astazi e a cincea zi in care adun de la cititori povesti despre obiecte care inseamna “acasa”.
am pornit acest proiect dupa ce am descoperit o carte care are fotografii cu obiecte care dau siguranta/confort proprietarilor
am adunat 40 de povesti pina acum…
primele 20 de obiecte si povestile lor sunt aici.
alte 20 obiecte si povesti aici.
acum incepem o noua serie. cind ajung la 50 pornesc demersurile pentru layout-ul unui ebook. asa ca nu ezitati sa va spuneti povestea obiectului care inseamna “acasa”.
va fi aproape anonima, pentru ca voi posta doar prenumele… nu este un proiect care sa genereze stiri pentru libertatea sau cancan (sunt deja obiecte de la muzicieni, prezentatori de televiziune sau actori), e un proiect despre emotii individuale.
multumesc frumos ca vreti sa participati.
*
Florin
Ochelarii pe care-i port când mă uit la filme, cu iubirea mea în braţe, pe canapeaua mea preferată. Ochelarii de vedere înseamnă pentru mine dezbrăcarea de convenţia socială care îmi cere imagine zâmbitoare, unidirecţională, superficială.
***
Monica
Nu cred să existe un început mai promiţător pentru relaxare- moi, călduroşi, discreţi: papucii de casă. Cei pe care nu-i arăţi musafirilor pentru că al tău e universul liniştit al lui „acasă”. Nu-i afişezi la intrare, nu-i laşi pradă umezelii din bucătărie ori baie. Papucii de casă care ajung doar în camera de zi şi apoi în dormitor. Care te aşteaptă la graniţa dintre lumea dezlănţuită, rece, ostilă şi căminul tău cald şi liniştit. Nu-ţi trădează prezenţa (cine mai foloseşte încălţări cu toc în casă, în afară de toţi vecinii de deasupra de pe tot mapamondul?), sunt fraţi de cruce cu covorul şi tatonează temători podeaua rece. Dacă strada se împrieteneşte încet-încet cu pijamalele, papucii de casă, cipicii, babuşii ori botoş(e)ii sunt numai şi numai pentru ACASĂ.
***
Dan-Andrei
Acum patru ani primeam de la matusa mea care facuse un concediu in Israel o piatra. Unii imi spun ca e un talisman insa eu nu vad acest obiect asa. Este “my gratitude rock”. Este obiectul care ma linisteste si imi aminteste de fiecare data cand il privesc cat de noroc sunt. Norocos ca am avut mereu un loc de munca care sa imi placa la nebunie, norocos ca de fiecare data cand am avut un necaz am reusit in final sa-l depasesc, norocos ca financiar mai mereu nu am avut probleme serioase, norocos ca am prieteni cu care ma stiu de peste 25 de ani si multi altii care imi fac ziua mai insorita, norocos ca am putut studia si acumula cunostiinte si valori care sa imi deschida noi orizonturi si norocos ca nu imi este rusine cu nimic din ceea ce fac zi de zi.
Aceasta piatra a recunostiintei am purtat-o cu mine peste tot in ultimii patru ani. M-a insotit mereu prin conferinte, interviuri, evenimente, sedinte, concerte, stadioane, spitale, sali de operatie, iar singura data cand ma despart de ea este cand imi dau hainele jos de pe mine cand fac un dus sau cand merg la piscina. Multi au vrut sa mi-o confiste cum ca ar reprezenta un pericol, a trebuit sa o ascund, sa le explic ca este o parte din mine si ca nu pot sa ma despart de ea. Altii mi-au spus ca nu sunt un bun crestin, ca nu trebuie sa ma ascund dupa obiecte ca nu asa ne invata biserica. Altii mi-au spus ca sunt superstitios si ca este o prostie. Adevarul este ca ma linistesc imediat ce o scot din buzunar si o tin in mana. Este poate un efect placebo, poate este ceva cu adevarat mistic sau poate este pur si simplu o metoda pe care am dezvoltat-o inconstient de a ma “repara”, sau de a-mi trage sufletul pentru cateva clipe sau minute. Piatra are gravata pe ea imaginea simbolica a miracolului de la Tabgha, un oras in partea de nord vest a Marii Galilee in Israel. Acolo Isus a facut miracolul multiplicarii pestilor si al painilor hranind astfel mii de oameni infometati care il urmau in timpul predicilor sale. Piatra a fost luata de langa mormantul lui Isus, gravata si mi-a fost trimisa de urgenta inainte de craciunul anului 2007. De atunci suntem,nedespartiti si imi aduce in viata un confort zi de zi.
***
Camelia
O fotografie cu “copiii” mei, pe care i-am pierdut si n-o sa-i mai am niciodata. Nu stiu daca e chiar obiectul meu de confort cat mai degraba un lucru care imi aminteste ca am fost candva femeie. De cate ori o privesc, ma regasesc curajoasa si luptatoare si imi da speranta ca maine va fi o zi mai buna. Si daca intr-o zi cineva ma va intreba de ce nu am avut niciodata copii, o sa le pot arata o poza cu ei. Chiar si asa, sub forma de cateva celule. Am totusi o amintire!
***
Tina
Un portret facut de prietena mea cea mai buna la plecarea ei in tari straine, infatisandu-ne pe noi doua, cu vise, idei, amintiri si tot ce ne-a legat in decursul celor 20 de ani de cand ne cunoastem. Pentru ca pentru mine, ani la randul, ea era “acasa”.
Atunci cand te muti an dupa an, acasa nu mai inseamna 4 pereti si un pat, ci persoanele si amintirile pe care le iei cu tine in fiecare coltisor de lume. Tocmai de aceea, sunt nedespartita de albumele foto, vechi de ani de zile si de un hardisk unde se afla tot ce e mai important pentru mine: idei, poze, muzica, filme preferate si fara de care m-as simti pierduta 🙂
***
Cristina Elena
“confort inseamna flori, de orice fel, imprimate pe obiecte din casa. fara ele e imposibil. apoi mai e ceaiul aromat si biscuitii cu nuca, musai cu cei dragi. cartile frumoase care iti taie respiratia cu ideile si felul in care te deschid si te provoaca nu lipsesc. si sigur sigur inseamna piele catifelata si parfum placut pe langa tine.”
***
Sabina
O patura care, desi voluminoasa, m-a insotit pana acum in patru tari diferite. In momentul de fata imi tine de cald in Bratislava, Slovacia. Si imi da o senzatie nemaipomenita de “acasa”.
***
Catalina
Cand eram in clasa a saptea, mama mi-a adus, dintr-o calatorie la Istanbul, un medalion care mi-a devenit foarte drag. Un medalion in forma de romb, cu o piatra mica, din sticla albastra. Era prima oara cand mergea la Istanbul, orasul o incantase si a vrut neaparat sa-mi aduca o bijuterie de acolo. De atunci l-am purtat mai tot timpul – ma fascina culoarea lui intensa si felul in care stralucea in lumina. Mai tarziu, dupa ce mama a murit, m-am atasat si mai mult de el. De frica sa nu-l pierd, mi-l puneam la gat rar, doar in zilele in care simteam ca am nevoie parca mai mult de prezenta ei pe langa mine. Il purtam la examene, la interviuri sau cand zburam cu avionul.
Vara trecuta, cu o saptamana inainte sa merg pentru prima oara la Istanbul, l-am pierdut. Nu stiu cum, nu stiu unde, stiu doar ca mi l-am pus la gat intr-o zi si la sfarsitul zilei disparuse. M-am enervat, am plans, am cautat peste tot, pe pat, sub pat, prin masina, pe sub covor – nimic. Atunci prietenul meu mi-a spus: „O sa mergem la Istanbul si o sa cautam prin toate magazinele si prin toate pietele pana cand o sa gasim unul la fel”. Imi placea ideea… si nu prea. Nu voiam sa fac shopping pentru un medalion care sa SEMENE cu cel dat de mama.
Zece zile mai tarziu, ne plimbam amandoi prin curtea Palatului Topkapi. Avusesem o zi tare frumoasa si insorita. La un moment dat, in timp ce eu ma oprisem sa fac o poza, prietenul meu s-a aplecat brusc si a ridicat ceva de pe jos. A venit la mine cu zambetul pe buze si cu palma intinsa. Pe jos, prin iarba, gasise un medalion cu o piatra mica, din sticla albastra, cu o forma usoara de romb. Medalionul de la mama se intorsese la mine in cel mai frumos si mai firesc fel posibil.
*
Ioana
Acasa inseamna multe lucruri, si printe ele, inseamna lucrat pana tarziu, pana cand in diminetile de mai, la 4 jumatate nu se aud decat vrabiute, gugustiuci si alte minunatii inaripate care te anunta ca e vremea sa dormi. Si alaturi de ciripiturile lor – acelasi radio, care ruleaza aceleasi 100 de piese pe care le stiu pe de rost si pe care le pot fredona la auzul primelor acorduri. Cu ele mi-am scris licenta, cu ele am insirat perle, cu ele mi-am facut bagajele si tot ele au colorat noua casa. Acasa e atmosfera pe care putine lucruri o pot construi cu atata precizie ca jazzradio.com intotdeauna /vocallegends, care a inlocuit cutiilecu cd-uri din liceu dar a pastrat margelele, parfumul mamei, biroul murdar de lipici si cele mai frumoase
nopti.
***
Stefania
M-am mutat de multe ori din 2005 incoace si de atunci am pierdut cumva sentimentul care insemna pentru mine acasa. De fapt viata a inceput sa fie altfel, un fel de trai neinradacinat sau cu radacinile la vedere. Acasa au inceput sa fie alte lucruri, mai multe – modul de a ma simti bine cu oamenii apropiati, oriunde ar fi ei si oriunde am fi impreuna, povestile si locurile care ma leaga de anumiti oameni, in care am fost in vreun fel fericita. Asta reprezinta si fotografiile din imagine.
***
Miruna
Puloverul meu cel mai comod, de cate ori il port ma simt casual si in super forma :)) E destul de vechi, l-am cumparat acum cel putin 3 ani si-l tot port de atunci. E si cam scamosat si larg, dar fix de aia-mi place. In plus, e negru, una din culorile cele mai la indemana de purtat – si-mi lasa umerii goi 🙂 Love it.
***
Ioana P
Este telefonul din casa bunicii mele si acum din casa mea. Cumva, a facut firesc tranzitia de la copilaria mea la copilaria fetei mele.
***
Andreea
Am invatat sa nu ma leg de obiecte, sa nu-mi pun idei si sentimente in cutiute inflorate, infierate, in lumanari parfumate, ori cani, ori licori parfumate. Totusi, am 2 obiecte dragi.
Primul: fotografia bunicului meu, pe care o port de 10 ani in portofel. Oriunde as fi, el imi da linistea si calmul acelui “acasa”. Din pacate, el nu-si mai poarta pasii pe aceasta lume, pur fizic si palpabil, de fix 17 ani. Dar, cum spunea o vorba veche, acum nu trebuie sa-mi mai fie dor, caci plecat in acele locuri, imi e mai aproape ca oricand. Moartea suprima distantele, moartea lasa spiritele sa umble alaturi. Iar subconstientul meu e sigur ca pastrand aceasta fotografie tot timpul langa mine, nu uit sa fiu eu, cea pe care a construit-o cu sarg si drag, bunicul. Si tot prin intermediul ei stiu ca-mi pot accesa toate amintirile care-mi statornicesc in ganduri si-n simtiri linistea.
Si perlele. Bijuteriile mele preferate. Perlele primite de la mama. Ele ma fac sa ma simt si puternica, si femeie si delicata. Cumva e intelesul lumii in ele, deslusit prin puterea iubirii si a daruirii. Multumesc, mama!
***
Andreea G
O cana simpatica primita cadou de la mama mea imi insenineaza diminetile si imi aminteste de zilele de vara pe care le petreceam alergand prin gradina bunicii. De trei ani nu ma despart de ea, de trei ani am mare grija de ea. E pusa intr-un loc la vedere astfel ca imi aminteste mereu de familie, de “acasa” . Confort inseamna si muzica iar de curand am descoperit reteta relaxarii, albumul celor de la Thirty Seconds to Mars.
***
Amalia
Primele lucruri ce le-am achizitionat ca sa ma simt ca acasa au fost carti, carti ce le-am citit si indragit de-alungul timpului dar mai ales carti citite in copilarie impreuna cu bunicul :). Steinbeck, surorile Bronte, Maugham, Jack London le-am gasit usor si m-am bucurat sa le citesc in original. Chiar si uitindu-ma doar la ele pe rafturile bibliotecii imi dau un sentiment de siguranta, de confort. Apoi la o prima vizita in Romania am luat cu mine volumele ultra frunzarite ale lui Cosbuc si Teodoreanu. Pe astea nu am mai avut curaj sa le recitesc dar tinindu-le doar in mina si vazind petele dulci de cozonac “cuib de viespi” (facut de bunica) de pe paginile ingalbenite imi recreaza atmosfera linistita si plina de dragoste a casei bunicilor.
***
Andreea V
Acasă înseamnă rafturile pe care am pozele cu părinţii, casetele cu muzica preferată şi nişte oi.
Raftul arată la fel de când eram în liceu pentru că pe vremea aia l-am şi făcut. Acum mi se pare că arată ca un altar; a ajuns unul fără intenţie. De la o treabă practică s-a transformat, peste ani, într-un spaţiu pe care nu l-am mai folosit, dar care rămâne parte din ambianţa camerei.
Pozele cu părinţii îmi aduc aminte de faptul că am avut o copilărie şi o adolescenţă grozave, cu oameni blânzi şi amuzanţi şi tineri care m-au crescut ca pe cel mai bun prieten al lor. Casetele cu muzică sunt ale formaţiilor pe care le-am ascultat cel mai mult în liceu – Nirvana, The Doors, Korn, System of a Down. Originale sau copiate de pe alte casete, versurile m-au însoţit mereu, acasă sau pe walkman, ca nişte înţelepţi tovarăşi de la care am învăţat să înţeleg că lumea ni se arată sub foarte multe aspecte. Oile mi-au plăcut pur şi simplu. Dintotdeauna, mari şi mici, sub formă de jucării de pluş, genţi sau puşculiţe, le-am adunat. În oaie am văzut mereu serenitatea; animalul acela care pare că trăieşte în umbra pericolului, dar căruia nu pare să-i pese de asta. Ca şi când, o înţelepciune mai adâncă o face să treacă peste evidenţa pericolului care o paşte şi să accepte că “ce va fi, va fi”.
***
Sabina C
Acum acasa pentru mine e acolo unde e ceasul meu cu Mickey si pe care il am de mult si care imi spune cand sa plec la munca. In plus, maimutica Maimu imi aminteste de cineva foarte drag si imi tine de cald in zilele friguroase.
***
Maria D
Pe o etajeră a bibliotecii din camera mea din Craiova şi-a aflat, la un moment dat, demult (în urmă cu vreo 11 ani e demult?) locul un îngeraş de porţelan, care apoi i-a chemat şi pe alţii, astfel că s-a format un stol, variat, dar armonios. Parte au rămas să vegheze camera, goală acum, deoarece de vreo cinci ani mi-am luat zborul la Bucureşti, parte mă însoţesc. Le ţin companie pe o etajeră, devenită a lor, în fiecare din locuinţele în care m-am perindat, o iconiţă triptic cu Sfânta Treime şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, o adunare de scoici de pe toate litoralurile vizitate (nu multe, dar în creştere) şi o pruncă moroşană care îmi urează „La mulţi ani!” de la Sărbătorile din 2003, de când mi-a trimis-o mesager poetul tare drag inimii mele, Radu Cârneci. Desigur, fundal asortat şi statornic – cărţi, la fel de dragi: Eminescu, Nichita, C.D. Zeletin… Lista continuă.
*
Aela
O masca de carnaval primita de la mama si adusa direct din Venezia acum foarte multi ani, inainte sa plec la casa mea 🙂 Si care, de fiecare data cand ma uit la ea imi creeaza starea de “acasa” dar ma face sa retraiesc si emotiile speciale pe care mi le transmite orasul acela de fiecare data cand il vizitez.
Daca era sa aleg o “fiinta” de orice fel, ar fi fost pisica mea, Luna, dar ai zis obiect 😉
***
Lavinia
Sam, catelul negru, miniatural si delicat, chiar daca nu intra la categoria “obiecte”, cu siguranta se regaseste la categoria “dragi”:). Fiecare zi e mai frumoasa si mai colorata alaturi de el. Oriunde am merge impreuna, ne-am simti ca acasa. 🙂
Pe copacelul mic si verde il cheama D-nul Chi, si l-am primit cadou de la mama, de ziua mea. Imi zambeste in fiecare dimineata cand il stropesc si cand ii laud verdele. 🙂
***
Olivia C
Confort, pentru mine, e o stare de spirit. Starea de spirit pe care o simt cand inchid o usa si stiu ca, in acel loc, pot sa fac aproape tot ce vreau, cand vreau. In Bucuresti, obiectul de confort e acest breloc si cheile (casei) pe care le gazduieste
