i-am promis ca -i raspund la intrebari. ca face un interviu cu mine.
mi-a promis ca am voie sa pun si eu intrebari. o sa iasa si un interviu cu el:)
nu stiu care sunt regulile jocului, dar e posibil sa puteti pune si voi intrebari.
interviul va fi live. el intreaba cu un comment, eu raspund cu alt comment, eu intreb, el rasp:)
miine, 19 ian, de la ora 10, ne vedem pe blogul lui istodor va fi fun:)
“Mike Sager: if you are friends with my man Radu you must be a writer… i am happy to meet you…”
am gasit asta de dimineata, pe pagina mea de facebook, si brusc am devenit cel mai happy om din lume.
multa vreme am dormit cu cartile lui Sager la cap; si-acum am foarte aproape de pat Wounded Warriors si mi se pare minunat ca mi-a acceptat add friends-ul la facebook, ba chiar mi-a si scris citeva cuvinte.
*
in fiecare an de craciun, de citiva ani incoace, cind lumea vedea filme cu clopotei si reni, eu ma uitam la Veronica Guerin, film inspirat din viata unei jurnaliste irlandeze. anul asta, n-am mai vzt filmul, am citit articolul lui Sager care a stat la baza filmului. tocmai ce imi luasem din america cartea lui, “Scary Monsters and Super Freaks – stories of sex, drugs, rock’n’roll and murder”
*
stiu ca pare o copilarie bucuria asta, dar asta e… cum stiu ca o sa am nevoie de multe ore ca sa-mi fac curaj sa-i raspund…
*
zic sa faceti putin cunostinta cu mike sager, in caz ca nu-l stiati. cu un fragment dintr-un articol pe care eu il iubesc f f tare.
You live in your body everyday of your life. Things change slowly, inexorably, in increments too small to measure. You gain weight, you lose weight, your hair falls out. Your skin slackens, your voice thins, your bones become brittle, your ankles swell. Your prostate and a piece of your colon are removed. Your back bends with the weight of gravity and passing time. You wake up twice during the night to pee; once in a hile, you wet your pants. Crossing your legs has become a project that requires your hands; getting out of a chair has become a gymnastics routine; eating a bowl of soup has become a logistical feat. Whenever you go to the store, you can’ remember if you have coffee at home.
(…)You ask people questions several times over. Sometimes, just as you‘re asking, you realize that you’ve already asked this same question, that you ‘ve already heard the answer. You go ahead and ask again anyway. It’s too embarrassing to do anything else.
(…)
All of this happens; everything changes. But the odd part is, you don’t really notice. You’re aware of it, sure, but somehow it doesn’t integrate. Deep down, to yourself, you are always just you, the same pair of eyes in the mirror, the same familiar voice inside your head still wondering, “when will I feel grown up?”
Mike Sager, Old pentru Esquire 1998
Colega mea Diana Cuciuc – art director la Tabu – mi-a dat ieri cintecelul de mai jos.
Cum am adormit cu computerul deschis l-am ascultat pe repeat all the night.
Iar astazi m-am gindit sa va fac cunostinta cu Diana
da, si noi ne-am gindit sa fie model intr-un pictorial. Iata un motiv in plus sa ne cititi:)
Jason Mraz – Lucky
Asculta mai multe audio Muzica
– Pot sa va intreb ce ascultati? m-a intrebat taximetristul cu un ton dubios, cum mi-am dat jos castile IPod-ului. Vroiam sa-i platesc si ar fi fost nepoliticos, sa o fac fara sa-l ascult o clipa, cit sa ne luam pa.
– De ce?
– V-ati schimbat expresia fetei tot drumul. V-ati incruntat, ati zimbit. Nu e muzica, nu?
– Nu, e o inregistrare cu un interviu.
– Pai si de ce va incruntati? Nu se auzea bine?
– Nu, ratasem niste intrebari, nu ma dusesem mai departe dupa ce raspusese omul.
– Si cu cine e interviul?
– Un actor la debut, nu-l cunoasteti.
– Aha. Nu stiam de ce va strimbati asa.
Nu mi-am imaginat niciodata ca ma strimb cind ascult interviurile pe care le fac:) plus ca tinarul actor chiar era simpa.
Caut intern care sa-mi fie asistent(a) pentru 3 luni.
20-25 de ani, sa nu mai fi lucrat in presa. Cu entuziasm si multa putere de munca. Cu dorinta de a face jurnalism. Cu intelegere ca jurnalismul nu e glorie, ci munca; nu e aparitie la tv ca sa te dai cu presupusul, ci bucuria de a descoperi subiecte care conteaza si pot motiva/informa lumea.
Ce trebuie sa faca:
– Sa transcrie interviuri.
La virgula, inclusiv cu “aaa”-urile de ezitare. Uneori peste noapte, in doar citeva ore. Uneori cu sunetul slab. Uneori 2-3 ore de inregistrari.
– Sa raspunda la o parte din corespondenta
Email & telefoane de confirmari cel mai adesea
– sa faca reporting
putin si cred ca f rar, aproape spre deloc. In perioada de internship am sa scriu un singur story mare si citeva articole mai mici.
– sa participe la intilnirile de business la care merg.
Optional, dar nu neaparat:
– Scris mici articole pentru revista in partea a doua a internshipului.
*
Internshipul nu e platit si nu inseamna job de secretara.
Cum nu inseamna ca va fi angajat la sfirsitul internshipului.
*
Ce primeste in schimb cel/cea care obtine job-ul?
O experienta intensa despre jurnalism, care sper sa conteze mult in viitorul sau: ca reper, ca emotie, ca intilnire. Mai detaliat:
– un curs intensiv (de la articole de citit pina la explicatii aplicate) despre cum se scrie un articol si de ce un stil sau altul. (va vedea toate editarile pentru oricare articol din revista si vom discuta pe fiecare text din revista in parte)
– Va participa la sedintele de redactie si va intelege cum functioneaza o revista.
– Va merge la sedinta foto de cover si va vedea relationarea/negocierea cu vedeta
– Acces la informatii despre media ca business la un nivel la care n-ar avea cum ajunge prea curind.
Inscrierile se fac via email (cristina.bazavan la tabu.ro) pina la 1 februarie, cu o scrisoare de motivare (“de ce vreau sa fiu jurnalist”) nu mai mare de 4000 de semne si, daca exista, link-uri la ceva scris de aplicant(a) (nu e insa obligatoriu)
Pe 10 februarie este anuntat cel care a obtinut postul.
Internshipul incepe pe 15 februarie si se incheie pe 15 mai.
Atentie!
Daca nu va incadrati in grupa de virsta, nu scrieti, nu iau in calcul.
Daca nu va mentionati virsta, iar nu iau in calcul aplicatia.
Daca v-ati exprimat via facebook or twitter dorinta de a fi intern si nu am primit mail pe adresa de Tabu, nu iau in calcul aplicatia.
Inca o data mentionez: nu e un internship platit; e un schimb – cred onest – munca vs cunostinte.
Multumesc frumos tuturor celor care se vor scrie. Sper sa fie o intilnire memorabila si debutul unei prietenii frumoase intre noi.
ceea ce ma urneste pe mine in viata a fost surprins, in esenta lui, de o tinara pe nume sarah kane. in piesa ei, purificare, e un monolog care incepe asa “daca nu simti, n-are niciun rost”
si continua (e o redare aproximativa): gestul de-a minca n-are niciun rost. gestul de-a iubi n-are niciun rost. gestul de-a…muri n-are niciun rost.
*
in 2010 va doresc sa simtiti.
uitati-va cu atentie de la min 4.20 incolo:)
Cind faci un interviu, oricit s-ar baricada intervievatul, intri in mintea lui.
Intrebi una, alta – de cele mai multe ori, te-ai intilnit de 2-3 ori cu omul respectiv si-l intrebi lucruri la care n-ai raspunde nici tu in fata celui mai bun prieten.
Din nenumarate motive (vrea sa i se stie povestea, vrea sa fie cunoscut, vrea sa fie onest cu tine si cu publicul lui, iti/isi respecta munca, te place etc) iti raspunde si deschide usa creierului lui.
Si intri in labirint. Oricit te-ai concentra, oricit te-ai pregatit inainte, nu ai de unde sa stii ce se afla pe culoarele din fata ta. Seduci, dansezi tangoul intrebarilor si o iei aiurea pe drumurile care ies in fata ta. Te distrezi.
Si cind ajungi acasa, asculti inregistrarea, iti dai seama pe unde ai fost si te sperii. Vezi ca ai ratat niste usi, vezi ca ai deschis altele care duceau in camere inchise.
Dar cel mai ciudat e ca simti ca trebuie sa te reintorci in labirint, doar cu puterea mintii tale, si sa te uiti la toate culoarele prin care ai trecut, sa vezi daca nu era cumva scrijelit ceva pe vreun perete. Si e nevoie de o mare putere de concentrare ca sa faci asta.
*
Abia apoi te intrebi: daca m-a lasat sa intru aici, n-ar trebui sa fiu atenta cum inchid usa cind ies?!
*
De azi trebuie sa muncesc citeva ore pe zi. Azi ar trebui sa transcriu un interviu si sa incep sa navighez prin labirint. Inca n-am energia pentru asta si, in timp ce ma mai delectez cu mincaruri italiene, am crezut ca-mi fac curaj scriind asta. Nu sunt sigura ca a mers:)
In numarul de decembrie al revistei tabu se afla un articol la care eu tin foarte mult, este despre unul dintre cei pe care ii consider cei mai mari actori romani din toate timpurile si se numeste “Ce nu stie Vlad Ivanov?”.
Acest articol a batut orice record personal de pregatire/ documentare/ reporting: de la momentul in care m-am hotarit ca voi scrie un profil Vlad Ivanov si pina la publicare au trecut 3 ani.
Data fiind amploarea documentarii m-am hotarit sa scriu despre o parte din culisele reportingului pentru acest articol pentru ca s-ar putea sa fie util celor care vor sa faca meseria asta. Povestesc si regretele /greselile legate de acest text. Cele de care sunt constienta, desigur:)
Making of-ul reportingului e lung (dar nu descrie cei 3 ani, stati fara grija) si e, mai ales, pentru cei care sunt pasionati de jurnalism. Cu el inchid un folder generos din calculatorul meu care a stocat zeci de fotografii, articole, interviuri, referinte din presa straina pt ca… “nu se stie niciodata daca o sa vreau sa descriu o anume haina, sa am tot ce-mi trebuie”:)
Imi doream foarte mult sa –l descriu intr-un portret amplu pe Vlad Ivanov pentru ca jurnalistii romani nu au facut-o inca, desi merita cu virf si indesat.
Nu stiu cit de bine mi-a iesit, dar stiu am asezat o baza sanatoasa pentru profilurile pe care le vor scrie urmatorii jurnalisti despre el. Si m-am inscris de pe acum pe lista pentru un nou articol despre Vlad Ivanov pentru cind va fi nominalizat la unul din premiile mari internationale de actorie.
Cu salturile exponentiale cu care avanseaza cariera lui, cred ca ne revedem curind:)
*
Textul din revista e cadoul pe care mi l-am facut mie de Craciun. Tot ce tine de el e cam ca definitia minunii “ o intimplare cu un timing perfect”.
*
Articolul Ce nu stie Vlad Ivanov, il puteti citi aici.
Making of-ul despre reportingul acestui articol poate fi gasit aici.
clarion street – o strada ingusta ingusta, abia incapea o masina pe ea, cu zidurile pline de grafitti. toate facute de copii de multe nationalitati care din diverse motive locuiesc acum in san francisco.
pe un perete, pe la mijlocul strazii scria cu majuscule roshii pe fond galben,
“The life of any street art project is never long and its getting shorter every day. It makes my heart and soul heavy and black with sorrow & disappoinment. It is much easier to destroy than it is to create. I truely hope that things get better.”
Jacuzzi e chiar cel care a inventat sistemul cu “bule in apa”, hidromasajul adica.
a very nice story despre care voi scrie pe larg, curind.
acum o privire indiscreta prin casa lui, unde doamna Nancy – nora – e super fancy si super colectionara de obiecte de arta cumparata de pe la licitatii si consignatii.
fintina cu neptun a fost adusa din italia, ca o influentare a ploii intr-o californie secetoasa. pentru ca familiei jacuzzi nu ii place sa se ia f tare in serios (cred si eu la banii lor), neptun poarta ochelari de soare pe care cineva ii schimba in fiecare saptamina:)
*
sala in care se degustau vinurile familiei, sala care e inchiriata pentru receptii si nunti.
*
intrarea
vitrina body shop din cartierul gay, Castro, cu doi barbati care se saruta. very nice marketing. mi-a plct la nebunie!
tot din categoria super marketing – vitrina de la macy’s
cu animalutze care puteau fi adoptate de pe 5 ianuarie incolo. era buluc de lume sa se uite la ele si le schimbau la fiecare 4 ore. plus ca era un ong care aduna bani pt animalutzele orfane.
ieri m-am plimbat aiurea pe strazi, fara harta, fara nimik. n-aveam obiective precise si oricum totul era nou nout pentru mine.
pentru ca exista o logica in toate am ajuns in cartierul lor artistic, apoi in Castro.
*
pe strada 17th am descoperit o casa in care sigur am locuit in alta viata.
avea desenata pe geamul usii de la intrare o floarea soarelui.
*
pe o alta strada, undeva aproape de cartierul castro, am gasit aceasta poarta.
in timp ce o fotografiam se apropia un domn trecut de 50 de ani, cu parul blond pina la umeri. avea o punga cu ceva legume cumparate de la coltul strazii.
m-a intrebat daca-mi place poarta/ i-am spus ca seamana cu portile dintr-o zona din tara mea/ m-a intrebat repede zimbind: esti romanca?
era vecin cu proprietarul casei, care se numeste Vlad si da, e din romania:)
*
la castro m-am gindit la toti prietenii mei gay. macar asa sa fie si ei prezenti un pic in cartierul lui Harvey Milk. cel mai simpa lucru pe care l-am vazut a fost vitrina de la the body shop, targetata pentru cartier, cu doi domni care se saruta.
(nu stiu de ce nu pot insera foto aici, dar o rezolvam acasa)
*
am mai descoperit o strada minunata, plina de graffitti facute de adolescenti de toate nationalitatile. un proiect despre a fi acceptat in societate asa cum esti.
(am si aici foto, dar …)
*
si am dezvoltat o pasiune speciala pentru Kyle – baiatul care-si roade unghiile – de la Borders din Union Square. pe lista, mai aveam o carte care nu se afla nicaieri in stocul librariilor lor din oras. asa ca a sunat la prietenii lui care lucreaza la alte librarii, mi-a gasit cartea, mi-a rezervat-o, iar astazi ma duc sa o iau de la respectiva librarie.
si mi-a scris un bilet tres tres simpa cu explicatii cum sa ajung la libraria aia.
delicios kyle. cind ajung acasa o sa-i scriu un mail managerului librariei sa-l laud pe kyle, poate ii da un bonus ceva.
la 6 juma aici, astept sa se lumineze of cors, ca sa mai misun un pic si sa fac cumparaturile de pe lista pritenilor. mai am 4 puncte de atins
desigur iar nu dorm. e 4 dimineata aici, dar…
ziua de ieri a fost treeeees simpa. cu vreo 14 feluri de vinuri californiene, la 3 podgorii cu traditie.
ocazie cu care am descoperit cine e inventatorul sistemului Jacuzzi. remo iacuzzi e un domn care are treaba cu vinurile si prepararea uleiului de masline, nicidecum cu industria de frumusete. inventia – care nu era deloc fancy in 1956 cind a creat-o el a fost destinata pentru tratament terapeutic. unul dintre fratii lui (7 cu totii) a avut un accident, a paralizat si hidromasajul si-a fact viata mai usoara.
amindoi traiesc inca.
super poveste acolo pentru ca remo a mai inventat o presa care sta la baza sistemului de rafinare a uleiului din masline, iar el avea doar 4 clase. era un imigrant italian care a muncit de toate pina s-a apucat sa aiba grija de o vie si, ca sa-si faca viata mai usoara, a inceput sa mestereasca la tot felul de scule.
vineriile la care a lucrat la inceput, pe care le-a cumparat cu timpul, exista si acum sunt in grija familiei (acum e rindul nepotului lui). nepotul frank are o suuuuper nevasta, nancy. foarte cool cu un spirit artistic foarte special si un simt al cumparaturilor inteligente. casa lor e plinade obiecte de arta f speciale, majoritatea cumparate din consignatii sau la licitatii de obiecte second hand.
ca acest candelabru adus din italia, din sticla de murano
*
prietenul meu din ziua de ieri este frizy. o magarusha care se afla la una dintre podgorii. m-am jucat cu ea citeva minute bune, i-am dat morcovi sa pape si, cind lumea a mai vizitat niste butoaie, eu m-am intors sa mai povestesc un pic cu ea.
mai avea si un frate, dar el era tristut si nu vroia sa stea de vorba cu mine.
lui frizy insa ii placea crema mea de corp, imi ridica tricoul cu botul ca sa ajunga la piele sa miroasa.
*
in programul zilei care o sa inceapa aici in citeva ore e…shopping.
am plecat de acasa cu o lista generoasa de obiecte care trebuie achizitionate pentru prieteni si colegi.
nu o fac publica pentru ca include multe branduri de chiloti si sutiene, dar… se (mai) afla pe lista: un ponei!!!! (d jucarie of cors), multe feluri de jeans, multe feluri de tricouri si accesorii. fiecare si-a mentionat frumos si constiincios intr-un caiet special produsul, brandul, masura, culoarea etc.
aaaaa, si am bifat o parte de shoppingul de carti ieri. mai am de gasit 3, dar ce-a fost mai greu border’s imi pusese deoparte si doar le-am ridicat de la cea mai apropiata librarie de mine:)
prima intilnire cu san francisco a fost scurta, cit sa ne obisnuim unul cu altul. o plimbare de o ora prin imprejurimi.
ca de obicei am probleme cu gindirea americana: de ce naiba au pus in Union Square (piata lor minunata) palmieri cind temperatura locala e 2-3 grade seara?
emil delibasev (comercial manager balkans – British Arways), gazda mea in excursia asta, a avut o remarca super simpatica: e parte din filosofia americana – botox la palmieri. ii tinem tineri cu injectii pina mor.
altfel, si palmierii si orice cladire sunt decorate cu luminite peste luminite, ca doar vine Craciunul. (vin si cu foto curind)
*
e 5 juma dimineata la mine, ma invirt prin camera de vreo 4 ore. evident ca nu am putut dormi desi in avion am executat ceva sampanie, poate poate ametzesc si dorm. netul nu mi-a mers pina acum, in hiltonul lor minunat in care nu exista lingurita in camera, sau ceva cu care sa amesteci laptele in ceai..
in programul zilei de astazi e o vizita la Napa Valley si Sanoma Valley la degustari de vinuri. asta desigur cind se va lumina de ziua aici:( presupun insa ca postarile viitoare vor fi mai vesele, dupa degustari multiple:)
*
P.S. in terminal 5 la citiva metri de mine in lounge era unul dntre baietii de la Google (unu cretz…habar n-am cum ii cheama, normal), iar in avion a dormit linga mine, in noile si spectaculoasele cabine de la business club, un domn care pot sa jur ca era Eddie Woods de la Rolling Stones. mi-a fost insa rusine sa-l intreb daca e el:)
later edit: am fct corectiile astea pt ca un cetatean f suparat m-a apostrofat pe aici. habar n-am cum il cheama pe domnul de la rolling stones. of of of
de cite ori ajung la londra am sentimentul de bine de “acasa”.
acum sunt in transit pentru citeva ore dar tot mi-a venit in minte senzatia pe care o aveam cind eram copil si mergeam din alexandria natala la bucuresti.
catre lumea magica unde erau cinemateca si spectacolele pe care eu nu le gaseam in alta parte.
sunt in drum catre san francisco si cum se anunta o excursie super simpatica, am sa revin cu povesti pe parcurs. deocamdata o dulce leneveala in lounge in Terminal 5. British Airways e compania mea favorita de calatorit cu avionul, pentru ca fac multe fapte bune asa ca in terminal 5 sunt ca acasa.
(leo stiu ca acum esti happy ca laud compania ta)
*
altfel e tabu la tarabe si la noapte va scriu istorii din spatele acestui numar f f special pentru noi. va rog tare sa-l cautati si sa-l cititi.
alune, ceai din mere,scortisoara si stafide, o patura pufoasa si un film.
de mult n-am mai avut o simbata asa de linistita. si nici sentimentul asta de “acasa”.
*
Filmul e Trahir. mi se facuse dor de el dupa Concertul dlui Radu Mihaileanu, si Laura – care a citit pe aici ca doresc sa-l revad – mi l-a dat. Multzuuuuu mult mult mult.
Doar ce am vazut coperta dvd-ului si mi s-a taiat respiratia la amintirea emotiilor dinauntru. Habar n-aveam de super extras ( interviu cu Ion Mihaileanu, interviu cu Radu Mihaileanu si super opinii despre film de la 18 personalitati. suuuper marketing)
Later edit: la 15 ani distanta de la prima vizionare, filmul nu mi se mai pare la fel. ma scoate din poveste (chiar ma enerveaza) amestecul de franceza cu romana (pers pricipale vorbesc franceza, figurantii romana. in ac scena, in aceeasi poveste, ac lume/context). si imi dau seama ca am crescut (am si imbatrinit:) ). si eu, si regizorul 🙂
later edit 2: stiu de ce m-a emotionat asa de mult atunci filmul si de ce nu mai e la fel acum;nu e doar pt ca m-am obisnuit cu ceea ce a insemnat securitatea din multele discutii/ articole/ documentare, ci si am invatat mai bine cum e cu a trada/tradare:)
am pus aseara link pe facebook, de la postul de aici despre film.
astazi reactiile de acolo, m-au facut sa zimbesc tare.
*
Ana Maria Adam hai ca ma duc sa vad filmul 🙂
Cristina Bazavan:) multzu. e de-a dreptul un compliment daca te-am convins. astept comments dupa aia
Antoaneta Roman Filmele lui precedente sunt cel mai bun argument:)
Ruxandra Jurcut noi am fost incantati, fascinati, bucurati si intristati, e un film extraordinar. Ne-am trimis toti prietenii 🙂
Alexandra Grigorianu si eu l-am vazut ieri in bruxelles cu o sala plina care radea cu lacrimi 🙂
Ana Maria Adam Cristina…. e minunat, tulburator, rascolitor… de-a rasu-plansu. ti se pare mult daca zic chiar ca-i genial ? multu ca m-ai trimis la el :):-*
Cristina Bazavan ce ma bucuuuuur ca l-ai vzt. eu iti multu ca te-ai dus
(later edit, la 3 ore distanta)
Marius Manole ffff.frumos
*
altfel, in foarte buna traditie a ultimelor luni, cind tara arde (aka cade guvernul, dezbat candidatii esenta finala or se anunta rezultate de alegeri) eu ma duc la concerte/ intilniri cu scriitori misto, spectacole de dans contemporan etc etc etc. ( si ana are aceeasi traditie, dezvoltata avec moi:) )
in seara asta, diana krall
…iar asta inseamna ca i-am chinuit din nou pe catalin-stilistul-minunat si pe roald-fotograful-cel- rabdator-cu-mine, dar am scapat mai repede decit la precedentele intilniri de acest gen.
plus ca a fost o zi in care si sanzi ( sinziana pop – serifa peste tabu.ro) a facut foto, asa ca ne-am distrat impreuna.
ea a fost printesa, eu gavroche:)
*
asta e foto care-mi place cel mai tare. daca o vom pune in revista ea nu va arata tot asa. va avea niste retusuri si, brusc, voi fi mai minunata:)
dar, ca sa pastram adevarul istoric, in real life, nu ma machiez (aproape) deloc si nu ma cocotz pe tocuri decit daca e covorul rosu … la Cannes 😛 (sandale prada, am purtat, ii multzu lui catalin ca m-a ajutat)
In seara asta am fost sa (re)vad o piesa pe care am vazut-o acum 3 ani, prin octombrie, de doua ori la rind. In doua seri consecutive.
*
Dupa piesa, prin Amzei, mergeam in sus catre Magheru si pe linga peretii alimentarei Nic, in dreptul gurilor de aerisire, dormeau doi cersetori. Cam la 2 metri distanta unul de altul, cit sa fie fiecare in dreptul aerului cald care venea din subsol.
Citeva sute de metri mai incolo, pe linga hotelul Howard Johnson, un rrom-peste (pimp) isi trimitea prostituata la receptia hotelului si o anunta ca va veni mai tirziu sa o ia.
Cind treceam pe linga British Council ca sa ajung pe straduta pe care locuiesc, ma gindeam ca si in piesa din seara asta, erau o cersetoare si-o curva. Si mai erau doi oameni, cumva nefericiti in viata sexuala, dar care stateau impreuna pentru ca fiecare isi dorea sa-i fie un pic mai bine decit i-a fost in viata de pina atunci.
M-am gindit ca, undeva in vilele pe linga care treceam, locuiesc familii ca aceea din piesa.
Si m-am mai gindit ca sunt extrem de norocoasa si ca am o viata foarte frumoasa pentru care, vorba Anei – cu care am fost in seara asta la piesa -, nu prea stiu cum si cui sa multumesc.
*
In 2006, m-am dus la Green Hours dupa mega circ si fitze (“nu merg eu la teatru de circiuma”, “hai lasa-ma cu teatrul nostru” etc etc) si numai Razvan Penescu (Liternet.ro), cel care m-a invitat, stie ce a indurat vreo 2 zile pina am zis ca merg.
Am vzt piesa si m-a socat f f tare Vlad Ivanov cu un monolog. Mi s-a parut incredibil ce facea acolo, in circiuma, in fumul ala idiot, intr-un loc in care, dupa mintea mea, nu avea cum sa fie loc pt ACTORIE. Si-am zis ca e o intimplare, ca actorul n-are cum sa fie asa de bun, ca sigur i-a iesit asa intr-o seara, asa ca – rasfatata si cu o oarecare superioritate – am vrut sa o vad si a doua zi. Ca sa-mi dovedesc mie ca n-are cum sa fie la fel.
Razvan mi-a fct nebunia si m-a dus din nou la piesa, fara sa –mi intoarca niciunul din comentariile pline de amabilitati din zilele precedente. Vlad Ivanov a fost la fel, la secunda si in reprezentatia nr 2.
*
Azi la 3 ani distanta, tot in Green Hours, Vlad Ivanov a fost din nou, la secunda, la fel: cu aceeasi emotie, aceiasi stropi de saliva la o anume replica. Incredibil de exact si de emotionant in tehnica lui.
Iar dupa spectacol, pentru ca viata e stranie si face ce vrea ea, am putut sa-mi indeplinesc o dorinta suprarealista de acum 3 ani, de la finalul celei de-a doua vizionari. Mi-am dorit f f tare atunci sa-i spun lui Vlad Ivanov ca e f talentat si sa-l iau in brate ca sa-i multumesc, pe limba mea, pt ce traisem acolo. Iar azi, l-am imbratisat spunindu-i asta.
Pe voi va conving sigur sa vedeti piesa cu un text in revista de decembrie. Piesa se numeste Firmituri si se va mai juca la Green Hours pe 14 decembrie.
*
Cind am ajuns acasa, l-am cautat pe Razvan si i-am multumit pentru intimplarea de acum 3 ani.
sunt acasa, intre multe perne si batiste, cu laptopul pe genunchi si transcriu un interviu facut acum 2 zile.
ca de niciunde, mi-am dorit f tare sa revad filmarea asta … pina la ultimele secunde.
ceea ce va doresc si voua
si, nu n-am gripa noua. m-am testat 🙂