva anume. Mă întind pe jos şi cânt, în poziţii dificile. De foarte multe ori regizorii nici nu-mi cer ceea ce eu am pregătit acasă ca să pot să cânt o anumită frază în ipostaze cât mai atipice. Dar fac asta ca să ştiu că pot. De foarte multe ori sunt dezamăgită că regizorii nu încearcă mai mult pentru că îşi imaginează că n-aş face. Mi-ar plăcea să mă provoace mai mult.

Adevărata Angela e în momentul în care sunt singură pe scenă şi nimeni din lume nu mă poate ajuta. În care nimeni nu îmi poate da sau lua. Sunt eu cu mine, cu Dumnezeu, cu tot ce am acumulat eu vreodată. Şi dau examentul asta crucial în fiecare seară. Să nu credeţi că nu am emoţii. La 18 ani, când făceam emisiunea „Vă place opera” făceam crize de spasmofilie de emoţii. Dar pe scenă se întâmplă ceva magic, pe care nu vreau să-l explic şi nici nu e de explicat. E de simţit.

Dacă sunt artistă, trebuie să înţeleg şi lucrurile care vin cu asta. Jurnaliştii, paparazzi, tot. În momentul în care tu ai înţeles că eşti un fel de saltimbanc şi te afişezi în faţa oamenilor, într-un anumit fel, te-ai dat lor, le aparţii. Şi-atunci nu trebuie să te plângi.

Oricum, Dumnezeu le întoarce în aşa fel încât vine ziua demonstraţiei. Eu cu tot ce sunt – şi cu bine şi cu rău – sunt aceea de pe scenă.”

La a treia noastră întâlnire, la barul elegant al unui hotel din mijlocul Bucureştiului, am întrebat-o când şi dacă plânge.

„Sigur că plâng. Ce bine e să plângi. Omul care ştie să plângă e fericit. Oamenii care nu plâng sunt încrâncenaţi. Dacă nu dau afară supărarea din ei, adună frustrări şi nu e bine.”

Venise îmbracată într-un deux pieces a cărui fustă cu un volan vesel lăsa să se vadă puţin, dar convingător, din gambele impecabile, bine conturate de cizme negre, lungi. Dincolo de strălucirea momentului, aveam, însă, să descopar încă o Angela Gheorghiu.

„Nu ezitaţi să spuneţi mereu că sunteţi din România”, am provocat-o.

„De ce puneţi voi, jurnaliştii, mereu problema aşa? Cum să nu spun, dacă aşa este. Îi pun să scrie că sunt din Adjud din România, nu doar ţara. Dacă m-aş fi născut într-un sătuc dinAmerica, n-as fi avut acelaşi respect?”, a ripostat strângând pumnul drept şi aducându-şi mâna pe lângă corp.

„De asta cântaţi în oricare dintre galele mari şi un cântec românesc?”

” Pentru mine, muzica românească e maximul de emoţie. E ca şi cum ai scana omul; sunt eu până în ultimul meu detaliu. Un rus dacă va cânta în ruseşte va fi mult mai puternic emoţional decât dacă va cânta în franceză. Chiar dacă şi în franceză cântă perfect. Aşa şi eu, muzica românească ajunge până în ultima mea emoţie. Şi mai e ceva.” Degetele mâinii drepte s-au strâns din nou, iar palma devenită pumn a vibrat a hotărâre.

„Cei care se duc în Parlamentul European ar trebui să-i invite pe miniştrii educaţiei şi învăţământului din toată Europa să introducă în programa şcolară un capitol despre cultura ţărilor din Est. Aşa cum eu, la şcoală, am învăţat despre Baudelaire, despre Goethe, Shakespeare, despre ruşi, polonezi, şi ei ar trebui să înveţe despre noi.

Şi acesta e un motiv pentru care cânt în româneşte. Mă uit la public şi-mi vine să le spun: Domnilor, voi n-aveţi nicio vină că n-aţi auzit de Eminescu, Paul Constantinescu, Enescu. Dar dacă eu sunt pusă în faţa voastră, fără să vreţi auziţi de ei.

Şi pot să fac asta, cu instrumentele mele, artistice. Aşa oamenii văd că, dacă ei nu îi ştiu pe marii artişti români, nu înseamnă că sunt mai puţin importanţi.”

A spus-o cu forţă, continuând să strângă discret pumnul. E gestul ei preferat. Îl face în toate momentele de convingere şi hotărâre. Gestul unei femeie care, de ani de zile, a luat singură absolut toate deciziile din viaţă. Profesionale sau personale.

Privindu-i pumnul strâns şi amintindu-mi toate momentele în care a condus discret echipa în timpul şedinţei foto, i-a făcut să zâmbească pe colegii mei etc, mi-am dat seama de un lucru. E magnetică. Când vorbeşte cu tine, nu mai auzi nimic altceva din jur. E ca şi cum, în momentul acela, n-ar mai exista nimeni şi nimic. Doar Angela Gheorghiu.

munca mea

10 years ago

despre lenjerie si discretie – PR FORUM

speech PR FORUM – seminar Story doing before story telling

in PR-ul cultural si de entertainment e o capcana mare: lipsa discretiei.

o regasim si PR-ul de corporatie sau in cel pentru un brand, dar e mai simpatic si nu se simte nimeni din sala vizat direct, daca vorbim din aceasta perspectiva.

Cu tot respectul pentru munca fiecaruia dintre dvs, si a mea, cei mai multi oameni care n-au legatura cu aceasta meserie, cu PR-ul, se gindesc ca e despre cum sa apari in mass media. mai grav este ca si printre cei care lucreaza in aceasta meserie cred ca la asta se rezuma, sa apari in presa.

si nu mai conteaza forma in care apari.

anul trecut prezentam la o alta conferinta o parte din lucrurile pe care le-am creat ca sa promovam concertul VUNK in Orasul Minunilor (a fost vorba de o munca de echipa in care liderul trupei, Cornel Ilie, a venit cu filosofia unui concert si echipa tehnica a pus-o intr-o strategie de comunicare)… era vorba de o comunitate online anonima, cu o miscare sociala, nimeni n-a stiut in primele 3 luni ca in spate sunt niste vedete si-au fost peste 100 de stiri si aparitii la tv doar cu povestile despre niste fapte uimitoare care se intimplau in jurul nostru. si care transformasera Bucurestiul intr-un Oras al Minunilor. plus alte peste 300 de stiri la momentul cind s-a inteles ca era vorba de trupa VUNK.

cineva din industrie mi-a zis atunci, imediat dupa prezentare “da, dar voua v-a fost usor pentru ca era vorba de o trupa si va preia toata lumea, noi avem de vorbit despre produse comerciale si e mai greu”.

imi aduc aminte ca am facut o pauza mare pentru ca mi-am dat seama ca nu intelesese ce facusem in campania respectiva si i-am raspuns “am avut peste 100 de stiri cind nu stia nimeni cine se afla in spate, pentru ca am avut o poveste de spus. pentru ca am comunicat tot timpul faptele bune pe care le-am facut, actiunile educative… n-am pus in nicio stire/ comunicat o poezie, vorbe insirate ca sa fie, fiecare stire a vorbit despre o actiune mica pe care miscarea – brandul despre care vorbeam, Orasul MInunilor – le FACUSE. EXISTAU.

structura acelei campanii a fost exact in identitatea temei conferintei de astazi, story doing before story telling, numai ca… daca suntem onesti si ne uitam in jur, in vremurile fake it till you make it, stim ca multi PRi scriu despre lucruri care nu exista, insira cuvinte ca sa fie si, in disperarea de a livra clientului un raport cu aparitii media, a inceput sa se piarda concentrarea pe a construi coerent, cu fiecare comunicare, brandul produsului pentru care lucrezi.

apparent, in PR-ul cultural e mai simplu sa vorbesti despre produsul pe care-l promovez pentru ca multora li se pare ca e mai glossy decit o napolitana, de exemplu. doar ca , din ce nisa e mai ingusta, daca nu-ti cunosti foarte bine produsul, daca nu te documentezi si daca nu cauti povestile autentice, nu o sa ajungi niciodata in presa cu o stire despre produsul tau cultural.

sincer, eu nu cred ca exista produs care sa nu ajunga in presa – fara sa fi platit ceva la departamentul media – atita timp cit stie sa ofere content relevant pt publicatia unde vrea sa apara, dar si pentru consumatorii sai. sigur asta se face cu efort, cu documentare, cu oameni care sa inteleaga nu doar structurile unor campanii de PR ci si structura scrierii unui articol.

anul trecut la festivalul de film Anonimul am avut o oportunitate imensa de PR. Festivalul International de Film Independent Anonimul prezinta pelicule care nu sunt blockbustere, actorii si regizorii nu sunt “glossy”, chiar daca au multe premii internationale. si e , aparent, greu sa-i promovezi.

anul trecut , cum spuneam, am avut o oportunitate speciala. in filmul de deschidere – o pelicula italiana premiata la Cannes cu Monica Bellucci in distributie, in rolul principal era o fetita din Romania, Alexandra Lungu – care in film era italianca.

organizatorii festivalului de film Anonimul au reusit sa o aduca in tara la deschiderea festivalului asa ca pentru mine ca PR a fost aur curat, aveam super unghi de povesti. ca sa poata sa fie preluata in presa, pentru ca era o fetita de care nu auzise nimeni, o fetita absolut obisnuita, am petrecut o zi cu mama ei si cu ea, am aflat povesti din viata ei si am briefuit jurnalistii, le-am dat toate posibilele unghiuri.

ar fi fost foarte simplu sa facem un comunicat de presa si sa insiram cuvinte frumoase despre cum cea mica s-a plimbat pe covorul rosu de la Cannes, dar noi am vrut mai mult de atit si am cautat adevaratele povesti din viata ei pe care le-am prezentat jurnalistilor.

la sfirsit am avut aparitii la toate televiziunile, toate revistele glossy si festivalul a avut o expunere foarte frumoasa. dar nu ne-am indeparatat nicio clipa de la ce era fetita aceea de fapt si n-am pus caruta inaintea boilor. am incercat sa o cunoasca lumea inainte de a o intilni, si i-am ajutat noi sa faca asta.

tot anul trecut la Anonimul a fost un film cu Kira Hagi, fata lui giga hagi. fata e de o modestie incredibila, e si super talentata in actorie (a cistigat o bursa la los angeles si e foarte mindra ca face scoala fara ca tatal ei sa-i plateasca cursurile), dar in romania se lupta cu imaginea de fiica a lui hagi.

pentru mine, ca PR, Kira era din nou o oportunitate pentru comunicarea festivalului internatonal de film independent Anonimul, doar ca parintilor si oamenilor din echipa filmului la care lucrase – filmul se numeste “Bucuresti te iubesc” le era teama ca, fata in fata, cu jurnalistii acestia se vor concentra pe intrebari legate de tatal ei si nu-si doreau asta. ceea ce e si firesc de altfel.

si din nou am mers la esenta, am stat de vorba cu fata, am aflat povesti din viata ei, fapte din viata ei, si-am briefuit jurnalistii. le-am oferit atit de multe informatii interesante pe care sa le abordeze incit nu am avut decit o singura intrebare legata de Gica Hagi la care fata a raspuns simplu, din perspectiva ei de copil care se uita la marele Hagi ca la tatal ei. si-am avut din nou super acoperire in presa pentru ca pina atunci fata nu iesise singura in nicio comunicare.

e putin spus ca am fost cerber cu jurnalistii, ca le-am explicat ca la marile interviuri de afara care sunt regulile jocului in acest caz, dar stiti ce? am lucrat cu cei mai rai jurnalisti de monden in cazul asta si nimeni n-a incalcat regulile.

pt ca daca joci profesionist si-l respecti pe cel din fata ta, si el te respecta.

pun pariu ca va ginditi ca e mai simplu in meseria mea pentru ca e cu vedete.

deloc.

cu o vedeta poti sa apari oricind in presa, spuneti fiecare dintre voi, daca o pui in chiloti intr-o fotografie… folosim genetic expresia “o pui in chiloti” pentru stirile trivia, can can… in fapt, aparitiile in presa in chiloti sunt doar o vulgara lipsa a discretiei si o satisfacere pe moment a ego-ului protagonistului.

dar daca esti un comunicator adevarat, daca vrei sa construiesti ceva cu PR-ul pe care-l faci pentru brandul pentru care lucrezi, implici vedeta in niste actiuni si apoi comunici.

si in zona dvs se intilneste , ma iertati, PR despre lenjerie. pentru ca de multe ori, in graba si presiunea de a livra aparitiile media din contract, nu mai construiti adevarate actiuni care sa se descarce in povesti care sa fie spuse presei.

stiu ca m-au invitat sa va povestesc PR-ul Cultural si din industria divertismentului pus in contextul “a face mai intii, inainte de a povesti si impacheta frumos ca sa fie preluat”, dar lectia cea mai frumoasa pe care am invatat-o in anii de munca pentru festivalul de teatru de la sibiu, pentru festivalul de film anonimul, pentru simpaticii de la trupa VUNK e despre autenticitate si discretie.

cind poti si stii sa faci PR de entertainment fara sa dai stiri cu chiloti si vacante si ai si rezultate, inseamna ca iti ajuti clientul cu adevarat.

stiu sigur ca exista stiri cu lenjerie si in ramurile dvs de activitate. mi-ar placea sa va ginditi mai mult la ele inainte de a le da drumul pe piata.

multumesc

26 martie 2015

PR FORUM

Interviu: Anamaria Marinca – “Totul e posibil”

diverseinterviuri

10 years ago

Interviu: Anamaria Marinca – “Totul e posibil”

Anamaria Marinca e in categoria actorilor romani cu o cariera internationala solida care creste de la an la an. Noi, ca spectatori, ne bucuram de succesele lor cu un fel de patriotism pe care ni-l revendicam si la victoriile sportivilor, dar stim putin, foarte putin despre eforturile si sacrificiile pe care acesti oameni speciali le fac ca sa-si urmeze visurile.

Anamaria Marinca e din categoria oamenilor care fac totul cu multa discretie si modestie. Sau, mai degraba, cu respect si smerenie, pentru ca Anamaria isi cunoaste valoarea, are incredere in fortele ei, dar nu face “parada” de asta.

De la premiul la Cannes pentru 4 luni, 3 saptamini si 2 zile (filmul regizat si scris de Cristian Mungiu), Anamaria Marinca a jucat in Five Minutes of Heaven (2009) unde l-a avut partener pe Liam Neeson, in Storm (unde i-a fost colega Kerry Fox), in serii britanice de televiziune ( Wallander – cu Kenneth Branagh protagonist, Holby City, Silent Witness sau The Missing, nominalizat la Globurile de Aur 2015 ), sau in Europa Report si Fury (unde il are partener pe Brad Pitt).

In interviul de mai jos, Anamaria Marinca anunta doua noi proiecte, dar ne da si o veste buna pentru orgoliul si patriotismul nostru subiectiv: in toamna va lucra si la un film romanesc.

Cititi-o printre rindurile raspunsurilor sale, va rog. In spatiile dintre cuvinte e o femeie cu un caracter foarte frumos, cu o educatie solida si cu o rigoare a meseriei de la care toti avem de invatat.

In urma cu citiva ani, cind am publicat in Tabu – revista pe care o manageruiam atunci – un interviu realizat de Ana Maria Onisei cu tine protagonista, vorbeai despre faptul ca nu ai simtit dificultati de adaptare in Anglia. Acum privind parcursul tau, mi se pare ca ai construit incet , sigur, in pasi mici dar frumosi, pina ai ajuns la productii nominalizate la Globurile de aur si, sper, Oscar cu Fury. Ai avut un ”plan de bataie”, o strategie?

O, da. Nu stiu, insa, cum se face ca lucrurile nu se intampla chiar cum vreau eu. Asa ca relatia mea cu destinul propriu ramane … palpitanta.

Imi imaginez ca au fost si momente grele pentru ca ai o meserie in care o iei cu fiecare nou job/ rol de la zero, cu ce te motivezi si te incarci in momentele dintre proiecte?

Petrec cat pot de mult timp cu familia. Mai ales cu cei mici. Imi place si cand sunt singura.Si nu vorbesc. Cant, in schimb, la pian, la vioara – mi-am luat si o chitara recent – fac sport, gatesc, mesteresc prin casa si gradina. Ies cu masina, imi place grozav sa conduc. Privesc in jur, imi limpezesc gandurile. Vad ce fac si altii – ma duc des la spectacole si la film. Sunt tacuta mai ales cand ma pregatesc de filmari (sau, mai rar, pentru a urca pe scena de teatru). Cand simt nevoia unui sfat sau a une pareri diferite, vorbesc cu tata si cu Cristian. Mungiu.

Iti mai amintesti care a fost reactia ta cind ti s-a propus sa joci in Europa Report? Personal mi se pare foarte greu roul tau din acest film si sunt curioasa care a fost reactia ta cind ai citit scenariul si ai inteles cam pe unde trebuie sa duci personajul.

Zambesc. Ce bine ar fi fost sa fi stiut incotro s-o pornesc… De fiecare data dupa ce accept un rol, exista un moment precis si imediat in care imi doresc sincer s-o iau la fuga. E minunat sa ai capacitatea de crede ca in cateva saptamani poti fi/deveni/interpreta un astronaut. Mentionez insa ca aceste clipe de seninatate si candoare alterneaza cu un sentiment vecin cu exasperarea…Am vazut acum cateva zile Birdman si mi-a atras atentia subtitlul filmului.The Unexpected Virtue of Ignorance.

Care sunt criteriile dupa care iti alegi rolurile? Pentru ca e evident ca esti foarte selectiva 🙂 si nu iti doresti sa joci in ”tot ce vine”.

Spun ‘nu’ de multe ori. E un cuvant puternic. Spun ‘da’ persoanelor si proiectelor care merita. Care ma emotioneaza. Aleg povestea, si nu rolul. Sunt atenta la structura si la tot ce ramane nespus intre personaje.

Vei fi pentru al doilea sezon in serialul The Missing unde joci o tinara care colaboreaza cu politia – impotriva vointei ei – ca sa ajute la recuperarea unui copil disparut. Din pacate n-am putut vedea nicaieri serialul, asa ca mi-ar placea sa ne spui mai multe despre ce rol ai, despre vestea ca vei juca si in sezonul 2, despre cum a fost la castigul pentru acest serial.

A fost o neintelegere, s-a anuntat o noua serie, intr-adevar, insa povestea se va referi la alt caz. Niciunul dintre actorii primei serii nu va reveni in distributia noii serii. The Missing a fost scris de Jack si Harry Williams pentru BBC One si regizat de Tom Shankland. Partenerii mei in majoritatea scenelor sunt Tcheky Karyo, James Nesbitt (cu care am mai jucat in Five Minutes of Heaven) si Dragos Bucur, in rol de frate. Rini e un personaj imprevizibil, ofertant, cu un parcurs spectaculos – dependenta de droguri cu opt ani in urma, o regasim in prezent schimbata – independenta si capabila sa-i inteleaga si sa-i ajute pe cei din jurul sau.

Filmam pentru Fury cand am primit scenariul. Si eu si Alicia (von Rittberg) aveam probe de dat, asa ca ne-am inregistrat una pe alta, la hotel. Drept urmare, eu am jucat in The Missing, iar ea in Our Kind of Traitor

Il ai coleg in film si pe Dragos Bucur care e fratele tau si, am inteles, vorbiti romaneste. E confortabil sa ai si colegi din tara natala? Cum ati ajuns impreuna in acest film?

Filmez a treia oara cu Dragos, dupa Boogie si Wallander. E unul actorii mei preferati, si suntem reprezentati de aceeasi agentie la Londra.

Cum ai aflat ca serialul e nominalizat la Globurile de aur? Ai celebrat? Pentru tine, in industrie, asta inseamna foarte mult.

Cred ca prin SMS, de la Tom Shankland, care imi e si bun prieten. Am fost cu totii bucurosi si impresionati de ecoul pe care serialul l-a avut aici si in America. Cand s-a transmis ultimul episod la BBC, producatorul Chris Clough a lansat o invitatie intregii echipe – prilej de sarbatoare si de frumoasa incununare a timpului petrecut – cu folos – impreuna.

Care e amintirea cea mai puternica de la Fury?

Ziua a sasea. Cu tot ce s-a intamplat intre noi. Scena de la masa.

Spuneai intr-un interviu ca fiecare dintre roluri aduce ceva in tine pe care-l porti catre alte roluri. Care sunt ”lectiile” pe care le porti cu tine dupa rolurile din ultimii trei ani?

Am spus’nu’.

Am asteptat.

Mi-am declarat iubirea din copilarie in scris.

Am constatat ca tot ce e pe bani este ieftin.

Si ca in frig si noroi se pot face si lucruri formidabile.

Sigur ca tot ce e acum e rezultatul unei munci sustinute, construite – cum ziceam – in pasi mici pentru ca au mai fost seriale in care ai jucat in UK, au mai fost filme mari. Cind te uiti inapoi esti multumita? Ai lua-o de la capat tot pe drumul asta?

Nu am regrete. Ma intrebi daca as alege actoria? Da. Daca m-au costat alegerile facute? Da.

Stiu (tot dintr-un interviu) ca tatal tau e un reper important pentru tine. Ce spune dinsul de parcursul tau?A venit la premierele filmelor?

Ar trebui sa il intrebi pe el. Parintii mei au calatorit de multe ori cu mine, m-au vazut la cinema si pe scena. Cred ca sunt multumiti ca fac ce-mi place.

Mai ai timp de teatru? Stiu ca in primii ani la Londra jucai in piese de teatru in mod constant, dar in acelasi timp te implicai in proiecte sociale. Mai ai timp pentru asa ceva?

Am jucat mult in Romania, la Piatra Neamt si la Bucuresti, la Bulandra. La Londra am avut cateva spectacole – Measure for Measure la National Theatre in 2005-2006, 4.48 Psychosis la Young Vic in 2009 si Routes la Royal Court in 2013. Deasemenea, am mai jucat in Pescarusul, la Paris in 2011. In 2004-2005, in Romania, am luat parte la un proiect de teatru in inchisori pentru minori, cu piesa ‘Children’ de Edward Bond, proiect patronat de UNICEF. Voi reveni pe scena de cate ori voi simti ca e momentul si rolul potrivit.

Stiu ca urmeaza proiecte foarte mari pentru tine, daca ai voie sa ne dai citeva indicii… 🙂

De curand am filmat cu Jean Rochefort si Sandrine Kiberlain in filmul ‘Floride’, de Philippe Le Guay, si cu Stellan Skarsgard in serialul ‘River’.

Nu ti-e dor sa mai joci si in romaneste, la regizori romani? Mai primesti propuneri de la ei?Ai mai vazut dintre filmele romanesti?

Urmaresc cu atentie si drag filmele romanesti. Primesc propuneri, de curand am si acceptat una. Sper ca se va concretiza in octombrie.

Esti unul dintre cei mai discreti actori romani cu succes peste hotare (Vlad Ivanov e din aceeasi categorie cu tine la discretie si modestie:) ). De obicei actorii au nevoie de aprecierea care vine odata cu expunerea detaliilor din proiecte. Care e validarea care te bucura pe tine?

Nu sunt sigura ca am inteles partea cu ‘expunerea detaliilor’. M-am bucurat de gesturi discrete si pretioase pentru mine din partea profesorilor mei, a lui Corneliu Dan Borcia, Ducu Darie, Simon McBurney, Cristian Mungiu, Vlad Ivanov, Angelina Jolie, David Ayer, Brad Pitt, Jon Bernthal, Stellan Skarsgard. In ordinea in care i-am cunoscut.

Daca ar trebui sa mergi astazi la cursurile studentilor la actorie din ultimul an de la Bucuresti ca sa le faci o recomandare pentru cariera lor viitoare, ce le-ai spune?

Totul e posibil.

munca mea

10 years ago

remember 2014: povesti & interviuri

La inceput de an, o parte mica din intilnirile anului trecut.

3 povesti despre oameni care au schimbat putin lumea din jurul lor si 3 interviuri cu tineri de la care am putea invata sa schimbam lumea din jurul nostru. in bine.:)

Povestea vietii Nadiei Lacoste, PR-ul Casei Regale de Monaco, romanca gratie careia Grace Kelly a fost o printesa si mai buna.

Omul care a vazut moartea cu ochii, de fapt a trait-o intr-o groapa comuna dupa un bombardament in Dresda si care astazi invata limbi straine ca sa-ti tina mintea activa. Si face plimbari lungi cu bicicleta de cite ori singuratatea celor 80 de ani vrea sa puna stapinire pe el.

Culisele Disneyland – magia apare cind e foarte multa munca si dorinta de perfectionism. De ce suntem fascinati si cum ne e captata atentia in Disneyland, o poveste despre lumea de dincolo de personajele costumate.

Attila Kim – un arhitect care stie ca fiecare casa, nu doar ca are povestea ei, dar are dialoguri cu casele de pe strada ei. Despre discretia frumosului.

Andreea Badala – un designer care munceste cu rigoarea unui om de stiinta. O femeie care a facut din discretie si bun simt o arta.

Mihai Pohontu – romanul care e vicepresedintele Disney. O poveste despre inteligenta viitorului.

Daca nu le-ati citit anul trecut, ar putea fi o lectura frumoasa de inceput de an. Cum ziceam, fiecare dintre aceste persoane are o poveste care ar putea fi transformata intr-un film.

Romania frumoasa: Cind credinta in visul si in menirea ta e profunda

munca mea

10 years ago

Romania frumoasa: Cind credinta in visul si in menirea ta e profunda

O poveste reala aflata in timpul reportingului pentru un alt subiect.

Intr-un centru familial dintr-un oras moldovean un copil de clasa a VIII si-a dorit foarte tare sa se faca preot. A picat insa examenul la Seminarul teologic care era intr-un oras la citiva zeci de km de orasul sau de resedinta si s-a rugat de asistentii sociali sa-l lase, cu rabat de la regulament, sa faca liceul in orasul cu Seminarul ca sa ramina cit mai aproape de mediul teologic, de profesorii de la Seminar.

El voia sa se faca preot.

Dupa 4 ani, Preasfintitul de la care avea nevoie de binecuvintare ca sa dea la facultatea de Teologie nu i-a acordat-o pentru ca nu facuse liceul de profil, asa ca tinarul i-a rugat din nou pe asistentii sociali sa –l ajute ca sa aiba o intrevedere cu o alta inalta fata bisericeasca dintr-o alta regiune pentru a avea binecuvintarea.

A dat la facultate si a luat. Doar ca a fost admis la locurile cu taxa.

Avea nevoie de 26 de milioane de lei pentru un an scolar. A facut rost de la o ruda indepartata – care a vindut o bucata de pamint – de 11 milioane si-a incercat sa-si gaseasca de munca pentru a stringe si restul banilor.

Asistentii sociali vazindu-i determinarea, impreuna cu directoarea directiei judeteane de asistenta sociala si protectia copilului, au facut o stringere de fonduri locala si au adunat restul de bani.

Tinarul a tras tare in primul an de facultate , a reusit sa intre in anul 2 la locurile de la buget, iar in vacanta a muncit carind cutii intr-un depozit.

La inceputul anului 2 de studii, rectorul facultatii i-a pus in cont banii din taxa primului an. Ii aflase povestea, ii intelesese daruirea si determinarea.

S-a intimplat in Romania anului trecut.

Iar tinarul va fi in curind preot.

reportaj & story

10 years ago

Cum influenteaza desenele animate standardul de frumusete si industria muzicala

Intre artistii din muzica anilor 2000 si desenele animate exista legaturi puternice si, dupa cum merg lucrurile, putem anticipa cam care va fi idealul de frumusete al pustoaicelor care au acum 10 ani pe cind vor fi adolescente. Si, implicit, putem planifica “look-ul” vedetelor care vor fi pe placul lor, ca sa fim cit mai eficienti in business-ul care se numeste entertainment.

Ginditi-va la asta cind copiii vostri se uita la desene animate.

*
Prima “printesa” din anii 2000 in divertisment

Primul album al lui Britney Spears – Baby one more time a aparut in ianuarie 1999 si, la sfirstul anului, era denumita “printesa” pop, idolul adolescentilor din lumea intreaga. Pina atunci fusese cunoscuta (doar) in America ca vedeta a unei emisiuni de televiziune, The Mickey Mouse Club, un show pe care Walt Disney l-a gindit in 1930 ca sa completeze aparitiile lui Mickey Mouse (cel mai bine vindut brand al sau) intre doua premiere de filme animate. Britney a fost vedeta in versiunea anilor 90 a acestei emisiuni TV, alaturi de Christina Aguilera, Ryan Gosling si Justin Timberlake.

Inca de la inceputul carierei Britney a avut imaginea unei versiuni moderne a personajului principal din animatia Disney – Frumoasa din Padurea Adormita, iar in 2005 cind a devenit imaginea parfumului Fantasy al casei Elisabeth Arden, pozitionarea ei de “Frumoasa din Padurea Adormita” a fost si mai evidenta.

Reclama parfumului o arata drept o printesa moderna care alearga printr-o padure unde un cavaler o loveste cu sageata lui magica transmitindu-i dragostea, o versiune de 30 de secunde a unei povesti asemeni celor desenate de echipele Disney, condimentata cu erotism.

Ce alte vedete ale muzicii pop au fost ajutate sa semene cu un personaj celebru din desenele animate?

Katty Perry vs Alba ca zapada

( o versiune cu mult sex appeal si nuditate a aceleasi declinari – Dida Von Teese- cintareata de cabaret)

Jared Leto – capitanul Hook din Peter Pan (par lung, haina lunga, eventual un accesoriu in spate in prelungirea hainei, uneori palarie plus un accesoriu metalic pe o mina)

O versiune mai agresiva a capitanului Hook, si poate nu la fel de celebru ca Leto – Russel Brand – vedeta britanica de radio si tv.

Lady Gaga – Maleficent din Frumoasa din Padurea Adormita

Iggy Azaleea – Cruella

Taylor Swift – Wendy (din Peter Pan)

De ce tin aceste vedete sa semene cu un personaj Disney macar in citeva aparitii? (sa nu ne imaginam ca e o coincidenta, lucrurile la nivelul acesta se fac cu multe echipe de specialisti)

Desenele animate sunt primele povesti pe care le descoperim

Sunt primele vise cu iluzie de realitate care poarta ACELASI CHIP pentru toata lumea si lasa amprente puternice in personalitatea fiecaruia.

Walt Disney a fost CREATORUL lor.

El a creat primul desen animat cunoscut peste tot in lume, strategia lui de a structura povestile si de a le da un “twist” foarte emotional-apropiat de spectatorii de toate virstele se pastreaza si astazi pentru toate animatiile. Iar industria pe care a creat-o cu parcurile de distractii si show-urile de televiziune prelungire a filmelor animate e, la aproape 100 de ani distanta, mai infloritoare ca oricind.

Ba chiar a scos din necaz industria muzicala care – in epoca internetului – nu mai traieste din vinzarea albumului, ci din spectacolul pe care-l poate oferi. (am mai scris despre strategiile de captare a atentiei si de creare a unei dependente emotionale la vizitarea parcurilor Disneyland aici)

Filmul Alba ca Zapada (primul lung metraj animat din lume, realizat in 1937), inspirat de un basm al Fratilor Grimm adaptat de Walt Disney e, in esenta, povestea unui copil amenintat de gelozia parinteasca manifestata prin pedepse care-l fac pe cel mic sa evadeze intr-o lume unde gaseste alinare, dragoste, independenta si, in cele din urma, autoritate. E povestea de viata a lui Walt Disney – iar el recunoaste acest lucru in cartea lui Neal Gaber – Walt Disney, The Triumph of the American Imagination , dar este si povestea in care se pot regasi milioane de copii din lumea intreaga. Copii care pleaca de acasa si isi inlocuie familia biologica, cea in care s-au nascut, cu una urbana (prieteni) pina la casatorie, formarea unei noi familii traditionale.

Cenusareasa vinde ideea de a scapa de saracie prin casatoria cu un tinar bogat, un model de viata pe care-l urmeaza multe tinere astazi si care a fost urmat de tinere din totdeauna.

Peter Pan este cel care nu mai vrea sa creasca, iar studiile arata ca avem o generatie intreaga de Peter Pan (tineri care nu vor copii, nu sunt interesati sa stringa bani pentru pensie/batrinete, ci vor doar sa traiasca momentul. Am mai scris despre asta aici)

evolutia vizuala a personajului Alba ca zapada

Martin Lindstrom, un faimos specialist in marketing, scrie in cartea sa Brand Washed despre cum brandul “Justin Bieber” e construit sa atinga atit nevoile tinerelor de 14-20 de ani , dar si pe cele ale mamelor lor (care doresc si sa fie confirmate in ochii fiicelor ca mai sunt tinere, dar si sa ramina “actuale” ) prin asemanarea lui Bieber cu o vedeta a anilor 70, Donny Osmond.

In acest fel, mama e incintata sa mearga cu fiica la concert (deci e gata sa plateasca mai multe bilete) , iar bunica isi aminteste cu drag de vremea in care fiica ei avea virsta nepoatei si le valideaza experienta.

Tot Lindstrom povesteste despre desenele animate ale ultimilor ani care sunt construite cu un limbaj cu dublu inteles, astfel incit sa-l distreze pe copil, dar si pe parinte (care descopera subtile trimiteri sexuale: pe regele din Shrek il cheama Farquaad, care se pronunta FUCKwad; scene intregi din The Simpsons pun accentul pe tensiuni homoerotice pe care niciun copil nu le simte, el fiind mai interesat de cit de nataflet este Homer; sau…”in Toy Story 2, cind se indragosteste de vacuta Jessie, lui Buzz i se intaresc aripile”.) Lindstrom numeste aceaste situatii “strategia Shrek (am mai scris despre asta aici)

Astazi, contextul e creat in asa fel incit parintii sa-si doreasca sa-si duca odraslele la desenele animate si tot mai multi copii se intilnesc tot mai devreme cu animatiile. E normal ca peste o vreme sa reactioneze aproape instinctual cind vad pe un ecran, intr-un videoclip, ca fantezia din copilarie a prins viata.

E normal sa i se activeze simpatia, pentru ca i se pare un subiect – infatisare – familiara si sa dezvolte o afectiune: ceea ce visa in copilare poate deveni realitate si pentru el. Cum e natural ca parintele sa plateasca pentru concert sau merchandise (tricouri, papusi etc) cu vedeta respectiva pentru ca vrea sa ramina “cool”, tinar si , instinctual, simte si el ceva familiar la personajul respectiv.

Ce se intimpla insa cind esti in industria divertismentului si stii ca asta e una dintre retetele care te pot duce la succes in epoca fast forward, cind nu mai asteptam sa creasca florile sau copacii pe care-I sadim, ci ii plantam in curte direct infloriti; epoca in care daca un obiect e defect nu cautam sa-l reparam, ci sa-l inlocuim?

Animatiile si operatiile estetice

Cei care au acum 20-25 de ani au crescut cu un desen animat pe nume Josie & the Pussycats – versiune reactualizata a unei animatii din anii 70. Unul dintre personajele cele mai indragite din aceasta poveste animate era Foxy Love – o vulpitza cu un posterior proeminent, cu lenjeria la vedere, vulgara si obraznica.

Poate ca nu e intimplator ca Nicki Minaj si-a operat posteriorul devenind o versiune aproape unu la unu cu Foxy Love . ( aici o fotografie dintr-un concert al lui Nicki Minaj in care o defectiune a costumatiei arata operatia estetica de marire a posteriorului).

Si-ajungem astfel la mutatiile de look si comportament pentru ca astazi stiinta a ajuns la nivelul in care putem lua de-a gata (cu ceva operatii estetice, adica) orice infatisare ne dorim. In cazul lui Nicki Minaj e vorba de infatisarea care sa atinga publicul afro american, dar si tinerii care au fost fanii serialului cu Foxy Love.

In aceeasi directie, Iggy Azaleea si-a scos coaste pentru a avea o talie mai subtire si si-a marit si ea posteriorul ( e daca vreti, versiunea blonda a lui Nicki Minaj), iar din showbiz lucrurile coboara usor spre public: fete care – prin operatii estetice – au luat chipul unor personaje animate Elsa din Frozen, Barbie etc au ajuns in showbiz fiind platite cu bani fumosi sa apara la televiziune sau la petreceri private.

In varianta mai putin extrema si agresiva cu propria persoana, dar care poate arata lipsa unei culturi si a oricarui alt model de viata in afara desenelor animate asimilate fara eforturi prea mari, e look-ul multor tinere de 20-25 de ani. Versiuni de Barbie, Rapunzel, Alice in Tara Minunilor etc, un comportament echivalent cu al copiilor care n-au ajuns inca la scoala ca sa aiba posibilitatea sa aiba si alte repere.

Animatie – Realitate. Dus – intors

In 2013, la Festivalul de film de la Cannes a avut premiera filmul The Congress in care Robin Wright interpreteaza o actrita careia ii sunt surprinse emotiile si caracteristicile pentru a fi transformata intr-un personaj animat, cedindu-si pentru totdeauna unui studio drepturile de utilizare asupra persoanei sale ca actrita. Motivatia directorului studioului este legata de imbatrinirea iminenta a actritei care o va duce in imposibilitatea de a mai putea juca in filme de actiune. (am mai scris despre film aici)

Filmul e o metafora frumoasa despre cum distanta dintre lumea animata si cea reala s-a redus tot mai mult, iar personajul lui Wright – ajuns la batrinete – se duce la un congres al personajelor animate ca sa intilneasca versiunea sa desenata, la multi ani distanta de cind “nu-si mai apartine”.

Pentru ca e un limbaj universal si e una dintre industriile care pot “produce” vedete care stau independent in business (actorii, de exemplu, depind de alti colegi si de regizori), muzica e exemplul cel mai bun despre cum nevoile pe care animatiile le sadesc in mintea copiilor capata o noua viata in lumea reala.

Desigur, si traseul invers – pentru ca e foarte profitabil – functioneaza. In muzica avem nu doar artisti care se inspira in look din desene animate ci si unii care au propriile seriale de benzi desenate si jocuri (cu ei super eroi) sau linii de papusi cu infatisarea lor. Miley Cyrus e cel mai bun exemplu.

E o evolutie fireasca a pietei.

Din copilarie ni se sadeste o saminta care creste frumos si e imposibil ca, intr-o lume care scoate orice pe taraba, sa nu fie fructul cules de cineva si folosit. Ce fac echipele de marketing ale vedetelor din muzica e doar sa foloseasca intr-un mod eficient nevoile si emotiile care ne-au fost create de-a lungul timpului.

Cu putina imaginatie, dat fiind succesul imens al filmului Frozen de anul trecut, putem sa presupunem cam cum va arata viitoarea vedeta care va cuceri lumea muzicala internationala in 3-5 ani si care va fi idealul de frumusete pentru tinere peste 10 ani.

In Romania, echipele celor care fac muzica sunt la inceputul drumului catre un business eficient, marketat in asa fel incit sa speculeze nevoile create de altii.

Inna a avut aparitii care o duceau in zona Pocahontas, Elena Gheorghe a avut de citeva ori un look asemanator cu al lui Ariel, Andreea Balan are adesea un look de Barbie, CRBL este protagonistul unui joc pentru copii “Fanica si CRBL” in care artistul e ilustrat intr-o versiune animata, iar baietii din trupa VUNK au fost super eroi pentru cel mai important concert al lor din 2014.

Doar ca, intr-o lume in care distanta nu se mai masoara in centrimetri ci in fractiuni de secunda – cit atingi un ecran ca sa accesezi un nou link-, nu va imaginati ca, daca sunt prea putini dintre “ai nostri” care folosesc puterea animatiilor, copiii vostri nu sunt atinsi de strategiile altora care vor sa aiba un loc mai bun in industria divertismentului.

Multumesc frumos Edi Enache (Urban.ro) pentru ajutorul acordat la realizarea acestui articol.

VUNK IN ORASUL MINUNILOR – Descriere tehnica a campaniei de comunicare

munca mea

10 years ago

VUNK IN ORASUL MINUNILOR – Descriere tehnica a campaniei de comunicare

La editia 2014 a premiilor nationale in comunicare, PR AWARDS, Trupa VUNK a realizat o premiera: a fost primul reprezentant al industriei muzicale romanesti caruia ii este recunoscuta munca in campaniile creative de comunicare, alaturi de marile agentii de publicitate.

Cu campania sa, VUNK IN ORASUL MINUNILOR, Trupa VUNK a fost nominalizata de un juriul international in doua categorii pentru cele mai bune campanii de comunicare ale anului, Events si Digital PR, primind o diploma de excelenta pentru rezultatele muncii sale.

Cu acordul managementului trupei, Cristian Stan, dar si al liderului acesteia, Cornel Ilie, postez mai jos descrierea tehnica a campaniei asa cum a fost ea prezentata pentru evaluarea juriului.

Informatiile ar putea ajuta studentii la comunicare, dar si pe cei care se afla la inceputul carierei in industria muzicala.

Zilele viitoare voi posta si citeva informatii de culise, intimplari amuzante din aceasta campanie.

(am mai povestit despre aceasta campanie, in calitate de consultant de imagine pentru Trupa VUNK, la Webstock 2014, discursul aici)

CITY OF WONDERS by VUNK

THEME/ OPPORTUNITY

In April, Cornel Ilie (the leader of the band VUNK) announced the team that the next big concert will be named “VUNK in Orasul Minunilor”, will be inspired by a fairy tale written especially for this show, and that he wants to show people that the City of Wonders (Orasul Minunilor) exists.

As the band felt the need to return to an influencers audience, after the success of the songs “Pleaca”, “Asa, si” that brought a numerous listeners (mainstream), creating Orasul Minunilor was an opportunity to target hi educated, hipsters, influencers and trendsetters.

With a budget of only 3400 euro was created a virtual city with over 10.000 inhabitants, a PR campaign close to 300 news with a feedback from the audience in over 1000 posts with hashtag #orasulminunilor on facebook, instagram, twitter.

RESEARCH

To identify the needs of the targeted group were contacted sociologists, psychologists and strategists in political communication. It was identified the need to have a leader in who one should trust, but also the need of affiliation to a better world, a more positive one. It was indicated the mistrust in the fact that one can be helped or listened by a state authority or by a leader.

The Idea: Creating a social movement that militates for good deeds, common sense, and positivism. The movement “Orasul Minunilor” shows that “urban wonders” exists, that there are people that have common sense and are willing to do good things, that education is a solution, not a problem.

PLANNING

Objective:

Creating an online community formed by influencers that can be active not depending of the brand VUNK, increasing the awareness of VUNK for the new target, increasing ticket sales for the concert VUNK in Orasul Minunilor

The Strategy:

The campaign was divided in 3 stages: 1. Creating anonymity Orasul Minunilor. 2 Direct association with VUNK (it was created the anthem of Orasul Minunilor – “Ne facem auziti”, a song with a strong social message; the band members were transformed into superheroes that transforms every place in one suitable for Orasul Minunilor) 3. Associating defining elements of Orasul Minunilor with moments from the show presented to the audience.

In the first stage it was aimed physical and emotional redesigning of the space of the targeted group specific to their needs, in the second part they were presented the leaders they have needed, and in the final it was showed that the created elements of the virtual space of Orasul Minunilor can exist. Magic can be real.

The targeted audience: influencers, trendsetters, the audience of film/dance/theater festivals.

Personal channels of communicating messages: facebook Orasul Minunilor, youtube Orasul Minunilor, www.orasulminunilor.ro

Implementing

Because the research and preparing part took time, the implementation started in June, two months after the idea was born.

Tactical, the campaign functioned cyclic – off line action/ amplification in online – and it was formed by special projects that aimed the needs of the targeted audience, there were evidence that the events they dream/want were happening.

The implementation has been adapted during the 4 months of the campaign related to the events happening in the public space (one of the charity actions started from the IceBucket Challenge, the teasing for the Orasul Minunilor’s anthem was made as an election campaign).

Stage 1: CREATING ORASUL MINUNILOR ANONYMOUSLY

1.1 Capturing the attention of the target audience: on a facebook page specially created, were posted photos and texts that could influence emotionally the targeted audience – famous movie lines, famous book quotes of great thinkers. Each one of those had key words: dream, technology, aspirational, surrealist. Most of them were preferred by Cornel Ilie, the bands leader to keep a connection to what was going to be created for the show. At the same time it was made a sampling with branded balloons with Orasul Minunilor, on 1^st of June, in areas frequented by children.

1.2 Describing Orasul Minunilor: in the same virtual space were posted messages about the world of Orasul Minunilor, with the logo of Orasul Minunilor specially created – “In Orasul Minunilor an umbrella can shelter two persons”, “In Orasul Minunilor people are patient”, “In Orasul Minunilor cigarettes are not thrown off the window” etc

1.3 Beautiful places in Bucharest and in the country were marked with big Aces of Spades with the logo of Orasul Minunilor. Over 100 places from Bucharest were invaded in 3 days by the Aces of Spades, the photos presenting the sign of Orasul Minunilor in those places were processed in a surreal way and posted on the Orasul Minunilor website and on the facebook page with a message that emphases the letter A (the graphic idea for the ace of spades was an inverted V –from VUNK).

1.4 Nine of the most important buildings of Romania were redesigned to integrate them in a fairytale world (see images addendum). Some of them were The House of Parliament and the Patriarchy, that were going to be key elements in the Orasul Minunilor’s anthem videoclip in a few weeks ( see stage 2).

1.5 The first educational campaign of Orasul Minunilor: Tickets in advance. 13 of the most important artists of Romania took part in a spot associating buying tickets for a show with preparing for a trip. There were targeted the needs of the aimed group (artists, producers, event managers). Some of the artists that appear in the spot are Victor Rebengiuc, Mariana Mihut, Razvan Mazilu, Marius Manole, Loredana Groza, but also Marian Ralea (the narrator, see stage 2) and Cornel Ilie, the leader of VUNK. https://www.youtube.com/watch?v=qh-VXH0NREE

1.6 The first good deed in Orasul Minunilor: a young boxer with huge potential to become a great champion, but who wanted to give up sport because of financial conditions, received anonymously the necessary sports equipment https://www.youtube.com/watch?v=B0_xCCWrLhQ

STAGE 2: Associating VUNK with Orasul Minunilor

2.1 VUNK Superheroes – on the facebook pages of the bands members were posted photos with them transformed in superheroes, aside of the question “ What super power would I have if I were a superhero?”

2.2. Reveal: Vunk created Orasul Minunilor: Two days after posting the superheroes photos, it was announced the concept of the show and revealed the poster “VUNK in Orasul Minunilor”.

2.3 The good deed Cornel Ilie: Part of the IceBucket Challenge, but also in the context of the need for blood donators for the blood banks, Cornel challenged the audience to donating blood. The first 50 donators received tickets for the concert. https://www.youtube.com/watch?v=6gL6KD1nI2o

2.4 The first chapter of the Fairy tale: A short film was send to all those who bought tickets online, in which Marian Ralea is the narrator of the first chapter of the story that will be the foundation of the show. https://www.youtube.com/watch?v=JG2Q0SQfnLQ

2.4 Launching the anthem Orasul Minunilor – Ne facem auziti (We make ourselves heard)– VUNK si Ai Nostri. Two days of teasing in which the members of the band were presented as electoral candidates in Orasul Minunilor (see images addendum), followed by the presentation of the song that criticizes the deviations of the society, emphasizing the targeted needs of Orasul Minunilor (the need of a leader, to make oneself heard). In the video clip there are images with the patriarch holding a paint roller, but also with the House of the Parliament and Stavropoleus Church, elements presented in the stage 1 of Orasul Minunilor. https://www.youtube.com/watch?v=aXTHSBOhyU4

2. 5 30 bloggers were congratulated that they make themselves heard and were invited to become honorary citizens of Orasul Minunilor, as active members of the future campaign. The Bloggers received a personalized letter where the leader of the band thank them for the moments they made themselves heard and took attitude.

STAGE 3: Associating elements of Orasul Minunilor with the show and with the day to day reality.

There were communicated to the audience info about the structure of the show, about the technological innovations that made real a part of the world illustrated in Orasul Minunilor (holograms, surround sound, redesigning the show venue to be transformed into a fairytale land).

[caption id="attachment_30463" align="alignnone" width="284"]

Imagine din animatia prezentata in timpul show-ului

[/caption]

Post show there were communicated the resemblances through foto montages that made facing the surrealist pictures from the beginning of the campaign with images from the show in which a huge headlight floated across the audience, the scene had the signs of a huge ace of spades etc

At the same time the good deeds continued in Orasul Minunilor (a child with a rare disease received a special milk powder) and the band announced that Orasul Minunilor as a social movement continues beyond the show. By the end of the year, the comic book Orasul Minunilor will be launched, with the fairy tale written by Cornel Ilie, but also a short series of comics in which the members of VUNK are super heroes in Orasul Minunilor.

EVALUATION

At the moment of revealing VUNK created Orasul Minunilor (2 months from the beginning of the campaign), the facebook page Orasul Minunilor had close to 10.000 likes, all generated organic. Some of them, movies or theater directors, actors, ballerinas, producers, journalists.

(the likes number was close to 1000 bigger that the campaign benchmarks, the facebook page of International Film Festival Anonimul and of International Theater Festival of Sibiu, both of the pages being 3 years old).

The maximum reach in the week with the reveal: on Orasul Minunilor page: 80.000 and on VUNK 295.000.

The maximum reach in the week of the concert: on OM page 100.000, on VUNK 336.000

Anonymously, the movement Orasul Minunilor was on Observatorul 19, but also on the front pages of important newspapers and some of the most important websites of Romania.

The anthem Ne facem auziti (We make ourselves heard) generated not only news in magazines and online publications, but also special editions (gandul.info) or invitations on political debates for the leader of the band (Antena 1, Realitatea TV), interviews for Adevarul, Europa FM, Prima TV, ZuTV, Music Channel, Antena Stars, Cronica Carcotasilor.

Close to 300 news were seen in the press (on/off line) with 200% more than the presence of VUNK in the press of the similar concert from the previous year

Feedback from the audience: Over 1000 posts on facebook, twitter, instagram with hashtag #orasulminunilor.

Byron band created a special spot for Orasul Minunilor, and the movie „Barbati Misto” has adapted its campaign for the community of Orasul Minunilor.

The concert was sold out.

CREATIVITY vs BUDGET

With 3400 euro was created a big campaign for promoting a concert of a band in Romania, but also a community that continues to live as an NGO. Orasul Minunilor is a smaller brand of VUNK that promotes a healthy life style, culture and humanitarian actions.

[caption id="attachment_30468" align="alignnone" width="300"]

Cornel Ilie si Cristian Stan – manager VUNK[/caption] [caption id="attachment_30469" align="alignnone" width="300"]

Cornel Ilie Gala PR AWARDS 2014[/caption]

povestea a trei speech-uri dezastru (din intilnirea cu studentii la jurnalism si comunicare)

munca mea

10 years ago

povestea a trei speech-uri dezastru (din intilnirea cu studentii la jurnalism si comunicare)

(transcrierea prezentarii facute studentilor de la facultatea de jurnalism si comunicare, cu tema “discursul public”)

Buna ziua.

Daca ati venit la aceasta intilnire si nu ati fost adusi cu forta, stiti deja cum ma cheama. Daca e cineva sosit accidental, o sa spun totusi ca ma numesc Cristina Bazavan, sunt jurnalist, am lucrat multi ani in radio, am fost redactor sef al unei reviste pentru femei si acum am un business in online.

Banuiesc ca distinsii vostri colegi de la PRIME m-au invitat sa va povestesc cite ceva despre discursul public pentru ca stiau ca vorbesc adesea la conferinte pe teme legate de femei, journalism, industria online sau la lansari de carti, vernisaje pentru expozitii.

In minutele urmatoare am sa va povestesc despre structurile speech-ului public si citeva trucuri cum sa fie ca sa fie bine, punind in paralel discursul cu care va intilniti voi cel mai des, din prezentarile tehnice, de business cu discursurile motivationale.

Ca sa incepem in forta, m-am gindit sa va spun 3 situatii in care pentru mine a fost foarte foarte greu cind a trebuit sa vorbesc in public. Mai exact a fost dezastru.

Putina lume stie ca, la inceput, eu slabeam la fiecare speech public un kilogram sau doua – pentru 10-15 min de vorba! Pur si simplu, consumul pentru mine era atit de mare pe interior, incit aveam nevoie de citeva ore bune ca sa ma regrupez dupa ce imi terminam treaba. Intr-o vreme, aveam grija sa am zi libera imediat dupa ziua in care sustineam un speech ca sa fiu sigura ca ma pot recupera emotional. Acum nu mai pot sa fac asta mereu, din cauza unui program mai complicat, dar in continuare am nevoie de lungi momente de liniste pentru recuperare.

Cumva e normal, sunt studii care arata ca una dintre cele mai mari temeri pe lume, inainte de frica de moarte, e frica de a vorbi in public. Pentru mine e un exercitiu pe care tin sa-l fac ca sa-mi depasesc limitele si trebuie sa recunosc ca, in conditiile in care vorbesc constant in public de mai bine de 5 ani, a mai aparut o uzura, nu mai vin in fata oamenilor – in fata voastra – ca si cum as fi dusa la taiere.

Primul meu speech cu adevarat greu a fost la webstock in 2010 cind Cristian Manafu (un important jurnalist din zona online si business, organizator de conferinte media) m-a rugat sa povestesc publicului cum a fost perioada de criza cind revista pe care o conduceam – tabu – urma sa fie inchisa. Povestea a 4 zile cosmar pentru o echipa de 18 oameni. Pe scurt – intr-o zi de luni managementul m-a anuntat ca revista se inchide pentru ca se desfiinteaza toata divizia print a trustului realitatea si dupa ce am luat socul din plin in stomac, m-am regrupat, am negociat cu managementul ca daca gasesc un cumparator sa nu o inchidem si in 4 zile revista a avut un alt nou patron. Speech-ul meu a povestit istoria acestor patru zile. (nota edit pentru online, pe vremea aceea nu obisnuiam sa inregistrez ce vorbesc ca sa le pot pune apoi si online, deci nu exista o versiune scrisa a acelui speech)

Pentru toti cei din echipa a fost o situatie dramatica, chiar daca nu era sfirsitul lumii, pentru ca oamenii erau pregatiti bine professional si isi puteau gasi loc de munca foarte usor (nu era criza asa de mare atunci). Am vrut deci ca prin speech-ul meu sa-I fac pe oamenii din public sa simta emotiile noastre de atunci. Si am avut, din momentul in care imi construiam speech-ul, citeva elemente cheie cu care i-am dus acolo, in mijlocul evenimentelor. Unul a fost cind am descris drumul meu din biroul sefului catre redactie si cum incercam sa fac pasi cit mai mici, ca sa cistg mai mult timp de gindire ca sa gasesc o formula cit mai optimista sa prezint situatia colegilor.

Si ca sa-i fac pe spectatori sa fie cu mine, in timp ce le explicam cum incercam sa fac cite doi pasi pe o dala patrata, caci asa era podeaua de pe holul cladirii, din dale patrate, imi aduc aminte ca mi-am aplecat privirea catre podeaua scenei si am inceput sa fac pasii mici. Sa arat exact ce facusem. Si stiu cum spectatorii din primul rind, din instinct, si-au indreptat spatele ca sa se uite sa vada la ce ma uitam eu in jos, sau cum faceam pasii. Si am stiut ca ii am cu mine suta la suta.

Numai ca, si-aici intervine dezastrul pentru mine, ca sa pot sa povestesc toate acele lucruri intr-o forma in care spectatorii sa empatizeze, eu am retrait emotiile zilelor alea live, acolo pe scena, in 15 min de speech. Stiu ca au fost spectatori care au plins, stiu ca sunt femei care s-au regasit profund intr-un moment in care descriam cum am plins ca sa ma descarc, la sfirsitul primei zile de cosmar, dar la fel de bine stiu ca emotia mea era nu doar in inima sau in git, era in ochi. Vocea imi tremura usor, nu aveam tot timpul acelasi volum , adica o mai luam pe aratura si vorbeam tot mai incet in momentele cheie, ceea ce era cumplit pentru oamenii din ultimul rind. Si nu puteam sa ma uit la nimeni in sala.

Pentru mine acel speech a fost unul dintre cele mai dezastruoase. Un cosmar teribil.

Dar a fost prima lectie pe care am primit-o pe pielea mea ca, daca-ti pui sufletul pe tava – si esti onest si cu tine si cu ceilalti – oamenii simt si nu te judeca aspru, empatizeaza cu tine. La multe zile distanta, mai primeam imbratisari de drag de la oameni pe care nu-I stiam dar care fusesera in sala si pe care ii intilneam in diverse contexte. In plus, sunt oameni care acum imi sunt printre prietenii apropiati care m-au vazut prima data in viata lor atunci in acel speech.

Cea de-a doua intimplare la categoria dezastre in speech-uri s-a intimplat la Timisoara, acum 3 ani, la o conferinta care se numeste PR Beta. Imi pregatisem un speech despre cum vor fi mutatiile in scrierea pentru online si cum va aparea o noua specie – jurloggerul – adica un hybrid dintre journalist si blogger. Voiam sa fac o demonstratie despre cum viitorul producator de content online va fi multimedia – va trebui sa stie sa produca audio, video, scriere, sa aiba o comunitate a lui activa (o baza de fani, de cititori) ca sa fie interesant pentru un posibil angajator.

Problema a fost ca atunci cind m-am asezat in fata publicului, uitasem tot. Era o prezentare tehnica, aveam un power point cu lucruri care sustineau demonstratia, am miscat putin slideurile ca si cum as fi facut o eroare, poate poate imi aduc aminte despre ce vreau sa vorbesc.

Nimic. Nada. Black. Gol golut era in capul meu. Desi , evident, eu facusem prezentarea. Primul minut am tacut si m-am uitat la oameni. Si ei s-au uitat la mine. Mie mi s-a parut o jumatate de zi minutul ala, pentru ei a fost… “ia uite, vrea sa ne capteze atentia”.

Dupa care am inceput sa fac joculete, sa spun orice altceva imi trecea prin minte si , din cind in cind, dupa ce mai miscam un slide din prezentare sa fac o referire la ce aveam scris. Am fost la mare mare distanta de ceea ce imi propusesem sa vorbesc, dar oamenii nu stiau asta. Ma rog in momentul ala, nici macar nu ma gindeam ca ei nu stiu ce vreau sa vorbesc. Eram intr-un taifun si ma straduiam sa ies in viata.

Cind am terminat, m-am dus in camera de hotel si am tras o portie generoasa de plins (cum altfel, de aia sunt femeie, sa pling cind mi-e greu). M-au enervat atit de mult prostia si momentul meu de slabiciune, incit si la 2 zile distanta cind cineva mi-a vorbit despre prezentare, mi-au dat lacrimile. 3 luni nu am avut curaj sa ma uit pe net sa vad reactiile oamenilor care au fost in public. Stiam ca fusese un cosmar, ce rost mai avea sa ma mai amarasc si cu parerile lor despre cit de proasta a fost prezentarea.

Dupa care dn intimplare, intr-o zi, la mai bine de 3 luni distanta de la prezentare, cineva m-a link-uit pe blog cu o parere despre ce fusese atunci. Si m-am dus sa citesc textul si… mi-am dat seama ca habar nu avusese de dezastrul din capul meu. Ii ramasese in minte unul dintre jocuri, despre cit de relativ e adevarul. Si-am cautat pe net si n-am gasit articole proaste despre prezentarea respective. Niciunul.

Oamenii care rezonasera cu ceva din ce povestisem mentionasera acele lucruri, cei pe care nu-I atinsesem in niciun fel, ma ignorasera pur si simplu.

Astazi cind mi-e frica de o prezentare ma gindesc la Timisoara si imi zic ca mai rau decit atunci nu are cum sa fie, ca am atins fundul prapastiei – m-am uitat la public fara sa zic nimic pentru ca uitasem tot. Dar mai stiu ca oamenii din sala nu stiu ce vrei tu sa le spui si te asculta cu mintea si sufletul curate, asa ca te poti redresa oricind in timpul unei prezentari.

Cea de-a treia intimplare cosmar vine de la un TEDx, la Cluj, anul trecut. Tema conferintei era despre importanta educatiei si voiam sa le povestesc oamenilor despre cum in a invata nu e cel mai important sa iei 10, ci sa fii mai bun decit ai fost in ziua precedenta, sa progresezi continuu. (aici transcrierea integrala a acelui speech)

Aveam un background puternic la tema, pentru ca am fost olimpic la matematica – stiam ce inseamna sa iei mereu 10 – si pentru ca viata stie sa te invete lectii, descoperisem – din cauza unei problem medicale – cit de greu e sa o iei de la inceput cind nu mai poti face nimic cu trupul tau. Si cum fiecare progres – care e un nimic pentru ceilalti – inseamna pt tine imens.

Imi pregatisem speech-ul cu citeva zile inainte, era o conferinta importanta… In scris fusesem in stare sa descriu mai multe despre problema medicala care ma invatase mai mult despre educatie si progres decit orice olimpiada la matematica. Numai ca, in noaptea de dinaintea conferintei, mi-am dat seama ca din cauza emotiilor pe care le voi simti retraind acele lucruri in public va fi un chin imens pentru mine. Si la 3 dimineata mi-am reasezat povestea, taind o parte importanta din descrierea situatiilor in care ma adusese boala.

Noua versiune de speech a mers bine, am avut ceva emotii dar nu cit sa ma incurc sau sa fie dramatic pentru mine. Oamenii au inteles teoria pe care o sustineam, dar eu cu mine n-am fost foarte multumita pe moment. Pentru ca stiam ca daca mi-as fi invins emotiile as fi putut sa le explic totul intr-o forma si mai puternica. Dupa reperele mele n-am fost un foarte bun profesionist atunci, n-am dat cel mai bun speech din ce puteam da in acel moment al evolutiei mele profesionale. Dar… uitindu-ma la ceea ce le spusesem oamenilor, despre progresul in pasi mici, m-am gindit ca e si o lectie pentru mine ca data viitoare sa pot sa cobor mai mult garda si sa spun mai mult din ceea ce traiesc. Ceea ce de altfel am si facut la o urmatoare prezentare. Si fac mereu, in mod constant, ca sa intervina uzura si sa fiu mai relaxata cind vorbesc despre lucruri personale. Uite, acum, de citeva minute bune, imi pun cenusa in cap si va arat situatii in care voiam sa fiu desteapta si nu prea mi-a iesit.

–

Ce am vrut sa va spun cu aceste trei povesti?

Discursul in spatiu public poate sa fie o experienta minunata, daca atunci cind te apuca panica te gindesti la urmatoarele.

Oricit de dezastru e in mintea ta cind vorbesti in public, spectatorii vin cu o stare buna si cu o curiozitate activa pe care poti sa o asezi spre binele tau.

Emotiile – care pe tine te sperie – sunt de fapt utile si le dau oamenilor incredere. Le spun celorlalt ca esti autentic, iti simt fragilitatea si le dau o speranta ca, daca tu esti pe scena si ai supravietuit , si ei o sa poata.

Spectatorii nu stiu niciodata ce vrei tu sa spui, deci te poti regrupa oricind.

E bine ca, de la speech la speech, sa incerci sa progresezi, sa-ti depasesti o limita – dupa ce o cunosti, o descoperi si, mai ales, o atingi.

***

Bun… si-acum sa vorbim despre structura unui speech.

Stie cineva ce am facut in speech-ul pe care tocmai vi l-am spus? Ginditi-va la structura – la cum am inceput, la ce v-am spus, la cum v-am spus.

Speech-ul a avut 3 parti; in prima m-am prezentat si v-am spus ce o sa facem (am intins covorasul rosu pe care urma sa mergem, incercind sa formez ceva asteptari in mintea voastra – 3 speech-uri dezastru = o sa fie altceva, poate e interesant, poate e amuzant), au urmat povestile, 3 la numar, apoi concluziile spuse de la momentul in care am zis “ce am vrut sa spun cu aceste trei povesti”

E o structura non lineara – pentru ca face referire la trei intimplari din trei perioade diferite care au ceva puncte comune – ca bucatile unui puzzle se aduna intr-o imagine generala.

Speech-ul despre revista Tabu pe care l-am prezentat la webstock in 2010 a fost un speech cu o structura lineara. Timp de 15 min am plimbat spectatorii, intr-o forma cronologica, prin intimplarile din acele 4 zile.

Revenind la povestile pe care le-ati auzit mai devreme, ce mai puteti sa spuneti despre ele? Despre forma in care au ajuns la voi.

Fiecare poveste a avut o concluzie, am tras niste invataminte din intimplari. La prima poveste – cea cu tabu- am vorbit despre sinceritate si impactul ei asupra oamenilor, la a doua – cea cu Timisoara – am vorbit despre adaptare , regrupare din mers , la a treia cea despre TEDx Cluj – am vorbit despre progresul pe care-l faci tu cu tine. Si am spus concluziile la fiecare sfirsit de poveste. Chiar daca la final le-am repetat pe toate, punindu-le in contextul general si-am intregit puzzle-ul

Tehnic acest lucru se numeste “iesire in macro” – o concluzie prin care auditoriu e ajutat sa faca o proiectie personala, sa duca intelesul intimplarii in viata sa, din perspectiva propriilor experiente. In felul asta impactul asupra sa fiind mai mare.

Ce-am mai facut in prezentari?

V-am spus despre fricile si problemele mele in relatia cu subiectul. Pe ceilalti ii ajuta cind le povestesti ca si tu esti vulnerabil. Faptul ca te afli pe o scena si ca spui ceva din care tragi concluzii, te aseaza in perceptia oamenilor ca un specialist, esti deja validat; nu e nevoie sa mai spui si ca esti destept si devreme acasa. in plus perfectiunea e foarte plictisitoare si pare aroganta. Cu alte cuvinte un speech public n-ar trebui sa fie despre ego-ul celui care vorbeste.

Toate regulile astea se aplica si pentru o prezentare tehnica pentru un studiu de caz. Acolo cel mai adesea e vorba de o structura lineara, pentru ca prezinti cronologic – de la concept pina la executie si rezultate.

Sunt insa si prezentari tehnice – care vorbesc despre concepte, nu studii de caz – care au o structura non lineara si sunt formate din exemple care nu au legatura temporara directa intre ele, dar care au un fir comun . Cam cum ar fi trebuit sa fie prezentarea mea de la Timisoara despre jurlogger.

Si cheia pentru toate astea a fost… pregatirea in avans. Nu puteam sa am o structura prin care sa va explic in timp real, cu un speech care continea lectie in lectie, daca nu ma pregateam in avans. Daca nu ma gindeam inainte care e cea mai mare nevoie a voastra (sa intelegeti cum va invingeti frica), care sunt cele mai importante lucruri pe care le-am invatat in anii acestia de vorbit in public legate de aceasta temere, ca sa aleg intimplarile cele mai relevante (care sunt reale, au fost in viata mea, dar au mai fost si altele pe care nu le-am ales ca nu livrau invatamintele de care aveam nevoie), pentru ca apoi sa le pot pune intr-o structura, sa le descompunem tehnic si sa intelegeti si “smecheriile” din interiorul lor.

Un speech bun si eficient e cel pregatit in avans. Daca avem respect pentru timpul oamenilor care ne asculta trebuie sa le ocupam fiecare secunda dedicata speech-ul nostru cu ceva care sa le merite pe deplin atentia.

Eu nu gasesc ratiunea pentru a ocupa timpul unui om cu un speech, daca nu vorbesc si de o vulnerabilitate a mea, pentru ca stiu ca acest lucru il poate motiva. Daca vede ca eu am depasit o situatie grea, e o speranta ca si el poate sa depaseasca situatii similare.

Va multumesc frumos.

later edit pentru online. Ce n-am mai avut timp sa le spun tinerilor (pentru ca se facuse deja tirziu) a fost cum mi-am ales hainele pentru acea prezentare – jeans si un tricou in dungi care sa induca ideea de vacanta si de relaxare, sa fiu mai apropiata de ei. Si ca mi-am prins parul intr-o coada (pony tail) fara sa fiu machiata (doar mascara si un gloss) ca sa am o imagine cit mai scolareasca, cit mai obisnuita. Sa fiu pe cit posibil – nu ma mai ajuta virsta foarte mult:) – egala lor.

(cover photo shutterstock)

Este jurnalist, a creat blogul S!MPA ca o oaza de liniste si frumos (cultural, pe cit posibil). A fost redactor sef al revistei Tabu, a facut parte din echipa care a creat brandul Europa FM si care a formatat si rebranduit Radio 21 la sfirsitul anilor ‘90 si a fost consultant pentru lansarea Radio Guerrilla. A prezentat primul sezon al emisiunii Ca-n filme (Digi 24 TV). A sustinut un curs de branding personal pentru actori, la TIFF, in cadrul proiectului "10 pentru film", este consultant in branding & promotion pentru artisti, industria media. Pentru aproape 2 ani (2013-2014) a facut parte din echipa de comunicare a trupei VUNK si a participat la comunicarea proiectul Orasul Minunilor, singura campanie de comunicare a unui reprezentant din industria divertismentului premiata la Romanian PR AWARDS. In perioada 2012 -2014 a fost social media coordonator al Festivalului International de teatru de la Sibiu. Intre aprilie 2016 -aprilie 2019, a lucrat pentru Loredana Groza in echipa de comunicare.

Owner urban,ro - prima platforma de goingout care creeaza experiente. Speaker la conferinte nationale pe teme legate de media, industria online, femei.

» Mai multe detalii

Category : munca mea

Proba timpului – Mihaela Radulescu dintr-un interviu in 2006

Viata dubla a Mihaelei Radulescu

Nu exista influenceri, doar oameni cu audienta. Restul e orgoliu. (pentru Iqads)

Despre rigoare, disciplina, profesionalism si Stefani Germanotta cu romanul care a lucrat pentru Lady Gaga

(INTERVIU) Andrei Serban “Inca ma simt ca un cavaler medieval gata sa scoata sabia!” – #DupaAni –

“Inca am acest spirit razboinic in mine, inca ma cred un cavaler medieval care e gata sa scoata sabia, dar, de cate ori ma surprind azi ca sunt in aceasta stare, incerc sa ma schimb.”

“Daca faci tot ceea ce iti este comod, sau la limita comodului, vei fi toata viata un mediocru. Deci, obligatoriu, trebuie sa sari, sperand ca parasuta se va deschide.”

“Mi-e frica de Facebook. Am o supersitie ca cineva va intra in viata mea interioara, o nebunie.”

Interviu – Miruna Berescu despre Festivalul Anonimul, productia de film, familie si…cum nu toata lumea dintr-o familie traieste aceleasi experiente cu acelasi ritm –

Anonimul 2017 Interviu Michel Franco – Sa ai curaj cand esti tanar sa incerci orice…

5 lucruri de care ai trebui sa tii minte daca azi vrei sa-ti faci un (v)/blog –

(interviu) Cristi Puiu: “Dragostea de oameni este un lucru care nu poate fi predat, nu poate fi pus in cuvinte”

Asa incepe totul: Blog din placere… de 10 ani –

BENDEAC, PR-UL LUI GRACE DE MONACO, SMILEY – 3 reportaje S!MPA care au fost virale

El, Mihai Bendeac, cum e?

*

Nadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa

Andrei Tiberiu Maria e (si) seful lui Smiley

Hainele pe care le îmbrăcăm spun, de multe ori, poveștile pe care le ascundem

Lipsă de creativitate? Poate. O garderobă crescută într-o unitate stilistică? Poate. Mai multe produse decât am nevoie? Cu siguranță.

Tot atunci am înțeles și că stilul vestimentar e ca orice campanie de comunicare: identifici ce te diferențiază, ce te pune cu adevărat în valoare și repeți, într-un mod creativ de fiecare dată, acel diferențiator .

Când înțelegi că stilul nu are legătură cu sezonalitatea și cu trendurile prezentate în colecțiile de la Saptamâni de Modă, viața ți se simplică foarte mult.

REPORTAJ: Andrei Tiberiu Maria e (si) seful lui Smiley

STORY: ANGELA GHEORGHIU – DIVA VIITORULUI

despre lenjerie si discretie – PR FORUM

Interviu: Anamaria Marinca – “Totul e posibil”

remember 2014: povesti & interviuri

Romania frumoasa: Cind credinta in visul si in menirea ta e profunda

Cum influenteaza desenele animate standardul de frumusete si industria muzicala

*
Prima “printesa” din anii 2000 in divertisment

Desenele animate sunt primele povesti pe care le descoperim

Animatiile si operatiile estetice

Animatie – Realitate. Dus – intors

VUNK IN ORASUL MINUNILOR – Descriere tehnica a campaniei de comunicare

CITY OF WONDERS by VUNK

povestea a trei speech-uri dezastru (din intilnirea cu studentii la jurnalism si comunicare)

Aboneaza-te la newsletter

Category : munca mea

Viata dubla a Mihaelei Radulescu

“Inca am acest spirit razboinic in mine, inca ma cred un cavaler medieval care e gata sa scoata sabia, dar, de cate ori ma surprind azi ca sunt in aceasta stare, incerc sa ma schimb.”

“Daca faci tot ceea ce iti este comod, sau la limita comodului, vei fi toata viata un mediocru. Deci, obligatoriu, trebuie sa sari, sperand ca parasuta se va deschide.”

“Mi-e frica de Facebook. Am o supersitie ca cineva va intra in viata mea interioara, o nebunie.”

El, Mihai Bendeac, cum e?

*

Nadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa

Andrei Tiberiu Maria e (si) seful lui Smiley

Lipsă de creativitate? Poate. O garderobă crescută într-o unitate stilistică? Poate. Mai multe produse decât am nevoie? Cu siguranță.

Tot atunci am înțeles și că stilul vestimentar e ca orice campanie de comunicare: identifici ce te diferențiază, ce te pune cu adevărat în valoare și repeți, într-un mod creativ de fiecare dată, acel diferențiator .

Când înțelegi că stilul nu are legătură cu sezonalitatea și cu trendurile prezentate în colecțiile de la Saptamâni de Modă, viața ți se simplică foarte mult.

* Prima “printesa” din anii 2000 in divertisment

Desenele animate sunt primele povesti pe care le descoperim

Animatiile si operatiile estetice

Animatie – Realitate. Dus – intors

CITY OF WONDERS by VUNK

Aboneaza-te la newsletter

*
Prima “printesa” din anii 2000 in divertisment