Tag : interviu

charlotter ramplingCharlotte Rampling in Interview: frumusete pur singe

Charlotte Rampling in Interview: frumusete pur singe

e un interviu scurt in revista Interview cu Charlotte Rampling care acum are 68 de ani.
actrita a avut dintotdeauna o sexualitate frumos, dar discret, exprimata la vedere, asa ca a fost dorita de multi fotografi pentru proiectele lor.

Rampling care arata minunat in fotografiile facute de Paolo Roversi pentru Interview spune ca totul e natural si e mindra de asta

rafinametul frumusetilor din alte vremuri

Rampling in tinerete fotografiata de Helmut Newton

Rampling acum fotografiata de Paolo Roversi

RAMPLING: But that’s what it was like. The ’60s in London obviously brought about the explosion of music, the Beatles especially, and then the Rolling Stones and other forms of music, and then fashion and photography and films—kitchen-sink dramas we called them at that time, which was our nouvelle vague in Britain, films that talk about real life.

WOLFF: Being an It girl, were you hanging out in clubs with the Stones?

RAMPLING: Absolutely. Because there were not nearly so many people as there are now. I mean, we could park anywhere. I just dropped the car off anywhere, nobody hassled you. We did what we wanted, we were vaguely rebellious, but nobody really took much notice of us. We could just sort of say, “Fuck off, we don’t want to see you.”

WOLFF: Was there a clique you hung out with?

RAMPLING: Quite a lot of music people. I was friendly with certain members of the Beatles. I was very friendly with Jimi Hendrix because my boyfriend at the time, Tommy Weber, was making a film about him, so I would go to all of his shows.

WOLFF: What was Hendrix like?

RAMPLING: He was wonderful. He was the sweetest person. Gentle, sweet, kind. But terribly, terribly drugged.

WOLFF: As many people were then—and now, too, let’s face it.

restul interviului aici

1514
andrew solomonsa facem impreuna un interviu cu Andrew Solomon

sa facem impreuna un interviu cu Andrew Solomon

am deosebita onoare ca saptamina viitoare sa fac un interviu cu una dintre cele mai luminate minti ale momentului, Andrew Solomon. scrie despre psihologie, filosofie, politica, dar si literatura. il cititi in The New York Times, New Yorker.

e domnul care a avut curajul sa povesteasca despre depresia prin care a trecut si-a scris cartea care se numeste Demonul Amiezii – o anatomie a depresiei, o carte care e nu doar un spectaculos document clinic (cu zeci de povesti despre persoane aflate intr-un episod depresiv), ci si o literatura de foarte buna calitate.

cum stiu ca sunt foarte multi fani ai dlui Andrew Solomon in Ro, m-am gindit sa impart cu voi acest interviu. adica sa puteti pune si voi intrebari. le astept in comentariile acestei postari pina duminica seara.

aici il puteti asculta pe Andrew Solomon povestind despre depresia sa si a altora, despre cum a vrut sa se sinucida, despre bunica lui care s-a sinucis din cauza depresiei dar si despre faptul ca traim in timpul care ne e destinat si ne e potrivit, chiar daca uneori nu credem asta.

cartea Demonul amiezii – o anatomie a depresiei a aparut la editura Humanitas si poate fi gasita in librariile din toata tara.

1952
stofepovestile sunt peste tot, trebuie doar sa stim sa ne uitam la ele – putina magie cu “Stofe Buhusi”

povestile sunt peste tot, trebuie doar sa stim sa ne uitam la ele – putina magie cu “Stofe Buhusi”

astazi pentru prima data in prezentari, seminarii sau intilniri destinate unei consultante media, am facut – la vedere – un search pentru povesti. voiam sa demonstrez ca poti gasi povesti demne de a fi in ziare si reviste oriunde si, daca vrei sa apari in presa cind esti mic producator (in cazul acesta, in industria modei), trebuie sa te uiti cu atentie la business-ul tau si la oamenii din jurul lui.

sigur gasesti emotii si povesti.

*

cit timp au fost prelegerile profesoarelor de la Facultatea de Design, m-am plimbat prin pavilionul in care se afla tirgul Romanian Fashion Trends & Brands, un tirg destinat profesionistilor din industria modei. am cautat producatorul care parea ca are business-ul cel mai arid, cel mai putin probabil ca ar putea ajunge in presa, mai ales in reviste up market.

Stofe Buhusi  a fost alegerea mea, aveau un stand de 2 mp. cu citeva bucati de stofe asezate pe pereti.

l-am rugat pe directorul fabricii sa vina la sfirsitul prezentarii mele sa facem un exercitiu. i-am spus ca tot ce va trebui sa faca va fi sa raspunda la niste intrebari, toate vor avea legatura cu fabrica domniei sale.

l-am rugat sa nu pregatim nimic inainte ca sa fie foarte spontan totul. nu stiam nimic, dar absolut nimic despre STOFE BUHUSI.

*

apoi m-am dus si mi-am facut prezentarea in care povesteam cum poti sa cresti o relatie onesta cu presa oferindu-i subiecte care sa fie de interes si pentru ei, nu doar pentru tine. care-s pasii pe care-i faci in interiorul companiei, care-s pasii pe care-i faci in afara, cum se face un pitch, cum propui un subiect la o revista.

le-am spus celor din audienta ca vom face un exercitiu cu Stofe Buhusi si ca targetul meu e sa gasesc un story pentru o revista de business ( ZF, Business Magazin, Biz), un subiect pentru o comunicare in interiorul industriei domniei sale (prin urmare in publicatii ca Dialog Textil sau Business Textil) si un subiect pentru o publicatie glossy up market.

am vazut neincrederea pe chipul auditoriului. vorbeam despre Stofe Buhusi!

si-a venit domnul director Stefan Campanu.

***

– De citi ani e compania dvs?

– La anul implinim 130 de ani, s-a format in 1885, initial se numea Postavarul pentru ca a inceput sa functioneze producind postav, cu vremea ne-am mai extins si facem stofe.

in sala au aparut zimbete, aveam deja traditie, aveam un inceput de story.

– E cea mai veche companie producatoare de stofe din Ro? (cautam unicitatea)

– Da.

– Mai traieste vreo ruda a celor care au fost cei care au creat fabrica? (cautam emotia)

– Nu. Dar pot sa va spun ca unul dintre proprietari a fost Kogalniceanu. Fabrica n-a fost niciodata privatizata, nici pe vremea comunistilor.

– Exportati mult? (cautam cifre pentru publicatiile de business)

– Acum mai putin, dar pe vremea comunistilor exportam de 6 milioane de dolari. Acum exportam de 1 milion pe an. Suntem singura fabrica in care e productie integrata,

– Ce inseamna productie integrata?

– Luam de la prelucrarea fibrei pina la stofa finala, noi facem totul

iata story-ul pentru publicatiile de business textil sau business pur si simplu: cea mai veche fabrica de stofa din Romania, cindva detinuta de Mihail Kokalniceanu,  e singura care are intregul proces tehnologic “in house”.

 (desi nu sunt publicatie de profil, story-ul acesta despre cum se fabrica stofa de la fibra pina la produsul finit imi doresc sa-l fac si eu, pentru ca sunt sigura ca exista acolo atit de multe detalii de care habar nu avem noi, consumatorii, incit va fi o bucurie de poveste, fie ea si foarte tehnica)

– Citi angajati aveti (voiam sa vad rentabilitatea, pt publicatiile de business)

– 100

– In timpul razboiului ce ati produs? (mi-am facut repede calculul ca o companie de 130 de ani a prins toate razboaiele si ca e posibil sa fie un story cu emotie pentru ca este o perioada cu conditii extreme)

– In timpul razboiului am facut echipament pentru armata, uniforme militare. Si-am mai facut si in timpul razboiului din Irak echipament militar, acum piata araba e in descrestere si nu mai producem uniforme militare.

 story pentru publicatii ca esquire, fhm (istoria uniformelor militare produse in Romania) sau chiar ziare ( unde se produc in romania uniformele militare pentru soldatii care au participat la razboiul din IRAK)

– Care e cea mai in virsta angajata a dvs? (cautam emotie, story cu femeie, pentru o publicatie de femei)

– 56 de ani,

– Lucreaza de cind in companie? am ris si am facut o gluma: Spuneti-mi ca lucreaza de la 18 ani ca sa ma fericiti.

– Nu, de la 24

– Cu ce se ocupa?

– E creator de tesaturi.

– Ce inseamna asta?

– Inseamna creatia / modelul tesaturii, nu imprimeul ei.

– Mai exista alti oameni care sa faca meseria asta in RO? (cautam unicitatea)

– Fiecare fabrica de stofe ar trebui sa aiba.

– E posibil ca dinsa sa fie printre cei mai vechi in bransa?

– Da, cu siguranta este printre cei mai vechi.

iata un story pentru publicatii ca FEMEIA sau Avantaje – unul dintre cei mai vechi designeri de stofe din romania lucreaza la Fabrica de stofe Buhusi, fabrica detinuta cindva de Mihail Kogalniceanu). cu descrieri tehnice despre ce specificatii trebuei sa aiba tesatura pentru uniforma militara, pentru o stofa de costum etc

 

a fost o conversatie la prima mina, fara niciun fel de documentare si am gasit in mai putin de 10 minute citeva posibile articole despre Stofe Buhusi.

cum am facut?

am cautat tot timpul o poveste si o emotie. si-am fost curioasa in mod real fata de fiecare raspuns al domnului director al fabricii si-am fost atenta la fiecare cuvint sau reactie pe care o avea.

si-asa s-a creat putina magie.

povestile sunt peste tot, trebuie doar sa stim sa ne uitam la ele

 

1860
philip rothPhilip Roth – primul interviu de cind nu mai scrie

Philip Roth – primul interviu de cind nu mai scrie

In urma cu 2 ani scriitorul Philip Roth a anuntat ca nu va mai scrie nicio carte. Saptamina trecuta a acordat primul lui interviu dupa aceasta lunga perioada de pauza.

Nu, nu se va mai intoarce la scris, dar ce e frumos si emotionant in acelasi timp, Roth si-a recitit 31 dintre cartile pe care le-a scris ca sa vada daca lasa publicului, peste timp, ceva valoros si coerent.

Gestul mi se pare cu incarcatura unui testament si arata o responsabilitate pe care Roth a simtit-o de-a lungul timpului, dupa ce a fost etichetat drept “cel mai bun scriitor american contemporan”. Mai e si putina mindrie acolo, dar e mult perfectionism.

Sa-ti recitesti 31 de carti, cu ochi critic, sa te privesti prin ele, sa-ti reamintesti viata si sa intelegi cum ai progresat in anii astia ca scriitor. Ce bucurie de om trebuie sa fie Philip Roth, intre peretii inimii lui.

iata citeva fragmente din interviu:

I did, as you say, sit down to reread the 31 books I’d published between 1959 and 2010. I wanted to see whether I’d wasted my time. You never can be sure, you know.
My conclusion, after I’d finished, echoes the words spoken by an American boxing hero of mine, Joe Louis. He was world heavyweight champion from the time I was four until I was 16. He had been born in the Deep South, an impoverished black kid with no education to speak of, and even during the glory of the undefeated 12 years, when he defended his championship an astonishing 26 times, he stood aloof from language. So when he was asked upon his retirement about his long career, Joe sweetly summed it up in just 10 words. “I did the best I could with what I had.”

*
Everybody has a hard job. All real work is hard. My work happened also to be undoable. Morning after morning for 50 years, I faced the next page defenceless and unprepared. Writing for me was a feat of self-preservation. If I did not do it, I would die. So I did it. Obstinacy, not talent, saved my life. It was also my good luck that happiness didn’t matter to me and I had no compassion for myself. Though why such a task should have fallen to me I have no idea. Maybe writing protected me against even worse menace.
Now? Now I am a bird sprung from a cage instead of (to reverse Kafka’s famous conundrum) a bird in search of a cage. The horror of being caged has lost its thrill. It is now truly a great relief, something close to a sublime experience, to have nothing more to worry about than death.

*
Whoever looks for the writer’s thinking in the words and thoughts of his characters is looking in the wrong direction. Seeking out a writer’s “thoughts” violates the richness of the mixture that is the very hallmark of the novel. The thought of the novelist that matters most is the thought that makes him a novelist.
The thought of the novelist lies not in the remarks of his characters or even in their introspection but in the plight he has invented for his characters, in the juxtaposition of those characters and in the lifelike ramifications of the ensemble they make — their density, their substantiality, their lived existence actualized in all its nuanced particulars, is in fact his thought metabolized.
The thought of the writer lies in his choice of an aspect of reality previously unexamined in the way that he conducts an examination. The thought of the writer is embedded everywhere in the course of the novel’s action. The thought of the writer is figured invisibly in the elaborate pattern — in the newly emerging constellation of imagined things — that is the architecture of the book: what Aristotle called simply “the arrangement of the parts,” the “matter of size and order.” The thought of the novel is embodied in the moral focus of the novel. The tool with which the novelist thinks is the scrupulosity of his style. Here, in all this, lies whatever magnitude his thought may have.
The novel, then, is in itself his mental world. A novelist is not a tiny cog in the great wheel of human thought. He is a tiny cog in the great wheel of imaginative literature.

intregul interviu aici

1261
Amalia_Fundatia RenastereaAmalia Nastase “le reamintim femeilor ca sanatatea lor e cel mai frumos cadou”

Amalia Nastase “le reamintim femeilor ca sanatatea lor e cel mai frumos cadou”

Anul acesta, Fundatia Renasterea are in luna martie un program prin care pune la dispozitie medici pentru analize gratuite pentru depistarea cancerului la san si la col uterin, doua dintre maladiile care sunt responsabile pentru un procent mare din decesurile la femei. In boardul fundatiei sunt 8 femei inimoase care nu s-au adunat pentru ca asa de bine la imagine, ci pentru ca stiu ca e nevoie de determinarea si competenta lor pentru ca informatia pentru preventia si depistarea acestor maladii sa ajunga la populatia Romaniei (care n-a avut parte de foarte multa educatie sexuala). Printre ele, Amalia Nastase.

O cunosc pe Amalia de multi ani, stiu ca se implica doar in lucrurile in care crede si in care vede solutii practice, rezultate. Am profitat de amicitia noastra ca sa o rog sa-mi raspunda la intrebari, pe bune, despre implicarea ei in acest proiect si despre Centrul Medical de Excelenta al Fundatiei Renasterea – un loc unde femeile pot beneficia de tratamente si diagnosticari cu cele mai performante aparate.

Mi se pare util sa stim fiecare dintre noi aceste lucruri, cum mi se pare de bun simt sa le dam mai departe. O femeie care isi face un test astazi, e o femeie care are o sansa in plus sa fie mai fericita, pentru mai mult timp.


  • de citi ani esti in board-ul Fundatiei Renasterea? ce iti mai amintesti din primele voastre intilniri? 

Sunt alaturi de cauzele Fundatiei de mai bine de 10 ani. Acum doi ani, a venit si propunerea Mihaelei Geoana de a face parte din boardul Renasterea. Am fost foarte miscata de faptul ca puteam sa ajut si ca ma alaturam unei cauze care vorbeste despre sanatatea femeii. La primele intalniri am vorbit despre modalitati de a informa si mai multe femei despre cat de important e sa mergi la doctor periodic pentru a preintampina doua boli care secera mii de femei pe an in Romania, cancerul de san si cancerul de col uterin.

  •  care e amintirea cea mai emotionanta din toata aceasta perioada?

 Intalnirea cu femeile care au descoperit si au tratat un cancer din cele doua prin intermediul Fundatiei. Povestile lor si seninatatea cu care povesteau ca viata lor a fost in mana acestor oameni m-a facut sa imi promit ca voi incerca sa responsabilizez cat mai multe femei. Nu as vrea sa mai auzim diagnosticul “prea tarziu” “prea avansat” in Romania. Crezi ca vom putea face asta? Eu cred ca putem sa incercam.  

  • crezi ca s-a mai rezolvat ceva in ultimii ani in vidul de informatie privind analalizele pe care trebuie sa si le faca o femeie ca sa previna cancerul sau sa-l depisteze mai repede?

Am convingerea ca dupa 12 ani de campanii de informare legate de modalitatile de preventie si depistare precoce a cancerului derulate de Fundatia Renasterea, am contribuit la salvarea de vieti. Ma uitam zilele trecute la o statistica publicata de OMS legata de incidenta si mortalitatea cauzata de cancerul de san si am remarcat faptul ca desi incidenta este cea mai ridicata dintre toate tipurile de cancer, mortalitatea este mai scazuta daca ne raportam la urmatorul tip de cancer din lista (cancerul de col uterin). Indraznesc sa cred ca aceasta rata mai scazuta a mortalitatii vine ca o consecinta a campaniilor noastre de informare : femeile au depistat afectiunea in stadiu incipient si si-au salvat viata. Acesta este principalul nostru mesaj: controalele regulate iti pot salva viata.

  •  tu iti faci la ce interval aceste analize?

 Da, cu sfintenie. De doua ori pe an testul Papanicolau si o data o ecografie la san pentru ca nu am inca 40 de ani sa imi pot face mamografie. Nu este doar o datorie fata de mine insami ci si o responsabilitate fata de cele doua fetite care ma vor sanatoasa si fata de toti oamenii care ma iubesc si au nevoie de mine.

  •   de ce ati decis sa faceti analize gratuite in luna martie si care e procedura prin care femeile pot sa ajunga la Clinica?

An de an, decretam Luna Martie drept Luna Sanatatii Femeii, cand le reamintim ca cel mai frumos cadou este sanatatea lor. Anul acesta, pe langa informare am dorit sa le ajutam intr-un mod concret si am lansat aceasta campanie promotionala la Centrul Medical de Excelenta Renasterea care consta in gratuitatea testului Papanicolau (cu bilet de trimite CASMB) si printr-un pret mai mult decat convenabil, 100 ron, pentru o mamografie digitala. O mamografie digitala costa in jur de 300 de ron la clinicile private din Romania. Iar aparatul nostru este atat de performant incat ofera posibilitatea efectuarii acestei investigatii si pacientelor cu implanturi mamare. Procedura de programare este foarte simpla: telefonand la 0314.37.99.00, de luni pana vineri, in intervalul orar 10-18.

  • Centrul Medical de Excelenta Renasterea e unul dintre centrele care detine aparatura cea mai performanta pentru diagnosticarea cancerului mamar si de col uterin. cind nu sunt aceste campanii, cum poate ajunge o femeie la medicii din centru?

Centrul Medical de Excelenţă Renaşterea se diferentiaza de celelalte centre de pe piata medicala prin faptul ca : beneficiaza de expertiza celor mai renumiti senologi si ginecologici din tara, detine cea mai performanta aparatura medicala si practica cele mai mici preturi, nu pentru ca face rabat de calitate ci, pentru ca este operat de un ONG care nu obtine profit si nici nu are de amortizat investitia.

Indiferent daca este parte a unei campanii promotionale sau nu, femeile trebuie sa stie ca aici gasesc cei mai buni medici, cea mai noua aparatura si cele mai mici preturi, iar programarea se face telefonic la 0314.37.99.00 sau la email cmerenasterea@gmail.com

  •  sa spunem putin povestea centrului – ati strins bani din donatii, ati aplicat pentru finantari europene… cam cit a “valorat” si  in cit timp a fost construit? Ce servicii ofera?

Centrul Medical de Excelenţă Renaşterea deschis in 2012, a reprezentat o investitie de aprox 2 mil. Euro din partea Mecanismul Financiar al Spaţiului Economic European (Norvegia, Islanda, Liechtenstein), din care aproape 300.000 euro a reprezentat cofinantare din partea Fundatiei. Proiectul european a fost scris la ideea unei colege din Boardul Fundatiei care imi este o foarte buna prietena, Camelia Sucu in anul 2008. In anul 2009 a primit avizul favorabil de la Bruxelles, iar in 2 ani a trebuit sa desfasuram toate procedurile de achizitie, amenajare si obtinere de autorizatii.

Centrul Medical de Excelenţă Renaşterea are o structură de 8 cabinete medicale, pentru urmatoarele tipuri de investigatii medicale:

  • mamografie digitala
  • consultatii clinice de san
  • consultaţii clinice ginecologice
  • recoltari Teste Babes Papanicolau
  • secretie vaginala
  • testare HPV
  • ecografii transvaginale
  • ecografii de san
  • colposcopii

 

  •  le-ai explicat ceva fetitelor tale despre aceste maladii? cum incerci sa le faci drumul catre medic ca un pas firesc din viata lor, stiind ca preventia e cel mai important lucru?

Este o generatie care nu mai are o reticenta fata de necunoscut. Tocmai ieri am fost cu ele la dentist la un control, la insistenta lor. Sunt curioase si fara frica! Daca nu stiu ceva, imediat, ele “se apuca sa scotoceasca” si sa afle J. Spre deosebire de noi, ele au acum mult mai multe resurse decat am avut noi vreodata. Trebuie doar sa fii acolo si sa le indrumi spre rezultatul cautat. Daca vreti, asta facem si noi la Fundatia Renasterea. Incercam sa ajutam femeile sa gaseasca raspunsurile stiind ca asa, la randul lor, aceste femei vor transmite importanta preventiei catre noua generatie. Imi doresc ca in curand, cu totii sa ne uitam catre aceste generatii viitoare cu bucurie si un sentiment de implinire pentru ca am facut ceva care sa le schimbe viitorul, ca peste cativa ani, fetele de astazi vor deveni femeile de maine, sănătoase, frumoase si puternice!

 

  • mai multe detalii despre Fundantia Renasterea si Centrul Medical de Excelenta, puteti gasi aici

 

1506

jurnalism: oglinda in oglinda

ii spun unui prieten ca astazi ma reintorc la reporting pentru un subiect. el ride si-mi raspunde:

– Arvo-Part,  Spiegel in Spiegel.

– Nu, ala e un cintec despre iubire. Despre cum atunci cind te oglindesti in cineva care seamana cu tine, iar el/ea se reoglindeste in tine, se creeaza efectul de infinit. De aici si oglinda in oglinda.

– Pai si reportingul nu e despre a-l lasa pe om sa se oglindeasca in tine, ca sa-si spuna povestea?!

daca s-ar explica la facultate asa despre interviu cred ca jurnalismul ar fi mai frumos. si de muncit. si de trait. si de citit.

 

 

1591

Smart phones are about emotions

 

Smart phones aren’t about intelligence at all. They’re about emotion. It seemed sad to me to have Charlie waiting and waiting for his daughter to play a word. That’s all that’s left of his connection to her, and it turns W.W.F. from a time-wasting app into a vehicle by which he can express his paternal love, or at least try. In “The Marriage Plot,” there’s a bit from Roland Barthes’s “A Lover’s Discourse” about waiting for the telephone to ring. Remember how agonizing it was in the old days, making sure you didn’t tie up the line in case your lover called? We’ve got voice mail now, and texting, but the agony of waiting hasn’t changed one bit. In fact, it might be even worse. It doesn’t just happen with romantic partners now, but with friends and family members. Our ability to be in constant touch with people has made us less able to be alone, and therefore more constantly agitated.

Jeffrey Eugenides in The New Yorker vorbind despre cum a scris cea mai recenta nuvela a lui “Find the Bad Guy”, mini interviul aici

1140
Alice Munro wins Man Booker International PrizeCistigatoarea Nobelului, Alice Murno despre scris, rescris si alte tabieturi de scriitor

Cistigatoarea Nobelului, Alice Murno despre scris, rescris si alte tabieturi de scriitor

INTERVIEWER

How do they seem to hold up now? Do you reread them?

MUNRO

There’s an early one in that collection called “The Shining Houses,” which I had to read at Harborfront in Toronto two or three years ago for a special event celebrating the history of Tamarack Review. Since it was originally published in one of the early issues of that magazine, I had to get up and read it, and it was very hard. I think I wrote that story when I was twenty-two. I kept editing as I read, catching all the tricks I used at that time, which now seemed very dated. I was trying to fix it up fast, with my eyes darting ahead to the next paragraph as I read, because I hadn’t read it ahead of time. I never do read things ahead of time. When I read an early story I can see things I wouldn’t do now, things people were doing in the fifties.

INTERVIEWER

Do you ever revise a story after it’s been published? Apparently, before he died, Proust rewrote the first volumes of Remembrance of Things Past.

MUNRO

Yes, and Henry James rewrote simple, understandable stuff so it was obscure and difficult. Actually I’ve done it recently. The story “Carried Away” was included in Best American Short Stories 1991. I read it again in the anthology, because I wanted to see what it was like and I found a paragraph that I thought was really soggy. It was a very important little paragraph, maybe two sentences. I just took a pen and rewrote it up in the margin of the anthology so that I’d have it there to refer to when I published the story in book form. I’ve often made revisions at that stage that turned out to be mistakes because I wasn’t really in the rhythm of the story anymore. I see a little bit of writing that doesn’t seem to be doing as much work as it should be doing, and right at the end I will sort of rev it up. But when I finally read the story again it seems a bit obtrusive. So I’m not too sure about this sort of thing. The answer may be that one should stop this behavior. There should be a point where you say, the way you would with a child, this isn’t mine anymore.

(…)

INTERVIEWER

When you start writing a story do you already know what the story will be? Is it already plotted out?

MUNRO

Not altogether. Any story that’s going to be any good is usually going to change. Right now I’m starting a story cold. I’ve been working on it every morning, and it’s pretty slick. I don’t really like it, but I think maybe, at some point, I’ll be into it. Usually, I have a lot of acquaintance with the story before I start writing it. When I didn’t have regular time to give to writing, stories would just be working in my head for so long that when I started to write I was deep into them. Now, I do that work by filling notebooks.

INTERVIEWER

You use notebooks?

MUNRO

I have stacks of notebooks that contain this terribly clumsy writing, which is just getting anything down. I often wonder, when I look at these first drafts, if there was any point in doing this at all. I’m the opposite of a writer with a quick gift, you know, someone who gets it piped in. I don’t grasp it very readily at all, the “it” being whatever I’m trying to do. I often get on the wrong track and have to haul myself back.

*

Proaspata cistigatoare a premiului Nobel pentru literatura, Alice Munro, intr-un interviu din The Paris Review

 

1451
microfondespre relatii, compromisuri si frici – duminica la Smart FM

despre relatii, compromisuri si frici – duminica la Smart FM

putin mai devreme, in studioul Smart FM – la o inregistrare pentru duminica asta – Cristina Stanciulescu (care face interviurile SMART, cind nu e publisher Ringier si mama a unui baiat minunat pe nume Teo)  m-a intrebat cum vad evolutia cuplurilor – in contextul faptului ca intilnesc multi oameni, am acces la povestile vietilor multora, faimosi sau mai putin faimosi.

cind am auzit intrebarea primul gind (inca nu terminase de rostit toata argumentatia) a fost “in spatiul public e multa falsitate, dar nu e treaba mea sa o comentez”

am vorbit despre cum faptul ca ne-a crescut respectul de sine, iar increderea in propriile persoane (indiferent ca e vorba de femei sau barbati) ne influenteaza modul in care ne raportam intr-o relatie si cum nu mai luptam pentru relatiile noastre asa cum o faceau parintii sau bunicii nostri.

si ne e mai usor sa facem asta pentru ca nu mai exista presiunea externa “ce zice gura lumii” daca divortam, traim in concubinaj, traim singuri.

credem ca ni se cuvin lucruri de la celalalt; sa fim ascultati, sa fim rasfatati, sa fim ocrotiti. dar noi nu ascultam, rasfatam, ocrotim. suntem mai centrati pe sine si vrem sa obtinem lucruri pentru noi de la celalalt, dar nu oglindim decit in mica masura si asteptam oricum rapid rezultatele – validarea – pentru efortul pe care l-am facut.

iar cind lucrurile se strica, nu mai luptam sa le reparam. e ca si cum nu mai plantam nimic, dar vrem sa culegem recolta mereu. si cind pamintul nu mai e roditor, mergem sa luam din alta parte.

ne-a invatat societatea de consum ca e foarte usor sa obtinem altele rapid in loc. cu ceva costuri, dar le putem obtine. mai ales ca avem incredere in noi ca putem face asta.

numai ca e un lant trofic si la capatul lui cineva trebuie sa si planteze ca sa existe o recolta, cineva trebuie sa si taca daca toti vorbesc, cineva trebuie sa si ocroteasca, rasfete.

*

nu am verbalizat niciodata atit de clar niste lucruri importante din mintea mea si-i multumesc Cristinei ca a pus intrebarile corecte.

m-a mai intrebat despre compromisuri – si-am si povestit citeva dintre cele pe care le-am facut. despre frica pe care o simti cind mergi pe un drum pe care altii nu vor sa mearga, despre riscurile de a fi diferit de multime.

am conversat cit pentru doua ore de emisiune – cu muzici frumoase printre vorbele noastre. o sa puteti asculta dialogul, duminica, la Smart FM , de la 9 dimineata. la cafeaua de dimineata.

 

 

1269
gina-patrichi-678590lFamilia doamnei Gina Patrichi

Familia doamnei Gina Patrichi

“Am fost atit de pasionata de profesie incit tot ce am primit ca iubire de la Victor, sotul meu, si Oana, fiica mea, a fost un cadou imens pe care l-am luat si l-am indreptat spre teatru, tot inspre oamenii carora le dadeam, seara de seara, sentimente, pasiuni, iubire, ura, pina la apogeu” Gina Patrichi

“Mai tirziu, cind din cauza unor neintelegeri am incercat sa ne despartim, ne-am dat seama ca deja eram un cuplu sudat si am renuntat. Din acel moment am inteles mai bine sensul vietii si menirea fiecarua, in special atunci cind e vorba de a trai pentru arta.

Toate aceste fiinte, care au o dotare speciala, indreptata catre creatie, cum era cazul Ginei, au in acelasi timp o patima devoratoare in modul in care-si traiesc viata. Si aceasta patima tinde sa ii atraga, sa ii diminueze si sa-i faca de neinteles pentru cei din jur.

Toti oamenii de arta au trairi speciale, trairi care sunt o fericire si totodata un mare necaz pentru ei. Un actor, urcind pe treptele scenei seara de seara si intrind cu traire intensa in pielea unui personaj, cade apoi epuizat pe altarul lui de sacrificiu.

Cei din jur trebuie sa inteleaga ca in acele momente el este iesit dintr-o zona fiereasca a omului obisnuit.” Victor Anagnoste, sotul Ginei Patrichi.

din “carte cu Gina Patrichi” – Mircea Morariu

***

am pe masa de citeva zile biografia doamnei Gina Patrichi (multumesc frumos Ioana pentru cadou) si, pentru ca aveam nevoie sa rup ritmul si sa fac switch in minte de la un proiect la altul, am deschis-o la intimplare.

intimplarea a fost fix pe textul asta.

3067
luchiprin mintea unei femei cu zeci de milioane de euro (interviu)

prin mintea unei femei cu zeci de milioane de euro (interviu)

(titlul articolului nu contine numele protagonistei ca sa nu aveti prejudecati cind cititi. sa descoperiti femeia la fel ca mine: fara sa stiti nimic altceva despre ea)

Week end-ul trecut am fost la Venus cu treaba: am participat la o degustare de vinuri intr-o companie selecta, alaturi de Radu Paraschivescu si Mircea Cartarescu.

Cind am ajuns habar nu aveam cine e in spatele companiei care avea vinurile din testare. Cum habar nu aveam cine e proprietarul hotelului in care stateam. In principiu, nici nu ma intereseaza lucrurile astea cind merg la asemenea evenimente.

Am aflat in primele citeva ore ca in spatele celor doua afaceri (cu vinuri si cea hoteliera) e o doamna care mai are si o firma de mezeluri si una de constructii, ca e multi milionara si ca are 55 de ani.

Am intrebat daca a mostenit banii – de la familie sau de la sot. Mi s-a spus ca nu.

Si de aici incolo am vrut sa o cunosc.

***

Pina vinerea trecuta, cu tot respectul, nu am auzit niciodata de Luchi Georgescu. Asa ca am cunoscut-o neavind nicio prejudecata, ci doar foarte multa curiozitate.

Cum e mintea unei femei care are 4 afaceri de milioane si citeva mii de angajati? Structurata. Setata pe constructie, pe a crea sisteme care sa functioneze – intre oameni, intre companii.

Mi-a povestit cum in urma cu citiva ani se afla in Paris ca sa ajute un prieten bolnav. Un prieten cindva milionar care, cind nu i-au mai mers afacerile, s-a si imbolnavit, iar tratamentul pentru boala sa costa citeva sute de mii de euro. Avea 5 ore libere intre procedurile medicale la care-si insotea prietenul si a incercat sa le foloseasca pentru citeva cumparaturi. A fost eficienta, a adunat citeva sacose pe care le-a grupat in doua pungi de carton agatate de fiecare umar. Se grabea, aproape alerga pe strada. I-au sunat telefoanele (are 3) si, la unul dintre ele era unul dintre sefii de departamente de la compania de vinuri care voia sa ceara acordul pentru folosirea unui tractorist intr-o alta zona de lucru.

In miscarile rapide pe care le-a facut ca sa scoata telefoanele, genta i-a cazut, pungile i-au alunecat de pe umeri si, ca sa nu i se rastoarne cumparaturile, aproape ca a ingenunchiat in strada. S-a vazut “din afara”, in ipostaza aceea demna de o comedie si nu i-a placut. A rezolvat problema sefului de departament, dar cind s-a intors acasa si-a convocat toti managerii intr-o sedinta.

“Veniti cu ce probleme aveti.”

S-au aliniat toti in sala de sedinte, in fata cu agendele pe care aveau notate constiincios situatiile care necesitau rezolvari.

“Tu cite probleme ai?”, l-a intrebat pe unul dintre sefi

“42”, a spus el dupa ce si-a verificat agenda.

“Tu?”

“12”

Tu? tu? tu?, a facut ocolul mesei si-a aflat de la fiecare numerele corespunzatoare chestiunilor de pe agenda lor de lucru.

Si cu imaginea ei chinuita de pe bulevardul parizian, cind vorbea la telefon aproape in genunchi, le-a spus:

“Cred ca am gresit undeva in munca alaturi de voi. Fie nu v-am ales cum trebuie, fie nu am stiut sa va explic bine ce trebuie sa faceti, fie nu am stiut sa construiesc un sistem care sa functioneze bine. Ma gindesc sa va dau afara si sa angajez alti oameni care vor putea gasi singuri solutii la problemele curente. Dar, inainte de asta, va dau 30 de minute sa va duceti in birourile voastre si sa cautati solutii la probleme, ne revedem apoi si imi spuneti cu ce pot sa va ajut.”

Dupa 30 de min, doar 2 dintre manageri s-au intors cu chestiuni care necesitau semnaturile ei.

***

Sufera cind da afara oameni?

“Daca sunt golani, lichele, nu. Dar daca sunt oameni pe care nu-i mai putem folosi intr-un anume sector pentru ca s-a reasezat piata sau a fost ceva sezonier, da. Si fac rotatii intre ei ca sa le gasesc locuri in alta parte, pentru ca stiu ca e greu sa gasesti un loc de munca”.

Acum citiva ani a facut un experiment. A vrut sa traiasca o luna cu salariul mediu pe economie. Recunoaste ca a mincat cele mai ieftine lucruri, ca a fost cumplit, ca s-a mai imprumutat de la prieteni sau li s-a facut lor mila de ea ca sa o mai ajute cu cite ceva. Dar i-a placut exercitiul asta pentru ca a fost o intoarcere la o realitate pe care o stie, dar n-o simte des de la inaltimea milioanelor ei din cont.

***

Se trezeste la 6 jumatate -7 si se culca dincolo de ora 2 a diminetii. “N-ai timp altfel, n-ai cum”. Fiecare zi a saptaminii e alocata unuia dintre business-uri. Merge la birourile fiecarui business si rezolva de acolo lucrurile. A avut si momente in care a simtit ca nu i se mai opreste creierasul, ca e precum un soricel care alearga intr-o cusca rotunda care se invirte cu fiecare nou pas.

Si… nu e multumita cu ce a facut pina acum, se crede “lenesa”; stie ca ar fi putut face mai mult.

“Mai mult decit sa faceti citeva zeci de milioane de euro si sa dati de lucru la mii de oameni?!”

“Tot ce am facut e o doar dira mica, daca as fi muncit mai mult as fi putut face ceva care sa lase urme in lume. Afaceri de sute de milioane, cu sute de mii de locuri de munca.”

“Si daca ati fi reusit asta v-ati fi oprit?”

” (rizind) Probabil ca nu. As fi stiu ca pot sa fac afaceri de miliarde, cu milioane de locuri de munca”

(later edit: Da, are si vacante. In care nu face nimic, doar se rasfata si se relaxeaza. )

***

Mai plinge o femeie ca ea?

“Nu pling pentru mine, pling pentru altii. Pentru suferinta lor. Pling la desene animate – Bambi. Sau la Animal Planet. Nu stiu de ce nu pling pentru mine.”

“Poate pentru ca va ginditi ca in dreptul dvs puteti rezolva singura problemele?”

“Nu stiu de ce.”

“Simtul acesta antreprenorial l-ati invatat la scoala sau a venit din familie?”

“Am facut scoala tehnica de matematica. Tata avea afaceri de transport, autobuze, taxi-uri si tractoare. Comunistii l-au trimis la un CAP sa fie sofer pe unul dintre tractoarele care fusese al lui, iar el a stiut ca nu se mai poate ridica de acolo. Dar in fiecare seara, la coltul mesei din bucatarie, pe musama, cind mama se retragea in dormitor, m-a invatat tot ce stia despre business.”

Cind a spus asta, vocea i-a coborit ca volum si ca ritm, iar ochii au devenit mai luminosi. Erau acolo niste lacrimi bine tinute in friu.

***

A doua zi, am plecat din Venus in masina lui Mimi – una dintre colaboratoarele ei, administratora celui de-al doilea hotel pe care-l are in Venus. Am vorbit ca-ntre femei: despre familie, despre munca, despre copiii ei. Undeva, pe drum, s-a creat complicitatea si mi-a spus ca acum 20 de ani a fost diagnosticata cu o boala rara. Atunci a cunoscut-o pe Luchi care lucra cu  sotul ei si de la care aflase ca are sotia in spital la Bucuresti. Luchi a venit in spital, a stat cu ea si-a incurajat-o, ba chiar a cerut analizele si, pe banii ei, le-a trimis la o clinica in strainatate ca sa vada daca diagnosticul e corect. Sunt prietene de atunci si, din vocea lui Mimi, am stiut ca e o complicitate si o intelegere intre ele care n-are legatura cu subordonarea sef-angajat.

Cind am ajuns acasa, am cautat sa vad cine e Luchi Georgescu. Asa am descoperit ca lumea o stie mai degraba pentru ca a fost iubita lui Gigi Netoiu, decit pentru mintea ei asezata “in sertarase” specializate pentru fiecare gen de afacere. Si mi-a parut rau.

Luchi Georgescu se ocupa de 16 ani de Vincon Vrancea, detine compania procesatoare de carne pentru mezeluri Meda Prod 98,  compania Venus Holiday (cu doua hoteluri in Venus) si firma de contructii Medcons Instal. Conform Capital, are 46 de milioane de dolari si a facut afaceri fara sa ia vreodata credit de la banca.

 

5002
best offerGiuseppe Tornatore – despre The Best Offer

Giuseppe Tornatore – despre The Best Offer

e in cinematografe de saptamina trecuta un film pe care ar trebui sa-l vedeti: The Best Offer. daca ramineti in Bucuresti in week end-ul asta va rog duceti-va la cinematograf… ca sa va conving iata 3 dintre declaratiile regizorului filmului despre munca lui pentru acest film.

 

 I take inspiration from hundreds of things. Among these there was one idea that I had when I first began working in Rome. It was the story of an agoraphobic girl but I had never used it because it never seemed quite mature as an idea.

Seven or eight years ago, I wrote down a note for a character that was based on an auctioneer, but I could never find the right context for him and I wasn’t able to develop it further. One day when I was organising my notes and ideas, these two notes came together next to each other and I realised they had a kind of inherent attraction. That’s how the new narrative came about. It was different and went beyond either of the original stories, but they somehow fed off each other. I had it read and I soon got a ‘yes’ to produce the film. 

***

Well… the best offer, at an auction, is the highest price you are willing to pay to have an object. In the transaction, however, the lowest price is what the seller is prepared to accept to close the deal. In love, what are we willing to do? Apart from the protagonist’s actions, the point is that he learns to love totally and unconditionally. He comes to depend on that. 

***

Si face referire doar la o parte foarte mica din acest film:)

1328
milesInterviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?

Interviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?

e unul dintre cei mai mari fotografi de moda ai acestui secol. le-a fotografiat pe toate numele importante din moda si a lucrat pentru unele dintre cele mai celebre campanii publicitare din lume. are niste ochi albastri gri si-i asorteaza mereu cu camasi in aceeasi culoare.

e un interviu facut la roma in 2009, la lansarea calendarului Lavazza 2010.

***

 

Fotografiile din calendarul Lavazza îi aduc un omagiu discret lui Fellini. L-ai ținut aproape cât timp ai lucrat la calendar? Te-ai reîntors să vizionezi filmele lui?
Am avut cu mine, în camera de hotel, toate filmele lui Fellini. De fiecare dată când mă întorceam în cameră după lucru, mă uitam la filme, iar pe drumul către studio priveam lumea de pe stradă, cum era îmbrăcată, ce gesturi făcea. Mă gândeam „uite, femeia asta ar putea fi personaj, gestul ăsta ar putea arăta bucuria“. Așa am ajuns și la un personaj din calendar care abia se zărește, dar are o istorie amuzantă.

Ce personaj?
În cadrul inspirat de cântecul Bacciami Picina, vroiam să prezentăm o femeie care are o clipă de relaxare în compania unei cafele. Era momentul ei de răsfăț și de iubire, o iubire adulterină dacă vrei. Dar ca să fie adulterină, trebuia să apară și soțul undeva. Așa că e o fotografie în decor cu soțul. Pe care ne-a luat ceva timp să-l găsim. Vroiam un italian clasic, un Marcelo Mastroiani, și tot ce îmi trimiteau de la casting erau ca niște gigolo. Într-o zi bijuteriile scumpe pe care le foloseam într-un cadru au fost aduse de un domn cu mustață, italian ca-n filme. L-am întrebat cum îl cheamă, mi-a spus că Marcelo. Era clar un semn, așa că i-am propus să-i fac o fotografie să o înrămez și să fie el soțul din decor. A râs, iar acum e în calendarul Lavazza 2010.

Ai lucrat la câțiva metri de studioul 15, unde Fellini și-a făcut filmele.
Da, chiar lângă studioul acela. De fapt, luam masa, exact lângă studio. Se mai păstrează bucăți de decor din filmele lui și a fost foarte emoționant pentru mine să le văd de aproape. Dar cel mai emoționant a fost că, pentru câteva dintre decorurile din calendar, am lucrat cu unul dintre cei care i-a făcut decorurile lui Fellini. Ne-am împrietenit. Mi-a arătat schițe de la decorurile filmelor lui Fellini de la 8 și jumătate încoace. Incredibile momente.

Cum ai ajuns să colaborezi cu Lavazza?
Am primit un telefon de la agenția care se ocupa de calendarul Lavazza, mi-au spus că tema de anul acesta este muzica și mi-au propus să mă gândesc la ceva. Mi-au dat cântecele care erau temele de inspirație. Au fost 8, am rămas cu 6. Pe unele le-am ascultat pe youtube pentru că nu le știam, am făcut niște schițe, le-am trimis și așa a început totul. M-am întâlnit cu Francesca Lavazza, am discutat despre decoruri și câteva luni mai târziu când am ajuns la cinecitta, a fost o senzație incredibilă. Pentru că tot ce desenasem eu pe hârtie era acum decor făcut. Am fotografiat timp de 8 zile, câte un cadru pe zi. Seara, după ce terminam cadrul, pregăteam set-ul pentru ziua următoare.

Anthony de la Anthony & the Johnson a ajuns să cânte piesa-temă a calendarului, „Nesum Dorma“, grație ție. E pentru prima dată când calendarul Lavazza e însoțit și de un cântec, cum i-ai convins?
Mie îmi place foarte mult Anthony & the Johnson și i-am propus Francescăi ca piesa cea mai faimoasă dintre cele alese, „Nesum Dorma“, să fie cântată de el. Francesca e o persoană foarte cool și a acceptat din prima clipă. Nu-l mai întâlnisem pe Anthony niciodată până să vină la Roma să înregistreze cântecul. Åžtiam însă că e foarte timid, foarte retras și foarte special, așa că mi-am dedicat lui câteva zile. Am stat cu el în studio cât a înregistrat și a fost uluitor. Iar ca să-l fotografiez, pentru că e foarte timid, am petrecut amândoi două zile pline de discuții despre viață, în camera de hotel. A fost ca o lună de miere la Roma.

Tatăl tău e un art director faimos la Londra. Cum i se pare ceea ce faci tu?
Tata e mult mai retras și e obișnuit cu munca mai intimă. A fost cândva pe platouri când fotografiam și mi-a spus că nu înțelege cum pot să mă sincronizez și să mă înțeleg cu atâta lume. Cum pot să mă înțeleg cu cineva care e la 100 de metri de mine și eu îi spun doar prin semne „mută aia 20 cm mai la dreapta“. E diferit ceea ce fac eu de ce făcea el, dar asta nu-l face să nu fie mândru de munca mea.

Pentru fotografiile tale apelezi mult la prelucrarea pe computer. Cum vezi amestecul digitalului în fotografie?
Eu sunt foarte fericit cu direcția în care merge fotografia acum, cu ajutorul digital pe care-l avem. Așa cum lucrez eu mă simt ca și cum aș face un film. Eu trag mereu pe film; ai un mai mare respect pentru actul fotografic când tragi pe film. Dar știu ce poate un anume tip de film sau o anume hârtie. Așa că dacă vreau să obțin o anumită culoare a pielii, trag pe un gen de film. Dacă vreau ca un obiect din decor să aibă un colorit specific, trag pe filmul cu care pot obține asta. La sfârșit mă aflu ca în camera de montaj din cinematografie. După ce developez, decupez ceea ce îmi place din fiecare „dublă“, le montez pe calculator și ajustez coloritul ca să fie în armonie. Dar fotografia e făcută cu decorurile 1/1, cu tot ceea ce vezi, nu este un montaj de elemente fotografiate separat.

Lucrezi mai mult pentru Vogue Italia decât pentru Vogue UK, deși ești britanic.
Asta pentru că cei de la Vogue Italia sunt mai liberali. La Londra sunt mai rigizi, iar mie mi-e mai ușor să lucrez cu italienii. Ei reacționează foarte repede când le dau un telefon și le zic „mi-ar plăcea un pictorial de modă într-o librărie veche“. Se gândesc, vin cu propuneri de haine, după ce le desenez cam cum văd locul. Si așa se construiește pictorialul.

De ce nu zâmbesc femeile în fotografiile tale?
E adevărat că în fotografiile mele femeile zâmbesc foarte rar, dar eu cred că așa sunt femeile reale. Tata, generația lui, ar prezenta femeile hollywoodiene, cu zâmbete largi și glamouroase. Dar dacă îi spui cuiva asta astăzi despre femei, îți spune că e o prostie. Pentru că toți mergem pe stradă și vedem femeile.
Mie îmi place să mă uit la femeile care stau în autobuz sau în metrou. Au câteodată o expresie non-expresie, deși în spatele chipului lor sunt probabil gânduri despre iubit, despre copilul care s-a întors de la școală, despre cina care trebuie pregătită, despre soț sau muncă. Asta încerc să surprind și când femeia e îmbrăcată couture.

decembrie 2009

2005
ChelooCheloo si putin box

Cheloo si putin box

 astazi e ziua de nastere a lui Cheloo (tin minte zilele de nastere ale tuturor celor despre care am scris un portret/profil, e reflex profesional) si, daca tot stiam detaliul asta, m-am gindit sa fac public portretul pe care l-am scris pentru cartea Culisele X factor – Cum sa cistigi un premiu de 200.000 de euro (care poate fi descarcata gratis de aici)

***

Cheloo (Cătălin Ştefan Ion)

jurat, sezonul 2 X Factor România, mentor pentru grupa peste 25 de ani


Pentru că apare extrem de rar în presă, Cheloo a fost punctul de atracție al sezonului 2 X Factor România. Odată cu el, la X Factor România 2012 şi-au găsit locul o serie de concurenți dintr-o generație care a crescut cu muzica hip hop. Au venit mai ales ca să-i demonstreze lui Cheloo că ştiu rap.

La fel ca în viața de dincolo de scenă, juratul Cheloo a fost ca un pugilist în ring: a prins pe cineva cu garda jos, a lovit cu un croşeu sau o directă; a vrut să ocolească întrebările sau situațiile care-l scoteau din zona de confort, şi-a exersat eschivele, iar când a găsit loc de desfăşurare a executat “pivoți”, a lovit prin răsucire, arătându-şi o altă latură.

Replicile cu puterea unor lovituri în ringul de box au fost o bucurie pentru spectatori (cineva spunea la televizor lucrurilor pe nume), dar au ținut echipa X Factor cu garda sus, gata oricând să mascheze cu un beep limbajul nepotrivit.

“Ai să reuşeşti?”, a întrebat-o la audiții pe o concurentă a cărei frumusețe provocase rumoare în sală.

“Da!”, a răspuns fata zâmbind.

“Eşti îngâmfată!”, a venit lovitura directă, ambalată în hohote de râs.

*

“Pot să te pup?”, l-a întrebat tot în audiții o tânără căreia îi dăduse parola de acces către Bootcamp cu un DA hotărât.

“Nu. Sunt veninos. S-ar putea să-ți fie rău după aia.”

S-a apărat printr-o  eschivă pentru că fata tocmai intrase în zona lui de confort.

*

“Ai luat BAC-ul?”, l-a întrebat pe un tânăr care a cântat rap în audiții.

“Nu.”

“Ce vrei tu să transmiți prin rap fără BAC? Care e prima carte pe care ai citit-o?”, a ridicat tonul, mărind ritmul întrebărilor…

“Capra cu trei iezi.”

“Şi ultima?”

“Nu mai ştiu.”

“Deci prima şi ultima ta carte a fost Capra cu trei iezi. N-ai să ajungi foarte departe… Decât dacă citeşti”.

Cuvintele au cazut sec ca nişte pumni în față. Iar apoi a apărut şi “pivotul”, lovitura prin răsucire; “Cititul dezvoltă imaginația, televizorul nu. Oamenii care cântă rap trebuie să ajungă aici (şi-a dus mâna la inimă) şi aici (şi-a dus mâna la cap).”

Un asemenea mesaj, venit de la un lider precum Cheloo, într-un show cu audiența X Factor e mai eficient decât o campanie prin şcoli pentru îndemn la lectură a Ministerului Învățământului, iar el l-a rostit firesc, sec, scurt şi frust. Din credință.

Din perspectiva celui care trebuie să fie vedeta unui show, Cheloo a avut însă viața cea mai grea în sezonul 2 X Factor România: s-a luptat cu propriile emoții în fața expunerii la o audiență şi o echipă de o amploare cu care nu era obişnuit (Delia şi Dan Bittman au mult mai multă experiență a emisiunilor în direct), dar a trebuit să-şi găsească o cale prin care, fără să încalce formatul emisiunii, să nu-şi dezamăgească publicul  – cei pentru care e un model, pentru care limbajul agresiv şi dominator e o formă de putere, pentru care victoria în ring e când toți ceilalți nu mai sunt în picioare.

Singurele indicii ale stresului au fost însă departe de ochii spectatorilor: agitația picioarelor sub masa juraților şi, uneori, chinuitul pixurilor.

Unele dintre replicile sale din timpul galelor (lovituri directe, pivoți sau, pur şi simplu, dans în ring) au fost semnale ale unei bogate culturi cinematografice, dar şi ale stăpânirii unui limbaj poetic fin.

Comentând dansul lui Ioan Man cu două dintre cele mai frumoase fete ale corpului de balet, l-a comparat pe băiatul nevăzător cu “un liliac între lebede”. În preziua alegerilor parlamentare, Dani Oțil l-a întrebat dacă vede în Ioan Man un posibil candidat. “Evident nu e un candidat manciurian”,  a răspuns Cheloo cu o trimitere la filmul omonim, cu Denzel Washington în rolul principal.

Poate că a fost reflexul versurilor fruste pe care le scrie pentru rap, poate timiditatea, dar n-a pus mai multe explicații în afirmație astfel încât prezentatorii să prindă trimiterea cinematografică, iar telespectatorii au ratat o şansă de a afla detalii din cultura lumii sale (regizorul filmului Candidatul manciurian, Jonathan Demme – acelaşi care a realizat şi Tăcerea mieilor -, a fost primul producător al unei emisiuni despre muzica hip hop la televiziunea americană, Yo! MTV Raps).

A fost juratul câştigător, dar victoria lui n-a fost la anunțarea numelui lui Tudor Turcu drept noul X Factor Romania (atunci s-a retras discret şi l-a lăsat pe Tudor să se bucure); victoria lui –  în ring – a fost în gala 5 în care a cântat cu Paraziții pe scena X Factor.

La final, publicul a fost în urale, ca pe stadion, chiar şi după ce s-a ieşit din transmisia directă pentru un moment de publicitate. Cheloo simțea reacția sălii şi îşi exprima bucuria fără vorbe: sărea pe călcâie, cu pumnii strânşi pe lângă corp şi râdea cu ochii. Un minut mai târziu, când adrenalina s-a mai dus, iar regizorul de platou a început numărătoarea inversă pentru intrarea în direct, Cheloo a fost înapoi “în personaj”, cu fața aspră şi-a exclamat: “Primul care o să fie eliminat am să fiu eu.”

Dincolo de replicile concise, dar cu multe înțelesuri, Cheloo a fost juratul de la care concurenții au putut învăța punctualitatea şi disciplina (a ajuns întotdeauna la repetiții sau filmări cu cel puțin zece minute înainte de timpul stabilit), dar şi rigoarea (a fost cel care şi-a controlat cel mai bine emoțiile ca să-i manipuleze pe concurenți după cum şi-a gândit tensiunea momentului: a pus o presiune îngrozitoare pe Ioan Man şi pe Natalia Selegean în audiții, când i-a invitat să-şi cedeze locul unul altuia; tot la fel cum a pus presiune pe Station 4, după prima gală, când i-a amenințat că va avea grijă să fie eliminați.)

Şi-a mai fost cel care le-a arătat prin faptele sale că poți să fii un bun camarad şi dacă nu-l cocoloşeşti pe cel de lângă tine, dacă nu-l răsfeți. Din perspectiva aceasta Cheloo le-a amintit  spectatorilor de stilul unui boxer celebru, Muhammad Ali, care mărturisea că felul său de a glumi este să spună adevărul. “Adevărul e cea mai amuzantă glumă din lume”.

Tot aşa cum, la fel ca pugiliştii campioni, dincolo de scenă în fața echipei şi a concurenților, a lăsat chiar şi el garda jos.

                                      “At home I am a nice guy: but I don’t want the world to know. Humble people, I’ve found, don’t get very far.” Muhammad Ali

****

poti citi un making of al acestui text – De ce m-am dus la lectii de box ca sa scriu despre Cheloo?

2027
casutaInterviu- Ionela Nicolau, casute pentru minibiblioteci

Interviu- Ionela Nicolau, casute pentru minibiblioteci

Nu stiu daca v-ati gindit vreodata ca ati putea gasi in mijlocul Bucurestiului, casute ca acelea pentru pasari, pline insa cu carti pentru cine si-ar dori sa le imprumute, sa le citeasca si sa le aduca inapoi pentru alti cititori.

De astazi, undeva in Bucuresti, e instalata prima asemenea casuta. E initiativa Ionelei Nicolau, un om bun ca de poveste.

Iata ce povesteste despre proiectul “minibibliotecile publice”

 

***

de unde ideea?

Ideea a pornit de la o fotografie de pe Fb, ca multele pe care le postam zi de zi, dintre cele care ne plac, ne ating, ne inspira…

de cind ai o pasiune pentru carti?

Nu am o pasiune pt carti pur si simplu. Am cred pasiunea de a darui, de a crede ca viata e facuta din acele mici momente in care te opresti pe strada pt un zambet. Citesc. Dar nu la fel de mult poate ca alti prieteni / oameni.

cu ce te ocupi?

Ma ocup cu promovarea ideilor bune Lucrez in marketing. Cred ca sunt norocoasa si cu siguranta:recunoscatoare. Pt ca orice idee prinde mai usor aripi. Asadar, seara imi vin idei (sau primesc idei) iar dimineata le pun in practica.

ai experienta in bricolaj?

Nu. Nu am experienta in bricolaj. Insa cunosc oameni. Si oamenilor talenati si tineri cred ca le face placere sa lucreze pt astfel de proiecte… Casuta de pe FB, modelul dupa care m-am inspirat, nu e pictata, e pur si simplu o casuta. Casutele pictate arata insa cu mult mai bine si cred, vor fi mai greu de vandalizat, pt ca nu te lasa inima sa le strici…(daca ar fi sa ne luam dupa un studiu sociologic derulat la metroul din New York, unde s-a descoperit ca actele de vandalism/ grafitti au disparut in momentul in care metroul, intrarile, peretii au fost renovate)

ai luat legatura cu o autoritate (primaria mare, de sector) ca sa te ajute sa le amplasezi ?

Am luat legatura cu cateva facultati care au acceptat amplasarea catorva dintre casute: SNSPA, fac de Medicina veterinara, Politehnica, Constructii. Restul casutelor prefer sa le dau acelora care si le doresc. Pt ca stiu ca astfel vor avea grija de ele, se vor preocupa sa nu ramana goale etc. Cand un om isi doreste ceva (o astfel de mini-biblioteca) sunt mai mari sansele ca acel “ceva” sa aiba o viata mai indelungata…Si sunt foarte multi oameni care mi-au scris ca isi doresc sa aiba o astfel de mini-biblioteca…Si asta nu poate decat sa ma bucure…

Asadar, am evitat cu buna stiinta amplasarea acestor mini biblioteci in locurile publice, tocmai pt ca au mai existat proiecte asemanatoare (carti in tren, autobuz etc) care au esuat in 24h. Iar eu as vrea sa minimizez acest tip de intamplare nefericita..

***
Astazi  va fi amplasata prima mini-biblioteca in fata casei Ionelei. prima casuta e si primul experiment; Ionela face research ca sa vada cum reactioneaza oamenii fata in fata cu acest proiect.

Si stiti ce e simpatic? Ca dupa ce am aflat de proiect, am cautat-o pe Ionela sa-mi povesteasca, mi-a si raspuns la intrebari, ea si-a dat seama ca noi ne-am intersectat de 2 ori pina acum in proiecte la care am participat sau am scris despre (Bookmark, un proiect in care 150 de oameni vorbeau despre cartile lor preferate, si Romani frumosi– expozitia minunata de la Metrou), chiar daca nu ne-am intilnit.

Asa mi-am dat seama ca actiunile in care s-a implicat cu brandurile pentru care lucreaza nu au fost intimplatoare, pentru ca o reprezinta si pe ea, nu doar compania: sunt despre cultura, despre lucruri pe care le faci ca sa-i bucuri pe ceilalti fie si pentru citeva clipe.

P.S. am sa donez niste carti pentru acest proiect.

1286

redefinirea interviului: Errol Morris , interviu cu avocatul mafiotilor

pentru cei care nu au descoperit inca documentarele lui Errol Morris, acum ar putea fi un moment bun.

pentru cei care vor sa -si perfectioneze tehnica interviului , acum ar putea fi un moment bun

interviul – inima si sufletul jurnalismului:)

Errol Morris e probabil cel mai mare documentarist american, aici intr-un interviu cu avocatul mafiotilor

 

903
pavel bartos“pentru mine, teatrul e totul”

“pentru mine, teatrul e totul”

stiu ca cei mai multi dintre voi il stiu pe Pavel Bartos drept prezentatorul energic si charismatic de la Vocea Romaniei.

da, e energic, e charismatic, face mult din show-ul ala pentru ca e foarte perfectionist si isi repeta fiecare replica, dar cu tot respectul pentru munca lui, pentru mine Bartos nu e ala de la tv, ci cel din teatru: de la Odeon.

am vazut acum interviul pe care l-a dat in proiectul special Silva Dark si ma bucur ca, in sfirsit, nu mai e prezentat drept zglobiu si cu glumele la el, ca in sfirsit e el, aseazat, relaxat care spune “pentru mine, teatrul etotul”.

Bartos e un super actor de teatru, maniac de profesionist si cu o energie teribila pe scena.

***

mai e ceva care-mi place foarte mult in interviul asta: e un moment in care povesteste cum a dat la actorie fara sa stie parintii lui si , inainte de el, isi aminteste despre momentele magice si rare cind veneau trupe de teatru la el in oras, in Miercurea Ciuc.

imi plac artistii care-si aduc aminte de magia pe care o simteau ei cind erau mici si se uitau la spectacole; daca nu uita asta si daca stiu sa o foloseasca oferind momente magice pentru alti copii, sunt dintre artistii frumosi.

***

eu am o teorie despre Pavel Bartos si despre cizelarea talentului lui: e dintre cei care in scoala a facut eforturi ca sa compenseze ceva ce el considera o slabicine (poate inaltimea sau poate a fost timid) si asa si-a fortat caracterul si charisma sa iasa la lumina.

uitati-va la interviul asta si neaparat, dar neaparat, sa va duceti sa-l vedeti la teatru.

un moment insufletit de Silva Dark.

1034
Marley Africa Road Tripde ziua lui Bob Marley

de ziua lui Bob Marley

astazi e ziua lui Bob Marley si pt ca am facut acum ceva vreme un interviu cu fiul lui cel mai mare, iata unul dintre raspunsurile care mi-au placut mult

 

 

Se spune că e foarte greu să trăieşti când ai un nume celebru, moştenit de la un tată celebru sau de la o mamă celebră. Te-ai întrebat vreodată “Şi dacă n-o să fiu la fel de bun ca tatăl meu ?” Şi, dacă da, ce anume te motivează să mergi mai departe ?

Ziggy Marley: Eu nu mă gândesc aşa, fiindcă nu cred că aş putea fi vreodată la fel de bun ca tatăl meu. El e un om cu totul deosebit. Experienţa lui a fost diferită, iar eu nu încerc să fiu la fel de bun pe cât a fost el. Eu încerc să fiu eu însumi. Încerc să fac lucrurile pe care mi-am propus eu să le fac, nu vreau să repet ce a mai făcut altcineva. Tot ce pot să fac este să joc rolul pe care mi-a fost sortit mie să îl joc în această lume. Aşa că nu mă gândesc dacă aş putea fi la fel de bun ca el, fiindcă ştiu că nu am cum. Eu pot să fiu doar eu însumi. Şi accept acest lucru cu umilinţă şi recunoştinţă, pentru că am avut un tată care a influenţat lumea într-o măsură atât de mare. Fiecare dintre noi trebuie să îşi joace doar propriul rol. E ca într-o echipă de fotbal. Ai un atacant, un mijlocaş, un fundaş, un portar… Fiecare îşi vede de treaba lui, dar cel care dă pasa decisivă şi înscrie cele mai multe goluri este cel care joacă rolul cel mai important. Însă fiecare jucător trebuie să îşi joace rolul cât mai bine, la rândul său.

tot interviul e aici

1413
dan mihaescuNenea Dan al lui Bendeac

Nenea Dan al lui Bendeac

azi noapte a murit Dan Mihaescu.

nu l-am cunoscut decit prin povestile altora, in special ale lui Mihai Bendeac. stiu ca avea o carisma teribila, un umor care clocotea, ca a facut istorie in televiziune. si ca i-a marcat viata definitiv lui Mihai Bendeac.

anul trecut am facut un profil al lui Bendeac si, pentru da Dan Mihaescu insemna mult in viata lui Mihai, am dedicat un spatiu amplu prieteniei dintre ei…

fragmentul e mai jos. e singura forma prin care stiu sa arat ca-mi pare rau ca a murit: sa va fac citeva minute sa va ginditi la el

***

Era la „Mondenii”, cauta un scenarist cind l-a intilnit prima data, dar stia totul despre el si-l iubea de multa vreme: ii citise povestile in cartea cu Toma Caragiu. Mihaescu a scris celebrele cuplete cu „Sopirla” sau „Asa-i in tenis” si l-a legat de Caragiu o prietenie construita in zeci de ani de colaborari, o prietenie petceluita de un mesaj scris pe staniolul unui pachet de Dunhill: „Daca posteritatea se va întreba cine a fost cel mai iubit dintre prietenii mei, te rog sa fii amabil, sa arati hirtia aceasta. T.Caragiu”.

La prima intilnire, acasa la Mihaescu, au purtat o conversatie rece despre o posibila colaborare. Asta pina cind Bendeac a cerut, politicos, sa vada mesajul scris de Toma Caragiu si, desi era incredibil de emotionat, a avut nevoie de doar citeva secunde ca sa ridice glasul.
– Dar cum de tineti lucrul asta asa, intr-o carte oarecare?! E o chestie istorica. Se poate rataci oricind cartea! Puneti-o intr-o rama. Sau dati-o la un muzeu!

O saptamina mai tirziu cind Bendeac s-a intors ca sa inceapa colaborarea, autograful lui Toma Caragiu era intr-o rama, pe un perete.

E un schimb minunat intre ei pentru ca fiecare ii da celuilalt acces la o lume noua. Mihaescu ii spune povesti despre tineretile tumultuoase ale celor mai importanti autori de cuplete si ale actorilor anilor 60-70-80. Bendeac i-a facut lui Dan Mihaescu o rubrica pe blogul lui pentru ca generatia MTV sa-l cunoasca si, dincolo de colaborarea cu el, il ajuta oricind are ocazia. „In momentul asta, nenea Dan este exact pe acelasi palier emotional cu bunicii mei. Am o grija fata de el… Poate si prin prisma ca acea carte m-a determinat sa fac ceea ce fac, am simtit ca este de datoria mea ca eu sa-l ajut pe acest om.”

Coincidenta face ca acum, cind isi ia din nou cu totul viata in miini si porneste de la capat, sa se intoarca – la fel ca in adolescenta – la vremurile de demult ale teatrului si divertismentului romanesc: a primit de la Dan Mihaescu textele tuturor productiilor de televiziune la care acesta a lucrat, originalul cupletelor spuse de Toma Caragiu, Dem Radulescu. O comoara cu o valoare emotionala imensa pe care Mihai Bendeac o cerceteaza fila cu fila – dintr-un maldar imens – zi si noapte.

Se va incarca de acolo cu parte din energia pe care lumea i-o considera nebunie: intrasingenta fata de ceea ce inseamna a fi performer indiferent de virsta si va spune si mai patimas „showbiz-ul nu e azil de caritate. Nu ma intereseaza ce maninca oamenii din industrie daca nu-si fac treaba bine. Cel care plateste bilet ca sa ne vada e important.”

1874
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!