Category : munca mea

OnteachingJournalism1de miine, curs de scrieri creative – 6 saptamini – am 5 locuri “de dat”

de miine, curs de scrieri creative – 6 saptamini – am 5 locuri “de dat”

asociatiile reunite ale studentilor de la Universitate au o revista  on line care se numeste IQOOL.

de miine, timp de 6 saptamini, in fiecare marti – la cererea lor – tin un curs de scrieri creative.  va fi axat mai mult pe scrierile pentru online si cum se schimba/adapteaza o structura narativa ca sa fie mai usor de citit in online, dar va contine – cel putin in primele 2 cursuri – notiunile de baza despre structuri narative.

pentru ca fiecare curs va avea exercitii cu fiecare dintre participanti, cursul are doar 20 de locuri. 15 sunt ale studentilor de la revista, 5 mai sunt disponibile.

daca va intereseaza, ginditi-va daca ati putea fi prezenti in fiecare marti la ora 19.00 timp de doua ore la curs, apoi explicati printr-un comentariu de ce v-ar fi util un asemenea curs.

am sa aleg 5 persoane dintre cele care vor sa scrie pe termen lung, carora le-ar fi util acest curs.

participarea este gratuita.

 

atilla kimAttila Kim – despre personalitatile caselor si cum capata ele chip dupa oameni

Attila Kim – despre personalitatile caselor si cum capata ele chip dupa oameni

Cel ce doreste sa-i fie construita o locuinta invata pe drumul la idee la caratul bagajelor citeva notiuni tehnice:  o cladire e alcatuita din componente pe orizontala -partiuri si pe verticala- etaje sau niveluri.

Ce nu stii atunci cind iti alegi o casa e ca rezultatul este dupa chipul si asemanarea ta. Casa va avea personalitatea ta, iti va deservi nevoile, va gazdui genul de emotie si de energie care iti aduce tie confort.

Nu m-am gindit niciodata la cladiri ca la oameni pina cind sa-l intilnesc pe Attila Kim (36 ani), unul dintre  cei mai buni architecti romani. (Attila ar strimba din nas la etichetarea asta; ar spune: “in raport cu ce bun? ce ma califica pentru asta?”.)

Attila e genul de om pentru care parcursul e mai important decit destinatia, care pleaca de la fond pentru a ajunge la forma, care are o poveste, o justificare, un concept aproape filosofic pentru fiecare dintre pasii pe care-i face cind e curatorul unei expozitii (Wool & Wood – design romanesc in cadrul Stockholm Design Week) ), cind face arhitectura de expozitie ( Q,E.D Mircea Cantor), cind reaseaza in spatiul lor moral cladirile care i se par a fi dezavantajate de context ( Sala Elvira Popescu) sau cind construieste un interior pentru un spatiu destinat confortului intelectual al publicului (librariile Carturesti – Timisoara si Arad).

Daca ar fi o casa, Attila KIM ar putea arata cam asa…

PARTERUL sau… din clasa V-a am facut Liceul de arta. Stiam ca merg sa invat sa desenez ca sa ma fac architect.

In copilarie am avut astm si am stat foarte mult acasa. Ai mei au descoperit destul de repede ca singurul lucru care ma tine ocupat sunt jocurile de tip Lego, sau de constructie, si mi-au cumparat toate variantele; si de lemn, si de plastic. Asa stateam linistit, uitam de crizele de astm. Apoi, vazind ca ma intereseaza sa construiesc, au inceput sa-mi explice ce e ala un architect si, cumva, din clasa a patra am stiut ce o sa fac.

Tata era farmacist, mama pianista, profesoara de pian. Am o sora cu 10 ani mai mare, ea a terminat pianul, e muzicolog si cind a trebuit sa incep eu sa invat sa cint la pian, ea dadea admiterea la Conservator, la muzicologie, unde era un singur loc (se intimpla in anii 80). Si din tot contextul acela a rezultat ca din muzica fie iesi stresat, fie mori de foame, si m-a lasat in pace cu pianul.

Bunicul meu a fost pictor, am mostenit talentul lui la desen si incepind din clasa V-a am facut Liceul de arta. Dar stiam ca merg sa invat sa desenez ca sa ma fac architect.

*

ETAJUL 1  sau… A fi un profesor bun inseamna sa faci ca studentii sa descopere meseria si sa o descopere in ritmul lor.

Am inceput sa predau la 24 de ani pentru studentii din anul 4, apoi 5. In educatia de arhitectura, una dintre materii este proiectarea. In programa sunt 7-8 ore pe saptamina, inveti meseria in sine si toate celelalte cursuri sustin acest studio. Asta am predat, proiectare.

Am fost extrem de entuziasmat si mi-am zis ca asta e maximum ce pot sa fac. Am predat 5 ani, apoi am avut un concediu de 3 ani ca sa fac doctoratul, dupa care – brusc – mi-am dat seama ca nu mai vreau sa predau.

Retroactiv, cred ca am fost profesorul cel mai prost posibil.  A fi un profesor bun inseamna sa faci ca studentii sa descopere meseria si sa o descopere in ritmul lor. Eu ma enervam daca studentii nu faceau lucrurile la nivelul la care credeam eu ca sunt in stare sa le faca. Eram dezamagit si de ei si de mine.

Mi-am dat seama ca pe la 60 de ani as putea sa predau, ca deocamdata nu am rabdarea necesara care sa-mi permita sa devin un profesor bun.

***

ETAJUL 2 sau… Munca de reabilitare este sa-i dai o sansa adevarata unei cladiri care, cumva, s-a nascut fara un picior si fara o mina.

Elvira Popescu e o cladire la care tin foarte mult. Era mereu tratata ca o cladire secundara in spatele Institului Francez, dar avea un rol principal in activitatea Institutului. Arata ca o mica centrala termica.

Eu nu m-am atins de ELVIRA POPESCU, am construit o fatada noua in fata, ca sa ajung la aceleasi proportii arhitecturale ca sa nu mai exista concurenta intre cele doua cladiri. Cumva, consider ca e o reusita pentru ca in viziunea bucurestenilor a aparut dintr-o data acea cladire.

Munca de reabilitare este sa-i dai o sansa adevarata unei cladiri care, cumva, s-a nascut fara un picior si fara o mina.

***

MANSARDA sau…trei locuri preferate din Bucuresti

 Imi place foarte mult Gara Baneasa, cum imi place si terasa de la MNAC – acolo daca stai pe un scaun si e soare, dupa masa, vezi doar lampadarele pe margine si perscarusii. Ai impresia ca esti la mare.

Parcul Ioanid – Imi place Parcul Monceau  din Paris care a inspirat si Parcul Ioanid. Imi plac cladirile care isi intorc a doua fatada catre un parc si aceasta a doua fatada devine mai importanta. Toate cladirile de pe Dumbrava Rosie au o fatada foarte discreta fata de cea dinspre parc.

*

ACOPERISUL sau… “cum sa procedezi ca un grup de oameni sa observe ca nu sunt singuri… sa-i faci sa inteleaga ca pot sa se sprijine si in viata pe care o traiesc, nu doar in filosofia religioasa.”

Anul trecut in iulie am fost rugat sa ma gindesc la un proiect pentru o biserica, iar de atunci ma confrunt cu intrebarea asta.

Ce mi se pare important, si de ce mi se pare ca cineva s-ar simti implinit intr-o biserica, e sa simta un anumit tip de suport care vine din credinta sau vine din comunitatea care e din jurul tau. Cred ca e mai mult din comunitate, pentru ca altfel – daca exista credinta – biserica nu este necesara. E o traire atit de personala si intima, incit iti cistigi echilibrul singur.

Cind mergi la biserica conteaza sentimentul pe care-l creeaza comunitatea, iar cind vine vorba despre arhitectura unei biserici acest lucru ar trebui sa-l puna pe primul plan: cum sa procedezi ca un grup de oameni sa observe ca nu sunt singuri… sa-i faci sa inteleaga ca pot sa se sprijine si in viata pe care o traiesc, nu doar in filosofia religioasa.

De-a lungul istoriei arhitecturii, arhitecura bisericilor a trecut prin multe transformari. In Gotic, arcele care sa-ti conduca privirea in sus, in timpul Renasterii concentrarea asupra omului si asupra valorilor umane, dupa care Barocul care era un fel de spectacol – teatru sacru. In secolul 20 s-a ajuns la nevoia de a tine comunitatea apropiata. Cei care sunt singuri sa-si gaseasca sentimentul apartenentei la o comuniatte, unde nu mai exista rivalitate, toata lumea merge cu acelasi scop, esti inconjurat de oameni care oricind pot sa te ajute.

***

VECINII sau… Primaria e ca si constructorul unei case: iti livreaza casa cu pardoseala si ferestre, dar nu-ti aduce obiectele personale, nu-ti creeaza intimitatea.  Oamenii ar trebui sa invete ca noi populam spatiul comun si-i cream intimitatea.

Tema pe care am ales-o pentru Romanian Design Week este “Cum spatiul public ajunge spatiu comun”. Intr-un mod foarte gresit (mai mult in Bucuresti), spatiul public e vazut al nimanui sau al Primariei. Cumva, noi nu ajungem sa ne insusim spatiul comun si nici nu ne asumam responsabilitatea.

La Romanian Design Week incercam anul acesta sa atragem atentia oamenilor ca nu mai trebuie sa criticam orasul si sa facem ceva pentru el. Primaria e ca si constructorul unei case, iti livreaza casa cu pardoseala, dar nu-ri aduce obiectele personale, nu-ti creeaza intimitatea. Si asta ar trebui sa invete oamenii ca noi populam spatiul comun si-i creem intimitatea.

Noi insa ne multumim cu minimum necesar – e pavaj, e curat. In momentul in care toate problemele de spatiu public sunt vazute si lumea se simte mai atasata de spatiul care ne inconjoara, atunci altfel se vor rezolva si problemele din categoria “ce facem cu gradina de la Casa Poporului”.

*

LOCUIREA, OBIECTELE PERSONALE, INTIMITATEA

Cu siguranta ca sunt mult mai multe niveluri in “casa Atilla Kim”, la fel cum inca ma mai gindesc daca jocurile lego din copilarie n-ar fi mai degraba “demisolul” sau poate chiar “fundatia”, dar cum l-am intilnit doar pentru citeva ore la o minunata cina Glenfiddich, n-ar fi fost foarte politicos sa vizitez toate “camerele”.

Attila Kim este in proiectul Book of Success prin care Glenfiddich incearca sa arate romanii valorosi pe care nu-i vedem foarte des in presa, dar care ar putea deveni oricind un exemplu prin structura lor profesionala si morala.

Dar daca e sa-mi imaginez ce obiecte personale am gasi in casa Attila Kim, cu siguranta unul dintre ele ar fi decenta.

“La o cladire apreciez decenta fata de locul in care e. Exact la fel cu momentul in care stai la o masa cu multa lume si apreciezi persoanele care nu ies in evidenta. Asa e si in arhitectura, strada e un mediu mai restrins de personalitati, fiecare cladire cu personalitatea proprie, si ansamblul formeaza o constructie urbana, din tensiunea si armonia dintre diverse elemente din spatiu.

Pentru tine cladirile au personalitati, sunt ca niste oameni, personaje…

Pai nu sunt?!”

3169
rftbseminar Romanian Fashion Trends & Brands: cum sa lucreze brandurile mai bine cu presa

seminar Romanian Fashion Trends & Brands: cum sa lucreze brandurile mai bine cu presa

la cea de-a doua editie a Salonului Romanian Fashion Trends & Brands am sa tin un workshop pentru specialistii din industria modei care isi doresc o relatie brand – presa de tipul “win win situation”, workshop care a venit la initiativa lui Ovidiu Buta, unul dintre organizatorii Salonului.

imi este foarte drag acest seminar pentru ca mi se pare ca a venit momentul in care sa dau ceva la schimb pentru multele critici pe care le-am adus tinerilor care vor sa-si faca loc in industrie. e momentul sa si explic cum cred eu ca se face, cu experienta unor ani de redactor sef de revista glossy, dar si a unui om care lucreaza in comunicare.

*

Reprezentatii brandurilor spun ca nu sunt prezenti in presa decat daca fac media buying. Jurnalistii spun ca nu primesc subiecte potrivite pentru publicatiile lor si din aceasta cauza refuza propunerile primite din partea brandurilor.

Cum sa facem ca relatia brand-presa sa fie mai eficienta si in “win win situation”?

Punem povestile din spatele brandurilor in prim plan si invatam cum sa gasim subiecte care sa ne reprezinte si de care publicatiile sa fie interesate. Si desigur, invatam cum prezentam/ pitch-uim aceste subiecte ca sa ajunga in sumarul revistelor si ziarelor.

Conversatia brand presa e ca si in viata, se bazeaza pe intelegerea nevoilor celuilalt.

*

asa am descris seminarul, dar aici pe blog simt nevoia sa fac citeva precizari.

am acceptat sa tin acest seminar pentru ca e un eveniment facut de Ovidiu Buta care este printre putinii oameni din RO (mai putini decit degetele de la o mina) care stiu ce inseamna MODA, haina, structura si geometria unei haine, care au cultura sa poata puna in context un trend. si care vor sa construiasca in lumea modei din RO; sa profesionalizeze industria.

cu tot respectul, seminarul nu va fi pentru tinere domnite care fac cos  trei cirpisoare pe care le imbraca doar ele, sperind ca astfel vor avea acoperire in media drept designerite. daca asta asteptati de la acest workshop (cum sa apareti voi personal in reviste), nu veniti pentru ca va pierdeti timpul.

*

nu cred ca e viabila ideea de a te face modista pentru ca stiai sa faci haine pentru papusi sau pentru ca stii sa-ti faci tie o fusta. cum nu cred in genul de aparitii media obtinute pe “croitorie” decit daca esti chiar maestru croitor.

cred in oamenii care invata intens si constant pentru pasii pe care vor sa-i faca in cariera.

cred ca fiecare haina / accesoriu se face dupa ce ai invatat cite putin din geometrie, anatomie, istorie (a artei, a modei si nu numai), dupa ce ti-ai dezvoltat o cultura vizuala. daca la astea se mai adauga si ceva talent, dar si extrem de multa munca si perseverenta, ai o sansa sa poti crea un brand.

si de abia de aici incolo nu-ti pierzi timpul daca vii la seminar.

ii multumesc lui Ovidiu pentru invitatia de a tine acest workshop, el a fost garantia ca participantii nu vor fi aspiranti la o cariera prin tabloide.

pentru toti cei care vor veni, sunt sigura ca vom avea de invatat multe unii de la ceilalti. vom face exercitii aplicate pe citeva dintre brandurile prezente in sala si toata lumea va pleca acasa cu un ghid practic de “how to work with press”:)

sa ne vedem sanatosi si voiosi la inceputul lui aprilie.

detalii despre Salonul RFTB, salonul profesionist al industriei modei –eveniment organizat de Business Texin şi Fashionandbeauty.ro în parteneriat cu Jolidon aici.

921
OnteachingJournalism1de ce cele mai multe scrieri din reviste si bloguri sunt… manele

de ce cele mai multe scrieri din reviste si bloguri sunt… manele

“orice scriere ar trebui sa aiba o STRUCTURA si o POVESTE; literatura si articolele jurnalistice adevarate au. daca ne gindim la muzica, la un hit din topuri de exemplu, care e structura si care e povestea?”, am intrebat ieri studentii dintr-unul dintre amfiteatrele Facultatii de Drept

“structura e melodia, versurile sunt povestea”, a raspuns cineva.

“si muzica clasica?” a intrebat un alt student.

“in muzica clasica structura e atit de rafinata si atit de performanta incit transmite singura si ceea ce pot face versurile in muzica pop. in scriere, cind stii sa minuiesti structura bine, poti sa creezi tensiune si suspence chiar si cind scrii despre un creion.”

***

ieri le-am explicat studentilor la Drept ca toti putem sa scriem – o si facem incepind din primul an de mers la scoala, doar ca ceea ce scriem – compunerile (pe care unii le continua toata viata) – ar putea avea corespondent in muzica in … manele.

cele mai multe scrieri -compuneri sunt despre “of, viata mea” si, in lipsa structurii si a educatiei pentru scris, apar in texte echivalentele trilurilor unduitoare specifice manelelor.

studentilor le-am facut comparatia si dintre scris si dans despre care am scris aici.

*

cind inveti sa expui o actiune intr-o naratiune e ca si cum ai invata o limba straina.

in prima faza, te uiti la ceilalti si tot ceea ce auzi/vezi e un sir lung si melodios din care nu intelegi nimic (e felul in care citim literatura cei mai multi dintre noi, urmarim povestea, dar niciodata structura)

in faza urmatoare incepi sa intelegi unde se separa cuvintele, apoi incepi sa intelegi dintre cuvinte, apoi iti formezi un vocabular si, dupa toate astea, cu ceva curaj legi niste propozitii in limba cea noua.

dar pina ajungi sa vorbesti ceva in limba respectiva, INTELEGI cum sunt separate sunetele care curg melodios , care e granita intre un cuvint si celalalt, ce inseamna fiecare.

*

daca scrieti pe bloguri sau in reviste texte care au iz personal sau nu, ginditi-va bine daca ati inteles limba scrierii. intrebati-va citeva lucruri despre structuri narative, despre mijloacele prin care structura serveste povestea si, mai ales, cautati raspunsurile in carti. dupa ce intelegeti asta, textele voastre au o sansa sa depaseasca nivelul de manele.

ca si in muzica, si la scris, dupa ce stim notele, talentul face diferenta.

***

la cursul de la Drept am plecat de la statusuri de Facebook si Lady Gaga , am trecut prin “mintea cititorului” cu caracteristicile ei actuale (attention span < 2 min, selfie, orientat catre imagine) si-am ajuns prin exercitii la structuri narative.

am aratat de ce astazi informatia – ca sa ajunga cu impact la cititor – nu mai trebuie sa plece de la “ce, cum, cind, unde, de ce”, ci de la “pentru cine scriu”, “ce vreau sa transmit ca stare” si “cum trebuie sa fac asta”.

dupa ce termin cursul (mai e o tura saptamina viitoare), am sa pun si pe blog citeva dintre exercitiile pe care le-am facut cu studentii.

1093
OnteachingJournalism1workshopuri si seminarii pe care le sustin in aceasta primavara

workshopuri si seminarii pe care le sustin in aceasta primavara

cel mai mult pe lumea asta iubesc oamenii care vor sa invete mereu ceva nou. care nu stau sa li se lincezeasca creierasul. care nu considera ca ei le stiu pe toate din nastere, deci nu mai e nevoie de nimic in plus.

ma insotesc doar de oameni din aceasta categorie si de oameni de la care am ceva de invatat in mod constant, iar eu am un program aproape militaresc de citit/invatat despre care, poate, scriu cindva.

*

incepind de miine pentru urmatoarele 2 saptamini, voi sustine o serie de workshopuri/ seminarii pe teme de scrieri creative sau comunicare in contexte diverse.

miine la Facultatea de Drept, intr-o initiativa a  Departamentului Academic si Redactional din cadrul Asociatiei Studentilor in Drept , un workshop in 2 pasi (pasul doi e pe 22 martie) pe scrieri creative pentru online.

pe 23 martie, workshopul dedicat celor care fac PR in zona entertainmentului (despre care am scris aici, accesul va fi by invitation only dintre cei inscrisi pe blog, vor fi invitati cei care lucreaza in industrie, exclusiv)

pe 26 martie sunt la PR FORUM unde … veti afla in curind ce fac:).

pe 27 martie sunt la FEMEILE MERITA cu un workshop de branding personal pentru femei (despre care am scris aici)

si la inceputul lui aprilie, un workshop pentru cei din industria modei pe tema relatia dintre brand si presa. am sa va dau detalii curind despre acest work shop, e in cadrul Romanian Fashion Trends & Brands

*

dupa care vacanta, pina in septembrie invat lucruri si merg si eu la seminariile altora.

sper sa ne vedem la unele dintre ele si, mai ales, sper sa merite sa petreceri cu mine citeva ore. dar pentru asta m-am pregatit in ultimele luni intens. and still working.:)

612
simpa hadad somonReteta S!MPA a lui Joseph Hadad

Reteta S!MPA a lui Joseph Hadad

Sa-si faca timp cel mai important chef din Romania sa creeze impreuna cu tine o reteta noua e o mare onoare. Sa te mai si primeasca in bucataria lui si sa te lase sa pui mina pe ustensilele despre care vorbeste ca si cum ar fi niste diamante e aproape incredibil.

Joseph Hadad, juratul Top Chef, cel care a gatit pentru Bill Clinton, Mihail Gorbaciov sau Madonna, m-a invatat sa gatesc somonul ca si cum l-as picta cu mirodenii.

“O sa facem un preparat semi crud.” mi-a spus in timp ce imi aranja minecile halatului pe care trebuia sa-l port in bucatarie. Apoi mi-a legat un servet albastru la cordon si-a ris “tu nu maninci?”, uitindu-se la miinile mele mici si subtiri. “O sa pregatim ceva cu putin japonez, putin mediteranean.” Habar n-avea ca mie-mi plac lucrurile foarte foarte simple, cu mici ingrediente accesoriu care sa dea culoare si savoare.

Dar, pentru ca inspiratia lui din ziua respectiva s-a intilnit undeva in aer cu dorinta mea, aveam in fata pe masa de lucru linga o bucata mare de somon mai multe recipiente mici cu urmatoarele ingrediente.

anghinare proaspata, telina americana, conopida carpacio crocanta, ridichi carpacio, alune de padure caramelizate, ierburi aromate (coriandru, frunza de morcov, cimbru si busuioc tratate cu putin ulei de masline), icre de manciuria, coaja de portocala in ulei de masline extravirgin.

***

Joseph a devenit bucatar la recomandarea tatalui, tunisian mutat in Israel: “Daca o sa fie saracie si foamete, sa ai ce sa maninci”.

Un sfat pe care l-a dat si celorlalti doi frati mai mari, dar pe care doar unul dintre ei l-a urmat devenind patiser. In familia lui Joseph Hadad mincarea a fost intotdeauna pretuita ca o comoara; tatal care lucra pe vas avea grija sa le aduca copiilor peste, fructe de mare, ulei de masline, dar ii invata discret respectul pentru ceea ce aveau.

La 10 ani cind a mers la ziua de nastere a unui prieten, Joseph i-a dat copilului in loc de cadou o cutie cu sardine. A fost ideea tatalui lui. Era saracie si darul a fost primit mai frumos decit orice altceva. “Mi-as dori sa fie mereu ziua mea de nastere ca sa primesc de mincare”, i-a spus prietenul, iar Joseph tine minte in detaliu si emotia de atunci, dar si lectia pe care a primit-o.

Astazi are grija sa utilizeze cit mai mult si mai eficient fiecare dintre alimentele pe care le achizitioneaza; nu e vorba de a fi econom, din contra – clientul din restaurantul lui trebuie sa plece satul si multumit -, e vorba de a nu risipi ingredientele.

**

“O sa taiem din somonul asta mare o bucata pentru ce ne trebuie noua acum”, imi arata jumatatea curatata impecabil a unui somon frumos. Taie mai intii o bucata si spune: “Asta nu e buna pentru noi aici ca nu are forma perfecta, dar o punem deoparte si va fi folosita la un tartar”.

Taie apoi bucata pe care urmeaza sa o pregatim si, inainte de a pune restul pestelui la pastrare, ii acorda pentru citeva clipe atentie ca unui bebelus: pielea de pe care desprinsese bucata pe care urma sa o gatim e lipita de carnea pestelui ca si cum ar fi fost marginea unui plic .

“Trebuie sa avem grija sa nu se usuce aici la margine.”

**

Tatal lui, Eliah, are  76 de ani si e in continuare o inspiratie pentru Joseph: cind merge in Israel, fac  amindoi in piata cumparaturi si gatesc, iar Joseph noteaza retete si trucuri cu ingrediente venite din toate colturile lumii. In 2007 Eliah a venit in Romania pentru 30 de zile si-au pastrat acelasi ritual: dincolo de plimbarile prin Bucuresti, de darurile pe care Joseph i le facea tatalui, la 2-3 zile mergeau in piata la cumparaturi si-apoi intrau in bucatarie si gateau amindoi.

Joseph are 3 copii, un baiat – Dor David- de 21 ani si doua fete – Daniela 18, Lipaz  8 ani – si cea mica pare ca-i va merge pe urme. In week end-uri – simbata seara si duminica dimineata vine in bucataria restaurantului si spala vase pentru ca asa vrea ea, nu pentru ca e dorinta tatalui. Stie ca asa o sa invete trucuri pe care n-o sa i le spuna nimeni .

Un parcurs pe care l-a facut si Joseph in tinerete cind  mergea la scoala de bucatari: era primul care venea la scoala si pleca ultimul ca sa aiba timp sa invete cit mai multe lucruri, sau mai tirziu cind a muncit cite 18 ore pe zi, fara nicio zi pauza, in cel mai mare si mai faimos restaurant din Tel Aviv si-a devenit cel mai tinar chef executive al locului, la 32 de ani. Una din marile bucurii ale meseriei lui.

***

Cu bucata de somon pregatita, Joseph incepe sa faca magie intr-o tigaie cu ulei incins, linga care a asezat un vas cu apa si gheata. Pune pestele in ulei rind pe rind pe fiecare dintre cele patru laturi, il lasa 10-15 secunde, cit sa prinda o crusta de 2 milimetri si, cind stie ca e facut uniform peste tot, il pune in vasul cu apa si gheata.

“Gheata opreste caldura sa lucreze inauntrul pestelui. Noi vrem sa avem un peste crud pe dinauntru si gheata ne ajuta sa pastram pestele cum ni-l dorim”

Pune apoi pestele pe masa de lucru si-mi intinde doua servetele de hirtie: “Tamponeaza-l pina ii scoti toata apa. Cu grija pentru ca pestele e fragil si nu trebuie sa-l deformam”

Pentru urmatoarele 2-3 minute am tamponat, mingiiat, bucata de somon ca si cum as fi sters cristale de Bohemia.

***

Hadad a venit in Romania in 1997 pentru a putea munci impreuna cu sotia lui si a avea o viata de famile frumoasa. Mai tirziu cind, in urma unei boli grele, sotia a decedat, s-a gindit ca i-ar fi mai usor sa se intoarca in israel, dar copiii aveau prieteni aici, le-ar fi fost greu cu mutarea si-a cautat confortul lor.

A muncit timp de 18 ani la Casa Vernescu pentru ca patronul de acolo era un prieten si n-a putut sa se desparta de el, i se parea ca-l tradeaza daca pleaca. Anul trecut si-a deschis propriul restaurant: la 53 de ani a facut pasul cel mare sa fie antreprenor.

A avut emotii mari. Dupa ceremonia de deschidere la care au participat 400 de persoane, dincolo de miezul noptii – cind au plecat toti invitatii – si-a chemat echipa si-au mai trecut odata in revista ce trebuiau sa faca pentru a doua zi cind veneau primii clienti adevarati, consumatori pe care nu i-a invitat la un cocktail ci care vor sa manince la prinz sau la cina intr-un loc rafinat. Au muncit pina dimineata doar ca sa fie siguri ca totul va fi perfect.

Si-a doua zi, cind a venit primul client, l-a privit prin fereastara bucatariei cu curiozitatea unui copil: ce comanda, cum reactioneaza cind primeste mincarea, ce face dupa ce maninca. Clientul, un om obisnuit, n-a aflat niciodata cit de mult l-a studiat Joseph in ziua aceea.

Astazi sunt clienti care nu pleaca din restaurant pina nu vine el ca sa -si faca o fotografie, iar Hadad are un ritual al politetii si respectului fata de cei care-i calca pragul: oricit de ocupat ar fi in bucatarie (el gateste in continuare, ajutat de un sous chef – Valentina ), iese in restaurant pentru o tura in care ii saluta pe cei de la mese si le multumeste ca l-au vizitat.

***

Cu bucata de peste curatata de apa, un bol adinc ca de supa si o farfurie de sticla, plata, mov, Jadad incepe pictura.

Taie in bucati patrate pestele si marginile rumenite pe foc formeaza o rama ca de tablou pentru fiecare bucata astfel obtinuta. Aseaza 6 bucati pe platou si, cu o penseta, incepe sa puna anghinarea, conopida, nucile caramelizate, icrele de manciuria (cite doua boabe pentru fiecare bucata), ridichiile, ierburile aromate, apoi cojile de portocale si sarea,

Pune o ultima tusa de ulei de masline si, in mai putin de 15 min, preparatul care arata ca o pictura e gata.

“Poti sa ai ingredientele pregatite inainte, pestele il faci repede cind vin musafirii si apoi doar decorezi. In mai putin de o jumatate de ora ai totul gata. Si servesti cu piine prajita”.

Din mina lui, cu indeminarea, grija si dragostea lui pentru fiecare dintre ingredientele pe care le-a asezat pe fiecare bucatica de somon, totul pare foarte foarte simplu.

***

In timp ce maninc ceea ce a creat, iar aromele mi se amesteca in gura intr-un mod senzational (icrele de manciuria cind se sparg formeaza impreuna cu legumele marinate si cu busuiosul sau coriandrul o explozie de gusturi care imi umple gura) il intreb:

“Chef Hadad care e mincarea dvs prefarata?”

“Piine prajita, brinza proaspata, ulei de masline, masline grecesti si un ou moale. Cind se amesteca galbenusul moale cu uleiul de masline si inting cu piinea prajita acolo, apoi iau brinza si masline… asta e pentru mine cea mai buna mincare.”

Hadad e cel mai faimos chef din Romania, are unul dintre cele mai bune restaurante din tara, poate sa pregateasca cele mai rafinate mincaruri pe care ti le imaginezi, dar el – acasa – a ramas acelasi om simplu pe care tata l-a sfatuit sa se faca bucatar.

il puteti intilni la Restaurant Joseph si puteti invata dintre retele lui pe care le posteaza pe blogul personal.

 

Fotografii de Adi Popa.

2337
mihai pohontu 1Mihai Pohontu, Vicepresedinte Game Operations, Disney Interactive: “Sa incerci cu adevarat sa intelegi ce-i motiveaza pe oameni”

Mihai Pohontu, Vicepresedinte Game Operations, Disney Interactive: “Sa incerci cu adevarat sa intelegi ce-i motiveaza pe oameni”

“Cind ma gindesc la business deviza care imi vine in minte e din MAO: Este mult haos sub cer, totul merge conform planului. Cu cit totul este un haos controlat, ai mai mult succes cu cit gasesti o structura de a controla acest haos.”

Cind spune cuvintele astea Mihai Pohontu are o liniste si un zimbet cald de parca ar vorbi despre familia lui, iar haosul la care se refera ar fi deranjul pe care l-au facut cei doi copii in camera lor. De fapt, Mihai Pohontu vede lucrurile global pentru ca are in grija citeva mii de oameni in birouri din mai multe colturi ale lumii, iar business-ul de care se ocupa are o cifra de afaceri de citeva sute de milioane pe an.

“A fi manager bun inseamna sa-i educi pe oameni; pe cit te folosesti de ei, tot pe atit trebuie sa le si creezi posibiliatea dezvoltarii personale, nu numai profesionala. E important sa delegi foarte mult si sa imputernicesti oamenii din jurul tau ca sa realizeze si ei lucruri extraordinare.”

Sta la o masa intr-un restaurant select din nordul capitalei, vorbeste despre realitati virtuale si despre cum cea mai mare provocare in tehnologie este ca informatia sa ajunga direct in cortex; spune ca a vazut lentile de contact care acceseaza direct internetul si poti avea informatia intr-o clipa pe retina si stie ca inovatia aceasta, care va fi in citiva ani pe piata, va schimba definitiv sistemul de invatamint: “Scoala trebuie sa-i invete pe copii sa interpreteze datele si sa extraga substanta, nu sa le memoreze.”

Explica aplicat – din doar citeva cuvinte – unde e gresit sistemul de invatamint, iar rezultatele lui profesionale, consolidate pe baza unui sistem american de invatamint ( a plecat din Romania imediat dupa ce a terminat liceul), sunt dovada ca are dreptate, insa romanii nu-l cunosc, presa nu i-a acordat atentie, iar reprezentantii ministerului invatamintului nu si-au pus niciodata problema ca ar putea cere de la oameni ca el solutii pentru scoala copiilor nostri.

In plus nu e doar unul dintre romanii care ocupa una dintre cele mai importante pozitii in companii majore din lume, dar e si genul acela de patriot care se intoarce acasa ca sa-I promoveze pe ai lui. A venit in tara pentru a definitiva noul proiect la care au un colaborator roman – o firma mica de la Iasi – jocul Maleficent, inspirat de filmul cu acelasi nume in care joaca Angelina Jolie. E aceeasi firma condusa de Constantin Marcu care a produs si Fall Frozen – cel mai de succes joc al anului trecut pentru Disney cu 1,5 milioane de dolari incasari in fiecare luna.

Are 35 ani, e unul dintre cei 7 vicepresedinti Disney Interactive, a influentat capital piata de jocuri din Romania (managerii marilor reprezentante ale companiilor care produc jocuri in Ro au fost scoliti de el sau i-au fost colegi), munca lui ajunge zilnic la milioane de copii si el, in restaurantul sofisticat de linga Herastrau, imbracat modest – intr-un pulovar cu guler, maro – isi comanda somon cu legume si cartofi cu rozmarin.

Nimic ostentativ, ceva simplu, practic, sanatos si natural. Asa e Mihai Pohontu.

*

In 2003 Pahontu tocmai termina cursurile University of California Los Angeles, specializarea politici externe si i se propusese sa fie asistent universitar al unuia dintre cei mai renumiti profesori speciazati in istoria tarilor din Europa de est. Era insa un domeniu mult prea static pentru felul lui de a fi si a preferat sa se alature unor prieteni cu care muncise pe perioada studentiei ca sa creeze o noua companie. Patru tineri si o idee vizionara: jocurile pe consola care incepeau sa ocupe tot mai din timpul unei familii ar trebui sa aiba si versiuni pentru telefonia mobila.

Nu era o activitate foarte creativa, dar era foarte complexa din punct de vedere tehnic, mai ales ca la vremea respectiva nu exista un telefon dominant pe piata; trebuia sa portezi un joc la 200 de modele de telefoane.

Patru tineri, plus alti patru programatori. Asa a inceput compania Jam Data. “Ne-am dezvoltat foarte rapid in SUA unde devenisem publisherul numarul 1, detineam 60% din piata de mobile. Dar nu aveam un business in Europa, unde retelele de telefonie erau diferite si nu puteam face din America portari. Oricit am fi incercat sa cumparam un studio din Europa, nu ne permiteam: traiam din banii pe care ii faceam.”

Pohontu le-a propus colegilor lui sa faca un studio de la zero in Romania, bazindu-se pe talentul la matematici si programare al romanilor, dar si pe cunostintele mamei lui care fusese cercetator la Istitutul de calcul din Bucuresti.

In 2005 i-a fost aprobat business planul, si-a luat sotia (o pictorita americanca de origine asiatica) si s-a mutat in orasul pe care-l parasise cind era adolescent. A inceput sa caute programatori, a adus un sef de proiect din Irlanda si afacerea din Romania a inceput sa functioneze.

S-a miscat atit de repede incit prima leafa pentru angajati s-a platit cu banii veniti prin Western Union pentru ca firma nu avea inca toate actele facute. “Am iesit cu o sacosa plina de bani de la Western Union”, povesteste rizind cu drag, tot asa cum isi aminteste de tinerii pe care ii angajase atunci “copii super pasionati de jocuri”. Astazi acesti copii sunt manageri in companiile multinationale specializate in jocuri care si-au deschis filiale in Romania.

In firma lui de apartament se gaseau prototipuri de telefon care au ajuns pe piata peste foarte multi ani, asta pentru ca marii producatori le trimiteau telefoanele ca sa testeze jocurile lor si sa-i ajute sa-si perfectioneze cercetarile in softuri.

In 2006 Jam Data a ajuns 1000 de angajati in toata lumea si era una dintre cele mai atractive companii din industria jocurilor asa ca a fost cumparata de unul dintre cei mai mari publisheri de jocuri, Electronic Arts, pentru 750 de milioane de dolari. O oferta de care au beneficiat toti cei care fondasera compania. Odata cu vinzarea companiei el a primit si oferta de a fi general manager Electronic Arts Romania si a pus aici bazele locului unde se produce pentru toata lumea, printre altele, celebrul joc FIFA.

In 2007 cind sotia l-a anuntat ca a ramas insarcinata si ca isi doreste sa nasca in Statele Unite, s-a hotarit sa plece din Romania si a inceput sa-si caute alt job. Asa a aparut propunerea Disney care i-a oferit nu doar coordonarea tuturor echipelor care testau si analizau jocurile, ci si crearea unui nou department in care sa dezvolte colaborari cu tineri programatori din toata lumea, genul de inovatori care pot misca lumea cu o firma mica de apartament. Odata cu aceasta propunere a venit si pozitia de vicepresedinte Disney Interactive, o ipostaza la care nici nu visa cind a devenit student in SUA.

*

Cind a ajuns in America la facultate, Mihai Pahontu stia ca are bani ca sa traiasca decent pentru doi ani. Si-a facut un calcul rapid: primii doi ani de scoala pareau usori (deja lua note maxime), asa ca e putea folosi timpul ca sa munceasca sa stringa bani pentru urmatorii doi ani de facultate.

A vindut pizza, a spalat pahare, s-a mutat in afara campusului ca sa economiseasca bani. Intr-o zi a descoperit un anunt in ziar pentru job-uri la testat jocuri, iar el in copilarie fusese un pasionat jucator pe computerul parintillor.

S-a dus la interviu, a dat proba practica. Trebuia sa parcurga un joc si sa identifice momentele in care acesta nu functiona in parametri, sa sintetizeze informatia si sa o transmita intr-un limbaj care sa fie accesibil programatorului. N-avea cea mai buna engleza, dar stia foarte bine jocul pe care-l testase (era jocul copilariei lui) si l-au acceptat ca junitor tester.

In citeva saptamini crease o procedura prin care colegilor lui sa le fie mai usor cind sintetizau informatiile si devenise seful echipei care testa jocul lui, in citeva luni coordona toate echipele de testing din cladire.

Cind a terminat facultatea era unul dintre oamenii de baza ai companiei, dar n-a vrut sa ramina acolo, a plecat cu alti 3 colegi sa schimbe lumea si-a creat Jam Data – prima companie din lume care a portat jocurile clasice pentru telefonia mobila.

*

Acum, chiar daca ajunge rar in Bucuresti, Pohontu a ramas legat de Romania nu doar prin colaboratorii pe care persevereaza sa-I caute aici ca sa-I promoveze pe romani, ci prin mici detalii de “acasa”: transforma supa milestrone a sotiei intr-o ciorba folosindu-se de zeama de lamiie si are intotdeauna in debara castraveti murati, ca la mama acasa.

Peste 10 ani, ar vrea sa se intoarca in Romania, dupa ce va fi vindut doua companii (pe care inca nu le-a creat, dar le are in plan).

In mintea lui, lumea virtuala e linga cea reala cu aceeasi forta si eficienta financiara pentru ca stie ca in “virtual” e viitorul. Tot asa cum stie ca in meseria lui e un mix exceptional de stiinta si arta: “Stiinta e captarea datelor, arta e scinteia, e sclipirea in care identifici care e detaliul care va modifica produsul din mormanul de date captate.”

Mihai Pohontu e astazi unul dintre romanii pe care i-am pune in rama si ne-am lauda cu ei, de parca fiecare dintre sucesele lor sunt si ale noastre, uitind munca si sacrificiile lor. Uitind ca noi avem mai mult haos si mai putina atentie pentru a crea structuri prin care sa-l controlam. “Singura constanta in lumea jocurilor e schimbarea. A crea echipe care sunt reziliente si agile prin toate aceste schimbari este cheia succesului; a avea abilitatea de a lucra bine cu oamenii, de a le intelege motivatiile lor profunde e tot un principiu al succesului.” spune Mihai si adauga dupa o pauza: “Sa incerci cu adevarat sa intelegi ce-I motiveaza pe oameni”

Despre Pohontu, colegii lui de liceu isi amintesc ca era “genul de om care iti povestea o idee nebuneasca intr-un asemenea fel incit ti se parea aproape de tine, stiai ca o poti realiza.” Era genul de copil care isi petrecea mult timp cu jocurile pe calculatorul parintilor, traind intr-o lume a lui.

Mama a fost cea care a observat aptitudinile speciale ale copilului si, ca sa poata sa-si urmareasca visul (voia sa fie expert in politici externe), si-a vindut apartamentul si l-a trimis la studii in America. Pentru ca fusese atenta si intelesese ce-l motiveaza cu adevarat ca sa faca lucruri in viata. Asa a inceput aventura lui.

*
Mihai Pohontu mi-a fost introdus prin amabilitatea Glenfiddich in cadrul proiectului Book of success, o plantforma cu povesti incredibile ale unor romani de succes.

2624
shutterstock_1233805335 lucruri utile pentru PR-ul de vedeta

5 lucruri utile pentru PR-ul de vedeta

Numesc generic “vedeta” toata categoria de prestatori de servicii in zona divertismentului, de la tv/ radio pina la muzica, film, teatru, moda sau …mondenitati.

1.Defineste brandul vedetei – care sunt aptitudinile si trasaturile de caracter care sunt utile a fi comunicate, relevante pentru meseria pe care o are si pentru publicul pe care-l vizeaza in business.

a.Nu falsifica aceste aptitudini; cauta in esenta personalitatii/caracterului vedetei, nu o sa poata sa se prefaca toata viata si publicul o sa simta oricum daca e ceva artificial.

2. Cind alegi ce vei comunica (d)in brandul unei vedete, vorbeste si cu managerul (daca are) ca sa stii care e strategia pentru 3-5 ani minimum.

a. Nu comunici decit aparent pentru astazi, in esenta construiesti, cu fiecare comunicare, business-ul pe termen mediu si/sau lung.

3. Stirea – comunicatul de presa – nu este decit o caramida in constructia brandului. Cit mai multe stiri-> o constructie mai inalta. Dar mortarul care leaga aceste stiri intr-o constructie solida e conexiunea dintre stiri si brand: toate trebuie sa aiba legatura cu aptitudinile definite in brand si sa le exemplifice, constant, cu situatii de viata.

a. Daca s-a comunicat shopping, shopping si numai shopping, vedeta ar trebui sa fie designer, stilist, gazda unei emisiuni de moda etc.
b. Daca s-a comunicat sex, sex si numai sex, sigur e vorba despre o vedeta porno. (daca de fapt, cinta sau apare la tv, cauta altceva de comunicat, sigur mai face si altceva in afara de sex)
c. Daca s-a comunicat vacante, vacante si numai vacante, probabil ca vedeta se face ghid de turism. Daca nu are asta in plan pentru urmatorii 5 ani, e cazul sa se mai adauge si altceva in comunicare

4. Preocupa-te de context. Daca vedeta nu face lucruri care sa fie transformate in stiri relevante pentru brand, managerul trebuie sa-I gaseasca acele activitati care se potrivesc cu valorile din brand, iar persoana care se ocupa de comunicare/ PR sa faca sa se intimple si sa le comunice.

a. PR inseamna nu doar stire, ci si networking (cu apartii publice sau doar in cercuri relevante pentru target si/sau business), o strategie de aparitii (de brand nu de sales) in pictoriale in reviste &emisiuni tv /radio etc.

5. Stirea care anunta un eveniment punctual de business – lansarea unui clip, un spectacol nou etc – este “sales”, “promotia produsului”. Niciun produs nu traieste doar din reduceri. Toate produsele de consum au si campanii de imagine/ de brand. Vedetele – ca produs media (in comunicare) – ar trebui sa functioneze la fel.

 

Ca urmare a experientei mele cu trupa VUNK si, banuiesc, a celei care vine din epoca Radio 21/EuropaFM/ Guerrilla, mi s-a intimplat anul trecut, ba chiar mi s-a intimplat ieri (de asta si scriu), sa ma sune diverse persoane implicate in showbiz care sa-mi spuna “am o lansare peste o saptamina, vreau sa ma ajuti sa am PR” si cind raspund ferm “nu ma intereseaza”, se gindesc ca e o chestiune de bani. Si incep sa-mi spuna sume generoase.

Comunicarea nu e despre bani decit atunci cind e vorba de o banca sau un produs financiar.

In rest este despre valori. Valorile din brandul subiectului care trebuie sa fie comunicat, dar si din meserie – etica, rigoare, strategie.

*
foto via shutterstock, cuvinte cheie “celebrities, red carpet, lights”

1334
parvu1STORY: Emanuel Parvu – actorul  profesor-scenarist-regizor

STORY: Emanuel Parvu – actorul profesor-scenarist-regizor

 

cind am aflat prima data (la Festivalul Anonimul, in august 2013) povestea de mai jos, am fost foarte surprinsa. sase luni mai tirziu, povestea devine publica; si e despre lucrurile pe care nu le stim despre oamenii de pe linga noi, si despre sa mergi pe drumul tau cu perseverenta, ca sa-ti indeplinesti visul.

 

 Sa produci saptaminal 65 de minute de comedie de la zero (roluri scrise, invatate, filmate, montate) – echivalentul a cite unui film de lung metraj – si sa reusesti sa atingi un public cam cit suma spectatorilor primelor 20 de filme romanesti din box office realizate dupa 1989 e o performanta cu care s-ar lauda orice regizor. In termeni tehnici la asta se rezuma emisiunea “In puii mei” de la Antena 1 al carei continut a fost iubit de unii, criticat teribil de altii, dar care va ramine in topurile audientelor tv pentru multa vreme.

O emisiune al carei succes s-a bazat nu doar pe continut, ci si pe o mecanica – matematica a programarii fiecarei secvente.

“Aveam emisiunea structurata pe cupluri – gen Mocea Flocea, Momiie Gogiie – sau personaje singulare: Naomi, Vanghelie, Becali. Daca Pro TV incepea cu Transformers ii atingea pe cei de 14-15 ani care sunt fascinati de roboti. Noi daca incepeam cu un cuplu cu betivi eram perdanți din start. Mucea – Flocea care erau personaje caricaturale – jucau “gros”, strident – erau pe intelesul copiilor. Cu ei incepeam. Daca Pro avea un film “commando”, care era pentru public de 16-17 ani, trebuia sa captam atentia adolescentilor si ne duceam pe ce-i interesa pe ei: transexuali, personaje dezbracate.”

Emanuel Parvu stie cel mai bine cum aratau zecile de permutari si combinatii ale scenetelor de citeva minute dupa reguli la care spectatorul nu se gindea, dar care ii dadeau confort si il tineau captiv in fata ecranului: niciodata consecutive doua scenete cu personaje din aceeasi categorie (singular/cuplu), niciodata consecutive doua scenete cu acelasi plan secundar (exterior/interior).

Parvu are 35 de ani, a terminat actoria in 2006 la UNATC, este asistent doctor la aceeasi facultate, are o nominalizare la premiile UNITER (premiile nationale pentru teatru), 4 scurtmetraje regizate (unul premiat la festivalul international de film independent Anonimul), 5 piese de teatru scrise si regizate.

Telespectatorii il cunosc din personajele pe care le –a interpretat in emisiune (cel mai adesea oameni obisnuiti in ipostaze si relatari neobisnuite, caricaturizari ale unor persoane devenite celebre via youtube), dar foarte putini stiu ca el a fost si regizorul a sapte sezoane “In puii mei”.

***

Cu un tata fotograf faimos, Emanuel Parvu senior – unul dintre primii fotografi romani care au semnat un contract cu o agentie internationala dupa 1989 (Reuters) si cu lucrari prezente in cel mai mare si mai important muzeu al fotografiei, Muzeul Elysee din Laussane – juniorul a crescut printre imagini.

A stat de la 6 ani in camera obscura in timp ce tatal lui developa fotografiile, dar abia peste multi ani a inteles ca, din dorinta de a avea fotografii cit mai bune, tatal lui a fost un precursor al photoshopului: facea corectii in timp real asupra unei fotografii intervenind cu degetele pentru citeva fractiuni de secunda asupra luminii care venea de la lampa care impresiona hirtia si repeta operatiunea pe 30-40 de hirtii ca sa obtina efectul dorit.

Asa a invatat juniorul ca imaginea trebuie sa spuna ceva intr-o secunda si decizia de a urma sectia imagine la UNATC a venit natural. Avea un background de mii de imagini in memorie. Doar ca pe parcursul scolii si-a dat seama ca nu e ceea ce isi doreste, ca lui ii place mai mult in fata camerei, ca actor si – in anul trei – a renuntat.

“Mult timp m-am intrebat de ce mi-am pierdut trei ani din viata, dar pe la 30 de ani cind m-am apucat sa fac regie de film mi-am dat seama ca n-as fi putut fara anii aia de scoala. Dumnezeu iti explica lucrurile mult mai tirziu. A trecut o decada si am inteles ca n-as fi putut sa-i cer unui operator lucruri exacte la film daca n-as fi facut scoala aceea”, povesteste Parvu rizind, amintindu-si de perioada din prima studentie, cind locuia cu parintii.

“Era cosmarul vietii mele sa stau cu parintii. Mi-am promis ca fac orice ca sa am casa mea. Orice. Pe vremea aia oamenii nu aveau obiceiul de a sta in chirie, iar eu stiam ca trebuie sa-ti cumperi casa, asa ca am decis ca ma duc muncesc si-mi iau casa. Si apoi ma fac actor.”

Destinatia? Londra.

***

In iunie 1999 tinarul Emanuel Parvu ajungea in Statia Victoria din Londra dupa 2 zile de mers cu autocarul. Era 5 dimineata si Parvu – care avea 20 de ani, 40 de dolari si 19 marci in portofel – era in bermude si tricou, avea o palarie pe cap si un aparat de fotografiat atirnat de git.

Cind s-a facut 8 a inceput sa ia la rind circiumile din cartierul Soho. “Buna ziua, aveti nevoie de cineva care sa spele pahare?”. Citeva ore mai tirziu avea job intr-un bar unde coleg de tura era un bulgar care l-a invatat cum sa se descurce: si-a distrus pasaportul si si-a facut un ID la o sala de sport cu care se putea legitima oriunde in Londra.

A dat apoi concurs la Titanic, un restaurant mastodont in care puteau minca simultan 1000 de persoane, unde obisnuitii casei erau sotii Beckham, Robbie Williams sau George Michael. La angajare a trebuit sa dea proba de ospatar. Primul client? O tinara care-si celebra petrecerea burlacitelor. Prima comanda?

“M-am impiedicat. Tot de pe tava, 7 pahare, am varsat in capul sarbatoritei. Am dus-o la vestiar, s-a spalat, s-a parfumat. Am facut glume ca m-am emotionat, ca sunt prea frumoase – erau cit o tona, cum sunt englezoaicele -, dar n -am mai facut nicio greseala in seara aia. Clienta l-a chemat pe manager si i-a spus ca revine peste 2 zile; ‘Daca baiatul nu e aici, va fac plingere.’ ”, ride Emanuel de intimplarea care a fost urmatorul pas intru integrarea lui londoneza pentru ca, odata cu noul job, a primit cont si card la Wesminster National Bank.

A muncit mult, sustinut si-a avansat pina la ajutor de manager. Dar n-avea sa mai ramina mult la Londra pentru ca o durere de masea i-a schimbat planurile. Ca sa fie tratat de un stomatolog britanic avea nevoie de o confirmare de la banca si procedura dura pina la doua saptamini, asa ca atunci cind n-a mai facut fata durerii, s-a dus la reprezentanta Tarom.

“Mi-am luat bilet pentru a doua zi si apoi direct cu biletul m-am oprit intr-o sectie de politie. Am intrat cu scandal: ‘ce se intimpla in tara asta, sunt roman vreau acasa, mi-au furat actele’. In 40 de minute aveam pasaport.”

Aventura londoneza durase un an si jumatate si ii adusese 20.000 de dolari cu care urma sa-si ia casa, o casa numai a lui.

Doar ca, la doua saptamini de la sosirea in tara, i s-a schimbat radical viata: a inceput sa traiasca simptomele unei boli rare, ale carei cauze nu au fost diagnosticate de medici: i-a cazut parul – cap, sprincene, barba.

Arata ca un spin, dar n-a renuntat la visul lui: sa dea la actorie.

*

A intrat la Hyperion si-a inceput joace in filme inca din primul an; vorbea bine engleza si- a cistigat multe castinguri pentru productiile straine care s-au filmat la noi. Primul rol? Un mort.

“Un manechin de latex costa 800 de dolari. Un student era 25 de dolari pe zi. Am stat ingropat in noroi, inghetat, 4 zile in frig, dar am fost mindru ca am cistigat cei 100 de dolari.”

Vorbeste putin despre perioada in care a invatat sa fie actor, dar atunci traia un paradox: deslusea tainele unei meserii care lucra cu sinele si cu exploatarea infatisarii, iar el se confrunta cu o maladie necunoscuta care-i schimbase radical chipul si care-l chinuia emotional. Nu putea lucra cu sine “pe curat” pentru ca nu era “curat” pe dinauntru. Ambitia si perseverenta l-au ajutat insa sa mearga mai departe, iar increderea in sine a mai crescut odata cu banii cistigati cu roluri de monstri si criminali, obtinute cu chipul pe care nu si-l recunostea in oglinda.

Dupa un an a dat examen de transfer la UNATC; a fost printre cei trei alesi, dar singurul pe care Gelu Colceag l-a creditat cu aprobare de transfer in acelasi an universitar. Ca mentor si indrumator, tot Gelu Colceag l-a sustinut si incurajat, cind, in doar citeva luni, a inceput sa lucreze cu unul dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut Romania vreodata, Liviu Ciulei, ca urmare a unui concurs pe care l-a cistigat la Teatrul Bulandra.

“Refuz sa cred ca eu eram cel mai bun; dar ceva a vazut el la mine; poate pentru ca eram fara par, aratam straniu. Eram cel mai mic din toata distributia si domnul Ciulei cumulase trei roluri, asa ca aveam ceva replici de spus. A fost o emotie speciala. Imi era frica sa nu dau gres, primul pas pe scena in piesa il faceam eu; aveam replici cu Ion Caramitru, cu Dan Astileanu. Ma plimbam prin sala, in actul 2 eram cu domnul Rebengiuc.”

In aprilie 2005 a avut loc premiera de la “Sase personaje in cautarea unui autor” si, peste citeva saptamini, Liviu Ciulei l-a invitat acasa pentru o conversatie privata. A fost o intilnire de 10-15 minute, dar intensa si foarte emotionanta in care l-a intrebat cum se descurca la scoala, daca are timp sa mai joace intr-o alta piesa. Asa a ajuns sa mai lucreze sapte luni cu Ciulei pentru Henric IV-lea, cu Marcel Iures in rolul principal.

“Cel mai frumos era cind nu repetam eu; stateam in sala cu un rind in spatele domnului Ciulei si ma uitam. Eu eram armasar tinar, imi punea o zabala, ma tragea si mergeam; dar era frumos sa vad cum il duce pe Rebengiuc care era cal batrin, cum ii pune lui Iures zabala si il plimba pe unde vrea el.”

Nu se gindea insa ca tocmai ce i se sadeau in minte semintele care aveau sa-l transforme in regizor.

*

La terminarea facultatii cind a vazut ca e greu sa obtina lucrurile pe care si le dorea – roluri principale, replici multe in care sa arate ce poate sa faca – a reactionat la fel ca in adolescenta: s-a hotarit sa-si faca o casa a lui in meserie. A scris o piesa – Sector S – si a montat-o la Green Hours.

“Cu vreo citeva zile inainte de premiera, l-am sunat pe profesorul meu, – G. Colceag- si l-am chemat la Green. Era acolo un fum de puteai sa-l tai cu cutitul. Stiam ca Gelu nu fumeaza, ca il enerveaza fumul. A venit, pe la 12 noaptea, si a stat nemiscat sa-mi vada propunerea de piesa. Dupa discutia cu el, am reglat suruburile care mai erau de strins” – ride Parvu, povestind cum ditamai profesorul statea ghemuit pe scaunele incomode de la Green sa-i vada lui piesa. “Asa m-a iubit pe mine Gelu.”

In februarie 2006 era nominalizat la premiile UNITER pentru Debut cu piesa pe care o scrisese si o regizase, citeva luni mai tirziu monta aceeasi piesa la Teatrul Sica Alexandrescu din Brasov, apoi a fost invitat sa monteze la Teatru Foarte Mic si iata-l dramaturg -actor- regizor.

Apoi a inceput sa lucreze cu Mihai Bendeac – care-i fusese coleg – ca scenarist la “Mondenii”, iar cind Bendeac a plecat de la Prima Tv, din prietenie si solidaritate, Parvu a mers cu el mai departe. A fost pentru un sezon scenarist la “In puii mei” si din sezonul 2 a facut si regia.

A continuat insa sa faca teatru, sa scrie si sa regizeze piese si s-a mutat usor si catre cinematografia noastra, nu doar cea in care Van Damme sau Steven Segall erau eroi. A jucat intr-unul din episoadele omnibusului lui Cristian Mungiu, Amintiri din Epoca de aur, l-ati putut vedea in Portretul luptatorului la tinerete (r. Constantin Popescu), in Eminescu vs Eminem si Fix alert (r. Florin Piersic jr) sau in serialul de la TVR – La urgenta.

A regizat scurt metrajele “O familie” cu care a luat premiul juriului de la Bucuresti in festivalul international Betting on Short (in 2009), “Pui, cartofi prajiti si-o Cola” cu care a luat premiul pentru cel mai bun scurt metraj de fictiune la festivalul de film Anonimul in 2012, “Retur” – parte din Omnibusul Anonimul 10, actori in spatele camerei, 2013, dar si un film experiment “Doi”, realizat dintr-un singur cadru, lucrat in regim de teatru.

Ca regizor a avut “in grija” actori mari – Dorina Lazar, Constantin Cojocaru, Andi Vasluianu, Anca Sigartau, Medeea Marinescu, Cosmina Stratan, Ana Ciontea, Dan Condurache, dar si pe profesorii lui de la facultate: Tania Filip si Florin Zamfirescu.

Intre timp a facut un master in pedagogie si a terminat doctoratul, devenind professor la UNATC.
“Mi-am dorit sa fiu profesor. Imi place sa lucrez cu ceva nou si maleabil, iar studentii sunt foarte cruzi. Cu ei trebuie sa ai metode clare si fixe, apoi lucrezi pe fiecare structura umana in parte. Sunt oameni care merg de la forma la fond – adica fac mai intii gesturi exagerate: acum ma supar, acum merg – si sunt oameni care nu pot sa faca rolul, daca nu-si descopera mai intii adevarul inauntru. Ca profesor trebuie sa-i ajuti pe ei sa descopere, pentru ca nu au inca mijloace. Nu poti sa vii sa-i spui “asa e teatrul!” pentru ca i-ai nenorocit.”

*

E mijlocul lui ianuarie 2014 si suntem la aproape 15 ani de la momentul in care Emanuel Parvu a renuntat la facultatea de imagine ca sa-si croiasca un drum asa cum simtea el ca-l reprezinta. Stam in bucataria casei in care locuieste impreuna cu prietena lui, Miruna Berescu, si fetita acesteia, Ingrid. Pe masa sunt laptopul, o scrumiera si doua cani pe care le realimenteaza cu ceai la intervale regulate. Una a mea, cealalta a lui.

Vine dupa premiera de la teatru Metropolis “Doi pe o banca” pentru care a semnat regia, cu actorii Tania Filip si Florin Zamfirescu in rolurile principale, dupa un text al rusului Alexander Ghelman, un text cu care a facut un experiment unic in Romania. L-a montat mai intii cu actori tineri (Mihai Bendeac si Adela Popescu), l-a transformat intr-un scurt metraj filmat dintr-un singur cadru (filmul DOI, cu Ana Ciontea si Mircea Rusu), pentru ca acum sa-l monteze cu actori maturi, fostii lui profesori de la scoala. Un experiment despre creativitate si reinventarea limbajului intr-un spatiu restrins: acelasi text.

In laptop e scenariul primului lung metraj pe care-l va filma in aceasta vara, o reinterpretare a nuvelei lui Max Blecher, Inimi Cicatrizate, povestea unor bolnavi imobilizati in corsete de gips.
“Cred ca povestea asta corespunde unei perioade anume a vietii mele. O poveste cu oprelisti fizice intr-o lume frumoasa moral. Sa vezi cit de frumos sunt mobilati interior oamenii impotenti fizic.”

Nu spune mai mult, dar e usor sa te gindesti ca e o lume pe care o cunoaste dinauntru din vremea in care acea boala nediagnosticata l-a facut sa-si piarda parul in totalitate. Atunci, dupa 4 ani de intilniri cu cei mai mari medici romani si suferinte emotionale despre care nu vrea sa vorbeasca, l-a intilnit la o filmare pe Florin Piersic care, cind a auzit ca inca nu a ajuns si la doctorul Nicolae Maier de la Cluj, i-a spus:

– A fost colegul meu de clasa. Ma, sa-mi spui cind vii la Cluj, ca eu te fac bine.

Cind povesteste asta, Parvu e in picioare, linga aragaz, pregatind inca un ceai. Intr-o secunda si-a adus putin umerii in fata, a ridicat din barbie si din sprincene, i-a aparut un zimbet in coltul gurii si s-a auzit vocea guturala, inconfundabila a lui Piersic: “ma, ai sa vezi ca eu te fac bine”.

Florin Piersic s-a tinut de cuvint si l-a dus la clinica doctorului Maier. Citeva intrebari stranii (pe ce parte dormi, cum maninci cartofii prajiti ) si, 15 minute mai tirziu, Parvu avea un tratament de urmat, iar curind a inceput sa-i creasca din nou parul.

Acum perioada aceea e o lectie de viata pe care spectatorii viitorului lui film o sa o simta cel mai probabil printre vorbele personajelor. Aceeasi spectatori care-l stiu drept “Margica”, prietenul lui Bendeac care juca roluri comice in “In puii mei” si care, chiar si la doi ani distanta de cind nu mai exista emisiunea, il mai opresc pe strada sa-si faca poze cu el.

Parvu e punctual, organizat si meticulos, iar intilnirea noastra are ca limita ora 13 cind trebuie sa plece la facultate, la cursuri cu studentii. E imbracat intr-o camasa bleu, cu minecile usor suflecate si poarta pantaloni de stofa, dar sunt citeva detalii care-l scot din tiparul profesorului clasic.

– Mai am o singura intrebare si gata, promit. Ce reprezinta tatuajele de pe brate?

De sub minecile camasii se vad doua tatuaje: pe bratul sting o cruce mare lata cu inscrisuri pe ea, pe dreaptul un sir subtiri de litere. Se uita serios la bratul sting, apoi la mine si raspunde cu aceeasi voce calma, joasa cu care l-am auzit explicindu-i lui Florin Zamfirescu de ce sa schimbe un gest in timpul repetitiilor de la “Doi pe o banca” sau adresindu-se tehnicienilor de la Antena 1 cu care a filmat seria de comedii bulevardiere sub genericul Teatru TV. O voce diferita de cea in care “este actor” care are un alt fel de energie de parca si soapta ar ajunge in capatul salii.

– Aici e un text din Noul Testament, Matei 1 cu 23, “Si Fecioara va naste un fiu si-l va numi Emanuel care inseamna Dumnezeu este cu mine”, iar aici – se uita la bratul drept – este un papirus pe care scrie “unul este Dumnezeu”

Tatuajele si le-a facut dupa ce a avut un incident in primul an de motociclism. Era tinar, teribilist si a intrat in pasajul de la Piata Muncii cu 200km/h. Intr-o secunda si-a dat seama ca se afla la un pas de o catastrofa.
“Cind esti in fata unui accident, timpul pare ca se dilata. M-am uitat in oglinda si mi-am zis: ‘Daca merg drept o sa ma opresc in parapet. Sau mai bine merg usor in lateral si intru in bordura. Am sa cad pe iarba din refugiu si conteaza ce o sa vina din sensul celalalt, pentru ca sigur ma rostogolesc pe contrasens’. Oricare dintre scenarii era grav, eram ingrozit si iesirea din pasaj era tot mai aproape, asa ca am zis din tot sufletul:

‘Doamne, te rog, scapa-ma.’

Si cum am terminat de zis, mi-a pocnit un piston. Am ajuns la 60 km/h in citeva secunde. Numai EL m-a putut scapa asa. N-am atins nimic. M-am rugat din toata puterea mea disperata, a unui tinar dement, spunind ca n-o sa mai fac niciodata.”

Il aud cum spune povestea care i-a lasat urme pe trup si ma gindesc ca destinul e pazit de Doamne Doamne, dar si-l face omul. Iar el e un exemplu foarte bun.

A renuntat la ceva sigur si comod de mai multe ori in viata cind n-a mai crezut in proiect (facultatea de imagine, emisiunea “In puii mei”), a muncit din greu in slujbe de salahor, a devenit antreprenor al vietii sale de actor scriindu-si si regizindu-si piesele; iar acum si-a inscris filmul in concursul de la CNC si e hotarit sa mearga pina in pinzele albe ca sa-l faca exact asa cum il vede in fiecare seara, inainte de culcare, in mintea lui.

E foarte posibil sa ia din nou premii si cu lungmetrajul – cum a luat in fiecare dintre situatiile in care a facut totul dupa regulile si mintea lui – si, chiar daca se va gindi ca are un ingeras pazitor care-l ghideaza, o sa stie chiar si el ca succesul vine de la ambitia, perseverenta, rigoarea si curajul pe care le pune in munca.

Doar ca n-o sa se laude niciodata cu asta.

4344
bazavan tedx clujTEDx Cluj 2013: Intre matematica si dans

TEDx Cluj 2013: Intre matematica si dans

as fi putut fi profesoara de matematica, sunt jurnalist si mi-as dori sa fac dans.

cind eram copil, eram foarte buna la matematica, olimpic, am mers in galop prin manualele scolare cu mult inaintea colegilor, am intrat usor la facultatea de matematica si-as fi putut fi o profa de mate, sper, simpatica.

in anul II de facultate, pentru ca aveam nevoie de bani ca sa ma intretin, am inceput sa muncesc pentru unul dintre radiourile bucurestene, Radio 21, in anul III terminam scoala BBC de radio si televiziune si ajungeam redactor sef la stirile Radio 21, iar un an mai tirziu incepeam sa construiesc impreuna cu niste oameni minunati, Europa FM.  dupa ce Europa FM era deja un radio de milioane de romani, am schimbat directia catre presa scrisa si am fost redactor sef al revistei Tabu.

astazi sunt jurnalist freelancer, produc continut pentru diverse companii si am un blog care a fost premiat la inceputul acestui an, drept cel mai bun blog al unei femei din Ro.

de fapt, sunt unul dintre acei copii care s-a prins foarte repede ca e ceva mai destept decit majoritatea, fara sa fie nicio aroganta in asta.

social, nu mi-a folosit foarte mult in copilarie acest lucru, pentru ca am fost genul de copil care e mai preocupat sa cerceteze, sa descopere singur lucrurile, mi-am pus multe intrebari si am cautat raspunsurile in carti…n-am fost foarte sociabila si nu am legat foarte multe prietenii in copilarie.

*

vin dintr-o familie saracuta din Alexandria si, pentru ca stiam ca pot duce mult cu mintea mea, am inteles repede ca invatatul e singura cale sa pot sa-mi depasesc conditia. asa ca am devenit din ce in ce mai competitiva si mai determinata sa progresez eu cu mine. si nu mi-am dat alta sansa decit sa fiu printre cei mai buni.

ca sa intelegeti cum functiona mintea mea: la scoala BBC am obtinut 98 de puncte din 100 si, desi mi se spusese ca am avut cea mai mare medie din istoria scolii, prima mea reactie a fost “unde am pierdut cele 2 puncte?!”.

din totdeauna, mintea mea a fost aliata mea. am citit mult despre cum functioneaza si ma mai intreb si astazi cum de nu m-am gindit sa dau la medicina, sau psihologie tocmai pentru a intelege lucrurile care ma preocupau. cred ca mi se parea mai atractiv faptul ca incepusem sa lucrez la radio si era dragutz, era… cu staruri rock:)

*

ca in orice relatie insa, si intre mine si mintea mea –  la un moment dat, au aparut si ceva probleme.

acum citiva ani am avut o problema delicata de sanatate in care mi s-a parut ca marele meu aliat, creierul, m-a tradat. vocea aceea cu care ne zicem lucruri si de bine si de rau in capul nostru ii spunea corpului meu sa faca mici lucruri, iar el nu le mai executa.

a fost momentul in care mi s-a parut ca e un hau urias intre ce gindim si ceea ce putem pune in practica si ca suntem norocosi cind putem face cu usurita saltul, intr-o secunda, intre gind si fapt.

pe perioada recuperarii  am inceput sa inteleg ca nu perfectiunea, nota maxima, e ceea ce conteaza, ci progresul zilnic. sa faci astazi mai mult decit ai facut ieri. sa intelegi care sunt pirghiile pe care sa apesi ca sa mentii ceea ce ai astazi pentru a imbunatati miine.

sa te preocupe detaliul progresului in mic, sustinut, cu gindul la victoria finala. si sa-ti doresti sa-ti depasesti limitele.

*

la putin timp am fost invitata sa particip la un proiect in care a trebuit sa invat timp de 7 saptamini 7 stiluri diferite de dans,  parte dintr-o campanie publicitara.

si iata-ma in sala la prima lectie: valsul.

(acesta e valsul pe care s-au intimplat cele descrise mai jos :09 – Track 9

Asculta mai multe audio instrumentala )

cred ca e cel mai simplu dans valsul, 1 – 2,3, 1 – 2,3. am invatat pasul de baza, executat pe loc, doar cu picioarele. ma descurcam pina am inceput sa facem niste piruete, cu o pozitie sofisticata a partii superioare a corpului.

pentru ca oboseam in postura regulamentara – cu coatele in dreptul umerilor, spatele si gitul drepte  – pentru ca erau mult prea multe informatii in acelasi timp care necesitau coordonare intre partea inferioara a corpului si cea superioara, s-a bulibasit totul in mintea mea.

stiam despre mine ca nu stau cel mai bine la coordonare. in plus veneam dupa aceasta problema de sanatate care se jucase putin cu corpul meu. asa ca a aparut panica.

in mijlocul ringului de dans, n-am putut executa pirueta tinind o pozitie corecta a corpului, pastrind ritmul cu muzica, in timp ce picioarele sa execute frumos 1 – 2,3. 1- 2,3.

m-am oprit ca venita din alta lume. m-am uitat la colegele mele cum continuau sa tina ritmul cu numaratoarea celui care ne antrena. imi simteam oboseala si neputinta. si panica.  era ciudat insa ca nu ma enervam pe neputinta mea.

timp de mai multe minute am reincercat sa intru in ritm, in rind cu miscarile lor. am facut opriri si reintrari in dans de citeva ori pina cind, calmindu-ma, am reusit sa fiu in sincron cu toata lumea  o secventa lunga de pasi.

banuiesc ca pentru doamna Simona Noja aceasta e o senzatie pe care a incercat-o pe la 5-6 ani la inceputul lectiilor de balet, cum stiu sigur ca Florin Piersic jr sau Cristina Flutur au experimentat genul asta de panica de multe ori in timpul spectacolelor, deci cu o presiune si mai mare.  dar eu nu eram obisnuita cu asa ceva.

*

pe drumul catre casa m-am gindit la lectia aceea de dans si la cit mi-a luat sa intru in ritm cu toti si mi-am spus ca e o lectie pe care  o pot translata si in viata: daca stii pasii de baza, daca inveti sa stai drept si sa fii elegant (indiferent de ce greutati ti se pun pe umeri), daca simti ritmul muzicii din jurul tau, poti sa dansezi frumos.

si nu conteaza daca te impiedici, te opresti, te mai odihnesti; poti continua frumos dansul daca (re)intri corect pe ritmul muzicii. dar pentru asta trebuie sa fii linistit pe dinauntru. si sa stii pasii de baza.

daca mi s-ar fi intimplat asta la 25 de ani probabil ca as fi fost foarte necajita, pentru ca  mi-as fi spus ca am gresit pentru ca nu m-am concentrat, am fost lenesa sau nu muncisem suficient de mult.

aproape 10 ani mai tirziu, intimplarea nu m-a mai deranjat la fel de tare pentru ca in anii astia am acceptat ca pot fi buna la unele lucruri si mai putin buna la altele;

la scoala cind te pregatesti sa fii profesor, la pedagogie nu te invata nimeni – sau cel putin pe mine nu m-a invatat – ca provocarea nu e sa scoti olimpici, sa lucrezi cu copiii dotati peste medie, ci sa-i faci pe cei care nu exceleaza in ceva sa progreseze dincolo de limitele pe care si le-au setat singuri.

suntem obisnuiti sa-i rasplatim/validam social pe cei care au notele maxime la examene, care ating limita superioara a baremurilor, dar nu asta e cheia in a invata, ci progresul fiecarei persoane pe scara propriilor limite.

astazi, cu experienta unui om care n-a acceptat niciodata o nota mai mica de cea maxima, stiu ca nu nota conteaza. ci cit ai invatat. si ce ai invatat. si daca ti-ai descoperit bucuria de a invata.

intre mine – cea de la 25 de ani si cea de acum e o diferenta enorma: da, perseverez sa cer de la mine sa fiu cit mai aproape de ceea ce stiu eu ca inseamna perfectiunea, iubesc sa invat lucruri noi si am o curiozitate care ma tine in priza mereu… dar nu mai pun presiune pe mine.

astazi cred ca as fi o profesoara mai buna decit la 25 de ani, desi nu mai stiu aproape nimic din analiza matematica. pentru ca astazi, eu cea careia nu-i placea sa se imprieteneasca cu ceilalti, as sti cum sa vorbesc cu cei mai multi dintre copii.

*

partea frumoasa, dar complicata, este ca, in viata, mai devreme sau mai tirziu, suntem un fel de profesori pentru cineva din apropierea noastra – copilul, sotul, sotia, prietenii. si nu exista cursuri de pedagogie pentru asta. si daca sper sa ramineti cu ceva din experienta mea povestita astazi aceasta se reduce la o simpla propozitie:

TRANSFORMAREA IA TIMP.

am invatat asta pe parcursul a aproape 10 ani.

asa ca dati-va si dati-le timp celor pentru care sunteti profesori de ocazie.  o sa merite dansul. pentru ca daca aveti rabdare si incredere vor invata macar 2 pasi in plus fata de pasii de baza.

eu perseverez sa invat sa devin o dansatoare mai buna.

multumesc.

*

Cluj, 2 noiembrie, 2013

dan_enescudespre credinta, sinceritate si bucurie cu domnul Dan Enescu, directorul spitalului Grigore Alexandrescu

despre credinta, sinceritate si bucurie cu domnul Dan Enescu, directorul spitalului Grigore Alexandrescu

astazi mai mult ca niciodata am realizat ca seriozitatea – a-ti face treaba bine – e o munca de Sisif. o iei de la capat, de la zero, in fiecare zi. si reusesti sa iesi victorios, daca faci cu dragoste si credinta orice lucru.

am fost la Spitalul Grigore Alexandrescu sa vizitez casa Ronald, un proiect minunat al celor de la McDonald’s prin care ajuta parintii copiilor care au probleme si necesita spitalizare foarte lunga (parintii sau copiii in recuperare pot sta in aceasta casa colorata pe care copiii o numesc buna). miine va povestesc mai multe despre casa Ronald, astazi un fragment dintr-o conversatie magica cu domnul Dan Enescu, directorul spitalului Grigore Alexandrescu.

Care este povestea icoanelor din spate (nota mea. in biroul dinsului erau citeva icoane in biblioteca si pe o masuta laterala)?

Stiti, toti cei care intra aici in spital la noi stiu ca noi facem lucrarea Domnului. Eu personal ma consider o prelungire a Lui si cel mai important pentru mine in aceasta viata e sa nu pierd legatura cu El.

Dar icoanele sunt primite de la pacieniti? Ma gindeam ca sunt un fel de rasplata de la parinti.

Da, acelea (arata spre un birou lateral unde e macheta unei biserici in miniatura ) sunt primite de cei de la Giulesti, iar aceasta este invitatia la botez a celor doi frati de la Giulesti. Dvs vedeti ca sunt multe pentru ca ati venit de afara, mie nu mi se par.

Stiti cum este? Noi, fiind niste bieti oameni avem nevoie de cite ceva care sa se vada, pe care sa punem mina ca sa credem, si lui Dumnezeu i se face mila si iti mai trimite, din cind in cind, cite o diploma, cite o icoana.

Eu am un principiu. Ma infioara intotdeauna la tenis ( joc putin, nu profesionist, dar mai mult ma uit) momentul care dupa ce jucatorul a ridicat mina ca sa se verifice mingea, se asteapta rezultatul. E o tensiune acolo, toata lumea e cu respiratia la gura: sa vezi daca a intrat sau nu mingea in teren.

Eu cu Dumnezeu, nu zic ca joc, dar incer sa-I dau mingea mereu inapoi pe centrul terenului, fie ca sunt in fileu, fie ca sunt bine. Dar n-as vrea sa vad niciodata mingea aia care ma infioara, care n-atinge dunga terenului si e afara. Pentru ca in clipa in care am dat-o afara s-a terminat totul. Si nu vreau sa ajung in afara terenului macar pina la sfirsitul zilelor, daca nu si dupa aia pentru ca am impresia ca mai important e dupa aia.

 

Aveti o zi grea astazi?

Fiecare zi e grea.

Dar cum puteti sa va duceti acasa si sa mai zimbiti dupa ce toata ziua ati intilnit necazurile copiilor?

E foarte usor pentru ca vin vesel, plec vesel. fac ce fac aici cu dragoste si din tot sufletul, eu nu vin aici la serviciu, la spital. Acum ceva vreme mi-am rupt tendoanele si m-am operat la profesorul Lascar si-mi dadeau telefon prietenii “ce faci? cum esti?”. Raspundeam “sunt la spital”… si ei imediat “aaa, bine, vorbim dupa aia.” Si-am stat o luna jumatate si nimeni n-a stiut ca eu sunt in spital ca pacient.

Pentru mine nu este ca vin la spital, sunt fericit ca vin aici si nu e o fericire timpa; nu. Incerc sa inteleg pe toata lumea si , va spun, sunt si eu o biata fiinta omeneasca si stiu precis ce limite am, dar cu trecerea timpului incerc sa fiu mai permisiv, in sensul ca am inceput sa inteleg slabiciunile, propriile mele slabiciuni, ale celorlalti si atunci automat, lucrez mult mai bine si reusesc sa ajung mult mai departe.

Dar vedeti in fiecare zi copilasi necajiti.

Da, dar facind drumurile cu dragoste ti se intoarce. Iar copiii, nu vreau sa spun chiar toti, dar cam asa este, cind ajung linga ei intind mina si rid. Pentru mine nu va puteti imagina ce stimulent este, este ca un drog.

Si m-am gindit asa, in clipa in care un copil n-o sa mai rida si n-o sa mai intinda mina spre mine, pentru ca nu mai vede ce stie el ca vede, trebuie sa ma las sa ma apuc de altceva. Dar, deocamdata, mi se intimpla lucrul asta.

Mi s-a intimplat luni. Ved zeci si zeci si ajung la el. Si trag aer in piept si spun “Dumnezeule da-mi putere sa-l mai vad si pe el”. Pentru ca vin de departe, sunt bolnavi, pe tren, sunt necajiti. El vine cu durerea lui de acolo si trebuie sa -i explici si sa te uiti cu drag la  el. Si luni, un copil care a venit cu toata nenorocirea lui, avea o luna si jumatate, cum a intrat in cabinet mi-a intins mina sa ma ia de git si a inceput sa zimbeasca.

Copiii te obliga sa fii onorabil. Din cauza asta se spune ca astia micii, copii, au Dumnezeul lor, Pe ei nu poti sa-i minti, pe un copil de o luna si jumatate nu ai cum sa-l minti. Nu merge cu domnul doctor, cu domn profesor. Ei sunt puri si spun ce gindesc.

 

Un copil m-a intrebat:

–  Ma operezi, dar eu cind ma duc sa joc fotbal?

– Saptamina viitoare.

I-am spus asta pentru ca asa am crezut, nu ca sa-l incurajjez sau ceva. A facut insa o infectie, l-am reoperat, a mai durat. Cind m-am dus in salonul lui la vizita erau trei golani – eu asa rid si le spun cind depasesc 6 ani, “golani” , stateau picior peste picior pe scaune si l-am auzit:

“Asta e mincinosul ala de care v-am zis”

Stiti cum s-au uitat copiii aia trei la mine?! N-am sa uit in viata vietilor mele: ca la o rima.

Si-atunci pis, pis, pis am iesit de-acolo si i-am zis asistentei sa mi-i aduca pe rind la pansat. “Acolo nu mai intru”, era o atmosfera ultra ostila. (ride)

Pe bune, era nasol, nasol rau de tot. Cred ca eu stateam linistit acasa si ei vorbisera “Bai, e un nesimtit aici, un golan care mi-a promis ca joc fotbal si m-a mintit. Vi-l arat eu cind vine ca sa-l vedeti.”

Deci cu copiii nu te joci. Si nu vorbisem aiurea, pur si simplu m-am pacalit pentru ca a aparut o neprevazuta. Poti sa-i povestesti? Nu.

Pentru el totul este la “mi-ai zis ca joc fotbal”. punct. “N-am vorbit de complicatii, nu mi-ai spus de smecherii. Uite acum nu joc, sunt aici cu piciorul in sus.”

Copiii sunt puri, sunt adevarati. Era vorba cu “imparatul e gol”, acolo – intre copii – ei te dezbraca in citeva secunde. Esti in fundul gol si nici nu stii ce e cu tine.

 

1056
jurnalismcontentul online de la mesaj la masaj – sau un studiu de caz Rosia Montana

contentul online de la mesaj la masaj – sau un studiu de caz Rosia Montana

despre comportamentul consumatorului si impactul contentului online
speech la IAB FORUM

buna ziua,
pentru ca tema din acest an a conferintei face referire la comportamentul consumatorului, m-am gindit sa va prezint o situatie pe care nu o veti gasi in niciunul dintre sondajele pe care le veti face printre consumatori si care , totusi, prezinta o tendinta a contentului online.

numele meu este cristina bazavan, sunt jurnalist freelancer, am un blog bazavan.ro si – in raport cu restul lumii – obisnuiesc sa spun, cu auto ironie, ca sunt nimeni pe drum.

adica, chiar daca am facut citeva lucruri in meseria mea de-a lungul timpului – am facut parte din echipa care a creat europa fm, am reformatat radio 21 la sfirsitul anilor 90, am ajutat la lansarea radio guerrilla sau am publicat la revista tabu al carei redactor sef am fost citeva articole care au schimbat legi in romania – chiar daca am avut acest parcurs profesional, ma bucur ca pot sa merg pe strada fara sa ma stie nimeni.

pina acum 2 saptamini nu mi-am imaginat niciodata ca e grav ca am povestit pe blog ca locuiesc linga un cinematograf si pentru ca am ferestrele in curtea interioara, unde sunt si ferestrele cinematografului, aud filmele inainte de a le vedea.

ei bine , acum 2 duminici, la prinz, foarte aproape de casa mea si de cinematograful in cauza, un tinar a venit si m-a agresat. stia foarte exact cine sunt si era foarte suparat ca nu ies in strada la meetingurile contra rosia montana.

nu e confortabil sa apara cineva pe strada care sa te imbrinceasca si sa urle la tine “coruptilor, jigodiilor, v-ati vindut celor de la rosia montana”, dar am trecut peste situatie plimbindu-ma vreo ora prin magazine ca sa ma linistesc si, mai ales, cu o paranoia in minte: sa nu care cumva sa inteleaga tinarul care e scara blocului in care voi intra.

agresiunea tinarului a venit pe fondul unor articole scrise in online despre cum exista niste bloggeri cu audienta care nu iau atitudine pro sau contra acestui subiect. fiind chiar somatii cu tema “trebuie sa scrieti. sunteti lideri de opinie trebuie sa scrieti, trebuie sa stim ce credeti”.

dupa acest incident am scris un text pe blog despre respectul pe care=l am pentru cei care s-au unit in strada, despre cum cred ca e un semn ca societatea civila prinde viata, dar si despre faptul ca eu nu-mi doresc sa fiu acolo printre ei. descriam incidentul, si spuneam ca imi doresc sa traiesc intr-o tara in care vorbele “am sa ma lupt pina la ultima picatura de singe ca sa ai dreptul sa nu fii de acord cu mine” sa fie respectate. si ca mi-ar placea sa gasesc printre pancardele de la meetinguri si una cu acest mesaj.

rezultatul?
in doar citeva ore a aparut un facebook ad cu textul “jurnalista Cristina Bazavan a fost agresata de un protestatar din Piata Universitatii” cu link la articolul meu.

agresiunea nu fusese in Piata Universitatatii, eu nu fusesem agresata la miting ci la prinz, in mijlocul zilei. dar textul a fost astfel asezat incit sa creeze aceasta mica – sau mai mare – confuzie.

cineva a folosit textul meu ca sa induca o stare, sa transmita un mesaj. desigur, fara sa-mi ceara acordul.

nu ne putem gindi ca a fost un cititor care era atit de incintat de creatia mea literara incit s-a gindit sa o promoveze lumii cu mai mult de un share pentru ca, simultan, un alt text, al lui zoso, despre prostiile pe care le -a spus la tv remus cernea, unul dintre reprezentantii celor din piata, a avut un tratament similar.
o reclama pe facebook cu link.

daca privim detasat. in doar citeva ore am fost agresata de doua ori, de fiecare dintre partile implicate in aceasta disputa. ambele situatii fiind foarte grave.

care au fost consecintele pe mai departe?

sute de mesaje pe blog cu injuraturi si amenintari – cele mai multe au vazut tasta delete, dar cele care spuneau ca sunt proasta, frivola si , posibil, prostituata (cu un cuvint mai direct), dar cu siguranta o tradatoare de tara, vorbe exprimate intr-un limbaj fara injuraturi sunt publice.

cel mai emotionant si mai greu de dus mesaj a fost scrisoarea unei tinere care mi-a spus ca a facut pancarda despre care am zis si a plimbat-o prin piata, si ca – asa cum eu le cer sa citeasca carti si sa vada filme, iar ei o fac , si eu acum trebuie sa ies in piata pentru ca ei – cititorii imi cer asta.

prima mea reactie a fost sa-i raspund “ok, dar eu nu va iau la bataie daca nu cititi cartile pe care vi le recomand”, dupa care am stat si m-am gindit ce e dincolo de aceste vorbe.

nu mi-am pus niciodata problema ca oamenii se identifica atit de mult cu ceea ce scriu pe blog. obisnuiesc sa scriu despre carti, filme, expozitii, spectacole de teatru sau de dans, dar nu m-am gindit niciodata ca exprimarea mea “sa o cititi, sa o vedeti etc, va rog” poate avea o asemenea proiectie personala.

pentru mine sunt lucruri care mi-au placut si in care cred, dar nu m-am gindit ca vor suna ca o obligatie pentru cei care ma citesc.

mi s-a parut frumos si demn de lauda ca acum 2 ani cind am anuntat ca merg la londra la un spectacol al lui kevin spacey si am aratat de unde mi-am luat bilete, 15 oameni si-au cumparat si ei bilet la teatru. ( am primit discount de la agentia de bilete, dupa aceea, pentru ca aveau tracking si asa am aflat.)

influenta pe care am avut-o atunci, pentru ca era intr-o zona pozitiva, mi s-a parut dragutza. zilele astea exact aceeasi influenta s-a intors impotriva mea.

zilele astea am invatat, the hard way, ca distanta dintre mine si cititorii mei este foarte foarte mica. pentru ca ma citesc zilnic si fac lucruri pe care eu spun ca le fac, ei incep sa se identifice cu mine. si au o problema serioasa cind eu nu mai sunt ca ei. sunt dezamagiti, tristi, ba chiar devin violenti.

asa m-am gindit ca de acum celebrele cuvinte ale inventatorului internetului Marshall McLuhan – the medium is the message au ajuns the medium is the massage.

pentru ca in dorinta noastra – a celor care scriem pentru un public – de a ajunge cit mai direct la el folosim un limbaj care “sa-i atinga” pe oameni , sa transmita niste senzatii, sa le dea o stare de bine, sau de disconfort, dar sa nu-i lase indiferenti. ca un masaj, de relaxare sau mai agresiv, cu scopuri terapeutice.

doar ca in masaj cind il atingi pe celalalt, distanta tinde spre zero incit si el te poate atinge pe tine si de aici agresiunea e foarte posibila.

intr-un mod straniu, si cum ziceam, in cel mai hard way posibil, zilele astea am descoperit ca odata ce iti expui parerile pe internet si ai in jurul tau o comunitate mare, propria persoana – cu parerile ei incluse – nu iti mai apartine: cititorii vor sa faci lucruri care sa le fie mereu pe plac (indiferent de ce iti place tie), iar publicitarii se folosesc – fara acordul tau – de ceea ce ai scris gindindu-se ca daca tot e in spatiu public, pot profita de parerile si comunitatea ta.

ar trebui sa fim mai constienti de schimbarea de perceptie care se intimpla pentru ca limbajul media s-a modificat: astazi ii spunem cititorului ce sa simta inainte sa citeasca “senzational, o sa fii uimit cind o sa citesti asta”, ii inducem in stirile tv starea pe care trebuie sa o aiba privind informatia – prin muzica aproape cinematografica pe care o gasim in jurnalele de stiri.

ii modificam astfel perceotia despre ceea ce inseamna informatie si cum trebuie ea receptata. ne straduim sa ajungem cit mai aproape de el, doar ca apropiindu-ne foarte mult exista si reversul medaliei: crestem agresivitatea in momentele in care nu mai avem aceleasi opinii.

dupa experientele din ultimele saptamini eu am inceput sa imi analizez si mai mult vorbele pe care le pun in spatiu public., daca pentru relatia cu cititorii mai am ceva de lucru ca sa rezolv aceasta anomalie, pentru relatia cu agentia care face publicitate / lobby/ social media etc pt rosia montana stiu exact care e solutia. avocatii.

acestea sunt doar citeva dintre mutatiile pe care le suporta contentul online si sper sa va fie de ajutor si dvs experienta mea in relatiile viitoare cu consumatorii.

va multumesc.

*
bucuresti 1 octombrie 2013

(acest text este inchis comentariilor)

832
webstock (2)Matematica, muzica clasica si rock – sau de ce cred ca fiecare dintre noi putem fi “Doers & Innovators”

Matematica, muzica clasica si rock – sau de ce cred ca fiecare dintre noi putem fi “Doers & Innovators”

 (speech-ul de la webstock 2013 – Doers & Innovators)

 

cind Cristi Manafu m-a invitat sa vorbesc la aceasta conferinta, primul gind a fost: eu n-am inventat nimic, n-am ce sa caut acolo…. el s-a aparat si-a justificat alegerea, eu l-am ascultat politicoasa…

dar dupa aceea, am mai stat putin si m-am gindit si mi-am dat seama ca sunt citeva lucruri care ar putea fi considerate in categoria “celor care fac”.

pentru cei care nu ma cunosc, citeva cuvinte despre activitatea mea profesionala de pina acum.

am facut parte din echipa care a creat europa fm si unmele dintre campaniile promotionale create de mine in anii 2000 inca se mai fac anual la europa fm, am fost redactorul sef al revistei Tabu si am realizat citeva premiere jurnalistice cu acea revistaa, neatinse nici acum de alte publicatii, iar acum sunt jurnalist free lancer, produc continut pentru diverse companii si am un blog – simpa il numesc eu – bazavan.ro care nu seama cu celelalte bloguri din online – pentru ca eu obsnuiesc – m-am antrenat – sa ma uit putin altfel la lucrurile din jurul nostru.

as putea spune ca sunt unul dintre oamenii care stiu sa-si transforme dorintele in actiuni si sa si le duca la bun sfirsit. dar cred ca toti putem face asta, daca respectam niste lucruri. ca sa le intelegeti mai usor am sa va spun trei mici povesti din viata mea. care au legatura in ordine cu matematica, muzica clasica si muzica rock.

matematica.

mi-a placut matematica la scoala si m-a dus mintea sa avansez repede prin materie, asa ca profesorul meu din scoala generala, ca sa-mi tina interesul captat obisnuia sa ma provoace, imi dadea cite o problema si imi spunea ca pot sa fac ce vreau eu daca gasesc o rezolvare mai scurta si mai rafinata decit cea pe care o va prezenta dinsul.

era o mare provocare pentru ca era nevoie sa muncesc mult, sa citesc mult in paralel, dupa ce rezolvam problema sa ma intorc la ea din mai multe unghiuri ca sa caut cea mai simpla dintre rezolvari. iar asta ma obliga sa gindesc mereu… altfel, outside the box.

in toti cei 4 ani de scoala generala, desi am fost olimpic la matematica, am reusit doar de 3 ori sa am o solutie mai rafinata la probleme decit variantele dinsului si le tin minte pe fiecare dintre ele, dar exercitiul asta de a curata rezolvarea unei probleme mi-a schimbat definitiv modul de a gindi: m-a ajutat sa incerc mereu sa caut ceva si mai bun, si mai creativ, si mai rafinat. si-0am dezvoltat o voluptate a rafinarii lucrurilor pe segmente inchise.

muzica clasica

eu am fost un copil care a venit dintr-o familie saracutza, din parinti muncitori in Romania socialista. am avut bunici la tara, mi-am petrecut vacantele la islaz… cam ca La medeleni sau povestile lui Creanga.

tataie avea doi frati – cei mai destepti si mai realizati oameni dintre neamuri; amindoi mutati la Bucuresti: unul inginer – Ion, celalalt compozitor- Gheorghe.

Gheorghe Bazavan a fost primul om care a avut legatura cu creatia – in cea mai pura forma a ei –  pe care eu l-am intilnit.

eram preferata lui, desi veneam din doua lumi total diferite, iar eu cind il ascultam mi se parea ca vorbeste o alta limba. mi-a zis odata ca sunt rasata si ca asta nu e de la parinti, o am eu in singe… aveam vreo 10 ani si n-am inteles ce inseamna “rasata”, m-am dus si m-am uitat in dictionar si, pentru ca explicatia era legata de cai, mi s-a parut ceva rau.

gheorghe – zis unchiul gogu – a vrut sa ma invete muzica clasica, iar asta pentru mine parea mult mai complicat decit definitia cuvintului “rasat” din dictionar.

intr-o zi mi-a cintat la pian – avea un pian mare cu coada intr-una dintre camerele apartamentului lui de pe Fainari si eu ma gindeam mereu “cum or fi urcat magaoaia asta uriasa la etajul 5?” – mi-a cintat deci intr-o zi la pian o gama si-a spus “sunt doar 7 note muzicale” si cu ele se pot face combinari infinite de muzici.

“n-are cum sa fie infinite pentru ca matematic vor da un numar finit combinatiile de 7”, am facut eu pe desteapta.

“ok, sa spunem ca sunt putin mai multe pentru ca ai tonuri si semitonuri si game diferite, dar ai sa vezi de-a lungul vietii tale ca vei gasi mii de cintece care nu seamana unul cu celalalt. iar asta nu are legatura cu stiinta, cu matematica ci cu simtirea si imaginatia oamenilor.

desigur, iar n-am inteles toate nuantele a ceea ce a spus. si n-am fost niciodata prietena cu muzica clasica. de fiecare data cind a trebuit sa stau sa ascult ceva clasic, m-am rasucit in scaun ca puiul la rotisor.

anul asta, la Festivalul Enescu blogul meu a fost partener. am fost intr-o zi sa ascult Simfonia nr 1 a lui Enescu si s-a intimplat ceva straniu. m-am asezat linga doamna Rodica Mandache care mi-a spus: “cu muzica clasica e simplu, ori o asculti si-ti place, ori te doare capul si atunci sigur au facut ceva gresit oamenii de pe scena”

brusc nu mi-a mai fost frica sa ascult. nu mi-a mai fost teama ca nu as fi suficient de pregatita ca sa inteleg ceea ce au scris niste minti luminate de acum sute de ani.

si-asa s-a intimplat ceva magic: literalmente a fost ca si cum s-a deschis un culoar printre notele pe care le ascultam. am intrat intr-o lume noua si mi-am imaginat povesti frumoase despre ce ascult, am fost intr-un film al meu, cu emotiile mele.

si mi-am dat seama ca toti anii astia nu am fost prietena cu muzica clasica, nu pentru ca nu eram suficient de culta (n-ai nevoie sa fii cult pentru asta, e o prejudecata), ci pentru ca eram ca un copil care a invatat sa inoate, dar care se tine inca de marginea bazinului, fiindu-i frica sa -si dea drumul in larg.

si ca uneori, pentru a intelege creatiile altora trebuie pur si simplu sa te relaxezi, ca sa plutesti.

muzica rock

tot zilele astea am avut privilegiul sa inteleg o alta latura a ceea ce inseamna sa fii creator. desi am platit cu multi nervi pentru lectia asta.

de la inceputul anului lucrez cu trupa VUNK pe partea de comunicare – intr-un fel cam ceea ce am facut pentru europa fm, radio 21 sau radio guerrila – si baietii sunt acum in vrie foarte mare pentru ca au pe 3 octombrie un concert foarte important, poate cel mai important concert al carierei lor.

ei bine, acum citeva saptamini, ne aflam intr-o intilnire de lucru in care membri echipei discutau posibilitatile de inovatie tehnologica pe care sa le foloseasca in show. la intilnire se aflau managerul trupei, Cristian Stan, Cornel Ilie, liderul si creierul a tot ce se intimpal in VUNK si Gabriel Balan, cel care administreaza toate expunerea online a trupei.

 

propunerea mea era un proiect care multiplica efectul din sala catre alte citeva zeci de mii de spectatori, folosind social media – internetul in general. costa aproape 7000 de euro.

propunerea lor costa 20.000 de lire sterline si ii atingea exclusiv pe cei 5000 de spectatori care vor fi in sala polivalenta.

ne-am contrat foarte mult despre eficienta, despre costul pe cap de spectator al investitiei si efectul pe care il pot obtine solutiile propuse. n-aveam banii pentru niciuna dintre propuneri, dar logic era ca e mai viabil sa facem proiectul care costa mai putin si atingea mai multa lume.

ma rog, logic pentru mine, pentru ca ei o tineau una si buna: cel mai bun ar fi proiectul de 20.000 de lire sterline. pentru ca spectatorii vor trai niste emotii speciale, pentru ca show-ul va fi adus la un alt nivel in romania.

am plecat  necajita de la intilnirea aceea, a fost prima data de cind lucram impreuna cind lumile noastre erau fundamental diferite. chiar si faptul ca si ei incercasera multe minute sa ma convinga ca ideea lor e mai buna, desi puteau sa-mi spuna simplu “asta facem, gata”, imi arata ca si ei isi doreau sa fim – ca de obicei – pe aceesi lungime de unda in strategia proiectelor.

mi-am zis “ok, ma supun majoritatii pentru ca nu e proiectul meu, nu e business-ul meu, iar ei stiu mai bine decit mine unde vor sa-si duca afacerea”. dar a fost doar ca sa ma linistesc pt ca eram dezamagita, necajita ca se arunca in gol cu ceva care in mintea mea tinea mai degraba de ego.

a doua zi am primit un mail de la manager care, printre alte lucruri de rezolvat/comunicat, ma anunta ca … ‘facem credit la banca ca sa facem proiectul de 20.000 de lire sterline”

am fost: wtf????  mi s-a parut o foarte foarte mare nebunie.

am  avut nevoie de multe ore de gindire ca sa inteleg unde era diferenta dintre noi.

eu am fost si voi ramine pentru toata viata un spectator; ma voi bucura de emotiile si senzatiile pe care mi le vor oferi artistii de pe scene, cu gindul ca mi se cuvin, pentru ca am platit un bilet pentru asta.

ei sunt CREATORII si stiu ca daca nu controleaza/ initiaza ei senzatiile dintr-un show, spectatorii nu vor trece la nivele superioare ale emotiei. ei stiu ca doar de ei depinde cit de intensa poate fi amintirea spectatorului despre un show.

eu sunt  ca un copil care stie ca-si va primi doza de rasfat pentru ca a facut tot ceea ce trebuia, in cazul de fata si-a platit biletul de intrare.

ei sunt “parinti” pentru spectatorii – copii si sunt gata sa faca sacrificii care par nebunesti pentru ca acestia sa -se bucure de mult asteptata doza de “rasfat”. care trebuie sa fie de la o experienta la alta, mai surprinzatoare. si mai memorabila.

cind am inteles asta nu i-am mai considerat nebuni, ci m-am bucurat ca  tocmai am beneficiat indirect de o lectie despre a fi creator: daca vrei sa schimbi cumva lumea – trebuie sa risti si sa preiei actiunile in dreptul tau, in felul tau, cu crezul tau.

***

care e legatura intre aceste trei povesti si tema de astazi Doers & Innovators?

cum spuneam la inceput eu cred ca fiecare dintre noi putem in dreptul nostru, in partea noastra mica de lume, sa facem schimbari in bine fie si de citiva milimetri, dar pentru asta avem nevoie de citeva lucruri:

sa invatam sa transformam dorintele noastre in actiuni si sa le facem chiar daca pentru altii par nebunesti,

 

sa fim cu mintea deschisa si sa nu ne fie frica ca ne vor judeca altii ca nu intelegem lucrurile la standard, atita timp cit experienta ne atinge pe noi si ne invata ceva despre noi si despre ceilalti.

 

sa ne dam drumul in bazin si sa plutim, ca sa ne folosim si de alte simturi nu doar de logica pentru a cauta raspunsuri

 

si sa cautam de fiecare data solutii mai simple si mai rafinate, mai iesite din rind, la problemele pe care le intilnim.

 

si daca astazi ati ascultat si veti mai asculta povesti ale unor oameni care vi se par speciali si care va surprind si va emotioneaza cu realizarile lor, as vrea sa va ginditi diseara acasa ca fiecare dintre voi puteti face asta, ba chiar mult mai bine in interiorul lumii voastre, pentru proiectele voastre, pentru problemele care vi le puneti.

dar sper sa aveti ambitie si perseverenta ca sa gasiti o solutie mai simpla si mai rafinata decit a celor care v-au fost profesori astazi.

va multumesc frumos.

27 septembrie 2013

luchiprin mintea unei femei cu zeci de milioane de euro (interviu)

prin mintea unei femei cu zeci de milioane de euro (interviu)

(titlul articolului nu contine numele protagonistei ca sa nu aveti prejudecati cind cititi. sa descoperiti femeia la fel ca mine: fara sa stiti nimic altceva despre ea)

Week end-ul trecut am fost la Venus cu treaba: am participat la o degustare de vinuri intr-o companie selecta, alaturi de Radu Paraschivescu si Mircea Cartarescu.

Cind am ajuns habar nu aveam cine e in spatele companiei care avea vinurile din testare. Cum habar nu aveam cine e proprietarul hotelului in care stateam. In principiu, nici nu ma intereseaza lucrurile astea cind merg la asemenea evenimente.

Am aflat in primele citeva ore ca in spatele celor doua afaceri (cu vinuri si cea hoteliera) e o doamna care mai are si o firma de mezeluri si una de constructii, ca e multi milionara si ca are 55 de ani.

Am intrebat daca a mostenit banii – de la familie sau de la sot. Mi s-a spus ca nu.

Si de aici incolo am vrut sa o cunosc.

***

Pina vinerea trecuta, cu tot respectul, nu am auzit niciodata de Luchi Georgescu. Asa ca am cunoscut-o neavind nicio prejudecata, ci doar foarte multa curiozitate.

Cum e mintea unei femei care are 4 afaceri de milioane si citeva mii de angajati? Structurata. Setata pe constructie, pe a crea sisteme care sa functioneze – intre oameni, intre companii.

Mi-a povestit cum in urma cu citiva ani se afla in Paris ca sa ajute un prieten bolnav. Un prieten cindva milionar care, cind nu i-au mai mers afacerile, s-a si imbolnavit, iar tratamentul pentru boala sa costa citeva sute de mii de euro. Avea 5 ore libere intre procedurile medicale la care-si insotea prietenul si a incercat sa le foloseasca pentru citeva cumparaturi. A fost eficienta, a adunat citeva sacose pe care le-a grupat in doua pungi de carton agatate de fiecare umar. Se grabea, aproape alerga pe strada. I-au sunat telefoanele (are 3) si, la unul dintre ele era unul dintre sefii de departamente de la compania de vinuri care voia sa ceara acordul pentru folosirea unui tractorist intr-o alta zona de lucru.

In miscarile rapide pe care le-a facut ca sa scoata telefoanele, genta i-a cazut, pungile i-au alunecat de pe umeri si, ca sa nu i se rastoarne cumparaturile, aproape ca a ingenunchiat in strada. S-a vazut “din afara”, in ipostaza aceea demna de o comedie si nu i-a placut. A rezolvat problema sefului de departament, dar cind s-a intors acasa si-a convocat toti managerii intr-o sedinta.

“Veniti cu ce probleme aveti.”

S-au aliniat toti in sala de sedinte, in fata cu agendele pe care aveau notate constiincios situatiile care necesitau rezolvari.

“Tu cite probleme ai?”, l-a intrebat pe unul dintre sefi

“42”, a spus el dupa ce si-a verificat agenda.

“Tu?”

“12”

Tu? tu? tu?, a facut ocolul mesei si-a aflat de la fiecare numerele corespunzatoare chestiunilor de pe agenda lor de lucru.

Si cu imaginea ei chinuita de pe bulevardul parizian, cind vorbea la telefon aproape in genunchi, le-a spus:

“Cred ca am gresit undeva in munca alaturi de voi. Fie nu v-am ales cum trebuie, fie nu am stiut sa va explic bine ce trebuie sa faceti, fie nu am stiut sa construiesc un sistem care sa functioneze bine. Ma gindesc sa va dau afara si sa angajez alti oameni care vor putea gasi singuri solutii la problemele curente. Dar, inainte de asta, va dau 30 de minute sa va duceti in birourile voastre si sa cautati solutii la probleme, ne revedem apoi si imi spuneti cu ce pot sa va ajut.”

Dupa 30 de min, doar 2 dintre manageri s-au intors cu chestiuni care necesitau semnaturile ei.

***

Sufera cind da afara oameni?

“Daca sunt golani, lichele, nu. Dar daca sunt oameni pe care nu-i mai putem folosi intr-un anume sector pentru ca s-a reasezat piata sau a fost ceva sezonier, da. Si fac rotatii intre ei ca sa le gasesc locuri in alta parte, pentru ca stiu ca e greu sa gasesti un loc de munca”.

Acum citiva ani a facut un experiment. A vrut sa traiasca o luna cu salariul mediu pe economie. Recunoaste ca a mincat cele mai ieftine lucruri, ca a fost cumplit, ca s-a mai imprumutat de la prieteni sau li s-a facut lor mila de ea ca sa o mai ajute cu cite ceva. Dar i-a placut exercitiul asta pentru ca a fost o intoarcere la o realitate pe care o stie, dar n-o simte des de la inaltimea milioanelor ei din cont.

***

Se trezeste la 6 jumatate -7 si se culca dincolo de ora 2 a diminetii. “N-ai timp altfel, n-ai cum”. Fiecare zi a saptaminii e alocata unuia dintre business-uri. Merge la birourile fiecarui business si rezolva de acolo lucrurile. A avut si momente in care a simtit ca nu i se mai opreste creierasul, ca e precum un soricel care alearga intr-o cusca rotunda care se invirte cu fiecare nou pas.

Si… nu e multumita cu ce a facut pina acum, se crede “lenesa”; stie ca ar fi putut face mai mult.

“Mai mult decit sa faceti citeva zeci de milioane de euro si sa dati de lucru la mii de oameni?!”

“Tot ce am facut e o doar dira mica, daca as fi muncit mai mult as fi putut face ceva care sa lase urme in lume. Afaceri de sute de milioane, cu sute de mii de locuri de munca.”

“Si daca ati fi reusit asta v-ati fi oprit?”

” (rizind) Probabil ca nu. As fi stiu ca pot sa fac afaceri de miliarde, cu milioane de locuri de munca”

(later edit: Da, are si vacante. In care nu face nimic, doar se rasfata si se relaxeaza. )

***

Mai plinge o femeie ca ea?

“Nu pling pentru mine, pling pentru altii. Pentru suferinta lor. Pling la desene animate – Bambi. Sau la Animal Planet. Nu stiu de ce nu pling pentru mine.”

“Poate pentru ca va ginditi ca in dreptul dvs puteti rezolva singura problemele?”

“Nu stiu de ce.”

“Simtul acesta antreprenorial l-ati invatat la scoala sau a venit din familie?”

“Am facut scoala tehnica de matematica. Tata avea afaceri de transport, autobuze, taxi-uri si tractoare. Comunistii l-au trimis la un CAP sa fie sofer pe unul dintre tractoarele care fusese al lui, iar el a stiut ca nu se mai poate ridica de acolo. Dar in fiecare seara, la coltul mesei din bucatarie, pe musama, cind mama se retragea in dormitor, m-a invatat tot ce stia despre business.”

Cind a spus asta, vocea i-a coborit ca volum si ca ritm, iar ochii au devenit mai luminosi. Erau acolo niste lacrimi bine tinute in friu.

***

A doua zi, am plecat din Venus in masina lui Mimi – una dintre colaboratoarele ei, administratora celui de-al doilea hotel pe care-l are in Venus. Am vorbit ca-ntre femei: despre familie, despre munca, despre copiii ei. Undeva, pe drum, s-a creat complicitatea si mi-a spus ca acum 20 de ani a fost diagnosticata cu o boala rara. Atunci a cunoscut-o pe Luchi care lucra cu  sotul ei si de la care aflase ca are sotia in spital la Bucuresti. Luchi a venit in spital, a stat cu ea si-a incurajat-o, ba chiar a cerut analizele si, pe banii ei, le-a trimis la o clinica in strainatate ca sa vada daca diagnosticul e corect. Sunt prietene de atunci si, din vocea lui Mimi, am stiut ca e o complicitate si o intelegere intre ele care n-are legatura cu subordonarea sef-angajat.

Cind am ajuns acasa, am cautat sa vad cine e Luchi Georgescu. Asa am descoperit ca lumea o stie mai degraba pentru ca a fost iubita lui Gigi Netoiu, decit pentru mintea ei asezata “in sertarase” specializate pentru fiecare gen de afacere. Si mi-a parut rau.

Luchi Georgescu se ocupa de 16 ani de Vincon Vrancea, detine compania procesatoare de carne pentru mezeluri Meda Prod 98,  compania Venus Holiday (cu doua hoteluri in Venus) si firma de contructii Medcons Instal. Conform Capital, are 46 de milioane de dolari si a facut afaceri fara sa ia vreodata credit de la banca.

 

3285
stilou1Jocul – alege nuvela pe care urmeaza sa o scriu

Jocul – alege nuvela pe care urmeaza sa o scriu

sunt invitata sa scriu pentru un proiect international o nuvela cu titlul Jocul. nu-mi place sa scriu fictiune, pentru ca mintea mea e setata pe observatie jurnalistica, dar nuvela va fi una de fictiune chiar daca pleaca de la ceva real.

am doua variante de povesti – ambele pleaca de la fapte reale, la care am fost martora -, iar inceputul nuvelelor (partea reala) e mai jos. ajutati-ma sa aleg povestea pe care sa o scriu. Versiunea care are cele mai multe voturi pina pe 1 august la ora 12 va avea un story lung si va fi dusa pina la capat.

e important sa stiu care dintre aceste inceputuri v-ar face sa mergeti mai departe cu cititul.

multumesc de ajutor.

Jocul nr 1

– Ai curaj?, intinse degetele cu unghii scurte, lacuite cu o culoare pe care ar fi numit-o “grej”, catre radio-ul mic de linga scrumiera.

Primul cintec difuzat e mesajul meu catre tine, urmatorul e al tau catre mine…

– Ai aranjat ceva cu aia de fac playlistul?

– Nu. Aranjeaza soarta. Te bagi?!

O vazu cum isi ridica picioarele la piept si, din zimbetul pe care i-l intuia in privirea care era fixata catre autostrada, prin parbriz, stiu ca n-o sa iasa nimic bun din asta.

***
Jocul nr 2

“Tigari subtiri mentolate.”

Isi ridica privirea si vazu o femeie imbracata in negru, cu toca specifica calugaritelor si se gindi “oare nu moare de cald pe vremea asta?”.

“Nu sunt pentru mine”, se scuza ea rapid cind ii vazu privirea iscoditoare.

Ii era greu sa ajunga pina la raftul cu tigari; chiar daca intindea mina pina ii trozneau articulatiile, cocoasa il impiedica sa atinga patratul de plastic unde erau expuse pachetele de tigari.

“Dati-mi oricare, nu sunt pentru mine. Mentolate si subtiri sa fie”, spuse din nou femeia despre care el stia deja ca nu e calugarita.

***
milesInterviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?

Interviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?

e unul dintre cei mai mari fotografi de moda ai acestui secol. le-a fotografiat pe toate numele importante din moda si a lucrat pentru unele dintre cele mai celebre campanii publicitare din lume. are niste ochi albastri gri si-i asorteaza mereu cu camasi in aceeasi culoare.

e un interviu facut la roma in 2009, la lansarea calendarului Lavazza 2010.

***

 

Fotografiile din calendarul Lavazza îi aduc un omagiu discret lui Fellini. L-ai ținut aproape cât timp ai lucrat la calendar? Te-ai reîntors să vizionezi filmele lui?
Am avut cu mine, în camera de hotel, toate filmele lui Fellini. De fiecare dată când mă întorceam în cameră după lucru, mă uitam la filme, iar pe drumul către studio priveam lumea de pe stradă, cum era îmbrăcată, ce gesturi făcea. Mă gândeam „uite, femeia asta ar putea fi personaj, gestul ăsta ar putea arăta bucuria“. Așa am ajuns și la un personaj din calendar care abia se zărește, dar are o istorie amuzantă.

Ce personaj?
În cadrul inspirat de cântecul Bacciami Picina, vroiam să prezentăm o femeie care are o clipă de relaxare în compania unei cafele. Era momentul ei de răsfăț și de iubire, o iubire adulterină dacă vrei. Dar ca să fie adulterină, trebuia să apară și soțul undeva. Așa că e o fotografie în decor cu soțul. Pe care ne-a luat ceva timp să-l găsim. Vroiam un italian clasic, un Marcelo Mastroiani, și tot ce îmi trimiteau de la casting erau ca niște gigolo. Într-o zi bijuteriile scumpe pe care le foloseam într-un cadru au fost aduse de un domn cu mustață, italian ca-n filme. L-am întrebat cum îl cheamă, mi-a spus că Marcelo. Era clar un semn, așa că i-am propus să-i fac o fotografie să o înrămez și să fie el soțul din decor. A râs, iar acum e în calendarul Lavazza 2010.

Ai lucrat la câțiva metri de studioul 15, unde Fellini și-a făcut filmele.
Da, chiar lângă studioul acela. De fapt, luam masa, exact lângă studio. Se mai păstrează bucăți de decor din filmele lui și a fost foarte emoționant pentru mine să le văd de aproape. Dar cel mai emoționant a fost că, pentru câteva dintre decorurile din calendar, am lucrat cu unul dintre cei care i-a făcut decorurile lui Fellini. Ne-am împrietenit. Mi-a arătat schițe de la decorurile filmelor lui Fellini de la 8 și jumătate încoace. Incredibile momente.

Cum ai ajuns să colaborezi cu Lavazza?
Am primit un telefon de la agenția care se ocupa de calendarul Lavazza, mi-au spus că tema de anul acesta este muzica și mi-au propus să mă gândesc la ceva. Mi-au dat cântecele care erau temele de inspirație. Au fost 8, am rămas cu 6. Pe unele le-am ascultat pe youtube pentru că nu le știam, am făcut niște schițe, le-am trimis și așa a început totul. M-am întâlnit cu Francesca Lavazza, am discutat despre decoruri și câteva luni mai târziu când am ajuns la cinecitta, a fost o senzație incredibilă. Pentru că tot ce desenasem eu pe hârtie era acum decor făcut. Am fotografiat timp de 8 zile, câte un cadru pe zi. Seara, după ce terminam cadrul, pregăteam set-ul pentru ziua următoare.

Anthony de la Anthony & the Johnson a ajuns să cânte piesa-temă a calendarului, „Nesum Dorma“, grație ție. E pentru prima dată când calendarul Lavazza e însoțit și de un cântec, cum i-ai convins?
Mie îmi place foarte mult Anthony & the Johnson și i-am propus Francescăi ca piesa cea mai faimoasă dintre cele alese, „Nesum Dorma“, să fie cântată de el. Francesca e o persoană foarte cool și a acceptat din prima clipă. Nu-l mai întâlnisem pe Anthony niciodată până să vină la Roma să înregistreze cântecul. Åžtiam însă că e foarte timid, foarte retras și foarte special, așa că mi-am dedicat lui câteva zile. Am stat cu el în studio cât a înregistrat și a fost uluitor. Iar ca să-l fotografiez, pentru că e foarte timid, am petrecut amândoi două zile pline de discuții despre viață, în camera de hotel. A fost ca o lună de miere la Roma.

Tatăl tău e un art director faimos la Londra. Cum i se pare ceea ce faci tu?
Tata e mult mai retras și e obișnuit cu munca mai intimă. A fost cândva pe platouri când fotografiam și mi-a spus că nu înțelege cum pot să mă sincronizez și să mă înțeleg cu atâta lume. Cum pot să mă înțeleg cu cineva care e la 100 de metri de mine și eu îi spun doar prin semne „mută aia 20 cm mai la dreapta“. E diferit ceea ce fac eu de ce făcea el, dar asta nu-l face să nu fie mândru de munca mea.

Pentru fotografiile tale apelezi mult la prelucrarea pe computer. Cum vezi amestecul digitalului în fotografie?
Eu sunt foarte fericit cu direcția în care merge fotografia acum, cu ajutorul digital pe care-l avem. Așa cum lucrez eu mă simt ca și cum aș face un film. Eu trag mereu pe film; ai un mai mare respect pentru actul fotografic când tragi pe film. Dar știu ce poate un anume tip de film sau o anume hârtie. Așa că dacă vreau să obțin o anumită culoare a pielii, trag pe un gen de film. Dacă vreau ca un obiect din decor să aibă un colorit specific, trag pe filmul cu care pot obține asta. La sfârșit mă aflu ca în camera de montaj din cinematografie. După ce developez, decupez ceea ce îmi place din fiecare „dublă“, le montez pe calculator și ajustez coloritul ca să fie în armonie. Dar fotografia e făcută cu decorurile 1/1, cu tot ceea ce vezi, nu este un montaj de elemente fotografiate separat.

Lucrezi mai mult pentru Vogue Italia decât pentru Vogue UK, deși ești britanic.
Asta pentru că cei de la Vogue Italia sunt mai liberali. La Londra sunt mai rigizi, iar mie mi-e mai ușor să lucrez cu italienii. Ei reacționează foarte repede când le dau un telefon și le zic „mi-ar plăcea un pictorial de modă într-o librărie veche“. Se gândesc, vin cu propuneri de haine, după ce le desenez cam cum văd locul. Si așa se construiește pictorialul.

De ce nu zâmbesc femeile în fotografiile tale?
E adevărat că în fotografiile mele femeile zâmbesc foarte rar, dar eu cred că așa sunt femeile reale. Tata, generația lui, ar prezenta femeile hollywoodiene, cu zâmbete largi și glamouroase. Dar dacă îi spui cuiva asta astăzi despre femei, îți spune că e o prostie. Pentru că toți mergem pe stradă și vedem femeile.
Mie îmi place să mă uit la femeile care stau în autobuz sau în metrou. Au câteodată o expresie non-expresie, deși în spatele chipului lor sunt probabil gânduri despre iubit, despre copilul care s-a întors de la școală, despre cina care trebuie pregătită, despre soț sau muncă. Asta încerc să surprind și când femeia e îmbrăcată couture.

decembrie 2009

1414
adaPozitia Producatorului – Ursul de Aur la Berlin

Pozitia Producatorului – Ursul de Aur la Berlin

 

In februarie 2012 am fost la filmarile pentru Pozitia Copilului in regia lui Calin Peter Netzer.

In sala Atelier a teatrului Odeon se filma o secventa cu Leontina Vaduva, Natasa Raab si Luminita Gheorghiu; momentul care urma sa rastoarne actiunea filmului: mama – Gheorghiu – era anuntata de cumnata – Raab- ca fiul ei a facut un accident de masina si a omorit un baiat.

In hol producatoarea Ada Solomon supraveghea discret desfasurarea evenimentelor si-i privea de la distanta pe jurnalistii care fusesera invitati la filmare. In prima pauza tehnica (se schimbau luminile si se reasezau camerele de filmat pentru o noua secventa), Ada a devenit gazda pentru jurnalisti si mama pentru echipa ei: a incurajat-o pe Natasa Raab sa raspunda la intrebari, a protejat-o pe Luminita Gheorghiu care nu trebuia sa apara in cadrele televiziunilor pentru ca transformarea ei sa fie o surpriza pentru spectatori in cinematografe.

Am vorbit citeva minute. Era preocupata sa gaseasca finantare pentru filmul lui Vali Hotea, Roxanne, pe care planuia sa-l produca in toamna.

Simbata seara, ascultind-o in minunatul discurs de multumire cind a ridicat Ursul de aur pentru filmul Pozitia copilului, mi-am adus aminte de cele citeva minute din holul teatrului Odeon. Era pe platoul de filmare, in priza, atenta la orice detaliu, orice ar fi afectat confortul echipei ei – de la regizor pina la actori-, dar se gindea si la ceea ce urma. La proiectul pentru care avea de muncit citeva luni bune pina sa stringa o suma decenta ca sa poata sa prinda viata.

Si cuvintele ei de pe scena festivalului de la Berlin – “sunt mai obisnuita sa fiu luptatoare decit cistigatoare” – au capatat intelesuri mai profunde.
***

Ada Solomon are 43 de ani, este inginer de profesie (a absolvit facultatea de instalatii) si conduce doua companii importante din industria filmului romanesc.

Una dintre ele e HiFilm, o companie care a produs filme romanesti cu multe premii internationale (Din dragoste cu cele mai bune intentii, Toata lumea din familia noastra, Medalia de onoare, Cea mai fericita fata din lume, Razboi pe calea undelor, Kapitalism – reteta noastra secreta etc), dar a fost si partener pentru coproductii germane sau italiene (MarNero, Tom Sawyer).
Cel de-a doua, Parada Film, e o companie de distributie creata impreuna cu 3 prieteni (unul dintre ei, sotul din dotare – regizorul Alexandru Solomon) care face magie in lumea filmelor de arta – prin campanii neconventionale reuseste sa aduca in sala spectatori in numar impresionant (filmul despre coregrafa Pina Bausch e cel mai bun exemplu).

Ada Solomom si echipa ei se afla si in spatele a doua festivaluri importante de film: OneWorld – un festival dedicat filmului documentar, si NexT , un festival de scurt metraje care are o sectiune speciala in memoria regretatului regizor Cristian Nemescu.

Acasa, in familia pe care a construit-o cu Alexandru Solomon, are doi copii – Filip, proaspat elev in clasa I si Marc, licean cinefil cu sute de filme vazute pe an, in ultimii multi ani. O “activitate” consumatoare de mult timp, dupa cum pot depune marturie toate mamele din lume.

Si cu toate acestea (adica, problemele pe care le aduc imposibilele finantari ale filmelor romanesti, lobby-ul in festivaluri internationale, zilele lungi de filmare, dedicatia pentru familie), Ada Solomon este un spectator fidel de teatru. Merge des sa-i vada pe regizorii tineri, sa descopere talente si sa se bucure.

***

In industria cinematografica romaneasca sunt citiva producatori femei cu succese notabile la nivel international. Oana Giurgiu (Libra Film), Anca Puiu (Mandragora) si Ada Solomon (HiFilm). Pe toate le leaga un detaliu: sunt sotii de regizor si au ajuns in industrie pentru ca noul val al filmului romanesc s-a dezvoltat antreprenorial, ca breslele mestesugarilor.

Dar au ramas in industrie si au avut succes, nu pentru ca au fost sotiile barbatilor lor, ci pentru ca intr-un fel aproape magic au gasit resurse nesfirsite sa impace nonconformismul si indirjirea regizorilor de a face film de arta, cu perseverenta diplomatica – asemeni unei picaturi chinezesti – de a aplica pentru fonduri la toate institutiile nationale si internationale, dar si puterea de a ramine tot timpul calme in orice situatie extrema de pe platourile de filmare. Si pentru ca au flerul sa stie ce scenariu poate fi un film bun si rabdarea exersata pe copiii de acasa, sa uneasca echipele chiar si cind membri lor au idei disjuncte.

In plus, e acolo o prietenie care e dincolo de concurenta distribuirii unor filme sau a obtinerii unui buget mai mare din mica visterie a CNC-ului. Familia Solomon merge in vacanta cu familia Giurgiu, iar Stefan – baiatul Oanei si al lui Tudor Giurgiu – e unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Filip, baiatul cel mic al familiei Solomon.

***

Simbata seara, romanii au vazut-o pe Ada Solomon la pupitrul premiantilor in ceremonia finala a festivalului de film de la Berlin. Vorbea rar, asezat, marcind cele mai importante momente din cariera ei, dar si din industrie: au inceput sa fie recunoscute femeile intr-o meserie a barbatilor, oamenii care n-au crezut in ea au ambitionat-o, distribuitorii filmelor de arta sunt tot mai rari si trebuie pretuiti.

Avea emotii; o tradau degetele mari care jucau o hora in causul palmelor asezate pe pupitru.
In dreapta ei era Peter Calin Netzer, regizorul filmului premiat, citiva pasi in spate erau Bogdan Dumitrache, unul dintre actorii principali ai filmului si Wong Kar Wai, presedintele juriului.

Era o metafora frumoasa acolo, una din rarele ocazii in care regizorul unor capodopere – In the mood for love, 2046 sau Chungking Express – era pus in umbra de romani.

“E din ce in ce mai greu si, probabil, daca ar fi trebuit sa facem filmul acesta acum in Romania, nu ar mai fi fost la acelasi nivel pentru ca nu mai avem suport. Cred ca politicienii romani ar trebui sa acorde mai multa atentie cinematografiei pentru ca este un ambasador real al tarii”, a  spus Ada Solomon si publicul a izbucnit in urale.

In aplauzele acelea, din inima, carnoase, era confirmarea ca, mai ales pentru o tara ca a noastra, reusita unui film sta in pozitia producatorului, in verticalitatea si in ambitia lui de a transforma o idee pusa pe hirtie intr-un film pentru ca apoi sa continue sa se lupte dramatic ca el sa ajunga la spectatori.

Intre ceea ce vedem la festivitatile de premiere cind filmele romanesti iau trofee si momentul in care un scenariu bun ajunge pe masa unui producator care spune “as vrea sa fac filmul asta” e un drum care n-are nicio legatura cu covorul rosu. Un drum care seamana mai degraba cu Golgota, locul unde te rogi pentru fiecare secunda de viata a personajelor- un cent in plus pentru filmul tau, locul in care cauti solutii inimaginabile ca sa ai actorii / muzica / decorurile pe care le vrea regizorul.

Stiu ca ne e mai usor sa promovam regizorul si actorii dintr-un film, dar in Romania se fac filme mai ales pentru ca producatorii sunt nebun de perseverenti si ca regizorii sunt pe jumatate producatori.

*

Acum trei ani am fost pentru o zi la filmarile de la “Principii de viata”, un alt film produs de Ada Solomon. Ma aflam acolo pentru ca ma documentam pentru un profil pe care urma sa-l fac actorului din rolul principal, Vlad Ivanov.

Dupa a doua dubla, directorul de imagine, Liviu Marghidan i-a spus Adei ca au o problema cu una din camerele de filmare. Ea a scos telefonul si a inceput sa sune la case de productie sau studiouri de film in cautarea unui nou aparat.

Vorbea – din nou – calm, asezat. Ii zimbea directorului de imagine dupa fiecare telefon, ca si cum nu era nimic imposibil sa rezolve problema, desi tocmai primise un refuz: nu puteau sa le imprumute o noua camera. Actorii repetau in locatie, era o secventa lunga care necesita multe sincronizari si coordonari. Habar nu aveau de tensiunea care era in incaperea alaturata.

Dupa o jumatate de ora Ada a gasit rezolvarea si, in urmatoarea clipa dupa ce l-a anuntat pe Marghidan ca va avea in doua ore o camera noua, s-a intors catre mine si-a inceput sa-mi dea informatiile de care aveam nevoie pentru articol. Ca si cind n-ar fi fost o situatie de criza.

Imi pare foarte rau ca nu imi aduc aminte gesturile pe care le exprimau miinile ei atunci.

P.S. un pic din Ada Solomon de acasa, intr-o minunata poveste pe care a scris-o pentru un ebook cu povesti de Craciun pe care l-am publicat in 2011. Pentru ca, intr-un mod surprinzator pentru unii, un om atit de ocupat si care realmente a schimbat ceva in industria in care munceste isi gaseste timp si pentru lucruri si intimplari cu suflet.

2428
X Factor 2making of – De ce m-am dus la lectii de box ca sa scriu despre Cheloo?

making of – De ce m-am dus la lectii de box ca sa scriu despre Cheloo?

am spus ieri la tv ca pentru a scrie profilul lui Cheloo din cartea “Culisele X Factor, cum sa cistigi un premiu de 200.000 de euro” am fost la lectii de box si … hop au navalit intrebarile.

sa o luam metodic:)

*
nu m-am dus la lectii de box ca sa stiu sa ma apar in eventualitatea in care il supar pe Cheloo cu ce am scris, desi domn antrenor Dumitru Dorobantu mi-a zis ca daca ma supara vreun domn sa fiu draguta si sa-l invit la o vizita la Dinamo, fara sa-i spun nimic altceva; cind o sa ma vada baietii dinsului cu respectivul in sala, o sa stie despre ce e vorba si cum sa procedeze :)

*

profilul pe care urma sa-l scriu in carte despre Cheloo a fost o situatie complicata pentru mine, ca jurnalist.

orice am scris pe perioada concursului pe blog despre Cheloo a facut audiente foarte foarte mari si stiu ca textul din carte va fi unul din punctele de atractie. dincolo de asta, nu cred ca voi mai putea fi vreodata atit de mult timp in apropierea lui Cheloo (si nu voi mai putea sa-l observ/analizez) pentru ca el sta foarte departe de expunerea in presa.

probabil ca nu voi mai avea alta sansa de a-i face un profil, asa ca miza era foarte mare: acum ori niciodata.

in plus, multa vreme n-am stiut de unde “sa-l apuc”/ “cum sa ma uit” la Cheloo ca sa scot un unghi jurnalistic corect. asta pentru ca asa cum il simteam eu la fata locului (empatia e cea mai buna in cazuri din astea grele:)) ), n-avea prea mare legatura cu imaginea lui publica. Cheloo e un domn foarte cultivat, foarte citit si cu o cultura cinematografica foarte bogata.

in cazuri din astea grave, ma pling la toti prietenii pentru ca parerile lor – neafectate de ceea ce vad, cred sau simt eu – sunt mina de aur. Tiberiu Mercurian, un prieten de-al meu foarte destept care, din experienta sa de viata, are avantajul de a putea uni doua lumi distincte, sportul si marketingul, mi-a spus “l-am vazut intr-un interviu. cum ajungea jurnalistul in zona lui de confort, cum il boxa din doua vorbe si-l indeparta”.

si brusc… s-a facut lumina.

***

raportarea lui Cheloo la lumea externa, la cei pe care nu-i cunoaste, este ca a unui boxer in ring: daca ai ajuns in spatiul lui privat, te trimite la distanta cu o lovitura, prin vorbe desigur; daca te -a prins cu garda jos, te executa.

a facut asta de multe ori in timpul show-ului si ca sa pot descrie corect, ca sa pot pune dialogul lui din show intr-un limbaj de box si sa-i fac astfel pe cititori sa-l vada dintr-o alta perspectiva, am fost la lectii de box.

domnul antrenor Dumitru Dorobantu mi-a explicat loviturile din box, iar Razvan Andreiana – vicecampion mondial – a incasat lovituri pina cind am fost eu in stare sa le recunosc corect, in orice suita de miscari ar fi fost. a fost o experienta interesanta pentru ca era departe de orice am invatat pina acum.

cum mi-a placut ceea ce descopeream ca e dincolo de sportul asta care pare barbar, iar Razvan Andreiana a fost foarte foarte sincer cu orice am dorit sa stiu despre ce e in mintea lui cit e in ring, am vrut sa merg putin mai departe si-am citit articole despre psihologia boxerului, dar si biografia lui Muhammad Ali.

nu era ca si cum as fi putut folosi in textul meu ceva din ce citeam, dar puteam intelege daca ideea mea de structura pentru profilul lui Cheloo sta in picioare; are suficiente argumente reflectate in ceea ce vedeam la repetitii sau in galele live.

***

am fost la lectii de box dupa a doua gala live si am citit despre box pina cind s-a terminat concursul, asa ca mi-a fost usor sa ma intorc in studioul X Factor cu ce descopeream citind si sa-l privesc pe jurat dintr-o alta perspectiva.

desi m-am conversat cu Cheloo in zilele in care am fost acolo, nu l-am intervievat niciodata si nici nu am folosit in text vreo informatie aflata in spatiul sau privat, dincolo de reflectoare.

cu toate astea, am increderea – poate aroganta, fie – sa spun ca prin ceea ce am scris am mers la esenta personalitatii lui. e textul cel mai lung din capitolul Jurati / Prezentatori tocmai pentru ca nu cred ca voi mai scrie alta data despre el.

si daca sunt mindra de ceva in textul respectiv – de care, trebuie sa recunosc ca mi-a fost foarte frica si l-am scris printre ultimele, pentru ca imi pusesem o miza foarte mare – este, dincolo de structura prin care-l asez pe Cheloo in ringul de box, felul in care reiese, la final, granita intre lumea lui privata si ceea ce expune publicului.

asta pentru ca lectura / documentarea iti deschide intotdeauna usi nebanuite: am gasit o declaratie in cartea lui Muhammad Ali care mi s-a parut oglinda perfecta.

“At home I am a nice guy: but I don’t want the world to know. Humble people, I’ve found, don’t get very far.”

***

cartea Culisele X Factor – cum sa cistigi un concurs de 200.000 euro poate fi descarcata gratuit de aici. profilul lui Cheloo il gasiti la pagina 62.

***

 aceasta fotografie din cabina lui Cheloo este una dintre preferatele mele din carte. e un exemplu foarte frumos cit de multe poti sa vezi din detalii, cind elimini cuvintele.

Foto Mihai Stetcu


2622
imagesAleksandra Ørbeck Nilssen, frumoasa din jungla

Aleksandra Ørbeck Nilssen, frumoasa din jungla

In 2009 norvegianca Aleksandra Ørbeck Nilssen avea 19 ani. Se afla la New York, tocmai terminase un film si incheiase o serie lunga de prezentari de moda pentru unele dintre cele mai mari branduri din lume. Era obosita si cum sentimental nu statea prea bine, iar pina la urmatorul job avea 2 saptamini de pauza, s-a gindit sa-si ia o vacanta.

O vacanta utila, in care sa voluntarieze pentru oameni care aveau nevoie de timpul si cunostintele sale: in tribul San, din Namibia, una dintre cele mai vechi civilizatii din lume.

Un top model cu o cariera ca a ei e obisnuit cu frumusetea. Cu toate formele de frumusete, din cele mai luxoase locuri ale lumii. Numai ca a ajuns in rezervatie la ora apusului si, in soarele acela perfect, rosiatic, a auzit ragetul leilor: un vuiet care venea de departe si se rostogolea amplificindu-se ca un ecou. Nu i-a fost frica, dar a realizat ca in locul acela era mai multa frumusete decit vazuse vreodata. Si-a decis ca o sa ramina o vreme in Namibia.
***

 Cind era mica Aleksandra adora sa se uite la Pocahontas si iubea animalele. A facut tot ce depindea de ea sa aiba acasa macar o gaina, daca nu au lasat-o cu un ciine sau o pisica. Citiva ani a crescut aproape de o ferma si a avut 2 ciini, dar cind parintii s-au mutat, n-a putut lua ciinii si-a decis ca, din cind in cind, va fi ea un ciine. S-a jucat apoi de-a “iepurele” si parintii ca sa o linisteasca i-au luat 2 pestisori.

I-a considerat plictisitori; nici macar nu putea sa-i pupe, ii alunecau printre degete.

La 15 ani a descoperit-o o agentie de modeling – inalta, blonda, cu picioare lungi si fusiforme – si-a trimis-o la Paris. Ziua mergea la castinguri, seara invata ca sa-si ia examenele via internet. La 18 ani s-a mutat la New York, sa invete actorie si-a continuat acolo modelingul. Intr-un an a obtinut 3 roluri mici in filme cu bugete mari, un agent foarte important si-avea o cariera foarte mare in fata.

Cam pe atunci si-a luat vacanta si s-a dus in Namibia.

***

In primele zile in tribul San a incercat sa cunoasca  cit mai multi localnici. Intr-o zi a intilnit o femeie care statea pe un scaun linga o coliba. Avea picioarele incrucisate intr-o pozitie care aducea cu exercitiile de yoga pe care ea le facea la New York, iar chipul femeii, cu pielea neagra si lucioasa, nu trada nicio virsta.

Au stat de vorba ajutate de un translator si femeia i-a spus ca, in limba tribului San, nu exista cuvintele “iubire” si “ura” , ci doar “sa iti pese”. Verbul acesta insotit de adverbe potrivite da sensuri de iubire sau ura. “Nu poti sa urasti pe cineva, daca nu-ti pasa”, i-a explicat femeia.

S-a ridicat apoi de pe scaun cu o miscare svelta, de sportiva, ca si cum n-ar fi facut nici cel mai mic efort ca statea in pozitia aceea, contorsionata. Cind Aleksandra a intrebat-o citi ani are, a raspuns zimbind “92”, iar primele ei ginduri au fost: “oare ce maninca oamenii astia, ce fac de arata si se misca asa?”

***
 Ca voluntar, Aleksandra a inceput sa ingrijeasca animalele ranite, sa vorbeasca cu localnicii ca sa le explice reguli de igiena si si-a confruntat propriile frici.

Intr-o dimineata a deschis valiza care era la marginea cortului si-a gasit un pui de ghepard. A lasat usor capacul la loc si a rugat pe cineva sa vina sa o ajute. Intr-o alta zi, in timp ce ingrijea impreuna cu un alt voluntar un pui de elefant, acesta s-a speriat si, cu trompa, i-a rupt – fractura deschisa – mina colegului.

A invatat repede ca in salbaticie daca ti-e frica mori, dar in acelasi timp trebuie sa stii sa lasi garda jos pentru ca sa-ti functioneze simturile, inainte de a reactiona mintea. Doar asa eviti incidentele.

Dupa 2 saptamini a sunat telefonul; agentul o anunta ca are un nou job la New York. I-a spus “nu ma mai intorc” si- a inchis repede telefonul, deconectindu-l.

Cind au vazut ca ramine, localnicii i-au lasat la usa 2 pui de babuini; mama lor fusese omorita de braconieri si indienii stiau ca voluntarii sunt acolo sa-i ajute.

A hranit puii de babuini cu seringa, la fiecare 4 ore, pentru ca erau prea mici ca sa manince. Cind au mai crescut, au inceput sa faca boacane: sa sparga lucruri, sa fure obiecte pe care le duceau in padure. DarAleksandra n-a avut voie sa-i certe sau sa incerce sa-i domesticeasca, trebuia sa-i lase liberi; cind erau independenti si se puteau hrani singuri, plecau in padure.
Despartirea a fost dureroasa, dar Alekxandra stia ca asta va urma.

Pina acum citeva saptamini Aleksandra a fost mama pentru 3 pui de ghepard. A fost istoria clasica: braconierii au omorit mama, a gasit puii la usa si-a trait cu ei un an si jumatate. Nu mai erau deloc pui cind s-au despartit, iar imaginile cu ei alaturi par trucaje.

***

Abia dupa 2 ani s-a intors prima data in “lumea civilizata” – nu mai voia sa voluntarieze pentru altii, voia sa-si faca propria asociatie, care sa militeze pentru pastrarea traditiei tribului San si -avea nevoie de aprobari, acte etc.

De atunci face naveta intre America sau Norvegia si Nanofasa Reserve, locul ei , parcela ei de pamint african pe care o protejeaza. Participa rar la shootinguri sau prezentari de moda, iar banii pe care-i obtine ii foloseste pentru asociatia ei. Are 2 angajati din tribul San si inca unul in Norvegia care o ajuta cu lobby-ul guvernamental, cu obtinerea de fonduri la nivel global.

In acesti ani a inceput sa-i invete pe localnici carte; a creat Barefoot Academy un proiect in care batrinii predau traditiile tinerilor – dansuri, povesti. Copiii primesc diplome si sunt incep sa fie calificati in a-i asista pe cei care vin sa-i ajute sa ingrijeasca animalele – notiuni de medicina veterinara, de igiena.

Aleksandra ii numeste mentori pentru voluntari. De fapt asta este strategia ei de a le fi alaturi; “Nu le spun ca ii ajut, le spun ca am nevoie de ei. Ceea ce e foarte adevarat, pentru ca si eu m-am schimbat fundamental invatind de la ei.”

 

Puteti urmari viata Aleksandrei din jungla pe blogul ei, tot acolo puteti face mici donatii pentru asociatia ei. Mi-a spus ca fiecare dolar conteaza pentru ca in jungla un dolar inseamna mult mai mult decit in orice oras al lumii si m-am gindit ca ar parea ca o magie ca de niciunde sa inceapa sa primeasca citiva dolari din Romania. De la oamenii care i-au citit povestea incredibila.

Citeva sute de oameni de la celalalt capat al pamintului, cu cite un dolar fiecare. N-ar fi o poveste magica? (in marginea de jos a blogului ei, e o aplicatie pentru donatii)

 

***
Aleksandra Ørbeck Nilssen a fost una dintre cele 5 finaliste ale concursului Walk in Style organizat anual de brandul Ecco, concurs care premiaza  cu 35.000 de euro femeile din Europa care stiu sa mearga elegant prin viata, facind fapte bune.

Ceremonia desemnarii cistigatoarei a avut loc saptamina trecuta la Copenhaga in deschiderea Copenhagen Fashion Week; am sa va spun curind si povestea cistigatoarei care e la fel de spectaculoasa.

Alaturi Walk in Style, Ecco organizeaza o alta mare actiune orientata catre beneficiarii pantofilor lor – Walkathon – un maraton prin Copenhaga la care participa mii de oameni, cu intreaga familie; pentru fiecare kilometru parcurs, Ecco doneaza un euro unei asociatii umanitare.


 

3496
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!