Category : jurnalism

hillarypovestea unei fotografii

povestea unei fotografii

uitati-va cu atentie la aceasta fotografie. e parte dintr-un foto reportaj facut pentru Time, de Diana Walker. explicatia foto este Clinton checks her PDA in sunglasses upon departure in a military plane from Malta bound for Tripoli, on October 18, 2011

*

uitati-va la armata de oameni din spatele lui Hillary care incearca sa rezolva probleme si la linistea ei in timp ce se pregateste sa citeasca informatiile necesare pentru intilnirile de la destinatia urmatoare.

mi se pare ca in fotografia aceasta e cheia reusitei lui Hillary: concentrarea. (si protectia, pentru ca si-a pus ochelarii de soare stiind ca are un fotograf care sta cu ochii pe ea)

*
Diana Walker a urmarit-o timp de o saptamina in toate intilnirile sale publice, detalii aici

901
principesain spatele interviului cu ASR, Principesa Margareta

in spatele interviului cu ASR, Principesa Margareta

Inainte de ultimul draft pe care l-am editat pentru interviul cu Alteta Sa Regala Principesa Margareta voiam sa las lucrurile sa curga altfel.

***
„Nu vreau sa tin discursuri, să dau lectii nimanui. Numai prin exemplul personal putem sa mergem inainte. Si oamenii vor intelege.“, spusese spre finalul interviului Alteta Sa Reagala.
Mi-as fi dorit ca fraza asta sa fie chiar finalul textului din ziar. Ultimele cuvinte pe care le puteai citi. Pentru ca in ele se ascundea cheia unei marturisiri grele, sincere si, de aceea, frumoase pe care Alteta Sa Regala Principesa Margareta si-o asumase.
Mi-am dat seama apoi ca vorbele aveau mai multa valoare la locul lor, acolo unde erau si in timp real (in timpul interviului).
Ca un contrapunct nobil, nu ca un aratator infipt in ochiul publicului.

***

Cind am intrebat-o pe Alteta Sa Regala Principesa Margareta: Care e un mesaj pe care tineti sa-l transmiteti mereu? , a existat un moment de liniste. Simteam ca am provocat.
Era o intrebare al carei raspuns putea genera o reactie de aparare. Traim in vremuri in care atacurile catre Rege si Casa Regala si paranoia sociala sunt o presiune in plus pentru membrii Casei Regale.
In schimb, a urmat asta: „Nu vreau sa tin discursuri, să dau lectii nimanui. Numai prin exemplul personal putem sa mergem inainte. Si oamenii vor intelege.“
Ca un contrapunct nobil, nu ca un aratator infipt in ochiul publicului.

Si, judecind dupa reactiile de pe Facebook ale celor care au citit interviul, a fost un puternic exemplu.


foto Petrica Tanase
*
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema veche

1192
Ray-Bradbury_320Ray BRADBURY – inedit

Ray BRADBURY – inedit

You’re self-educated, aren’t you?

BRADBURY: Yes, I am. I’m completely library educated. I’ve never been to college. I went down to the library when I was in grade school in Waukegan, and in high school in Los Angeles, and spent long days every summer in the library. I used to steal magazines from a store on Genesee Street, in Waukegan, and read them and then steal them back on the racks again. That way I took the print off with my eyeballs and stayed honest. I didn’t want to be a permanent thief, and I was very careful to wash my hands before I read them. But with the library, it’s like catnip, I suppose: you begin to run in circles because there’s so much to look at and read. And it’s far more fun than going to school, simply because you make up your own list and you don’t have to listen to anyone. When I would see some of the books my kids were forced to bring home and read by some of their teachers, and were graded on—well, what if you don’t like those books?

I am a librarian. I discovered me in the library. I went to find me in the library. Before I fell in love with libraries, I was just a six-year-old boy. The library fueled all of my curiosities, from dinosaurs to ancient Egypt. When I graduated from high school in 1938, I began going to the library three nights a week. I did this every week for almost ten years and finally, in 1947, around the time I got married, I figured I was done. So I graduated from the library when I was twenty-seven. I discovered that the library is the real school.

You have said that you don’t believe in going to college to learn to write. Why is that?

BRADBURY: You can’t learn to write in college. It’s a very bad place for writers because the teachers always think they know more than you do—and they don’t. They have prejudices. They may like Henry James, but what if you don’t want to write like Henry James? They may like John Irving, for instance, who’s the bore of all time. A lot of the people whose work they’ve taught in the schools for the last thirty years, I can’t understand why people read them and why they are taught. The library, on the other hand, has no biases. The information is all there for you to interpret. You don’t have someone telling you what to think. You discover it for yourself.

dintr-un interviu din paris review

Ray Bradbury este autorul multor nuvele transformate in filme, poate cea mai cunoscuta este Fahrenheit 451

1105
invitatie_BBDO_The_Next_20_Years (2)Content in era digitala

Content in era digitala

iata prezentarea mea pentru seminarul “Graffiti BBDO: the next 20 years” –  pentru sectiunea “content in the digital world”

*

Nu stiu pe ce suport veti citi presa peste 5 ani sau peste 10, daca va fi tableta, ziar electronic, telefon, televizor  sau cine stie ce device neinventat inca, dar stiu ca oricare ar fi suportul,  ceea ce veti citi trebuie sa va atraga atentia, sa fie consistent si condensat ca informatie si sa va transmita emotii si senzatii.

Steve Jobs spunea intr-unul din celebrele sale discursuri ca Tehnologia de una singura nu e de ajuns.

*

M-am gindit sa va vorbesc despre Shakespeare.

E unul dintre cei mai faimosi producatori de content si a reusit performanta sa fie cross media: e pe toate suporturile posibile, are declinari in print, cinema, muzica, merchandise. Cum a rezistat din 1600 in fata tuturor inovatiilor tehnologice?

Pentru ca are un content bun. Sunt critici care spun ca opera lui e scrisa pe mai multe nivele, ca sunt cel putin 7 grade de intelegere a textului lui.

E usor sa tragem concluzia ca putem avea un viitor daca livram un content bun. Doar ca… la fel ca si la shakespeare avem o problema cu limbajul. Jurnalistii de astazi, producatorii de content de astazi, incep sa aiba un limbaj invechit.

Un jurnalist de 35 de ani care are deja experienta profesionala si de viata si poate realiza articole de perspectiva are o mare problema. In 2-3 ani limba pe care el o va vorbi va fi precum engleza veche a lui shakespeare.

Ca sa intelegi asta, sa ne gindim putin cum s-a schimbat modalitatea de asimilare si de receptare a unui mesaj in ultimii 10 ani.

*

Cercetarea pe orizontala vs cercetarea pe verticala

Generatia mea si-a facut lectiile mergind la biblioteci, cautind din aproape in aproape, din carte in carte ceva care i-ar fi de ajutor. Era o cercetare pe orizontala. Generatia de astazi isi face lectiile cu google. Stie unde vrea sa ajunga, incepe cercetarea cu o tastare si isi rafineaza search-ul pas cu pas in timp ce I se afiseaza rezultatele. E o cercetare pe verticala.

Avem deci 2 modalitati diferite de gindire, una dintre ele influentata serios de cum functioneaza internetul.

Dar exista si receptii emotionale specifice internetului?

*

Emotii pe net

Ei bine, cercetatori de la Cambridge au facut un experiment cu grupuri de 35+ ani   si – 25 ani, care conversau via chat , messenger, skype. Au constatat ca 8 din 10 in cazul grupului tinar au simtit cind cei cu care vorbeau erau suparati, aveau probleme, doar din felul in care prietenii lor tastau cuvintele, viteza cu care raspundeau, modul in care isi formulau raspunsurile… in timp ce doar 4 din 10 simteau acelasi lucru la grupul adult.

Exista deci o premisa ca tineri pot simti si recepta diferit nu doar informatia ci si emotiile, iar asta ar trebui sa-i precupe foarte mult pe jurnalisti sau producatorii de content.

*

Medium is the Message

In anii 60, un filosof canadian Marshal McLuhan (prima persoana care a vorbit de posibilia existenta a unui world wide web)  intuia ceea ce se va intimpla cu lumea informatiei, descriind cam ce va fi internetul intr-o lucrare stiintifica care se numea Medium is the message. Teoria lui spunea ca orice suport producator de mesaj e pina la urma  extensie a corpului uman si ca mediul prin care transmitem e de fapt mesajul. Dar cind a lansat teoria, McLuhan a avut un typo in titlul lucrarii; cind a venit de la tipografie scria Medium is the massage, ceea ce de fapt a anticipat involuntar evolutia presei odata cu aparitia internetului.

*

Media is the massage

Astazi presa (si din ce in cemai mult in anii care vor veni) trebuie sa fie ca un masaj pentru consumatori: sa-i transmita senzatii, sa-l atinga cu ceea ce-i transmite, sa-i acorde toata atentia si  sa-l chinuie daca e vorba de catharsis, dar,  la sfirsit, sa-l lase sa plece fericit. Doar ca masajul acesta implica atingerea directa a consumatorului si asta are si revers: consumatorul te poate atinge pe tine, producator de stire; poate comenta ce faci, devine uneori violent pentru ca are sentimentul ca ii apartii (din cauza apropierii tot mai mari).

Asa ca astazi avem in redactii un jurnalist care se simte agresat, dar nu stie de la ce i se trage   (da cel mai adesea vina pe presiunile la care e supus: are tot mai mult de scris, tot mai multi intervin asupra muncii lui).

Si in cele mai multe cazuri nici managerii nu stiu de unde sunt problemele adevarate.

*

Managerul Stefan cel Mare

Jurnalistul nu livreaza pentru online ceva care sa faca trafic pentru ca nu a constientizat inca nevoia unui alt limbaj, cu receptie pe verticala si nici functia pe care trebuie sa o aiba textul pe care-l scrie. El trebuie sa fie o sursa pentru alte stiri, trebuie sa fie structurat si indexat ca o baza de date, dar sa transmita emotii si “sa faca masaj”.

Jurnalistul vede ca stirea lui e inteleasa ( si pe shakespeare in engleza veche il intelegem), dar nu stie ca informatia lui e greoaie, n-are ritm si foloseste arhaisme in raport cu era 2.0.

Managerul vede ca nu are trafic si, pentru ca vrea succes ACUM, alege calea cea mai facila: “vezi aici desuurile lui x” – stirea tabloid. Dar, de fapt si el e in aceeasi situatie cu jurnalistul, nu stie ca limba pe care o vorbesc ei nu e pentru lumea de astazi.

E ca si cum, el – managerul- ar fi inlocuit de Stefan cel Mare. ( e vecin de istorie cu Shakespeare, de asta l-am ales drept exemplu)

Stefan cel Mare a fost un conducator bun pentru vremea lui, a stiut sa manipuleze/motiveze multimile (vezi bisericile din Moldova), dar daca ar fi adus astazi la conducerea unei tari ar fi hilar. Pentru ca n-are ritmul zilelor actuale, nu are cultura sociala actuala.

*

De fapt, si jurnalistul si managerul trebuie sa faca un pas inapoi si sa reinvete sa scrie pentru o alta receptare, pentru un alt stil de viata. Si putem invata cum sa procedam daca ne uitam la Shakespeare si la artistii care au fost fata in fata cu opera lui.

Pe vremea lui, revista (print- ul) se numea folio si era o culegere a tuturor operelor scrise trimestrial. Cartea asta, folio, avea doar 2-3 exemplare si era plimbata din mina in mina. Eu cred ca peste 10-15 ani, printul va ajunge la fel: va fi prezent pe piata doar in editii de lux, de colectie.

*

Dar cum spuneam la inceput, Shakespeare are contentul care a traversat toate suporturile media: a fost ecranizat si dramatizat de sute de ori, in limba veche sau modernizata, iar temele scrierilor sale au fost preluate si reinterpretate.

V-ati gindit vreodata ca Visul unei nopti de vara are legatura cu Matrix si cu Inception?

Ca tot ceea ce se intimpla important in aceste cazuri e in vis? Si ca de fapt tot ce avem in filmele despre care se spune ca au revolutionat noi generatii sunt reinterpretari ale unei singure teme in limbaje diferite? Visul ca posibilitate de a salva lumea.

*

Ca sa concluzionez, cred ca pentru anii care vin trebuie sa reinvatam sa scriem/vorbim/ producem content  intr-o alta limba. A internetului. Cred ca asta e cea mai importanta tendinta pe care trebuie sa o vada si sa o analizeze producatorii de content.

Pentru ca daca nu invatam baza, nu putem evolua; e ca si cum am construi castele de nisip, ne prabusim la fiecare zguduire si dam vina pe conditiile meteorologice, nu pe faptul ca nu ne-am construit o fundatie solida.

Fata de Shakepeare acum e un mare avantaj; interactivitatea, putem face teste si corecta rapid.

*

Generatia google

Si daca vi se pare ca lucrurl acesta e doar pentru jurnalisti si nu si pentru dvs care aveti in grija produse sau companii, ginditi-va citi bani ati investit pentru logo-ul  companiei dvs: caractere speciale, culori speciale, creatie etc.

Si imaginati-va cum un tinar incearca sa afle cine sunteti: deschide computerul, intra pe google si tasteaza numele companiei; fara caractere speciale, fara culori, fara nimik din ceea ce ati investit pentru logo.

Tot ce va sti el va fi contentul pe care-l puneti in spatele acestui logo. Iar pentru asta va trebui sa aveti conturi pe reletele sociale si sa scrieti pe limba lui. Nu in engleza veche a lui Shakespeare.

**

Daca astazi as fi manager intr-un trust media, acesta ar fi primul lucru in care as investi: trainguri in care jurnalistii sa invete sa scrie pentru o alta era (digitala); si-as crea un departament care sa experimenteze cu fiecare sectie in parte: programator si jurnalist coordonator, plus  -pentru fiecare experiment – un jurnalist dintr-o sectie.

Si-as cauta o cale noua de a expune informatia pentru fiecare domeniu in parte folosindu-ma de toate mijloacele de programare pe care le ofera internetul. As testa reactiile si-as fi primul care as invata limba noii generatii de consumatori media.

Altfel, in 2-3 ani vom fi pierdut toti consumatorii de presa si vom fi dat vina pe orice altceva (gustul publicului, educatia lui, costurile mari de productie etc) in loc sa fim onesti si sa recunoastem ca nu mai vorbim de ceva vreme o limba pe care sa o inteleaga.

13 oct 2011

1852
IMG420lectura de dimineata: The Institute

lectura de dimineata: The Institute

am descoperit in aceasta dimineata o revista noua: The Institute. (gratie Alexandrei Rusu care mi-a pus-o intr-o sacosa de pinza, alaturi de doua carti simpa: “eu zic sa o citesti ca s-ar putea sa-ti placa”)

*
era cit pe ce sa nu o citesc pentru ca mi-am propus, ca pentru o vreme, sa nu ma mai intilnesc cu reviste de la noi ca sa ma curat de tot ce mi-au adus rau niste ani in industria revistelor noastre.

dar The Institute s-a vrut singura a fi citita. in dimineata aceasta la cafea. si-am constatat cu bucurie ca e o revista scrisa cu bun simt, arata minunat si poti gasi in ea de la cele mai interesante campanii de publicitate pina la oameni care au curajul sa faca lucruri diferite (sau sa traiasca diferit). ca e o revista din care afli lucruri noi (caz rar in presa noastra) si pe care am citit-o cu pixul in mina (si cu agenda alaturi) nu pentru ca as fi avut reflex de a edita textele redactate gresit (stiu, e ingrozitor obiceiul asta si un pic “patronizing” ), ci pentru ca mi-am luat notite despre niste oameni misto.

si eu, asemeni lui domn Sorin Tranca (Friends Advertising), “cred in puterea cuvintelor de a schimba lumea”.

si mi-a mai placut mix-ul elegant si inteligent de informatii pentru femei vs barbati. e o revista unisex.

acesta e articolul meu preferat; nu neaparat pentru informatia de baza – colectia de tricouri PRAF a Laurei Vargalui – ci pentru textele si fotografiile din paginile dedicate lui.

dar am citit-o dintr-o coperta in alta si mi-au mai placut multe: f fina selectia de la obiectele de design, f fain ca au convins-o pe Maria Apostol (PR-ul mare de la Media Pro) “sa dea din casa”, f simpatic articolul despre Almodovar si solutia gasita de a scrie despre un film pe care nu l-ai vazut.

dar cel mai mult si mai mult mi-a placut spiritul revistei; e o relaxare care se simte – o non-incrincenare -, o dorinta de a fi cu breasla ta alaturi fara orgolii si fara invidii absurde (e vorba de industria publicitatii, dar ar fi valabil pentru oricare alt domeniu).

nu scrie nicaieri direct despre non-incrincenarea asta dar – ca la textele bune care nu-ti spun ci iti arata lucruri, lasindu-te pe tine sa tragi concluzii – o simti prin toate paginile.

*
the institute a ajuns la numarul 3. nu m-am prins cit costa revista si nici unde se distribuie. am sa aflu si am sa revin.

1578
ceausescuCopiii lui Ceausescu, o alta sursa

Copiii lui Ceausescu, o alta sursa

pentru ca Adevarul a publicat un articol bombastic despre “fata nevazuta a copiilor lui Nicolae Ceausescu” in care se povesteste despre cum acestia primeau mincare de la Gospodaria de Partid, televiziunile hopa tropa au mai facut o stire pentru care nu au muncit nimic. nimeni nu-si pune problema ca nici parlamentarii de acum nu platesc f mult pe mincarea lor (cantina de la Parlament are preturi amuzante, iar deconturile parlamentarilor – adica plata din banii statului – implica o multime de mese copioase).

articolul bazat pe marturisirile din ancheta de la Parchet, la inceputul anilor 90, are o mare problema. nu cauta si alte surse in afara domnului Radu Burciu, seful gospodariei de partid (tot din ancheta de la Parchet), care face declaratii tocmai pentru a se disculpa. desigur nici televiziunile nu au cautat putin mai mult pentru a-si informa telespectatorii.

iata citeva informatii din cartea “La curtea lui Ceausescu- dezvaluirile Suzanei Andreias despre viata de familie a cuplului prezidential ( Maria Dobrescu, editura Almateea 2004)

Suzana Andreias a fost timp de 29 de ani, femeia in casa la vilele lui Ceausescu. N-a avut prea multa scoala, dar – cum o sa vedeti din carte – a avut bun simt.
***

“Mincarea li se aducea de la Sector. Era un bucatar, Cosma il chema, care le aducea mincare facuta acolo si-i servea, dupa care pleca inapoi. Dimineata (…) cerea asa: doua felii de sunca de praga, doua de parizer, 200 de grame de brinza telemea si o sticla de jumatate de kilogram cu lapte dulce. totul se trecea pe factura.
– Asta pentru ei doi?
– Pentru ei doi!”

*
“Un om care nu stie ce sa ceara de la cineva nu stie nici cum trebuie sa fie o casa. V-am mai spus, ea ( nota mea: Elena Ceausescu) s-a asezat pe burta si mi-a aratat cum sa sterg praful de sub pat. Bine, stiam si eu, dar pe burta nu ma lasam ca sa ma bag sub pat. Oamenii au trasaturi bune si trasaturi rele.

– Dar in toata perioada asta, din 1960 pina in 1989, ea nu a gatit nimic.
-Nu.
-Si nu-i era dor citeodata sa prepare si ea niste oua ochiuri, ceva?
– Nu prea. Dar, spre exemplu, lui Nicu ii placea sa-si prepare singur omleta. Toca ceapa verde, o calea, baga cite trei patru oua si iesea o bunatate. Sa stiti ca si Zoia era gospodina! Chiar inainte sa se casatoreasca, isi punea singura muraturi pentru iarna. Cind s-a maritat a stat o perioada cu parintii, dupa care s-a mutat intr-o casa aproape de Biserica Alba, pe Calea Victoriei.
– Acolo unde se afla acum sediul Uniter.
– Dar prima data casa aia a luat-o Tamara Buciuceanu. Ea a luat-o prima dupa 1989. Am vazut-o la televizor cu toate obiectele Zoiei in casa. I-am vazut si vazele, si cosuletele de portelan cumparate chiar de ea, am vazut vitrina… tot am vazut la televizor…Terasa, scaunele alea mai sofisticate, alea erau ale Zoiei.
– Dupa Revolutie, ea si-a luat ceva din casa asta?
– Nu stiu, dar foarte multe lucruri au ramas acolo. Si nu erau de la partid, erau cumparate de ea.

***

Ce incerc sa spun este ca, inca o data, se dovedeste ca si pe subiectele pe care le vrem serioase, ne distram cu superficialitate… sau cu smecherie. Pentru ca daca autorul articolului din Adevarul (sau editorii stirilor de la RTV, unde am vazut eu preluarea), ar fi facut putin research si ar fi pus in articol ambele povestiri ar fi avut o poveste echilibrata. Dar n-ar mai fi avut sansa sa continue alta data, ca o peltea, dezmintind ce a zis anterior – cu acelasi comportament de stire cancan ” e iubita lui X/ ba nu, am aflat ca e iubita lui frate-su”.

Nu incerc sa iau apararea familiei Ceausescu; sunt dintre cei care cred ca sistemul comunist ne-a stricat mintile si sufletul atit de tare incit trei generatii de acum incolo nu o sa se redreseze; ceea ce vreau sa spun este ca daca nu vom invata sa tratam echilibrat istoria, nu ne vom vindeca de ranile pe care ni le-a facut.

Si desigur, o sa continuam sa spunem ca presa moare cind, de fapt, noi (jurnalistii, adica) ii punem perna pe fatza sperind ca poate poate se sufoca.

2024
110921_MG_0045psUn interviu cu Helene Grimaud

Un interviu cu Helene Grimaud

Am inceput sa iubesc muzica clasica prin anul doi de facultate. A-nceput c-o inregistrare de pe site-ul Radio3Net a Concertului nr.2 de Rahmaninov, cu London Symphony Orchestra si Vladimir Ashkenazy la pian.

Nu era prima data cind ascultam muzica clasica. Mi-o amintesc din copilarie pe mama facind curat duminicile pe Simfonia nr. 9 a lui Beethoven. „Ma umple de energie“, spunea.

Acum, insa, o faceam constient.
Stateam zilnic lipita de boxe. Scormoneam dupa noi nuante cu fiecare reascultare. Pe concertul asta am plins. Am ris. Am uitat sa respir.

***
Citiva ani mai tirziu, cautind si alte interpretari pentru concertul lui Rahmaninov si-am gasit-o pe Helene Grimaud pe Youtube. A fost hipnotizant intr-un fel in care nu-mi imaginasem vreodata. Ascultam, priveam si-ntelegeam de ce muzica clasica te poate face sa te desprinzi de toate.

Ce adoram cel mai tare era felul pasional in care Helene Grimaud se apropia de pian. Emotia dusa la extrem, aproape pina la epuizare. In acelasi timp, controlul rece, asumarea acelui abandon pina la punctul fragilitatii.

In Festivalul Enescu de acum doi ani am ascultat-o cu Rahmaninov live, dintr-o loja a Salii Palatului. De la emotie, imi amortisera palmele.

***
In urma cu citeva zile am intervievat-o.

***

Pina la momentul interviului cu Helene Grimaud trecusera 6 ani de cind eram fana. Cumparasem toate inregistrarile pe care la gasisem in Romania, printre care si o integrala Warner Classics a concertelor ei preferate. Asa am descoperit Concertul nr. 1 de Brahms cu care a venit la aceasta editie a Festivalului Enescu.

Nu era extraordinar doar faptul ca o ascultam pentru a doua oara live, dupa ce invatasem pe de rost concertul de pe inregistrare – Festivalul George Enescu e un regal, de fiecare data -, ci si ca aveam sansa sa stau citeva minute cu ea.

La interviu a venit in jeansi si-n adidasi. Purtind putin machiaj si cu parul desprins, aproape salbatic. Era manierata si calda intr-o sala micuta de la etajul 5 al hotelului Hilton unde era cazata. Ochii, de un albastru metalic, erau insa, cei care intimidau. Nu puteai vedea nimic in si dincolo de ei si asta iti dadea, cu fiecare privire, o senzatie de infinit, de imaterial care te tintuia.

Si daca am ramas cu ceva puternic dupa interviul asta, a fost tocmai privirea. Si felul in care a raspuns la o intrebare care n-a ramas in interviul final. „Cind cintati, exista pasaje pe care le traiti intens si respirati intr-un fel nepamintean de fiecare data cind se-ntimpla asta. Ce simtiti atunci?“. „Nu sint constienta de asta“.

Ii multumesc domnului Daniel Ivan.
*
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema Veche.

952
imgFrédéric Beigbeder3Beigbeder, întins pe canapea

Beigbeder, întins pe canapea

Cel mai tare îmi place cand un intervievat lasa garda jos. Si se joaca. E-o forma de protectie data de combinatia unei marturisiri sub centura si dorinta de ascundere care-o urmeaza; glumeste, te ia si se ia la misto ca sa se apere dupa o mărturisire grea.

Frederic Beigbeder a fost saptamina trecuta in Romania. Pentru a patra oara. Programase intilnirile cu presa intr-o duminica dimineata si venea dupa o noapte nedormita – “votca inca imi mai umbla prin vene”, spunea.

S-a asezat pe o canapea din holul hotelului Radisson, intr-un tricou alb-negru si niste blugi tigareta asortati la pantofi de lac, care-l faceau sa para un rock star. A vrut o cafea cu lapte.

Inceputul interviului a fost doar o tatonare. El inca se trezea, eu incercam sa-l intuiesc.

Cand ne relaxaseram, am intrebat: In viata personala, cat de des trebuie sa te rupi de lucruri ca s-o poti lua de la capat?

Mai intai, Beigbeder a zambit: “Asta sunt eu, e adevarat, da. Ma si mut dintr-un apartament in altul, schimb mereu adresele, telefonul pe care il am azi, maine nu mai e valabil.”

Deja razand: “Trebuie că sunt nebun…”

E singura explicatie?

“Poate si pentru ca parintii mei au divortat cand aveam 3 ani.”

Zicand asta, Beigbeder s-a intins cu totul pe canapea. A luat perna de linga el in brate si-a privit in sus, catre candelabrul hotelului inalt.

“Hai, tu esti doctorul Freud si eu sunt pacinetul care are o problema cu perna asta.”

Lovind cu pumnii in ea: “Nu stiu de ce, dar sunt obsedat de perna asta, vreau sa scap de ea!”.

Si-am ris impreuna, un pic surprinsi de teama, stiind ca in spatele spectacolului pe care tocmai il juca, un adevar emotionant iesise la iveala.

*
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema

687
amos oz 1Vocea Lui Amos Oz

Vocea Lui Amos Oz

Era final de august, aerul un pic rece, anul trecut cand l-am sunat pe Amos Oz pentru un interviu

Stateam pe un scaun ergonomic, in biroul capitalist al sefului, unde se afla singurul telefon cu speaker. Un birou patrat, nu mai lung de trei metri si jumatate, cu pereti transparenti. Ridicam privirea si vedeam, ca intr-un glob de sticla, ziaristii si drumurile lor (zilnice) catre editorii foto, dtp si sedinte.

20 de minute. Atit i-au trebuit vocii lui Amos Oz sa cucereasca. Teancurile de ziare si carti de pe birou; imaginile care curgeau, fara sonor, pe plasma dintr-un colt; o-ntreaga cladire din cartierul Pipera in care, uneori si doar seara tirziu, nu se mai aude altceva decit fisiitul citorva zeci de calculatoare.

Vocea lui Amos Oz. A unui Leonard Cohen mai putin gutural. Vocea unui amant batrin, erotica si blinda.

20 de minute, si prin peretii de sticla se vedea desertul Aradului (Israel), fotoliul greu din „camera de studiu separată de restul casei prin câteva trepte şi-o uşă”. Si Amos Oz ridicand privirea catre micuta sa gradina, uitindu-se pe fereastra la lamii din curte, la cei citiva chiparosi, la „fâşia de cer” de deasupra lor.

***

Iubesc vocile. Exista ceva suprem si subtil in puterea lor. Ele hranesc imaginatia in felul in care doar literatura o mai poate face.

*
Ana Maria Onisei este jurnalist. Scrie pentru Adevarul, Dilema etc

2169
Eric Emmanuel SchmittStarea de gratie: Eric-Emmanuel Schmitt

Starea de gratie: Eric-Emmanuel Schmitt

Exista momente cind te bucuri cu sete. Ca un bolnav care vede oamenii, masinile – intreaga agitatie a orasului, dupa luni cind fetele asitentelor, colegii de salon si curtea spitalului devin insuportabil de familiare.

***
Am trimis Editurii Humanitas intrebarile pentru un interviu cu Eric-Emmanuel Schmitt la inceputul lunii iulie. Mai intii in engleza. Agentul le primeste si le cere inca o data, in franceza. Inteleg franceza, dar n-o vorbesc. Il rog pe Alexandru Matei, prieten bun si francofon rasat, sa m-ajute. Ii spun Gabrielei Maaz de la editura: Daca Eric-Emmanuel Schmitt se hotaraste sa facem interviul prin telefon, le-nvat pe de rost, alta solutie nu vad. Ridem precaut.
Trec citeva saptamini. Se instaleaza nesiguranta. Aflu ca Schmitt e plecat la un festival de teatru, va raspunde cind se intoarce. Evaluez: e un semn bun. Sint sanse.

***
Vin raspunsurile. Au o emotie si-o sensibilitate pe care numai Schmitt poate sa le stapineasca. Citesti si simti caldura, acea simplitate aparenta si atit de umana pentru care scriitorii muncesc sute de ore pe un text. E momentul cind te gindesti ca un scriitor cu zeci de premii, tradus si citit in zeci de tari, s-a oprit sa raspunda la 12 intrebari. A dat asta din timpul lui – cel mai valoros lucru cind ai parte de faima – doar pentru ca oamenii, cititorii, fanii sa poata trai – odata cu el, poate ? – starea de gratie.
E momentul cind te-ntrebi: esti cu adevarat pregatit sa primesti asta? Nu esti. Dar e una dintre rarele experiente cind, ca jurnalist si ca cititor, sa te simti mic, neinsemnat e voluptos, e fericire.

Eric Emmanuel-Schmitt e autorul bestsellerului “Oscar si Tanti Roz”, dupa care in Romania s-a facut un spectacol de teatru cu Oana Pellea si Marius Manole in rolurile principale. Cel mai recent titlu aparut in romaneste al lui Eric-Emmanuel Schmitt e “Cea mai frumoasa carte din lume si alte povestiri

”.

credit foto: Catherine Cabrol (c) Antigone SA

1114
time2 coperte geniale

2 coperte geniale

iata doua coperte concept geniale.

simple, cu mesaj, de maxim efect

Time-ul care discuta despre disparitia New Of The World

si The Economist cu prabusirea Euro in contextul problemelor Italiei si Greciei

*
fie, si un bonus track ca pentru doamne:)

1444
newsparcursul unei stiri

parcursul unei stiri

Joi, 7 iulie Institutul Cultural Roman de la New York a postat pe pagina sa de facebook despre aparitia lui Mircea Cartarescu in Time. E poate cel mai constant si perseverent biroul al institutului cultural roman, are in palmares multe aparitii pozitive despre cultura romaneasca in presa americana.

Simbata 9 iulie, dimineata, am vazut stirea si-am pus-o pe blog & Facebook & twitter. A fost preluata de citiva.

Seara am postat pe blog o analiza cu prezenta Romaniei in revista Time in ultimii 10 ani ca sa explic, indirect, ca aparitia lui Mircea Cartarescu in saptaminalul american e una foarte importanta in termeni de respect pe care l-am putea cistiga pentru noi si pentru tara. Eram suparata ca stirea nu ajunsese la tv.

Postarea asta a fost plimbata pe peste 400 de pagini de Facebook si a fost Retweet-erita de peste 30 de ori. De simbata seara si pina luni dimineata.

Duminica, Adevarul luase deja decizia ca e o informatie importanta si-a pus-o in ziarul de luni 11 iulie, cu trimitere pe prima pagina.

Luni 11 iulie, la 15.39 Mediafax a considerat ca stirea de la Adevarul e importanta si-a preluat-o in flux.
In aceeasi zi, la ora 23.53 Realitatea Tv a prezentat stirea.
Marti 12 iulie stirea a fost preluata si pe Antena 3.ro

Ce am invatat din asta?Ca internetul are puterea de a transforma o stire pozitiva (pe care tv-urile n-o mai considera cu audienta) drept una de interes. Ca o poate duce la TV. Chiar daca are nevoie de citeva zile.

Ce am mai invatat?Ca e inutil sa ne vaitam ca sunt numai manele si pitzipoance la tv, daca suntem perseverenti si, in loc sa ne vaitam, facem noi stirea buna sa circule -> putem sa introducem in programele de stiri si ALTCEVA.

Sigur ca stirea despre dublura fustei dnei Udrea transformata in chilotii dnei Udrea va fi mereu inainte, sigur ca vor ramine in jurnal toate nuntile la care e nas Becali, dar o sa-si gaseasca un loc mic si stirile pozitive.

Desi nu suntem inca foarte constienti de asta, noi avem puterea (nu tv-urile) pentru ca exista internetul. Ar trebui sa ne mobilizam mai des.

P.S. multumesc frumos tuturor celor care au promovat stirea despre “Mircea Cartarescu in Time”; fiecaruia dintre voi i se datoreaza victoria de a ajunge in jurnalele tv.

1078
1101270801_400romania vazuta de Time Magazine

romania vazuta de Time Magazine

in cel mai recent numar, Time Magazine l-a inclus pe Mircea Cartarescu printre cei mai importanti scriitori contemporani, alaturi de Salman Rushdie sau Jonathan Frazen.pina la ora la care scriu aceste rinduri – 19.00 – nicio televiziune n-a dat stirea, desi la rtv – de ex- au prezentat nunta operatorului lui Boc si o icoana cu familia Becali pictata pe peretii unei biserici din Vrancea

ca de obicei, nu stim sa remarcam si stirile care ne-ar aduce bucurie si ne-ar dezvolta sentimentul de respect pentru romani de-ai nostri. romani care fac imagine buna acestei tari prin talentul lor, nu prin banii guvernului.

*
motiv de a face o rapida analiza pe stirile despre Romania aparute in revista Time din 2000 si pina acum.

au fost 293 de mentiuni ale Romaniei in ultimii 10 ani si jumatate in Time.

cele mai importante:

tigani, problemele pe care le-au facut altora sau “deportarea lor din frantza” – 18 articole

sport (participantii la olimpiada de la Sidney sau calificarile pentru campionatul european de fotbal) – 17 articole
– incluzind aici 4 articole mari despre gimnastica romaneasca si un profil al Catalinei Ponor

film ( facut de romani sau filmat in Romania de catre straini) – 9 mentiuni
– incluzind aici 5 articole despre echipa fillmului “4 luni, 3 saptamini si 2 zile” care a fost inclusa in cele mai mari topuri ale anului 2008

posibilele inchisori CIA de pe teritoriul Romaniei – 4 articole

cistigarea premiului Nobel pentru literatura de catre Herta Muller – 3 articole

imigranti 2 articole, prostitutie 2 articole, SIDA 2 articole, Ceausescu 2 articole, Basescu 2 articole, Iliescu -2 articole, turism – 2 articole.

restul sunt mentionari in contexte economice si politice, impreuna cu alte state membre ale uniunii europene.
*
o privire rapida asupra acestor stiri ne arata ca sportul si cultura au fost zonele in care s-a scris si despre noi de bine. si ca in majoritatea cazurilor n-a fost vorba de o performanta realizata cu banii statului.
*
iata si copertele Time pe care au parut romani de-a lungul timpului
Nadia Comaneci august 1976

Nicolae Ceausesu martie 1966

Ana Pauker sept 1948

Regele Carol nov 1939

Regele Mihai 1927

*
Time este cea mai mare si mai importanta publicatie saptaminala de stiri din lume. are 20 de milioane de cititori in America si alte 20 de milioane in restul lumii.

*
dragi editori de stiri, faptul ca Mircea Cartarescu a aparut in Time e cel putin la fel de important ca sosirea lui Bon Jovi de miine si, categoric, e mai important decit stirea cu nunta operatorului lui Boc sau cea cu icoana cu Becali.
in plus e cu bataie mai lunga si cu interes pe termen lung pt respectul pe care ar trebui sa-l cultivam pentru tara noastra.

contemporary-work-desk-designun pic de jurnalism

un pic de jurnalism

doar un pic despre jurnalism, cit sa nu uit – chiar daca sunt in vacanta – ca meseria asta e facuta de oameni tare misto si pasionati. (mai ales la ei)

Nieman Storyboard ( o fundatie de pe linga Harvard care are in grija dezvoltarea jurnalismului) a pornit recent o campanie in on line pentru promovarea jurnalismului de forma lunga (narativ-ul).

m-a corectat domnul Cristi Lupsa, ca de aia e editor de seama:), initiativa ii apartine lui Mark Armstrong (un jurnalist care si-a dat demisia si si-a investit timpul intr-un proiect de promovare a narativelor – Longread; Nieman Storyboard incep sa o promoveze/sustina.

Mark a creat o pagina de facebook (Longreads) unde sunt postate – de catre initiatori, dar si de publicul larg – story-urile narative care au facut istorie.
pentru cei care vor sa invete cum sa scrie (long form or not), pagina e o culegere minunata de texte pentru exemplificari, pentru exemple de munca asidua si pentru unghiuri inedite de a aborda o poveste.

opriti-va cind aveti timp pe Longreads pe FB sau pe site-ul longreads.com

*
personal, desi sunt o fana a acestui gen de scriere – jurnalistica sau mai putin jurnalistica – nu cred ca forma pentru print este cea mai potrivita pentru online. daca am noroc in viata si suficienta putere de munca, sper sa va arat curind ca se poate si altfel… mai puternic, mai eficient, mai emotional.

*
tot din seria jurnalismului – vazut dintr-un unghi special – va rog sa va faceti timp sa vizitati blogul unuia dintre cei mai speciali jurnalisti americani – Chris Jones, autorul incredibilului The things that carried him.
story-ul asta nu l-a parasit inca, desi l-a scris in urma cu citiva ani. e o postare recenta pe blog in care povesteste despre o secventa pe care a trebuit sa o scoata din text si se mai simte inca regretul ca a trebuit sa faca asta:)

*
si o ultima recomandare; un site nou cool si foarte bine scris. grantland.com – Sports & Pop Culture (target masculin, dar si femeile …rezista:) )

823
-Paramilitary-troops-char-001Journalism on the edge

Journalism on the edge

It was unbearable. Two Crazy weeks and the most unbelievable story I ever did. I was with a Russian special commando. They were torturing, killing and rapind. I saw them do it, and I couldn’t stop them. Someone of normal constitution can’t accept that. I was working on the egde.

Eric Bouvet, Chechnya, May 1995

The shot that nearly killed me: War photographers The Guardian

*
tare as vrea sa stiu cum i-au convins sa povesteasca. petreceti-va 10 min cu uluitoarele povesti traite de unii dintre cei mai mari fotografi de razboi din lume

667
mona grantaprietenia dintre scriitor si subiectul lui

prietenia dintre scriitor si subiectul lui

Granta magazine publica on line, pentru numarul cu tema F WORDS, o poveste emotionanta despre prietenia dintre o scriitoare indiana – Urvashi Butalia- si subiectul ei, un transexual – care si-a fct schimbare de sex de la barbat la femeie; o poveste in care vezi fragilitatea emotionala a reportingului cind esti atasat de subiect, orgoliile scriitorului in relatia cu subiectul, dar si temerile lui.

sigur, mai e si povestea de baza a transexualului – care e incredibila.

Tempted by the hijras’ promise of a nearly female identity, Mona left home and travelled to Bombay, where she lived with the troupe and prepared for her castration, a procedure known in the hijra community as ‘nirvana’. ‘I didn’t actually need much preparation,’ she told me. ‘I’d already decided. I hated all those male genitalia.’ She used the little money she had, the hijras helped out with the rest. ‘They look after their own,’ she said. Mona’s penis and testicles were removed in a back-room surgery in Belapur, a small village near Bombay. At the time, in the late fifties, sexual reassignment surgery was illegal in India, and unregulated. In Mona’s case the local anaesthetic did not work very well and the pain was agonizing.

‘Afterwards I felt an enormous sense of liberation,’ she says. ‘But at the time all I could think of was the pain.’ Much later, Mona would tell me that although she’d always wanted to be female, she had not been prepared for the finality of castration. ‘Suddenly, I realized that I had crossed the point of no return. There was now no going back.’


restul povestii aici

1649
adevarul-logodincolo de un interviu (cu Tolontan)

dincolo de un interviu (cu Tolontan)

Ana Onisei a facut pentru adevarul de astazi un interviu cu Catalin Tolontan. a muncit pentru interviul asta cam 3 luni (l-a tot alegat pe Tolontan pentru ca era implicat in proiecte grele si n-avea timp); a citit tot ce s-a scris despre el; a facut vreo 3 variante de intrebari; m-a “terorizat” pe mine cu detalii pe care le-a descoperit despre Catalin (la fel fac si eu cu ea cind lucrez la cite un interviu greu) desi i-am spus ca sunt din aceeasi generatie cu el, stiu ce a facut in meseria asta; a editat la interviu pina i-au iesit ochii din cap, s-a batut pentru cele mai bune & cu bun simtz titluri pentru acest interviu.

Tot timpul a fost bintuita de intrebari: “am un material care sa conteze?!”, “il arat pe Tolontan asa cum stiu eu ca e?”, “mi-am facut suficient de bine treaba?”

Ieri au publicat interviul pe site-ul lui Adevarul si toate temerile ei s-au spulberat cu un comentariu scris de un cititor.
Mi l-a lasat intr-un mesaj in care spunea ca “gata, mi-au trecut toti nervii”

*
ca jurnalist stii ca ti-ai facut bine treaba cind, din neant, apare cineva care e prelungirea informatiilor pe care tu le transmiti. si care, pentru ca nu e jurnalist, nu e banuit de niciun interes; iar sincronicitatatea e intotdeauna magica si te face sa zimbeti pe dinauntru.

iata comentariul

Bastien2011-06-04 21:07:50
Un om excelent, excelent. Ceea ce spune este fff adevarat, asa este in viata reala. A luptat mult sa ajunga pana aici. Pe cand nu era cunoscut, Tolontan facea lucruri extrem de bune. Eram prin liceu, in 93, i-am scris la ziar, avea o rubrica de corespondenta si m-am plans ca la premiul I nu luasem nici macar o carte. Deh, saracie lucie in tara!La vreo 10 zile dupa trimis scrisoarea am primit acasa un pachet de la jurnalistul Tolontan. Plin de carti. Imi aduc aminte dintre ele de “Pendulul lui Foucault”. A fost cel mai frumos cadou din viata mea de la cineva pe care nu-l cunosteam. M-a ajutat “moral” sa continuu studiile.Si sa ajung profesor titular de franceza in Franta. Merci, dle Tolontan!Santé et bonheur!Une bonne action ne s’oublie jamais!

si un fragment din interviu

Când te laudă lumea, spui că eşti ­supraevaluat. De ce ţi-e mai uşor să primeşti critici, şi nu laude?
Pentru că sunt timd. Mă jenez. Şi pentru că am crescut într-o generaţie care n-a avut încredere în ea. Noi, doar dacă ne uităm în fişa postului, ne dăm seama câte am reuşit să facem.

Ai învăţat ceva de la generaţia tânără?
Să nu te mai sacrifici pentru muncă, pentru ceilalţi şi să nu te mai consideri atât de vanitos încât să crezi că viaţa celorlalţi depinde de tine.

interviul aici.

Bravo Ana:)
*
ieri, pe o terasa din Sibiu stateam la vorbe cu Tudor Chirila si citiva amici bloggeri. Tudor m-a intrebat ce ma bucura cel mai mult la meseria asta, cind sunt fericita. I-am raspuns cind intilnesc oameni misto, acum completez: si genul asta de sincronicitati ma bucura.

1023
time giulianiamintirile mele din Euro Mini Storage – ep 1

amintirile mele din Euro Mini Storage – ep 1

Anul trecut cind m-am mutat din casa in care am locuit 10 ani am constatat ca adunasem o multime de lucruri cu valoare emotionala care nu-mi mai erau utile, dar de care nu ma puteam desparti.

De la casete cu primele mele emisiuni la radio, mai tirziu mini discuri si CD-uri, pina la articolele si editorialele pe care le-am scris pentru presa de specialitate – de aici sau de afara – sau… revistele Tabu.

Am depozitat toate acestea intr-un loc foarte special si cochet, euro mini storage, intr-o boxa atit de curata ca as fi putut dormi acolo, asta dupa ce un domn simpatic de la euro mini storage a venit acasa si mi-a adus cutii de impachetat.
Luna asta euro ministorage face un an de cind e pe piata din Romania si, pentru ca imi gazduiesc cu grija lucrurile, m-am gindit sa le dedic un serial special pe blogul meu.

Amintirile mele din Euro Mini Storage va fi un serial care va pleca de la lucrurile pe care le am depozitate acolo, pentru a spune o poveste despre prietenii mei, munca mea, lucrurile care m-au format.


Episodul 1 – revista Time.

In depozitul de la euromini storage se afla 3 cutii mari cu colectia mea de reviste TIME. Nu as arunca-o pentru nimik in lume, chiar daca astazi pot sa o accesez pe net.

Prima mea intilnire profunda cu revista Time s- a intimplat intr-un tren care plecase de la Viena si mergea catre Salzburg. Era in iarna lui 2001, cind Austria trecea la euro si eu imi faceam sarbatorile in mare parte la viena, dar si prin imprejurimi.

Din gara din Viena am cumparat Time-ul cu Rudy Giuliani pe coperta (il desemnasera omul anului, dupa evenimentele de la 11 septembrie), iar in tren m-am apucat sa citesc.

Timp de 2 ore n-am miscat in front, din cind in cind, imi mai stergeam lacrimile pentru ca ma impresiona foarte tare ceea ce citeam – sau mai spuneam cu voce tare ce citeam ca sa impart cu prietenii mei.
Cind m-am dat jos din tren o doamna la 60 si ceva de ani, care statuse in lateral, dincolo de culoar, m-a intrebat ce citisem. i-am spus ca Time si ca au o poveste minunata despre Rudi Giuliani. Mi-a spus ca o sa se duca si ea sa o caute.

Pina in decembrie 2001 citisem aleatoriu Time, dar de atunci in fiecare saptamina mi-am cumparat revista.
Abia mai tirziu mi-am dat seama ca intimplarea asta vorbeste despre fidelizarea cititorilor si mi-a servit o lectie in care cred in continuare cu tarie: fa cit mai aproape de perfectiune orice lucru, scrie orice articol ca si cum ar fi ultimul pe care ai dreptul sa-l mai scrii in toata viata (cu pasiune, rigoare, good reporting) pentru ca nu ai cum sa stii daca tocmai acel articol nu va fi cel care va fideliza pe viata un cititor.

*
cind rudy giuliani a venit in romania, m-am dat peste cap sa avem la Tabu un interviu cu el. 10 minute a durat intilnirea anei onisei cu giuliani, dar bucuria mea de a-l avea in revista a fost nepretuita. ca si bucuria ei de a scrie acest portret rezultat din marturisirile unuia dintre oamenii care au fost pe coperta TIME.

2080
time-magazine-cover-bin-laden1jurnalismul care ma bucura

jurnalismul care ma bucura

pe unii oameni ii bucura muzica clasica – eu nu o inteleg
pe altii ii bucura fotbalul – nici pe asta nu-l inteleg.

printre lucrurile care ma bucura pe mine – cu o satisfactie cel putin egala cu a celor care iubesc muzica clasica sau fotbalul – sunt povestile care apar cind toata lumea se uita la acelasi subiect si cineva, mai perseverent, se gindeste: as putea relata despre asta dintr-un unghi pe care nu l-au abordat ceilalti inaintea mea?

stiu cum gindesc oamenii astia si ce presiune pun pe ei si pe echipa lor (suntem facuti din acelasi aluat, chiar daca unii dintre ei fac prajituri mai bune decit mine:) ) si de fiecare data cind ii intilnesc ma fac sa zimbesc tare si sa ma bucur de descoperirile lor.

*
pentru asta exista TIME Magazine in viata mea. editia din aceasta saptamina dedicata suta la suta eliminarii lui Bin Laden e o mostra de oameni pasionati de munca lor si de dorinta de a da tot ce-i mai bun, jurnalistic vorbind, intr-un moment istoric de exceptie.

Nu e vorba doar despre faptul ca intelegi cu schite si fotografii cum a fost atacul, nici ca ai parcursul lui Bin Laden de la nastere si pina la deces; nu pun la socoteala nici imaginile emotionante de la Ground Zero, cu explicatii geniale care-ti arata ca selectia fotografiilor nu e deloc intimplatoare ( e un pusti care sta pe un stilp si flutura un steag american – el e fiul unuia dintre pompierii care au muncit la salvarea celor din turnurile gemene, pompier acum pensionar care si-a sunat fiul “du-te si spune o rugaciune acolo”).

Pentru mine diamantul acestei editii de Time e un story cu 3 pusti ( 2 fete si un baiat) care acum sunt elevi la liceu si care pe 11 sept 2001 erau in clasa de gradinita in care George Bush citea povesti pentru copii.

Generation 9/11 (Features / The End Of Bin Laden)

On Sept. 11, 2001, as they read aloud from “The Pet Goat” for their guest, President George W. Bush, the second-graders in Sandra Kay Daniels’ class at Emma E. Booker elementary school in Sarasota, Fla., understood that something was suddenly very wrong. It was a lesson they never forgot.

Read more:

si mai e un story absolut genial- desi pare light – pentru ca aduce intr-un limbaj accesibil – cultura Tv – un eveniment politic de o importanta majora.

The 25th Hour (The End Of Bin Laden)
In bin Laden’s bloody end, life imitated 24. It was a fitting curtain call for the 9/11 era’s quintessential drama
Read more:

*
stiu, fara sa-i fi intrebat, ca oamenii astia au cautat aceste subiecte din pasiune si profesionalism, din dorinta de a fi diferiti si de a le oferi citititorilor lor povesti pe care nu le-au citit in alta parte. nu cred ca au facut-o cu Pulitzerul in cap si nici ca vreun sef le-a spus “scrieti si voi ca si cum ati fi fost acolo” (am sechele de la recente conversatii la tema)

(Time nu are on line decit cover story-ul mare pentru aceasta editie, dar o gasiti la Imedio si va recomand din inima sa o cumparati pentru ca este o editie de colectie)

*

din aceeasi categorie, salut aici articolul plin de bun simt- dar cu aciditate si forta, politicos – dar ferm scris de Vlad Mixich pe hotnews. Intrebarea unui tinar jurnalist pentru Corina Dragostescu.
la un prim gind iti vine sa spui ca e o picatura intr-un ocean si ca oricum n-o sa-i raspunda si ca oricum nu conteaza. dar gindul doi e… si daca alti tineri, asemeni lui, reactioneaza similar?

Bravo Vlad. si asta e un jurnalism care ma bucura.

900
Pulitzer[1]Pulitzer 2011

Pulitzer 2011

s-au anuntat Pulitzer-urile pentru 2011 (poate cele mai prestigioase premii, acordate numai jurnalistilor de nationalitate americana)

spre deosebire de anii trecuti, constat ca nu stiam nicio poveste dintre cele premiate; de unde trag concluzia ca ori am citit mai putin anul trecut, ori au premiat ei lucruri mai de nisa.

m-am uitat putin pe lista premiilor si-am vazut povestea unui copil de 4 ani cu o maladie ciudata. prezentata multimedia.

*
iar asta ma face sa va spun o poveste reala.

acum citeva zile cineva mi-a spus: pentru ce va chinuiti sa munciti mult pentru o poveste din revista? nu o sa cistigati pulitzerul.

raspunsul e simplu: pentru bucuria de a-ti face bine treaba, de a incerca sa ai cel mai bun story posibil pe tema respectiva… pentru a fi cel mai bun in fata ta ( nu neaparat a celorlalti)

ma rog, nuante.

1206
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!