interviuri - Blogul Cristinei Bazavan

5 years ago

Interviu Webstock Andrei Selaru -Selly “Nu va abandonati copiii in fata telefoanelor” –

Transcriere interviuri live, webstock

E unul dintre noii idoli ai copiilor, e vedeta de Youtube, o categorie de vedeta care in urma cu 15 ani nici macar nu exista. Noutatea domeniului si impactul lui e atat de puternic incat generatia mea ii cauta nod in papura. Natural. Ridicam cate o spranceana si ne gandim „Dar cum a ajuns baiatul asta ca la doar 18 ani sa aiba atat de multa notorietate si atat de mult succes, si poate sa castige mai multi bani decat noi.”. Cred ca multi adulti nu-i dau credit pentru munca pe care o face si, recunosc, ca in special pentru ei e aceasta intalnire si pentru asta l-am rugat pe Selly sa vina astazi la noi. Andrei Selaru.

Selly: Buna dimineata! Ma bucur sa va vad! Buna Cristina!

Trebuie sa le spunem ca te-ai trezit la 4 ca vii de la Craiova.

Da. Nimic neobisnuit.

In urma cu doar cateva zile ai fost la prietenii mei de la Europa FM, ei aveau o situatie, o campanie umanitara, intalnisera o doamna care avea niste probleme. Doamna avea o fetita de 12 sau 14 ani (Selly: 14 ani) care voia sa se faca vloggerita si atunci ei s-au gandit „Hai sa-l invitam pe Selly, s-o cunoasca, sa fie o surpriza, sa fie un moment frumos la radio.”Numai ca tu ai facut ceva foarte surprinzator pentru mine. Ti-ai dat din casa unul dintre obiectele cele mai speciale.

Am verificat la Europa FM daca ei te-au rugat sa faci asta si mi-au spus Nu, nu era vorba despre asta. Era vorba doar sa te duci sa te intalnesti cu ei. As vrea sa povestesti putin de ce ai rugat un prieten sa-ti aduca de acasa ceva, foarte personal si de ce ai renuntat la ceva din casa ta pentru o fetita de 14 ani.

Eu cred foarte mult in puterea unui om cu un vis. Stii, adica sunt extraordinar de multi oameni care isi doresc cu atata ardoare sa faca un lucru, sa se realizeaze, sa-si duca o pasiune sau un vis la bun sfarsit sau s-o inceapa. Si cand am vazut acest caz la Europa FM, dincolo de toate problemele de tot cazul social care a fost acolo, eu am vazut o fetita care avea un vis si se afla in imposibilitatea de a-l realiza si atunci mi-am dat seama ca pot s-o ajut mai mult decat cu venirea mea care ar fi fost o bucurie de moment, sa spun asa.

Si mi-am dat seama ca ar fi cumva un impuls foarte mare pentru ea si cumva ar impinge-o sa se dedice pe zona asta de vlogging daca i-as darui prima mea camera pe care am cumparat-o cu banii mei.

E o alta poveste legata de camera aia, eu am cumparat-o in 2014 cand faceam Youtube de cam 1 an si aia au fost primii bani pe care eu i-am facut din Youtube. Au fost in jur de vreo 2500 lei, a fost prima incasare pe care am avut-o si din toti banii aia mi-am luat un DSRL Entry level si cu ala am facut milioane si milioane de vizualizari. A fost camera pe care am folosit-o foarte foarte mult.

Cand ai zis milioane si milioane speram ca zici de euro.

Nu, Nu.

Asa, dar totusi era un obiect cu o valoare sentimentala foarte mare. Acasa, tinut la tine, intr-un loc special, are tot felul de stickere camera aia si tu ai renuntat. Daca te-ar fi intrebat cineva acum 3 ani „Selly, renunti la prima ta camera?” Ai fi dat-o?

Nu stiu, pana la urma e tot un obiect. E doar un obiect. Adica, avea intr-adevar o valoare sentimentala, dar daca obiectul in mainile altcuiva poate sa fie mult mai de folos decat la mine pe un raft adunand praf, de ce sa nu faci un gest dragut? Mai ales ca n-a presupus niciun efort extraordinar chestia asta.

Si sa stii ca eu am ascultat in live la Europa FM, de asta stiu povestea, si am urmarit sa vad daca tu o sa pui pe canalul tau, ca sa promovezi fetita si dincolo de mediul in care fusesei invitat. Si am vazut ca ai postat un film unde i-ai lasat inclusiv linkul copilei ca sa-i faci vizualizari si ca sa-i faci subscriberi. Mi s-a parut foarte generos din partea ta. Te-ai uitat pe ce face?

Da, da, m-am uitat. E o vloggerita la inceput, are doua videoclipuri pe canal. Eu tot ce vad in ochii ei este dorinta de a face asta un pic mai bine si cred ca daca intr-o zi o sa scape de problemele materiale si limitarile pe care le are acum din punctul asta de vedere material, eu cred ca poate realiza chestii foarte misto. Am vazut-o ca stia foarte bine despre filmat, despre editat, ca o interesa zona asta, deci eu ii doresc tot binele. Are sanse.

E normal ca unii oameni sa nu inteleaga de unde vine valul asta de vloggeri si cum se pot crea bani din ceea ce lor li se pare ca e nimic

Ai ajuns in atentia opiniei publice dincolo de comunitatea ta foarte mare de pe Youtube, dupa ce revista Decat o revista, Irina Tacu, care a fost colega cu mine la Tabu, s-a gandit sa faca un profil al tau. La momentul respectiv s-a inflamat toata lumea nu pentru ce declarasei tu, ci pentru ca Decat o revista s-a gandit sa scrie despre un pusti de aproape 18 ani la momentul acela. In valtoarea lucrurilor, spuse si nespuse in momentul ala, in care era tinta Decat o revista si tu erai un adolescent care iti faceai treaba si ai dat un interviu. Au fost lucruri care te-au marcat din ce s-a zis?

In ce sens sa ma marcheze? Ma asteptam oarecum la o reactie negativa din partea unei parti ale opiniei publice. Eu am invatat cu timpul sa ma detasez de ce se spune, de jigniri, de lucrurile care mi se aduc, sa le vad pur si simplu ca „uite, atatia oameni apreciaza, atatia oameni nu apreciaza, asta e un calcul, asta e un grafic.” O parte dintre romani au mentalitatea asta „sa moara capra vecinului”, daca mie nu mi-e bine sa nu-i fie nici altuia bine, si mai au si chestia asta ca „Ce domle, aia e munca? Hai, pe bune, aia e munca? Asta munceste aici? Adica..”

E o mentalitate cu care e normal sa ne confruntam pentru ca apar atat de multe joburi noi, apar atat de multe posibilitati, atat de multe revelatii in tehnologie, incat, nah, ce faceam eu in urma cu 15 ani n-ar fi fost posibil. N-ar fi fost posibil nici in urma cu 10 ani, e normal ca unii oameni sa nu inteleaga de unde vine valul asta si cum se pot crea bani din ceea ce lor li se pare ca e nimic. (Cristina: Sau o joaca.) Sau o joaca, da.

Dar in valul ala, ca nu mai era doar comunitatea ta care se certa pe un subiect, se certau niste oameni din afara comunitatii tale, pe subiectul Selly. Cu cine te-ai sfatuit despre cum sa reactionezi? Ai vorbit cu parintii tai, ti-au zis ceva? Cu cine vorbesti in asemenea situatii. Sigur ca la scara mare este un vartej intr-un pahar cu apa, dupa aceea. Dar in momentul ala, cand esti in timpul actiunii si toti navalesc pe tine, a fost un mega iures atunci, sa ne aducem aminte.

Da, intr-adevar, a fost un iures, dar ca numere efectiv, ca oameni care au fost deranjati, daca iei pur si simplu un numar de oameni, n-a fost un numar atat de mare. Desigur, m-am sfatuit si cu parintii, m-am sfatuit si cu echipa de PR de la Fabrica de PR. Dar n-am avut nicio reactie. Cred ca am iesit la radio Guerilla, ca m-au intrebat si m-au rugat sa am o interventie si sa zic cateva vorbe despre scandalul ala…

Dar te deranja in vreun fel?

Pe mine ma bucura ca au ajuns alti oameni sa ma cunoasca, ca am ajuns in atentia altor oameni si ca s-a creat un subiect de discutie in jurul meu. Acum fiecare isi face ce parere vrea, eu am fost impacat cu mine pentru ca articolul mi s-a parut foarte bine scris, l-am citit de vreo doua ori, mi-a placut ce am zis acolo, sunt de acord in continuare cu ce am zis acolo, deci eu am fost real si oamenii pot sa-si faca ce parere vor, eu doar ma bucur c-a ajuns la multi oameni si ca din tot iuresul ala cumva a iesit pozitiva situatia. Adica lumea pana la urma, majoritatea oamenilor a avut o intelegere mai buna despre ce fac eu decat aveau inainte. Inainte poate nici nu ma stiau.

Absolut. Dar esti constient ca nu li se intampla copiilor de 18 ani, imi cer scuze ca ma adresez cu copilul, stiu ca esti un adolescent, gandesti foarte matur, dar nu li se intampla, colegilor tai din scoala nu li se intampla sa se intalneasca cu un scandal la nivel national si sa trebuiasca sa faca fata acelei intamplari. Ai simtit in momentele alea ca vrei sa arati cuiva, sa demonstrezi in mod special cuiva cum esti tu de fapt?

Da si nu. E adevarat ca majoritatea copiilor, adolescentilor de varsta mea nu trece printr-un nivel de presiune si de stres, de nopti nedormite, cum o fac eu, dar asta e un sacrificiu care vine cu multe recompense. Si principala recompensa este ocazia de a face ceea ce iubesti, ceea ce-ti place. Cand poti sa faci ceea ce-ti place si poti sa faci si bani din asta, chestia asta te elibereaza, iti ofera oportunitati, iti ofera ocazia de a face un film de cinema, spre exemplu, ceea ce noi facem, va iesi de Craciunul asta.

Iti ofera toate ocaziile astea de a face astea la nivel mai profesionist. Pentru mine se merita din plin chestia asta. Eu cred ca arat cum sunt de fapt in toate videoclipurile mele. Cred ca daca lumea vrea sa ma cunoasca mai bine poate sa intre la mine pe Youtube sa se uite la ceea ce facem. Vor vedea ca unele chestii sunt pentru un public mai mare, vor vedea ca multe chestii sunt pentru un public mult mai mic. Dar poate cu ceva de acolo se vor identifica.

Cand era mic, parintii au incercat sa petreaca cat mai mult timp impreuna cu mine si sa-mi stimuleze curiozitatea. Sa se plimbe cu mine prin parc, sa stea cu mine, sa se joace cu mine, astfel incat eu sa devin curios, sa pot sa pun intrebari.

Recunosc ca am cercetat inainte de articolul din Dor cu ce se ocupa parintii tai, pentru ca eram curioasa ce te-au invatat acasa de vorbesti atat de coerent, atat de ritmat, atat de dracos, daca e voie exprimarea asta, si totusi ai 18 ani.

Te-am descoperit pe la 16 ani cand cautam sa inteleg si am vazut ca mama ta e profesoara de matematica, deci ai invatat ceva rigoare de acolo, si am mai citit ceva, cred ca este si in articolul din Dor ca tatal tau iti dadea sa asculti Parazitii si Bug Mafia. As vrea foarte tare sa stiu daca erau versuri cenzurate sau nu.

Nu, hai sa va povestesc cum a fost intamplarea asta. Nu erau versuri cenzurate ca sa-ti raspund la intrebare.

Eu am primit un MP3 player cadou cand eram foarte mic. Erau la moda pe atunci si tata mi-a pus pe el de la mai multe trupe, de la mai multi artisti diverse melodii, erau doua, trei de la Parazitii si Mafia, care pe mine m-au atras in mod deosebit, dupa care am invatat sa pun singur melodii pe stick si am descarcat doua albume full, unul de la Parazitii, unul de la Mafia si uite ca n-am ajuns atat de rau, adica puteam sa… dupa blocuri.

Dar in acelasi timp stiu ca parintii tai in copilarie au avut sa-ti ghideze coordonarea, atentia, si au facut o multime de lucruri, exercitii sau intamplari, s-au jucat cu tine.. Ce iti mai aduci aminte din perioada aia? Pentru ca garantez ca daca rog parintii sa ridice mana cati si-ar dori dintre copiii lor sa vorbeasca si sa fie asa ca tine, scoram bine. Ce faceau parintii cu tine de ti-au format asa o personalitate?

In toata perioada de early childhood, sa zic asa, de la 0 la 5 ani, parintii mei au avut foarte mare grija sa nu ma abandoneze in fata televizorului, sa nu ma abandoneze la desene. Nu, ca sa fie clar, ei n-au fost niste oameni cu niste posibilitati financiare deosebite, din contra, au fost si sunt in continuare niste oameni obisnuiti, dar sunt niste persoane foarte dedicate si foarte inteligente. Ei, in copilaria mea, au incercat sa petreaca cat mai mult timp impreuna cu mine si asta e cheie sa-mi stimuleze curiozitatea. Sa se plimbe cu mine prin parc, sa stea cu mine, sa se joace cu mine, astfel incat eu sa devin curios, sa pot sa pun intrebari, sa pot sa intreb cum functioneaza asta? De ce e asta asa? De ce se intampla asta?

La unele intrebari stiau raspunsul, la alte intrebari nu stiau raspunsul dar ei mi-au stimulat aceasta curiozitate. M-au facut sa fiu captivat de ce se intampla in jurul meu si automat, atunci mi-am dorit si eu sa fac lucruri. Adica n-am vrut sa fiu pasiv la tot ce se intampla in jurul meu, mi s-a parut ca e o lume extraordinara, o lume in miscare, e fabulos, vreau si eu sa fac ceva, vreau sa fac un lucru. Si cand eram mic am avut o gramada de pasiuni pentru diferite meserii. Am vrut sa fac roboti, am vrut sa fiu electrician, la 10 ani mi-am facut un site de programare in care aveam niste aplicatii, pe care inca le puteti descarca, o sa va dau siteul.

Si multe medalii la matematica si la romana la scoala. Ai fost si pe sistemul tocilar un pic.

Un pic. Da, era fun, am fost intr-o scoala generala din Craiova in care foarte multi colegi mergeau la concursuri si la olimpiade si atunci nu era ceva considerat, stii, de tocilar, era super ok.

Nu e ceva rau, este chiar o lauda. Cred ca toti parintii si-ar dori sa le fie copiii tocilari si sa ia medalii. Astazi cum arata o zi a ta? Pentru ca nu mai e cu atat de multa joaca. Doar astazi te-ai trezit la 4 dimineata ca sa ajungi aici, trebuia sa fii la scoala, vine bacalaureatul peste tine in curand. Adica e veselie?

Da, viata mea in mare parte e veselie, dar este si partea aia de stres, partea aia de griji. Cred ca este veselie atunci cand reusesc ce-mi propun sa realizez intr-o zi. Ca m-ai intrebat cum arata o zi din viata mea, depinde daca sunt la Craiova sau la Bucuresti. Ca a mea e 50-50 viata, jumatate sunt la Craiova, jumatate sunt la Bucuresti. La Craiova am liceu de dimineata, ma duc la liceu, dupa care mai am diverse meditatii la biologie, lucrez cu mama la matematica si dupa-aia e ce fac eu, activitatea mea, care e destul de greu de facut in timpul scolii.

Adica sunt toate barierele astea cu scoala, mai ales ca e un an cu bacalaureat, dar desigur ca nu, cum sa zic, din zona asta de vlogging sacrific cel mai putin, adica sacrific din invatat, sacrific din scoala, sacrific din toate lucrurile astea, sacrific uneori si din sport, din pacate, si lucrurile astea ca sa pot sa-mi fac treaba. Eu sunt foarte foarte concentrat pe ce fac si nu imi place sa raman in urma. Daca mi-am propus sa fac ceva intr-o zi si nu o duc la capat, o sa fiu deprimat.

Dar timp liber mai ai vreun pic?

Pai depinde cum definesti timp liber. Da, pot spune ca am si timp liber, dar putin si bine dozat si atat cat trebuie. Ma intrebau multi prieteni de-ai mei vechi din Craiova „ba, dar foarte misto, cum esti tu, mereu pe fuga” ca ei ma vad ca mereu dau sa plec undeva. „Foarte misto ca esti asa dar nu ti-e dor asa sa iesim si noi asa ca baietii”.

Un pic, dar eu de la 13 ani fac asta, de la 13 ani am si iesit cu baietii, am si stat prin cluburi, am facut toate lucrurile astea incat simt c-am trait toate lucrurile astea. Adica nu mi-e dor sa petrec sau sa..

Doamne, dar stii cat mai ai din viata inainte? Ai doar 18 ani. O sa ne povesteasca invitatul care urmeaza, domnul Bartos care este aici, cat mai ai in fata.

Uite, spre exemplu inainte imi placea sa merg in cluburi si de 2 ani, nu stiu, am imbatranit cred ca. Fara misto. Nu ma mai atrage atat de mult.

Nu va abandonati copiii in fata device-urilor si a tabletelor, adica o spun pentru ca.. daca voi ii abandonati, ei or sa se uite la mine, pentru mine o sa fie ok, dar spun doar ca idee, nu e bine sa faca asta.

(sala a inceput sa rada) Nu vreau sa ne oprim pe acest ras, chiar nu vreau. La un moment dat, in activitatea ta, s-a facut un switch, ne-am distrat, ne-am distrat, a fost frumos, am castigat audienta in online, si de la un anumit moment, discursul tau a inceput sa fie mai responsabil. Te-ai implicat in activitati sociale, ai avut atitudine publica, ai avut suficient curaj sa te certi cu Digi 24 pe o situatie, deci cumva ai inceput sa ai super atitudine si responsabilitate. Unde s-a facut acest switch, cand ai zis „Nu mai sunt Selly care ma joc.”

Eu super atitudine cred ca am avut dintotdeauna. Daca va uitati la vlogurile mele vechi, nu recomand, dar o sa vedeti ca eu acolo injuram, adica eram…

Cu responsabilitatea, asta a venit cu timpul. Nu s-a intamplat asa, snap, a venit pur si simplu cu timpul cand mi-am dat seama „Bai, se uita cineva la mine, nu pot sa zic ce vreau eu.”. Nu ca nu pot sa zic ce vreau eu, dar nu pot sa o transmit asa ca si cum e primul gand care imi vine-n cap ca s-ar putea sa fie inteles gresit, s-ar putea sa aiba niste repercursiuni. Deci nu s-a intamplat asa ca un fingersnap, pe masura ce publicul a crescut mi-am dat seama ca intr-adevar ce spun are o greutate, poate influenta, am devenit mai atent.

In atitudine, spre exemplu, cand a fost cazul cu Digi 24, cand au fost vloggerii atacati sau cand a fost cazul cu Ministrul Educatiei de anul asta, toata interventia mea de acolo, genul asta de atitudine as fi luat si in urma cu trei, patru ani, daca as fi avut ocazia sa o iau. Si asta cu responsabilitatea, eu nici n-o numeam responsabilitate, pur si simplu aveam grija la ce spuneam si imi pasa de contentul pe care il fac, dar in momentul in care am inceput sa dau interviuri si veneau oamenii si ma intrebau „Si acum ca ai 1 milion de abonati care este responsabilitatea ta? Este adevarat ca ai o mare responsabilitate?”

Te enerva asta?

Nu neaparat. Eu nici nu stiam ce sa raspund, adica eu fac divertisment, eu asta fac, desigur in niste limite ale bunului simt, dar nu e ca si cum la fiecare fraza pe care o scot pe gura ma gandesc „responsabilitate”. Se intampla de la sine.

Am inceput povestind despre faptul ca ai ajutat o tanara sa-si urmeze visurile si as vrea sa incheiem nu recomandandu-le ceva tinerilor care vor sa faca business in online, desi sunt foarte foarte multi care te urmeaza, ci dandu-le, atentie!, tocmai ce am vorbit despre atitudinea ta, dandu-le un sfat adultilor din sala sau cei care ne urmaresc. Pregateste-te ce zici.

Mi-e foarte greu sa dau un sfat atator adulti, atat de eminenti, de aici din sala. Ce pot sa spun, cred ca in Romania in momentul de fata se lupta mult cu…, si nu doar in Romania, in general lumea se lupta cu superficialitatea, cu prima impresie. Te uiti la ceva doua secunde si iti faci o impresie despre lucrul ala. Eu cred ca cu asta noi ne luptam. Si incerc mereu sa fiu cat mai putin superficial.

Spre exemplu, stiati ca in Romania exista o fata care facea slime pe Youtube si are un canal de 7 milioane de abonati, este mai mare decat orice alt canal independent care nu este o companie, de pe Youtube romanesc? Ea are un public international urias. Ai fi tentat sa fii superficial sa spui „Bai, femeia aia se joaca cu o mazga, nu face nimic. E simplu, nu?”

Da’ te gandesti de ce din toti oamenii din lumea asta, credeti-ma sunt mii de creatori pe Youtube care fac slime, tone de creatori. De ce din toti oamenii astia, fata asta Izabela din Romania a strans 7,5 milioane de abonati pe un canal, alte 2,5 milioane pe alt canal, are un videoclip cu aproape 1 miliard de vizualizari. Pai, cred ca ai un talent, mai ai probabil ca daca ai intreba-o pe ea ti-ai dat seama ca sa te joci cu mazga aia acolo, ceva ce pare foarte simplu pentru noi. Dar sa ai un miliard de vizualizari? Inseamna ca ai un talent, inseamna ca stii sa faci bine ceea ce faci. Deci e mereu mai mult decat se vede la suprafata.

De asta cred ca ar fi cat mai bine ca toti oamenii sa nu mai judece la prima vedere, sa fie mai putini superficiali, sa fie mai atenti.

Si sa se joace mai mult cu copiii cand sunt mici, ca sa le creeze curiozitatea.

Da, absolut. Nu va abandonati copiii in fata device-urilor si a tabletelor, adica o spun pentru ca.. daca voi ii abandonati, ei or sa se uite la mine, pentru mine o sa fie ok, dar spun doar ca idee, nu e bine sa faca asta. Trebuie lasati sa se joace pe internet dar nu trebuie abandonati acolo. Traim intr-o lume in care toata lumea se bate pentru atentia ta. Eu ma bat pentru atentia publicului meu, gigantii tech se bat pentru atentia noastra. Nici macar nu se mai bat niste oameni, se bat niste algoritmi cu acces la baze de date imense, pe atentia noastra, si pe atentia copiilor vostri implicit. Hai sa dozam un pic chestia asta. De asta acum pe iphone aveti screen time, aveti toate uneltele astea pentru ca lumea incepe sa-si dea seama Ba, stai un pic, poate se duce un pic prea asa situatia.

Peste ani, 10, 15, 20, mi-ar placea sa ne reintalnim aici cu tine tatic, sa aud acest discurs.

Da, si o sa zic atunci, „Da, nu mi-a iesit nici mie copilul meu si copilul meu o sa fie asa. Da, nu mi-a iesit, aveti dreptate.”

Iti multumesc foarte, foarte mult.

Si eu va multumesc.

howard-stern-comes-again-9781501194290_hr

(decitit) Howard Stern-Comes Again – Sfaturi despre interviu de la unul dintre cei mai controversati intervievatori din lume –

carti simpa

6 years ago

(decitit) Howard Stern-Comes Again – Sfaturi despre interviu de la unul dintre cei mai controversati intervievatori din lume –

Stiu ca e vacanta si e vremea informatiilor relaxante si amuzante, dar daca vreti cumva sa faceti ceva teme de vacanta, iata o carte minunata.

Howard Stern – Come Again, o carte in care analizeaza o parte din cele mai importante interviuri pe care le-a facut celebrul realizator de radio.

Cartea nu este tradusa la noi, dar o puteti cumpara de pe amazon atat in format print, cat si kindle.

Howard Stern este un realizator de radio care a devenit celebru in America odata cu interviurile sale super scandaloase in care ii punea in situatii dificile si de multe ori vulgare pe invitati.

In ultimii ani Stern a facut un switch in directia interviurilor lui si de la provocari dubioase a ajuns la interviuri conversatii ca pe canapeaua unui terapeut.

Cartea analizeaza greselile pe care le-a facut in interviurile de peste ani, explica motivatia lui pentru decizia de a avea o asemenea structura a interviului, vorbeste despre regretele sale (despre impactul negativ pe care l-au avut unele interviuri asupra vietilor subiectilor, in ciuda audientei lor) si analizeaza motivatia transformarii noilor interviuri.

Daca nu sunteti implicat in meseria asta cu interviuri, doua precizari.

1.Pe lista lui Howard Stern de intervievati s-au aflat de la David Letterman pana la Donald Trump, de la Robin Williams pana la Bono, Maddona, Jerry Seinfeld, Harvey Weinstein, Paul McCartney, Sia, Lady Gaga, Jimmy Kimmel, Ed Sheeran si multi multi altii. Vorbim de interviuri de 40 de minute, live, la radio, interviuri de personaj, de personalitate, despre viata si activitatea intervievatului.

In functie de suportul media pe care este expus, interviul are o alta tehnica. Sigur ca vorbim de intrebare- raspuns peste tot (radio, tv, support scris – print sau online), dar un interviu de regim live are o alta tehnica decat unul inregistrat, unde mai poti edita si schimba ordinea intrebarilor/raspunsurilor pe parcurs ce creste intimitatea si confortul intre intervievat si intervievator. In plus tehnica pentru un interviu live la radio e diferita de un interviu live la tv sau pe o scena, la o conferinta.

Ca o paranteza, e o tehnica diferita si cand faci un interviu “via email” pentru ca subiectul citeste toate intrebarile din primul moment si isi va doza in zona lui de confort raspunsurile, dar si o alta tehnica daca faci un interviu prin telefon – unde subiectul nu vede reactia intervievatului, se simte si mai nesigur si atunci trebuie creat confort pe alte cai.

Howard Stern vorbeste despre interviul live, la radio. Explica structura ordinii intrebarilor lui bazata pe faptul ca audientele la radio se fac pe sfert de ora si cum urmareste sa mentina atentia publicului pe sferturi de ora.

Stern, care in ultimii ani a trecut prin ceva incercari personale si a facut si multa terapie, are relaxarea sa povesteasca despre ego-ul care i-a afectat interviurile.

Cu cat avea mai mult succes, cu atat il punea mai mult in inferioritate pe intervievat, iar interviul devenea mai degraba despre el decat despre personalitateape care o avea alaturi. (la o scara mai mica, dar si pentru ca nici nu avem oameni atat de bine pregatiti in tehnica interviului nici asemenea subiecte, intalnim si la noi asemenea deraieri: numarati de cate ori apare in interviu “eu” din partea celui care pune intrebarile, sau de cate ori intrebarea e doar ca sa-l puna in valoare pe cel care face interviul, sa arate ca e destept)

Astazi, la Stern dupa zeci de interviuri, dar si dupa multe greseli, tehnica de interviu s-a rafinat si subiectul este pus in valoare, generand marturisiri de alta natura decat cele vulgare din primele emisiuni. E un exemplu cu Madonna care spune “ma simt ca la psiholog” dar se duce mai departe in raspunsuri in cateva marturisiri incredibile.

Stern mai povesteste despre saptamanile si lunile de documentare, pregatire pe care o face impreuna cu echipa lui de 20!!! de oameni, despre zecile de intrebari pe care le are pregatite, pe care le citeste si reciteste de multe ori inainte (e atat de obsedat incat, fix inainte de live, un asistent ii citeste toate intrebarile si insemnarile cu voce tare, ca sa acceseze si memoria auditiva, nu doar cea vizuala).

Unul dintre cele mai emotionante fragmente e cel legat de regretele fata de subiectii pe care, din cauza egolui lui si dorintei de a iesi in evidenta mai mult decat invitatul, i-a umilit in intrebari.

Howard Stern – Comes Again contine transcrierile multor dintre interviurile lui Sern, fiecare avand in fata o analiza de context – de la cum au fost negociate prezentele invitatilor, pana la documentare, alegerea intrebarilor, contextul personal al lui Stern in raport cu invitatul si, mai ales, greselile pe care le-a facut.

E o carte pe care o recomand din inima pentru oricine vrea sa faca meseria de jurnalist. E despre perfectionism, despre a-ti face meseria cu pasiune, a accepta ca ai luat-o si pe aratura din spirit de competitivitate.

Interviu WEBSTOCK 2018 Cornel Amariei (Inventator, 24 ani) – unul dintre cei mai inteligenti tineri de pe planeta: “Innovation must meaning sau, in general, make meaning” –

interviuri

6 years ago

Interviu WEBSTOCK 2018 Cornel Amariei (Inventator, 24 ani) – unul dintre cei mai inteligenti tineri de pe planeta: “Innovation must meaning sau, in general, make meaning” –

Ca in ultimii 5 ani (cred) si anul acesta la Webstock am gazduit prima sesiune, cea motivationala. 4 invitati cu povesti exceptionale de viata, povesti care ascund – dincolo de zambete si de aparenta de “usurinta” – foarte multa munca.

Invitatii au fost in ordine: Cornel Amariei, Andreea Esca, Mihaela Noroc si Vlad Voiculescu. Pentru cei care n-au fost la webstock si, mai ales, pentru ca sunt de moda veche si cred ca google search functioneaza pe text cand vrei sa te documentezi despre cineva, transcrierile acestor interviuri le gasiti rand pe rand aici.

E unul dintre cei mai inteligenti oameni ai planetei. La 3 ani invata sa citeasca, la 14 primea medalii pentru inventiile sale privind Securitatea locuintelor. Are 24 de ani si sute de inventii, peste 50 in curs de patentare: printre inventii -ochelarii pentru nevazatori – lumen – care i-au adus notorietate in lumea intreaga. Are 24 de ani si este manager de inovare la Continental, al patrulea producator de anvelope din lume.

Cornel Amariei.

Cornel, noi aflam adesea despre copiii minune care citesc cand abia au invatat sa mearga, care au rezultate spectaculoase la scoala invatand materia cu mult inaintea celorlalti, dar rareori ii avem in fata. Tu esti unul dintre copiii geniali, acum adult… te rog spune-mi ce-l face pe un copil sa vrea sa invete sa citeasca de la 2 ani si putin? Ce iti aduci aminte din perioada aceea?

Am invatat sa citesc cu mult inainte de a scrie. Imi amintesc ca ma tinea sora mea mai mare in brate si imi arata albume, imi amintesc cum rasfoia paginile cu mine in brate, asa am invatat. Apoi am avut in casa un calculator si pe tastatura am inceput sa scriu.

Pentru mamele care se afla acum in sala, cand erai mic mancai ceva special? Ai grija ce spui ca zeci de copii o sa manance – cu forta- de maine doar ce zici tu…

Cartofi prajiti cu branza rasa… (rade). Nu stiu ce mancam, dar asta imi place si acum. (nota mea: dupa interviu a raspuns unui spectator ca in liceu unul dintre obiectivele sale era sa faca bani sa poata a manance cartofi praiti de la McDonald’s in fiecare zi. Si dupa ce a reusit asta, si-a dat seama ca ii trebuie obiective mai inalte 🙂 )

Lasand gluma la o parte, vii dintr-o familie in care totul a fost diferit acasa pentru ca parintii tai au deficiente locomotorii. Cam cat de repede ai inteles ca dansii sunt diferiti de tine si de restul lumii?

Destul de repede pentru ca toata casa era adaptata la nevoile lor. Prizele si intrerupatoarele erau mai jos, totul era modificat in casa pentru ca ei sa poata sa-si desfasoare viata. Cand m-am dus in vizita la prieteni, am vazut ca in mod normal casele nu aratau asa si am inteles ca a noastra e adaptata.

Am citit ca ti-ai dorit sa inventezi unele lucruri ca sa le faci dansilor viata mai usoara. Dansii au fost drive-ul pentru inventiile tale? Cum ai inceput sa faci inventii, inovatii?

Mai intai dintr-o ambitie, imi placea pur si simplu sa creez lucruri. Asta imi place cel mai mult, sa creez. Indiferent ca e vorba de cantat la instrumente… Imi place sa compun lucruri, ca este vorba de un eurobor sau ca este vorba de un site sau… Indiferent ce este, imi place sa creez. Ei au avut un impact major pentru ca niciodata nu mi-au oprit curiozitatea, niciodata nu mi-au oprit dorinta de a crea, tot timpul m-au lasat sa fac asta. Cand chiuleam de la scoala ma intelegeau pentru ca chiulesc pentru a construi lucruri. Si intr-adevar, unele dintre lucrurile pe care le-am construit au fost pentru ei, unele produse ma astept chiar sa le aducem pe piata in curand, produse pe care le testez pe parintii mei, ca s-o iau asa, si sper nu doar sa-i ajut pe parintii mei , ci sa-i ajut si pe restul oamenilor care sunt in aceeasi situatie.

Poti sa-mi zici cam ce produse, avem voie sa spunem?

Nu, din pacate nu acum.

Dintre toate inventiile tale, ochelarii de vedere pentru nevazatori sunt cei mai cunoscuti in lume si cumva ti-ai castigat o notorietate globala. Care e povestea acestei inventii?

Accidentala complet. Inovatia vine dintr-o mie de locuri, niciodata de unde te astepti si in cazul acesta a fost complet un accident. Eram in facultate, anul II, la inceput, discutam cu un prieten si din vorba in vorba am ajuns la expresia „ochelari pentru nevazatori”. Am inceput sa cautam, n-am gasit nimic, dar am gasit ca sunt 40 milioane de nevazatori in lume si singura solutie, cainii ghizi, sunt doar 20.000. Brusc ne-am dat seama ca nu exista scalabilitate in solutia ce este acum pe piata, asa ca am inceput noi sa vedem ce putem face. Si usor, usor ne-a venit ideea si usor, usor am inceput sa studiem un pic neurostiinte, sa vedem ce putem folosi din creierul uman, incat vazul pe care nu-l ai sa-l poti simti prin alt simt, cum ar fi simtul tactil sau alte lucruri asemanatoare. Si asa am inceput, asa am continuat, an de an am facut solutia din ce in ce mai buna. Inca tin minte la inceput, 20% din timp poate functiona si acum cand ne apropiem de 90%, si ne apropiem de posibilitatea de a pune pe piata produsul. Ce am vazut in ultimii ani a fost absolut incredibil, inclusiv noi, vazatori, legati la ochi, puteam sa simtim o usa deschisa, fara sa stim unde este; sau pentru nevazator efectiv sa prinda o minge pentru prima data in viata lui cu mainile in aer, o minge de marimi considerabile, dar totusi un obiect pe care nu l-a atins niciodata, sa poata sa-l prinda.

Care e stadiul acum al acestei inovatii? Cand vom avea ochelarii pe piata?

In fiecare inceput de an incep cu un optimism incurabil care spune ca la sfarsit, dar acum sunt la sfarsit de an si sunt cu un optimism incurabil, ceea ce inseamna ca e bine. Adevarul e urmatorul: un astfel de sistem nu are voie sa greseasca vreodata, un om devine dependent de el. Si de la inceput solutia functioneaza, nu asta a fost problema, pana cand, de exemplu, am iesit afara cu ea si era plina de erori, datorita interferentei cu soarele, prea mult zgomot, toate aceste chestii care se intampla. Ne-am dat seama ca nu putem pune pe piata asa ceva pentru ca ar functiona mult prea putin si o persoana care ajunge sa devina dependenta de aceasta tehnologie, pur si simplu se asteapta sa functioneze. O sa treaca strada o data, senzorul o sa dea eroare si va dati seama ce se poate intampla. Acum am reusit sa scadem peste 90% eficienta sau corectitudinea aparatului si ne apropiem foarte repede de acel 99% pe care vrem sa-l atingem pentru a fi noi suficient de impacati cu ce am construit incat sa-l punem in mainile tuturor. Anul viitor o sa facem teste din nou in public si daca totul merge bine, finalul anului viitor, in cel mai rau caz la inceputul lui 2020 putem in final sa dam tehnologia oamenilor care au nevoie de ea.

Daca dam la o parte Lumen, ochelarii de vedere pentru nevazatori, care dintre inovatiile tale iti este cea mai draga?

Acum 8 ani de zile am construit primul robot care era menit sa-i ajute pe parintii mei, scopul lui era sa se plimbe prin casa sa le aduca obiecte. N-a functionat. Nu bine cel putin, dar a fost prima data cand am facut ceva cu ceea ce eu am cunoscut pentru a ajuta pe cineva care chiar avea nevoie, si cu siguranta acela ar fi dupa ceea ce fac cu Lumen.

Apropo de asta, ai spus candva ca inovatia de dragul inovatiei este o prostie si inovatia de dragul banilor e si mai rau. Atunci ce te motiveaza pe tine sa inovezi lucruri?

Este o chestie pe care o tot zic si nu stiu cum s-o zic in romana: innovation must meaning sau in general make meaning. De exemplu cu Lumen, cand am inceput a fost o ambitie sa rezolvam o problema, noi, ingineri sau oameni de stiinta vedem o problema, vrem sa-i gasim solutia si e suficient pentru noi sa ne ambitionam si sa o rezolvam. Cu Lumen asa am inceput, pana cand a fost nevoie sa obtinem primele fonduri, atunci a fost prima data cand ne-am dat seama cat de mare este piata, e vorba de 7-8 miliarde de dolari. O piata absolut uriasa in care nu exista nici un competitor in acest moment. Atunci mi-am dat seama ca e mult mai important sa faci un meaning si dup-aia o sa vina si banii. Daca chiar incerc sa rezolv o problema, care exista si oamenii se confrunta cu ea, cu siguranta va exista un market, cu siguranta vor exista venituri ulterioare si tot asa.

Ai studiat in Germania, ai fost bursier, ti-a fost bine si te-ai intors in Romania. Stii ca jumatate din oamenii de aici isi doresc sa plece in alta tara, tu de ce te-ai intors?

A inceput din nou accidental, m-am intors intamplator, bine de fapt niste probleme personale. M-am intors imediat dupa facultate si mi-a placut. M-am simtit acasa, n-am avut norocul sa am un loc pe care sa-l numesc „acasa”, tot timpul fiind plecat, am plecat de acasa la 14 ani. Acum cand spun „acasa” nu ma gandesc la un loc anume, dar aici, culmea, ma simteam acasa. Chiar dupa ce am locuit 4 ani de zile in Germania si, de fapt, inca locuiesc o parte buna de timp acolo. Ma simt acasa aici si am avut norocul sa gasesc putinii, foarte putini dar unii oameni absolut incredibili cu care lucrez si e o placere incredibila in fiecare dimineata sa ma trezesc sa mai fac ceva cu ei, si se poate si aici.

Spuneai ca ai plecat de la 14 ani, inseamna din orasul tau ca sa vii aici sa studiezi, in Bucuresti, sau despre ce a fost vorba?

Da. Am plecat din Bucuresti in Bucuresti, ca sunt bucurestean. La 10 ani, parintii mei s-au mutat din Bucuresti, undeva la vreo ora si jumatate, si in timpul liceului am avut ocazia sa stau in caminul liceului, un loc foarte interesant pentru mine la acea vreme, si da, de atunci am plecat. Si de atunci m-am desprins de casa cu totul si am devenit mare adultul independent.

Daca astazi ai avea putere de decizie super multa pentru Romania, ce ai alege sa faci?

E o chestie la care ma gandesc de cateva saptamani. Cu cat stai mai mult in Romania, cu atat de lovesti mai mult de birocratie si de cateva saptamani tot vorbesc cu diversi oameni din acest domeniu cum putem digitaliza toate procesele statului. Le numesc procese ca sunt legi, ca sunt toate partile astea, e o alta discutie. Cum putem unifica toate lucrurile intr-un singur mod, intr-un mod usor, un mod care incurajeaza inclusiv functionarii publici sa foloseasca. Asta este ceva care nu doar ca ar da un mesaj, dar ar ajuta rapid si poate ar da si acest trend ca se poate si ca merita sa introducem tehnologia acolo unde inca ne bazam pe hartie si pe pixuri.

Da, dar oamenii aia care fac birocratia au de trei ori, de patru ori varsta ta. 3 ori, hai, deci o sa fie greu sa le aduci tehnologia.

Steve Jobs a spus in ’79 sau ’80, cand au introdus Apple 2, cea mai mare problema era ca oamenii nu stiau sa scrie la tastatura si a spus ca moartea eventual va rezolva aceasta problema. Sunt foarte macabru in aceasta dimineata.

Ce face un inovator cand nu inoveaza? Spre exemplu, ce citesti? Mentionai putin mai devreme canti la instrumente, la ce instrumente canti? Eu stiu chitara, dar nu stiu daca sunt mai multe.

Sunt mai multe. Pe scena am cantat doar chitara si bass, eu in timpul meu mai cant si la pian si la tobe.

Dar cand ai avut timp sa inveti?

Ca orice om in clasa a VII-a.

Sa ridice mana in sala, cine in clasa a VII-a a invatat sa cante la 3 instrumente. Uite! E cineva in fundul clasei, atat.

Adevarul este ca inovatia si creativitatea vin din a lua pur si simplu ceva din stanga si din dreapta si sa le combini pentru prima data, dar viata academica si viata industriala, sa-i spun asa, ne invata sa ne uitam intr-o singura directie si e foarte important sa ramai si sa fii adeptul la mai multe diversitati, sa incerci un pic de acolo, un pic de acolo, sa faci de toate. Imi place la nebunie sa cant, intr-o zi poate si la voce o sa reusesc.

La Vocea Romaniei, vorbim cu doamna Esca care este aici in fata sa te duca la auditii.

(rade) Imi place la nebunie sa calatoresc, imi place la nebunie sa fac poze, imi place la nebunie sa ma ocup de design industrial. In fiecare an apare ceva nou. Anul trecut mi-am luat licenta de scafandru, anul doi ani am inceput scoala de aviatie, n-am terminat-o. E foarte important ca tot timpul sa faci ceva nou, pentru ca atunci cand te lovesti de o problema o sa poti sa interpretezi prin multe unghiuri. Am avut foarte mare noroc cand am intrat in domeniul automotive, experienta mea foarte limitata de fotograf sa-mi dea cateva idei ce au rezultat undeva la 20 de patente si la cateva milioane de produse. Pur si simplu, anumite probleme in anumite domenii, pot fi rezolvate in alte domenii, cu si 50 de ani inainte, dar pentru ca pur si simplu in cazul meu nu a existat niciodata un fotograf si un inginer automotive in acelasi loc, nimeni nu si-a dat seama. E o lume uriasa, daca nu te expui la cat mai multe lucruri este imposibil sa poti sa rezolvi probleme intr-un mod creativ. Si pana la urma asta este inovatia, ceva din stanga, ceva din dreapta, super simplu, dar e important sa le vezi.

Dar spre exemplu ce citesti, din ce te inspiri ceva din stanga, ceva din dreapta, din carti, care sunt cartile care iti plac tie cel mai mult sau te-au inspirat?

Cred ca lucrurile pe care le citesc acum cel mai mult sunt legate de people management. Asta e chestia pe care o citesc cel mai mult in ultimul timp, din pacate n-am mai reusit sa citesc asa de mult cum mi-as dori, ma bazez inca foarte mult pe filme. Eu tot ce am invatat de fapt, s-a rezumat la Youtube. Tot ce am invatat, toata viata mea a fost Youtube, multi indieni care predau si asta a fost toata educatia mea pana acum.

Si cand spui filme, te gandesti si la filme artistice?

Cu siguranta.

Da-ne un exemplu de film care ne-ar putea inspira.

Wow, de unde sa incep. Inception, Interstelar, ce mai am in minte acum, The Martian, bine toate science fiction-urile bune. Pana la urma asta e tot la ce ma uit. Nu e atat de greu sa va dati seama.

Pentru noi cei care nu inventam decat cel mult scuze ca sa nu ajungem la birou sau ca nu am facut lucruri, lumea pare putin mai grea, sa zicem. Sunt sigura ca uneori ai avut si tu momente grele. Cum te motivezi sa treci peste asemenea momente? Vorbeai putin mai devreme despre un optimism incurabil, dar cum te motivezi cand iti este greu caci sunt sigura ca au fost si asemenea momente?

In dimineata asta cand incercam sa ma trezesc. Exact cum spuneam un pic mai devreme, diversitatea. Cand ceva nu imi place, intotdeauna pot sa fac altceva. Most of the time pot sa fac altceva. Oriunde lucrez, am langa birou o chitara sau, mai nou, un cooler range. Invat si acel instrument si cand sunt trist, down, nu stiu ce vreau sa fac, ma duc 5 minute cu chitara si imi ajunge sa ma trezesc inapoi. Intotdeauna schimb cand ceva nu imi mai place, schimb complet cu altceva. In ultimii 10 ani de zile nu m-am plictisit absolut niciodata, nu mai stiu cum se simte senzatia aceea de plictiseala. Intotdeauna au fost lucruri de facut, intotdeauna au fost lucruri in care daca nu-ti placea puteai sa schimbi cu altceva, au fost momente grele, or sa fie intotundea momente grele, nu ma gandesc prea mult la ele, doar caut solutia si merg mai departe. Am vise nemarginite, poate asta e.. nu ma vindec de ea.

In sala sunt foarte multi tineri care viseaza sa fie antreprenori, daca nu sunt deja antreprenori cu mici business-uri in online. Tu la 24 de ani esti deja antreprenor, chiar daca esti manager de inovatie la o companie foarte importanta internationala, la filiala din Romania. Da-le, fa-le o recomandare, cum se vede perspectiva…. Vorbeai mai devreme ca citesti despre managementul oamenilor, ce sa stie tinerii antreprenori sau cei care isi doresc sa faca antreprenoriat?

Ceea ce vad din ce in ce mai putin sau nu neaparat ca tot timpul a fost asa, cand vine vorba de un serviciu sau un produs, give a damn, e singurul mod in care pot sa spun.

De exemplu, eu sunt un mare fan Apple, pentru ca stiu ca fiecare detaliu a fost gandit pana in ultimul, ultimul detaliu si fiecare chestie care pare absolut infima si inutila sa fie in modul in care este facuta, este studiata pana cand oamenii au adormit cu capul pe birou. Si asta imi place sa vad la orice produs si la orice serviciu, ca oamenii chiar s-au gandit si chiar au spus „Da, ne pasa de fiecare pixell, ne pasa de chestiile din spate pe care numai noi le vedem.” Asta incerc sa fac, un stantard ridicol de calitate si un standard ridicol de design si sa se simta ca exista o pasiune in ceea ce faci.

Alte lucruri pe care le vad foarte mult, oamenii se apuca sa faca start-up-uri de dragul de a face un start-up. Ceea ce nu-i deloc bine. Trebuie sa existe o pasiune care sa spuna am o pasiune care sa creeze o idee, iar acea idee sa ajute pe cineva si dupa aceea ne putem gandi la acest cuvant, „start-up” care pana la urma este doar un motor ca sa duci o idee pe piata sa ajute oamenii, sa ajute oameni si intr-un final sa creeze un revenue.

Cu siguranta pasiune sa existe in ceea ce faceti, foarte multa atentie la detalii si la fiecare lucru si chiar ceea ce iarasi este o chestie completa si dureaza ani ca s-o inveti sa te gandesti mai intai la utlizator si apoi la ce vrei sa oferi.

(ARHIVA) INTERVIU – Andreea Berecleanu -femeia lui Almodovar –

interviuri

7 years ago

(ARHIVA) INTERVIU – Andreea Berecleanu -femeia lui Almodovar –

Interviul de mai jos l-am publicat in 2008 (adica acum 10 ani) in revista Tabu. L-am recitit ca sa-l pun online, pentru ca nu a fost niciodata online, si mi-am dat seama ca Andreea Berecleanu e la fel si acum.

Bine, m-am mai gandit ca e posibil ca astazi oamenii sa nu mai aiba aceeasi rabdare sa asculte, sa citeasca si sa se uite la cel din jurul lui ca sa-l descopere.

In cei 10 ani de cand am facut acest interviu, Andreea Berecleanu s-a recasatorit (dr Constantin Stan, sotul ei, e un geniu al chirurgiei estetice, am asistat candva la o prezentare a muncii dansului si am fost uluita), iar copiii au crescut si sunt niste superbitati. Fata -Eva – este o Andreea cu altceva cu vino-ncoa. Baiatul – Petru – e un tanar cavaler foarte politicos, cu maniere impecabile.

In ultimii ani, Andreea l-a ajutat pe doctorul Stan sa dezvolte un concept integrativ care reuneste specialitati medicale care duc spre un pacient frumos si sanatos ( Chirurgie Estetica, ORL, Chirurgie Generala, Chirurgie Oculo-Plastica, Dermatologie, Obstetrica si Ginecologie sau Nutritie)

E vorba de un centru de sanatate si frumusete pe care-l manageruieste, un centru in care ai de la tratamente cosmetice de ultima ora pana la alimentatie sanatoasa, de la interventii chirurgicale cu aparatura SF pana la interventii noninvazive.

Cronos Med se numeste locul care e gandit ca un intreg pentru ceea ce inseamna preocuparea pentru sanatate si frumusete, cu sali de operatii, cu spital, dar si cu Cronos Institut care are in grija medicina regenerativa si cea anti-aging, ambele fiind forme avansate de preventie.

Puteti citi mai multe despre ce au creat aici.

Dar Andreea Berecleanu nu s-a schimbat fata de textul care e mai jos. Are in continuare acea ironie simpatica si acida cand vrea sa spuna ceva “pe bune”, munceste mult mai mult decat la vremea interviului, dar e la fel de senina si pe alocuri intimidanta prin gratia ei princiara si frumusetea aproape de perfectiune.

Anul acesta ma gandesc sa fac un nou interviu cu ea, “dupa 10 ani” de la primul, si stiu o smecherie pe care o sa o aplic cand vom vorbi: ca sa nu ma mai intimideze (desi nu face nimic special, nu are vreun ton superior, nu ma priveste de sus, sau ceva similar), dar ca sa nu ma mai intimideze am sa ma gandesc cum manca ea pufuleti cu super multa pofta intr-o dupa amiaza in cabina de machiaj de la Antena, acum cativa ani:)

Si printesele sunt oameni.

Andreea Berecleanu – femeia lui Almodovar?

Tabu, mai 2008

Fotografiile au fost facute de Cosmin Bumbut

Daca v-am spune ca are ceva din Raymunda din filmul Volver al lui Almodovar v-ati incrunta dezaprobator? O stiti drept prezentatoarea stirilor de seara de la Antena 1, un chip angelic, o femeie intotdeauna imbracata elegant, corect, clasic. Tot ce ati citit despre ea va duce cu gåndul la o imagine perfecta: un sot celebru, doi copii, o familie împlinită, cariera de succes, niciun scandal public. Si daca asta nu e totul?

„Am avut intotdeauna un conflict personal intre infatisarea mea delicata si cum sunt de fapt. Pentru ca sunt un om al extremelor, foarte tumultuoasa, spun lucrurilor pe nume, sunt vulcanica. Cu vremea am invatat sa expun problemele diplomatic, dar adevarul deranjeaza de multe ori. Sunt caustica si imi spun parerea fatis chiar si atunci cånd nu sunt intrebata. Faptul ca nu am gri-uri, ci doar alb si negru, nu e prea bine pentru societatea in care traim, dar stii ce e frumos? Ca atunci cånd vrei sa-ti faci prieteni, ii cåstigi foarte usor pe cei care vor sa stie lucruri corecte despre ei. |ntotdeauna omul care vine catre mine din dorinta de a cere un sfat, stie ca nu-l mint si ca ii spun exact ce gåndesc.”

Au fost primele vorbe care mi-au ramas in minte dupa intålnirea cu Andreea Berecleanu. Stabilisem sa facem interviul inainte de a-i propune scenariul sedintei foto pentru a avea o baza reala, extrasa din personalitatea ei, pe care sa o exploatam in fotografii.

Nu era deloc Andreea Berecleanu pe care o stiam de la televizor. Adica era la fel de frumoasa, la fel de eleganta, ceva mai relaxata si mai putin sobra, dar cånd o vedeam la stirile de seara de la Antena 1 nu parea ca e ca un vulcan pe dinauntru si nici ca ar fi genul sportiv- baietos.

„Nu ma deranjeaza ca exista imagini diferite si nici ca lumea imi spune ca ‹‹in realitate›› sunt mai naturala, mai miniona si mai vesela, ceea ce e de bine. Cred ca m-ar deranja sa fie invers. De altfel, nu fug de oamenii care ma abordeaza pe strada, imi face placere sa le raspund la intrebari sau sa fac poze pentru ca vin catre mine cu blåndete si bucurie. Exista insa o perdea bine trasa intre ecran si viata privata. Imi place meseria asta si cred ca mi se potriveste foarte bine rolul de stirist. Pentru ca este un rol! In timp, mi s-au propus si talk show-uri pentru ca era apreciat felul meu de a glumi cu subinteles, dar exista riscul de a fi gresit interpretat si e riscant atunci cånd vorbim despre o emisiune de televiziune. Or, la divertisment, ca sa fii pe placul a milioane de oameni, trebuie sa fii numai si numai foarte calina, agreabila.”

Cu aceeasi sinceritate, auto analitica, mi-a marturisit ca dincolo de imaginea ei publica pe care am caracterizat-o drept princiara, glaciala, britanica („nu stiu de ce ti se pare tie asa, pentru ca eu sunt genul sportiv, tot timpul pe fuga”) se afla radacini grecesti.

„Strabunicii mei paterni au venit din Salonic si s-au stabilit la Galati. Erau greci get-beget. Se numeau Carvunis si Theoharis. Insa mama e bucuresteanca iar eu m-am nascut tot in Bucuresti.”

Dincolo de sticla ecranului, temperamentul ei e mai degraba latin, cu influente care-ti amintesc de filmele lui Almodovar pentru ca familia e o parte importanta din ceea ce inseamna ritualul ei de viata. Cånd vorbeste despre copilarie foloseste intotdeauna pluralul desi nu are frati, asta pentru ca toate momentele importante le-a trait alaturi de rudele apropiate.

„Curtea in care am crescut era despartita de un gardulet de curtea verilor mei. Eu n-am avut frati, surori, dar m-am jucat tot timpul cu verii mei. Sunt dependenta de familie, de parintii mei, de bunica mea, si-mi pare rau ca, acum, ei stau långa Parcul Carol si eu in partea de nord a capitalei. Ne vedem in fiecare saptamåna, dar pentru mine e prea putin. As fi cea mai fericita sa stam intr-o vila, ei la parter si noi la etaj. Dar sa fim impreuna! Sa avem apartamente separate, ca nu e ok sa stam toti in acelasi loc, dar sa impartim aceeasi curte. Din pacate, este doar o dorinta unilaterala pentru ca tata este prea legat de casa pe care el insusi a construit-o.”

Mai stiti secventa din Volver cånd Raymunda (interpretata de Penelope Cruz) cånta echipei de filmare pentru care gatise, o melodie pe care o invatase de la mama ei? Ei bine, si in familia Andreei exista o conexiune directa cu muzica.

„Tata a cåntat mult timp. Aproape 17 ani; a avut chiar atestat de cåntaret profesionist si are multi prieteni din lumea artistica. Facea doua meserii in paralel. Ziua era inginer pe santier iar noaptea se daruia cu pasiune muzicii. Asa l-a cunoscut si mama. A mers sa-l asculte cåntånd intr-un club, iar el s-a indragostit pe loc de ea. A fost o poveste frumoasa de dragoste si atipica pentru vremurile acelea. Eu am crescut pe ritmuri de conga si, mai ales, in armonie. Cånd eram mica, tata ma sorbea din priviri, eram tot timpul in bratele lui, iar mama, din cauza asta, s-a vazut nevoita sa ma pupe mai mult in somn. Pentru ca daca eram alintata si de mama si de tata, nu era in regula. Tata imi spunea tot timpul ca sunt frumoasa, ca-s desteapta, ca sunt talentata la orice. Mama imi dadea exemple de copii la fel de buni ca si mine. Mi-a placut si imi place sportul. In copilarie, la prima lectie de tenis am aruncat din prima mingea peste fileu; m-am dus la ping-pong, am inceput sa sar in timp ce loveam ca sa derutez adversarul si am cåstigat punctul. La schi eram magarusul, cel care aduce fisele de cablu cel mai rapid, iar la 6 ani am coboråt cu viteza prea mare Clabucetul si m-am dat peste cap intr-o prapastie. Nu aveam gratie, cum spui tu, aveam nerv.”

Astazi, Eva – fata ei – o “Andreea” in miniatura, pare ca parcurge un traseu similar. E buna la sport (ii plac inotul, aerobicul si tenisul), a intrerupt baletul la aceeasi vårsta la care Andreea in copilarie a fost nevoita sa renunte la balet.

„Crezi in semne?”, am intrebat-o din instinct. Fara a ma gåndi atunci la superstitiile din filmele lui Almodovar. „Nu sunt superstitioasa, dar sunt lucruri din viata mea care se repeta la Eva, poate ca sunt doar intåmplari comune, dar e cu atåt mai frumos.”

(…)

Cum si-a administrat viata sentimentala in relatia cu parintii? „Mi-au cunoscut intotdeauna prietenii, chiar daca i-au acceptat sau nu. La 18 ani m-am mutat singura,cu chirie platita din salariul meu. Eram studenta dar incepusem sa lucrez in presa. A fost o perioada mai grea dar eram måndra. Fusesem rasfatata acasa, alintata de patru bunici, nu prea stiam sa ma gospodaresc si nici nu stiu daca am invatat imediat, dar m-am descurcat. A fost momentul in care parintii mei, de care sunt atåt de legata, si-au dat seama ca am crescut, dar tatalui meu tot ii era greu sa accepte ca am plecat.”

Astazi e la fel de atasata de copiii ei, precum au fost – si sunt – si parintii de ea.

„As face orice pentru ei. Uite un detaliu despre formele iubirii pe care nu le intelegi påna nu esti parinte. Cånd nu eram mama, mi se parea foarte ciudat cånd vedeam un parinte care-si saruta copilul pe gura. Astazi imi vine sa-i sarut mereu, chiar si pe gura.”

Mai vreti o asemanare cu lumea lui Almodovar? „Dupa cum studiez femeile si feminitatea, misterul, contururile, gesturile, cred ca intr-o alta viata am fost barbat. Daca m-as transforma in barbat mi-ar placea sa fiu personajul din Parfumul lui Suskind, cel care adulmeca dupa miros femeile. Cred ca este si motivul pentru care inteleg asa de bine barbatii si psihologia lor.”

Probabil ca nu v-ati gåndit niciodata la Andreea Berecleanu ca la una dintre femeile lui Almodovar. E prea eleganta, prea distinsa, poate chiar prea frumoasa pentru un astfel de rol. Dar mai gånditi-va o data: are un temperament vulcanic, o relatie speciala cu familia, in special cu fiica ei, are micile ei semne aducatoare de noroc si, cånd te astepti mai putin, iti spune in fata ce o deranjeaza. Si ceea ce e cu adevarat frumos, are acelasi limbaj caustic si transant si cånd vine vorba de propria-i persoana.

Iata cum arata acum copiii Andreei. Eva e in fotografia de mai sus din “bucataria lui Almodovar”, iar acum – cand e deja la liceu – e imaginea unor campanii de moda, desi nu-i prea place si nu se gandeste sa faca o meserie din asta. Petru e si el la liceu si, cum spuneam, e foarte manierat si politicos. Cele doua fotografii de mai jos sunt de pe pagina de facebook a Andreei.

Pe urmele celor mai buni – intalnire cu un viitor jurnalist

personal

7 years ago

Pe urmele celor mai buni – intalnire cu un viitor jurnalist

E aproape sfarsit de an, incheiem proiectele pe care le-am inceput peste an.

Unul dintre ele este minunatia de initiativa Pe urmele celor mai buni initiata de Mercedes-Benz Romania, un program de mentorat in care Catalin Stefanescu, Andreea Esca, Andi Moisescu si Camelia Potec ii indruma in proiectele lor pe 4 tineri creativi.

Am scris despre intalnirea dintre Catalin Stefanescu si Georgiana Ene acum cateva luni, cand am lansat si un concurs in ceea ce ma priveste. Pentru cineva care isi dorea o intalnire cu mine, sa-l sfatuiesc si sa-l indrum in vreun proiect.

Intalnirea a avut loc zilele trecute.

Simpatica domnisoara cu care m-am intalnit este masteranda la comunicare si relatii publice, si lucreaza pentru revista TVMania si se numeste Bianca Ion.

Cum lucrarea ei de dizertatie este despre cum se construieste un brand in online si cum devin unele persoane influenceri, a vrut sa vorbeasca cu mine despre ce sa citeasca in plus, despre studiile de caz pe care vrea sa le faca.

Stia parerea mea despre termenul influencer pe care-l folosim mult prea usor si cu prea mult ego, si cred ca tocmai de aceea a vrut sa ne intalnim:)

Mi-a povestit despre primul ei interviu de jurnalist, cu o vedeta internationala de la prima incercare si despre cum s- a documentat aproape o saptamana, vizionand toate interviurile pe care le-a gasit cu actrita mexicana pe care urma sa o intalneasca.

E o lectie frumoasa in intamplarea primului ei interviu pentru ca era singura din redactie care vorbea bine spaniola… pe care o invatase pentru ca in copilarie se uita la telenovele cu aceasta actrita pe care a intervievat-o. Mai tarziu a facut cursuri de spaniola ca sa se perfectioneze daca tot invatase spaniola de la tv.

E lectia despre …daca stii sa folosesti spre binele tau, spre educatia ta, orice experienta, viata iti aduce surprize frumoase.

Restul a fost cu notite la masa, departe de ochii lumii si, sper, util pentru lucrarea ei de masterat.

I-am promis ca o ajut si dincolo de aceasta intalnire si am sa ma tin de promisiune, ii vom mai da cateva carti de citit (bucuria mea, sa dau carti oamenilor) si la momentul chestionarelor pentru studiile de caz o vom ajuta cu contacte si recomandari.

Mi-a fost frica de intalnirea aceasta. Ma gandeam inca de cand am facut concursul ca nu am ce sa le spun oamenilor care vor sa se vada cu mine si ca e posibil sa nu-i pot ajuta la nivelul la care ei isi doresc.

Sper insa ca am facut fata provocarii si le multumesc celor de la Mercedes pentru intalnirile din acest proiect. Pe Georgiana, tanara care este mentorata de Catalin Stefanescu, am recomandat-o in vara pentru un alt proiect si a avut in grija o parte din comunicarea Festivalului de Film Independent Anonimul.

Ce s-a mai intamplat cu ceilalti tineri din proiectul de mentorat Pe urmele celor mai buni initiat de Mercedes Benz puteti vedea site-ul campanei, www.peurmelecelormaibuni.ro.

De cumparat de la BOOKFEST- Locuri. Oameni.Povesti. De Liliana Nicolae

diverse

10 years ago

De cumparat de la BOOKFEST- Locuri. Oameni.Povesti. De Liliana Nicolae

Pentru aceasta editie de BOOKFEST am mai multe recomandari pentru achizitii de carte, dar cartea despre care va vorbesc acum este una f f speciala.

E despre oameni uluitori cu vieti modeste care fac luccruri care ii inspira pe altii, despre oameni care ar putea fi oricind eroi de film. E o carte de reportaje jurnalistice, ”nonfiction longform” cum ar spune americanii, care e scrisa cu asa un mare respect pentru fiecare intilnire si fiecare personaj, incit rezultatul – poveste linga poveste – e o montura fina si sofisticata de experiente si emotii.

Cartea se numeste Locuri. Oameni. Povesti si e scrisa de unul dintre cei mai talentati si mai speciali jurnalisti din redactia Europa FM, Liliana Nicolae.

Pina la revenirea mea la inceputul acestui an pe culoarele Europa FM, nu stiam cine e Liliana Nicolae, desi e un jurnalist care a lucrat multi ani la BBC. Si imi cer scuze si aici inca o data (mai ales de asta scriu acum despre cartea ei, ca sa stiti cit mai multi si sa nu ratati o super experienta din intilnirea cu scrierile sale).

Apoi am inceput sa remarc povestile pe care le descoperea si cum le prezenta audientei in emisiunea Drum cu Prioritate si cit de usor deveneau virale pe net. Cred ca le-am spus lui George Zafiu (directorul de programe EFM), lui Sorin Dragomir ( director al Stirilor EFM/Radio21) si Andradei Burdalescu (cea care conduce operatiunile trustului Lagardere in RO) de zeci de ori ca o iubesc pe Liliana Nicolae.

Mai tirziu am dat search pe google sa vad ce mai scrie si mi-am petrecut o jumatate de noapte cu reportajele din Dilema Veche.

Liliana scrie cu gratia care iti ajunge direct in suflet si e unul dintre rarii oameni care pot descoperi povesti spectaculoase si emotionante in oricine. Da, fiecare avem povestile noastre, doar ca nu le spunem chiar asa usor unor straini stiind ca vor fi publice.

Liliana, cu discretia si eleganta ei, cu tacerea ei care e plina de intelegere, afla de la oameni povesti minunate. Si stie sa le puna pe hirtie intr-un fel in care merge la esenta.

In noaptea in care am citit reportajele ei din Dilema Veche, mi-am adus aminte de una dintre cele mai rafinate scriitoare de reportaj – Tita Chiper ale carei carti cu interviuri si povestiri le pastrez cu sfintenie. (cind eram foarte la inceput in meseria asta, imi doream sa fiu ca Tita Chiper; dupa o vreme am realizat ca nu pot fi.)

Dar cred ca Tita Chiper ar fi fost foarte mindra sa descopere ce scrie Liliana Nicolae.

Asa ca va rog tare sa mergeti sa-i cumparati cartea; stiu sigur ca sa o cititi pe indelete , dar ca totusi vi se va parea ca se termina prea repede; si mai stiu ca o sa va incarce de o stare de bine si de speranta ca sunt o multime de oameni frumosi in jurul nostru pe care- i ratam in agitatia zilnica.

Oameni care ar ramine nevazuti daca n-ar fi cei ca Liliana- discreti si generosi – ca sa-i puna in valoare si sa le ofere un confort emotional ca sa-si spuna povestile.

Lansarea ei este duminica la ora 16.00 , la Standul editurii Casa de Pariuri Literare.

Ne vedem acolo.

(INTERVIU) Sandra Pralong – Despre România, cu entuziasm

diverse

10 years ago

(INTERVIU) Sandra Pralong – Despre România, cu entuziasm

interviu de Doru Iftime

Am vrut s-o cunosc pe Sandra Pralong acum cîțiva ani, intrigat de titlul uneia dintre cărțile ei, „De ce m-am întors în România”. Cum mie mi se părea că toată lumea pleacă, am vrut să-i aud argumentele; m-am ales cu o splendidă poveste de viață și cu o perspectivă optimistă, pe alocuri entuziastă, asupra a ceea ce este sau ar putea fi România.

La sfîrșitul anului trecut, Sandra Pralong a lansat volumul „Cum schimbăm mentalitatea? 25 de ani în România” Cuvîntul „mentalitate” face parte din vocabularul activat după Revoluția din 1989 și, împreună cu noțiuni ca „implementare”, sintagme ca „oameni de bine” sau întrebări precum „Ce ați făcut în ultimii cinci ani?”, a căzut iute în dizgrația publică din cauza folosirii abuzive și adesea inutile. La fix 25 de ani de la momentul de răscruce al istoriei noastre recente, Sandra Pralong relansează dezbaterea despre schimbarea mentalității, nu fiindcă între timp mentalitatea ar fi redevenit o noțiune frecventabilă, ci tocmai pentru că ținerea ei sub preșul tăcerii vreme de un sfert de veac nu pare să-i fi făcut vreun bine.

Am să încep cu o întrebare legată de o afirmație pe care o faci spre finalul cărții: că nouă, ca națiune, ne lipsește caracterul și că trebuie să învățăm să avem caracter.

Sandra Pralong: De fapt ce înseamnă să ai caracter? Să fii consecvent. Să fii corect. Să faci ceea ce spui că faci, să te ții de cuvînt. Să se poată „conta pe tine”. E adevărat, într-un fel însăși supraviețuirea noastră ca națiune se datorează acestui spirit mioritic, acestei unduiri între fapte și vorbe. De-a lungul timpului, ca să rezistăm între trei imperii cu culturi atît de diferite, a trebuit să gîndim ca noi și să facem ca ei. Dar dacă această atitudine ne-a făcut bine înainte, în democrație se dovedește dăunătoare. Eu am încredere că vom înțelege că, într-un sistem deschis, singurul punct de sprijin este caracterul, consecvența. Astăzi totul e de vînzare pe internet: inteligență, informație, experiență. Ce nu poți cumpăra, și începe să devină un lucru din ce în ce mai prețios, este caracterul.

Afirmi în cartea ta că politicul este responsabil de clădirea caracterului unui nații. „Vrem o națiune de oameni liberi, care gîndesc independent, sunt autonomi, creativi și întreprinzători sau, dimpotrivă, vrem oameni docili, adică obedienți, timorați, asistați și slugarnici, pe care să-i putem controla?”, spui în eseul „Ușurel cu religia în școli”. Mie mi se pare evident că politicul nostru,indiferent că e de dreapta sau de stînga, ne vrea obedienți. Pe de altă parte, cum poate fi politicul, clasa cea mai lipsită de caracter, să fie responsabilă de clădirea caracterului? Nu e ca și cum am pune lupul de pază la stînă?

Nu. Pînă acum, eșecul democrației românești a provenit din faptul că am încercat să construim democrația, inclusiv la nivelul politic, al partidelor și al elitelor politice, cu uneltele comunismului – controlulși comanda. Acestea sunt uneltele revoluției industriale, cînd aveai nevoie de oameni ușor de controlat, care să execute anumite operațiuni fără să vină cu idei și inițiative, că mai rău făceau; atunci era nevoie de oameni care să-și facă treaba foarte bine, dar care să fie foarte docili. Iar politicul și-a dorit oameni docili, care nu pun întrebări. Totuși,așa cum spui, nu e de la sine înțeles că politicul va crea o societate democratică -de fapt, clasa noastră politică a pierdut această oportunitate, i-a luat-o societatea înainte și votul din 16 noiembrie demonstrează acest lucru fără putință de tăgadă. Și atunci politicului nu-i mai rămîne decît să acționeze sub presiunea societății, așa cum s-a întîmplat la vot, cînd oamenii au avut suficientă încredere în ei înșiși ca să spună „Nu”: Nu vrem să fim manipulați, nu vrem să ne fie insultată inteligența. Însă acesta e doar un prim pas. Ce ar trebui făcut mai departe? Românii ar trebui să aibă aceeași atitudine în viața de zi cu zi. Să pună în continuare presiune pe politic și pe administrație, să nu fie îngăduitori, să nu tolereze să fie umiliți.

Noi, de felul nostru, suntem o națiune tolerantă, și cu greșelile noastre, și cu ale altora. Cît de tare ne dăunează această toleranță?

Greu de spus. Toleranța e benefică. Pe axa care duce de la permisivitate totală la intransigență, noi suntem mai aproape de permisivitate. Și e nevoie de un echilibru. Dar nu poți avea permisivitate fără caracter, că rezultă haos. Cred că mai multă intransigență față de transgresia normelor ne-ar ajuta. Asta ar însemna ca însănătoșirea societății să nu depindă doar de politic, ci corpul social să fie primenit de presiunea publică. Ce m-a frapat cel mai tare în societatea noastră este că respectul legii și al regulilor de bună purtare și de trai în societate nu vine nici de la autorități, și nici prin presiune socială. În străinătate, nu există să încalci legea sau normele și societatea să nu reacționeze. Dacă eu arunc gunoi pe stradăîn Elveția, imediat îmi face cineva observatie. De asta societatea funcționează, este vie și corectă:corpul social, cînd este agresat, reacționează; cei corecți îi molipsesc pe cei incorecți, pe cînd la noi contagiunea se petrece în sens invers.

Cartea ta se numește „Cum schimbăm mentalitatea?”. Sunt cîteva domenii în care cred că mentalitatea trebuie ajutată. De exemplu, în spitale, am simțit pe pielea meanu lipsa de pricepere a medicilor, ci absența compasiunii față de suferința pacienților. Cum îi învățăm pe medici (pe unii dintre ei, mă rog) compasiunea? Cum îi facem pe profesori (pe unii dintre ei) să-și mențină vie preocuparea de a face oameni din elevii lor? Și cum îi facem pe politicieni (pe toți) să nu mai intre în politică văzînd în asta o cale de căpătuire?

Cum spuneam, folosim tiparele mentale ale comunismului în democrație, de aceea ne împiedicăm. În comunism,cei de la baza piramidei erau considerati „supușii” celor de la vîrf, iar funcția era proprietatea deținătorului funcției, deci era firesc ca ei să dorească sa se căpătuiască din compromisul pe care îl făceau vînzîndu-și sufletul fie partidului, fie securității…

Sau din convingere…

Nu cred că după 1947 a mai putut fi vorba de multă convingere, deși Ion Iliescu îmi pare a fi un om care a făcut din convingere comunistă toate fărădelegile pe care le-a făcut.Ce încerc eu să spun în carte este că în democrație scopul nu poate scuza niciodată mijloacele. Pentru că scopul trebuie să fie respectul pentru integritatea și libertatea ființei umane, nu se poate să-i faci omului bine nici măcar cu de-a sila. La noi, politica e o cale spre căpătuială pentru că nu e contracarată de uneltele democrației, de a ne revolta, sau măcar de a nu-l alege pe omul care vede în politică doar calea spre bunăstarea proprie. În democrație avem niște unelte pentru a contracara un astfel de rău, unelte pe care noi nu suntem obișnuiți să le utilizăm. Pentru că încă nu conștientizăm că puterea e în mîinile noastre, că noi, cetățenii, suntem mulți și puternici împreună. Dar noi nu folosim aceste mijloace, abia pe 16 noiembrie 2014 le-am folosit. Dacă vrei, este prima dată în 25 de ani cînd democrația a funcționat cu adevărat în România.

Abia acum am conștientizat forța votului?

Da. Și nu numai că am conștientizat forța votului, dar am conștientizat necesitatea de a sacrifica propriul confort pentru a trimite mesajul că nu mai acceptăm să ni se insulte inteligența—oamenilor care au stat în frig și ploaie cîte 8 ore ca să voteze nu le-a fost ușor.Acesta e lucrul pe care noi nu l-am conștientizat timp de 25 de ani și m-a încîntat că a fost opera acestor „noi pașoptiști” care sunt oamenii plecați în străinătate, care, indiferent ce fac acolo, fie că sunt profesori universitari sau muncitori în construcții, au învățat cît de important este să-ți aperi drepturile și să nu accepți să fii umilit de autorități.

Cît de legată e mentalitatea de bunăstare?

100%. Bunăstarea este produsul unui anumit fel de a acționa și de a vedea lumea, care implică un anumit fel de a rezolva problemele, care, la rîndul lui, implică un anumit fel de instituții care înlesnesc bunăstarea.

Adică dacă un medic e bine plătit, chiar dacă muncește 14 ore pe zi, e de la sine înțeles că are și compasiune pentru pacienții săi? Un profesor care nu are griji mărunte e și un dascăl devotat și preocupat de viitorul elevilor săi, de sămînța pe care o sădește? Banii sunt suficienți pentru a schimba mentalitatea sau mai e nevoie și de altceva?

E nevoie și de bani, dar nu cred că e de ajuns pentru că problema se pune de fapt invers. Banii sînt o consecință a unui anume fel de a fi și de a face lucrurile. Într-o lume deschisă, cîștigă mai mult acel medic care are compasiune, pe lîngă competență. În primul eseu din carte vorbesc despre acea întrebare pe care și-o punea Einstein: prima decizie pe care o iei în viață este dacă trăiești într-un univers ostil sau prietenos; dacă decizi că mediul ți-e ostil, atunci vei acționa astfel încît chiar vei transforma mediul într-unul ostil. Și se creează un cerc vicios, revanșard. În loc să accepți competiția ca pe o condiție de îmbunătățire a vieții tale și a celorlalți, încerci să obții un monopol. În economia de piață, se creează bunăstare pentru că se diversifică oferta, competiția stimulează productivitatea și scăderea prețurilor. Or aceste lucruri sunt imposibile dacă tu consideri că trăiești într-un mediu ostil pentru că vei căuta mereu să fii singurul furnizor al unui serviciu, în exemplul tău, medical, iar atunci nu-ți pasă de pacienți, care nu au de ales decît să fie tratați de tine, dacă ești singurul medic. Bunăstarea, la nivel fundamental, crearea prosperității,pleacă de la cu totul alte premise decît cele din comunism, și anume de la ideea că orice competiție este benefică chiar pentru competitori, fiindcă își îmbunătățesc oferta, se auto-depășesc – de exemplu,își însușesc compasiunea și grija față de aproapele lor.

Că veni vorba de comunism, Sebastian Ghiță a zis că Ponta a pierdut alegerile fiindcă PSD continuă să fie asociat cu comunismul. Mie mi s-a părut că nu acesta a fost motivul principal, acela fiind asocierea cu corupția.

Ba da. Pentru că majoritatea PSD-iștilor gîndesc ca niște comuniști. Care era prețul ordinii și al păstrării status quo-ului în comunism? Minciuna, manipularea, disprețul față de oameni. Iar corupția face parte din acest alai…

Cum schimbăm mentalitatea omului de rînd, a omului simplu?

Vezi tu, însăși ideea că unii sunt oameni de rînd și alții elite vine dintr-o gîndire care nu corespunde unei societăți deschise care,în fond,nu are ierarhii permanente. Toți oamenii sunt egali ca potențial. Unii sunt educați să muncească cu capul, alții să lucreze cu mîinile, dar toți sunt la fel de valoroși. Dar să nu fim naivi, există la noi un mare clivaj urban-rural, care, de altfel, dă șarmul acestei țări, fiindcă ruralul nostru a păstrat intact ceea ce a pierdut Europa Occidentală și SUA – autenticitatea și apropierea de natură. Marele pariu al politicienilor din anii care vin va fi ca oamenii din mediul rural să aibă aceleași condiții moderne de trai ca orășenii – canalizare, apă curentă, electricitate, farmacie, dispensar, cinema, bibliotecă – fără să piardă farmecul locului. Inteligența politicului aici se va demonstra, făcînd aceste lucruri fără să altereze autenticitatea, frumusețea acestui mediu și simbioza cu natura pe care încă o experimentează românul din mediul rural. Așadar, într-o societate deschisă nu mai avem ierarhii rigide, iar excelența se manifestă indiferent de domeniu – important e să-ți dorești să ajungi la performanță și la excelență. Pe de altă parte, schimbarea de mentalitate e un concept foarte savant pentru ceva foarte simplu: pentru un alt fel de a fi și a vedea lumea. Unul în care ești conștient de tine însuți și de puterea ta și o utilizezi în mod constructiv pentru a-i susține pe ceilalți, nu pentru a-i domina. Mărturisesc că, pe undeva, cartea mi se pare un pic prea pedantă din această pricină, și nu mă mai reprezintă neapărat – îmi dă, așa, un aer de „maică stareță” care dă lecții despre lume, și nu mă mai recunosc în acest fel de a fi. Ha, ha, mi-am schimbat…mentalitatea! Dar cred că merită citită tocmai pentru acest parcurs inițiatic pe care îl împărtășesc cu cititorul.

Se poate spune că această carte pune punct unei etape din viața ta?

Exact. Pune punct unei etape și chiar unui fel de a fi al meu. Ca să revin la întrebarea ta, diferența de mentalitate e foarte simplu de sumarizat: în comunism și în orice societate închisă, oamenii, mai ales la vîrf, încearcă să-i controleze pe ceilalți; într-o societate deschisă, marea provocare este să te controlezi pe tine. Să te legi de catarg ca Ulise, mai ales dacă ești politician, ca să nu fii tentat să folosești toată puterea pe care o ai, să forțezi limitele legii sau să încalci legea, cum s-a întîmplat în acel teribil (pentru România!) 3 iulie 2012, cînd s-au schimbat șefii camerelor parlamentului și l-au dat jos pe Băsescu. Străinătatea ce a spus atunci? (nu că l-ar fi apărat pe Băsescu, că nu de persoană era vorba, ci de principiu):a spus că nu schimbi regulile în afara legii chiar dacă poți, chiar dacă ești în asentimentul a 7,5 milioane de oameni. Regula spune că nu poți utiliza cum vrei tu puterea acelor milioane de oameni. Așadar, marea provocare a societății deschise e să-ți controlezi puterea. Chiar dacă poți face ceva, să nu faci dacă „nu se face”, pentru că regulile pe care le-ai stabilit nu le poți încălca decît după o procedură stabilităîn avans.Și lucrul acesta, auto-controlul, se declină indiferent că ești muncitor, șef de stat sau intelectual.

Spre final, aș reveni la caracter, dacă-mi dai voie. În deschiderea cărții ai o parabolă foarte frumoasă, despre caracterul care devine destin. Ar trebui să fim atenți la ce ne dorim?

Înțelepciunea românească spune că de ce ți-e frică nu scapi, creezi acea realitate prin comportamentul tău. Funcționeazăși invers. Viața e o profeție care se realizează de la sine, „a self-fulfilling profecy”. Proiectezi niște intenții și acționezi în funcție de acestea, deci creezi realitatea care îți dă dreptate. Acel proverb budist pe care l-ai menționat spune așa: „Ai grijă ce gîndești pentru că gîndurile devin vorbe, vorbele devin fapte. Faptele devin obiceiuri, obiceiurile devin caracter și caracterul devine destin.” De asta îmi doresc atît de mult să gîndim pozitiv și luminos despre România, pentru că prea suntem obișnuiți să privim jumătatea goală a paharului. Și dacă te uiți doar la ce lipsește nu vei găsi niciodată găsi energia ca să umpli paharul…

Chiar dacă avem o listă lungă de probleme de rezolvat, vorbești în cartea ta despre șansa României la măreție într-un sens cît se poate de propriu al cuvîntului. Avem într-adevăr șanse să fim un popor măreț?

Absolut. Am fost și suntem un popor măreț, dar trebuie s-o conștientizăm și noi. Avem o șansă extraordinară pentru că suntem un foarte interesant mix de culturi și de feluri de a fi. Știi că se spune că prosperitatea se creează acolo unde există diversitate.. Experiența de viață se îmbogățește de pe urma diversității și a schimburilor culturale. E și motivul pentru care în UE se insistă asupra păstrării diversității – bunăstarea este mai mare în societățile în care diversitatea este încurajată, nu suprimată. Așa suntem și noi, la confluența a două lumi – cea occidentală, carteziană, calculată, rece – și lumea mistică, fatalistă, mai profundă, mai spiritualizată, a Orientului. E suficient să te uiți la nivelul de preocupare pentru dezvoltare personală în România; nu am statistici, dar dacă e să-i compar pe prietenii mei din Elveția, Franța sau SUA cu cei de aici, constat că cei de aici au un apetit uriaș pentru cursurile new age de dezvoltare personală, de conectare, de înțelegere a filozofiilor orientale și de punere în practică a principiilor lor, de meditație – toate acestea fiind un val care abia acum stă să vină peste lumea occidentală. Am convingerea că masa critică transformatoare se va acumula într-o țară de la marginea Europei, cum e România, și nu la centru. Paradoxul face ca tocmai lipsa instituțiilor și lipsa consolidării democrației să fi împins atît de mulți oameni educați să caute alternative, să caute să se descopere pe sine, să-și deschidă mintea. Și în momentul în care scapi de uscături și cînd se va descătușa energia creatoare, inclusiv la nivel administrativ, acest popor va uimi lumea. Și acest lucru se va întîmpla mai repede decît credem, cu condiția ca politicul să urmeze societatea în dorința ei de a se elibera de minciună și fărădelege.

Carte de vizită Sandra Pralong

Născută la Bucureşti şi crescută în Elveţia şi în Statele Unite ale Americii, Sandra Pralong(Budiș pe numele de fată) se întoarce în România la începutul anului 1990 pentru a pune bazele Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă, pe care o conduce până în 1993, finanţând începuturile societăţii civile în România şi Moldova. În 1989, înainte de a reveni în ţară, Sandra Pralong trăia la New York, unde era director al săptămânalului Newsweek.

De la Bucureşti, colaborează cu CNN International şi contribuie la deschiderea canalului de televiziune faţă de jurnaliştii din Europa Centrală şi de Est, iar în 1994, la Praga, pune bazele unei agenţii de ştiri video.

Revine în România în 1998 pentru a deveni consiliera preşedintelui României, responsabilă de relaţia cu românii de pretutindeni şi comunicare internaţională, iar în 2000 creează, la Bucureşti, Synergy Communications, care oferă consiliere în domeniul strategiei unor companii precum Dacia‑Renault, Erste Bank, Google etc. şiunor organizaţii precum ONU, UNICEF, OCDE, Banca Mondială, Comisia Europeană etc.

În 2002 este chemată să conducă departamentul de comunicare regională al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) în cele 27 de ţări foste comuniste. Se întoarce din nou în România în 2006 şi, cu profitul de la Synergy Communications, înfiinţează propria fundaţie, SynergEtica-Împreună suntem buni!, din dorinţa de a le insufla tinerilor români bucuria eticii, a civilităţii şi a bunei‑cuviinţe. Printre programele fundaţiei, la care contribuie numeroşi tineri voluntari, se numără „Fair Play” – un program de etică prin sport –, diverse programe de conştientizare, cum ar fi „Nesimţirea Ucide!”, „Ura dăunează grav sănătăţii” sau „Mişcă‑ţi Bunul‑Simţ!”, programe pentru readucerea în România a tinerilor şcoliţi în străinătate, ca „Noii Paşoptişti – Revoluţionar de Optimişti”, precum şi „Radio‑ONG” şi, recent, „Erupţie Anticorupţie”.

În 2007, Comisia Europeană o invită să facă parte din grupul celor zece intelectuali europeni care reflectează asupra provocărilor multilingvismului în Uniunea Europeană, iar în 2008 este numită Ambasador al Bunăvoinţei pentru Anul European al Dialogului Intercultural. În 2009 creează, la Bucureşti, „Ambasada Artelor”, pentru a promova contribuţia culturii româneşti la patrimoniul european.

Sandra Pralong are un doctorat (Magna cum laude) în ştiinţe politice, obţinut la Institut d’Etudes Politiques („Sciences Po”) din Paris, a absolvit studii postdoctorale la HEC, în Elveţia (administrarea afacerilor), şi are două masterate, unul în drept internaţional şi diplomaţie, la Fletcher School of Law and Diplomacy, Boston, şi unul în filosofie politică, la Columbia University din New York. A fost decorată de statul român, de Casa Regală a României şi de Commonwealth‑ul statului Massachusetts.

În 2010, Sandra Pralong a publicat la Polirom volumul Dece m‑am întors în România, în care 40 de personalităţi povestesc ce le‑a motivat să se întoarcă acasă, iar în 2013, tot la Polirom, volumul Mai români decât românii? De ce se îndrăgostesc străinii de România, în care 45 de personalităţi străine spun ce le‑a determinat să se stabilească la noi în ţară.

Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

munca mea

10 years ago

remember 2014: povesti & interviuri

La inceput de an, o parte mica din intilnirile anului trecut.

3 povesti despre oameni care au schimbat putin lumea din jurul lor si 3 interviuri cu tineri de la care am putea invata sa schimbam lumea din jurul nostru. in bine.:)

Povestea vietii Nadiei Lacoste, PR-ul Casei Regale de Monaco, romanca gratie careia Grace Kelly a fost o printesa si mai buna.

Omul care a vazut moartea cu ochii, de fapt a trait-o intr-o groapa comuna dupa un bombardament in Dresda si care astazi invata limbi straine ca sa-ti tina mintea activa. Si face plimbari lungi cu bicicleta de cite ori singuratatea celor 80 de ani vrea sa puna stapinire pe el.

Culisele Disneyland – magia apare cind e foarte multa munca si dorinta de perfectionism. De ce suntem fascinati si cum ne e captata atentia in Disneyland, o poveste despre lumea de dincolo de personajele costumate.

Attila Kim – un arhitect care stie ca fiecare casa, nu doar ca are povestea ei, dar are dialoguri cu casele de pe strada ei. Despre discretia frumosului.

Andreea Badala – un designer care munceste cu rigoarea unui om de stiinta. O femeie care a facut din discretie si bun simt o arta.

Mihai Pohontu – romanul care e vicepresedintele Disney. O poveste despre inteligenta viitorului.

Daca nu le-ati citit anul trecut, ar putea fi o lectura frumoasa de inceput de an. Cum ziceam, fiecare dintre aceste persoane are o poveste care ar putea fi transformata intr-un film.

Interviu (arhiva) Ozana Oancea – despre relatiile mama fiica

interviuri

10 years ago

Interviu (arhiva) Ozana Oancea – despre relatiile mama fiica

M-am intilnit cu Ozana Oancea acum citeva saptamini, la proiectia de lucru a filmului lui Tudor Giurgiu, De ce eu?. Era ingrijorata ca fiul ei nu isi facuse bine lectiile la o materie. Nu mai stiu despre ce materie era vorba, dar din argumentatia ei vedeam , din nou, perfectionismul expus linistit, cu vorbe lente.

I-am zis ca am facut curat in arhiva si am gasit interviul cu ea si ca o sa-l pun online, ea a zimbit si-a zis “ok”. Astazi la 5 ani distanta de la interviu constat ca e inca foarte valabila concluzia pe care am tras-o dupa prima noastra intilnire.

Si mi se pare frumos ca intr-o zi in care am publicat (via FIFI) un articol despre lectiile pe care copiii le dau partintilor, fac public acest articol (care a fost doar in print, niciodata online) despre o relatie mama fiica , ajunse la maturitate.

interviu publicat in Tabu, iunie 2009

Ozana, înainte de toate

Face parte de mulţi ani din echipa de organizare TIFF, îi datorăm vizitele actorilor şi regizorilor mari la festivalurile de film sau de teatru, a tradus multe dintre piesele jucate de trupele străine aici. Acum, Ozana Oancea e la primul ei rol principal într-un film: „Felicia, înainte de toate”.

Text de Cristina Bazavan

Felicia, fiica de 40 de ani a unei familii de intelectuali vine în Bucureşti pentru o săptămână. E bibliotecară într-un oraşel olandez, are un copil dintr-o căsătorie care s-a încheiat şi îşi petrece vacanţa cu părinţii – parte din dragoste, parte din datorie. Sunt destul de bătrâni ca să nu apară gândul că la următoarea vizită nu-i va mai găsi în viaţă.

Acesta este pretextul regizorilor Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf pentru a intra în mecanismul fin al relaţiei mamă-fiică în filmul „Felicia, înainte de toate”. O poveste despre adulţii care rămân copii în ochii părinţilor lor.

Ozana Oancea a ajuns să o joace pe Felicia fără să participe la vreun casting.

„Istoria filmului porneşte de la sora lui Răzvan care e mai mare decât el şi care trăieşte în Italia. Sora lui e minionă. Eu sunt înaltă şi Răzvan nu se gândise nicio clipă la mine. Nu m- a asociat cu modelul pe care-l avea în cap. I-a spus Ada Solomon (n. r. producătoarea filmului) că ştiu bine germana. El mă cunoscuse la Berlin când împărţisem un apartament cu românii care aveau treabă acolo şi, după recomandarea Adei, m-a luat în calcul.

Ce mi s-a parut apăsător a fost faptul că am început repetiţiile cu un film pe care ni l-a proiectat Răzvan, despre familia lui. A făcut nişte interviuri foarte dureroase şi foarte personale cu mama şi sora lui. Ce am spus noi în film are o încărcătură similară, dar nu e acelaşi lucru.
Acolo, la început, am intrat în povestea grea a unor oameni şi nici măcar nu mi se pare că a fost absolut necesar. Poate că pentru el a fost, dar noi am fi putut şi fără.
Am şi cunoscut-o pe sora lui la filmări. Apare într-o secvenţă în care eu mă spăl la closetul aeroportului; e o doamnă blondă care-şi pune lentilele de contact.”

Când a terminat facultatea de actorie, Ozana a început să joace la Teatrul din Craiova în celebrele montări ale lui Silviu Purcărete (Titus Andronicus, Phaedra, Orestia), a continuat pentru o vreme cu Ofelia din Hamletul lui Adrian Pintea la TNB, dar o montare nereuşită cu Negustorul din Veneţia şi o altă colaborare cu tineri regizori germani i-au adus aminte de vorbele tatălui ei, Gheorghe Oancea şi el actor: „Trebuie să ai o meserie când te amăreşte actoria”. Aşa că, în paralel, s-a îndreptat către organizarea festivalurilor mari şi către traducerile textelor celebre.

„Îmi plăcea la teatru regimul de turneu, din oraş în oraş. Jucam uneori şi de două ori pe zi, iar asta te ţine într-o formă.
Pe mine mă sperie oarecum că joci azi şi după aia zugrăveşti, speli prin casă, te duci la magazin şi te trezeşti peste o lună că trebuie să te sui în maşină şi te duci la teatru…Sigur că te gândeşti la rol înainte, dar ai teama că eşti cu lecţiile nefăcute.
Pentru satisfacţia pe care o ai tu ca actor este când eşti antrenat pentru ce faci, dacă te sui la bârna asta a ta, nu simţi ca <> Te simţi în formă. Chiar şi fizic.

La filmul acesta, 5 săptămâni am fost cu mintea doar acolo. M-au pus să promit că nu mă implic în nimic altceva. De asta nu am mai lucrat pentru FNT, când au fost filmările.”

Ozana Oancea are 42 ani, un fiu de 8 ani, Barbu, şi, de ceva vreme, locuieşte cu mama ei. Seamănă cumva cu eroina pe care o interpretează, între ea şi mamă se află multe vorbe suspendate în aer, indecizii şi neîncrederi profesionale. Ozana, însă, nu se recunoaşte în ipostaza de copil-adult al părinţilor săi.

„Eu mă simt într-un rol inversat. În casa asta de trei, eu sunt mama şi a copilului meu şi a mamei mele.
Am locuit o perioadă separată şi după moartea tatălui meu am căutat o casă mai mare şi ne-am mutat împreună. Convieţuirea e bine tehnic, casa e cu etaj, suntem ok. Emoţional nu e bine. Uite, nu am reuşit să o conving să vină să facem poze împreună.
Cu copilul meu încă mă înţeleg destul de bine, cu mama mea nu mai reuşesc să stăm de vorbă. Nu ştiu de ce, ea s-a instalat într-o amărăciune care s-a agravat.
Are 72 de ani, e sănătoasă, dar e foarte singură, deşi stă cu noi în casă.
Tata a fost un tip solar, energic şi, ştii cum e, când nu e soare, e umbră. Acum pentru ea e umbră de foarte multă vreme şi, probabil, că eu nu pot suplini cu totul, nu sunt suficient de solară. Am devenit mult mai solară decât eram, dar nu ajută în cazul ăsta.
Dar ajută în multe alte cazuri; eu sunt bine cu mine, mă ajută în situaţiile cu băiatul meu căruia trebuie să-i ţin piept.
Am sperat că va accepta shootingul Tabu pentru că ea îşi doreşte mai tare decât mine această carieră de actriţă.
A văzut filmul înainte să fie gata, pe laptop, şi singura ei reacţie a fost că mi-a recunoscut calitatea jocului actoricesc. Se aştepta să nu fiu naturală, mă văzuse numai la teatru şi se gândea că o să fiu mai teatrală. Se gândea că o să fiu încapabilă, sau insuficientă. Nu ştiu.
Mi-a zis, cu mirare, că sunt la fel de bună ca actriţele noi pe care le-a văzut la tv. Dar n-am discutat nimic despre subiect.”

Subiectul filmului „Felicia, înainte de toate” e greu şi dureros. Cu ce mai poţi să dărâmi zidul care s-a construit în ani, din nemulţumiri, vorbe nerostite, gesturi duse până la jumătate, între tine şi părinţi? Care să fie calea pentru dialog când principala formă de manifestare a afecţiunii părinteşti e mâncarea preparată în cantităţi industriale, iar a copilului – banii pentru medicamente?
Filmul nu dă un răspuns, dar – ca la ceasornicar – desface rotiţă cu rotiţă sentimentele, putinţele şi neputinţele dintre mamă şi de fiică. La fel ca-n viaţă.

„Mama regretă că eu nu fac meseria asta în mod constant, i se pare că e greşit că acum lucrez pentru festival, negociez pentru invitaţi şi fac bilete de avion.
Ea suferă, dar mie mi se pare ca un sport pe care-l practic. E o mică ambiţie a mea să nu depind de meserie, să nu mă acresc că nu joc în teatre şi să pot să exist independent de actorie.
Nu sunt fericită pentru o perspectivă îndepărtată pentru că nu ştiu cât mai pot. Mi se pare că nu poţi să o ţii la infinit trecând din proiect în proiect, din festival în festival. Tehnic sunt destul de aproape de limita aia de vârstă, dar practic mă simt destul de departe de ea.
La TIFF am să-mi fac treaba şi anul acesta ca şi până acum, dar mă amuză ideea că o să mă opresc şi o să zic: “Aoleoo, trebuie să mă duc la Q&A” şi să las baltă laptopul şi telefoanele 15 min ca să răspund la întrebările spectatorilor.
Pentru mine, aceasta e situaţia ideală: mergi cu ceva în care joci şi nu eşti un actor distrat, eşti cineva care ştie despre ce e vorba şi poate să descurce lucruri. La TIFF m-am retras din tot ce înseamnă contact cu juriul pentru că sunt într-un film care e în concurs, dar mă bucur că oamenii cu care am negociat programe şi bilete de avion mă vor vedea jucând.
Îmi place foarte tare această dublă calitate, meseria aceasta organizatorică o fac ca un mod de a mă menţine trează.”

Îmi place mult Ozana Oancea pentru discreţia ei, serenitatea şi lipsa încrâncenării. Pentru credinţa că lucrurile bune vin şi fără să scrijeleşti cu unghiile uşile celor importanţi, o credinţă pe care nu o au mulţi în meseria asta. Am însă o mare nemulţumire legată de ea. Nu crede că actoria e o meserie care contează, care lasă urme, o meserie necesară. Nu crede că actorul poate schimba viaţa unui om oarecare. Dacă ar fi posibilă o minune, s-ar rupe de tot şi ar lua-o de la capăt într-o meserie nouă, crucială pentru oameni.
Şi mă enervează tare că nu e foarte constientă de puterea muncii ei; că nu ştie că monologul pe care-l are la sfârşitul filmului, m-a făcut să plâng.
– Eu cred că te sub apreciezi. Dar nu mă prind de ce eşti atât de auto critică sau cine te-a tot criticat, i-am spus aproape de finalul întâlnirii noastre
-Am o mamă care mă ceartă mult acum…Poţi să scrii asta, pentru că o rog mereu să nu o mai facă, mi-a răspuns zâmbind.

M-am gândit atunci şi mai păstrez gândul acela, că ar trebui să înveţe nu o nouă meserie, ci să se pună pe sine, pentru o vreme, înaintea tuturor.

*
daca n-ati vazut filmul Felicia, inainte de toate va rog sa-l cautati

INTERVIU: citeva lectii de la Rudy Giuliani, primarul New York-ului in timpul atentatelor din 11 septembrie

interviuri

10 years ago

INTERVIU: citeva lectii de la Rudy Giuliani, primarul New York-ului in timpul atentatelor din 11 septembrie

Interviul de mai jos a fost realizat de Ana Maria Onisei pentru Tabu in 2009, ii multumesc ca m-a lasat sa-l republic acum online, intr-un moment in care e bine sa intelegem ca oamenii care au devenit un simbol pentru ceea ce au reusit in viata, in folosul comunitatii, au disciplina, vointa, perseverenta, o educatie riguroasa si bun simt (fiti atenti cum corecteaza Giuliani ce a scris revista TIME despre el)

Rudy Giuliani a fost primarul New York-ului in timpul atentatelor de la 11 septembrie 2001 si, prin calmul lui, organizarea impecabila – in haosul moral si social de dupa atentate – e unul dintre simbolurile Americii. Revista TIME l-a desemnat in 2002 omul anului si a realizat unul dintre cele mai frumoase portrete ale lui – pe care il puteti citi aici. (inca mai pastrez acea editie in print).

Mama era o femeie foarte disciplinata. Ma punea sa ma concentrez pe studiu, sa-mi fac treaba. Imi spunea mereu ca inainte sa ies sa ma joc trebuie sa-mi termin temele. Stiam ca doar asa scap si asta ma facea sa fiu atent si sa ma misc repede. Apoi m-au disciplinat calugaritele: am studiat intr-o scoala catolica.

Acum fiecare zi mi-e planificata. Nu apuc sa fac eu un program, dar toate sfirsesc prin a fi aranjate pentru mine. Imi incep ziua de lucru cu citeva cesti de cafea. O beau tare, cu mult zahar.

Lumea ma asociaza cu terorismul din cauza lui 11 septembrie, insa fireste ca mai fac si alte lucruri in afara de a ma lupta cu el. 9/11 a fost o victorie colectiva si e o victorie a oamenilor din New York. Atunci n-am fost singur, au fost mii de alti oameni care m-au ajutat s-o obtin. Niciodata n-am facut nimic de unul singur. Fiindca iubesc orasul si il simt parte din mine, mi-e usor sa fiu implicat in problemele lui. Facusem asta si independent de atentate.

Dorm cam cinci-sase ore pe noapte, nu trei-patru, cum scrie in Time Magazine. E exagerat. Ma linistesc rugindu-ma, petrecind timp cu prietenii si cu familia si citind. Inainte sa adorm, imi impun sa citesc. Asa imi vine somnul. Pina si lecturile mele sunt organizate. Seara citesc carti relaxante, fictiune, citeodata poezie.

Citesc cite doua, trei carti odata… Ma pasioneaza istoria si biografiile. Pregatindu-ma pentru vizita in Romania, am citit o istorie a tarii, o carte despre influenta ortodoxismului asupra Romaniei. De obicei, inainte de a ma duce intr-o tara straina, citesc ceva despre istoria ei.

Pentru mine, istoria e un bun sfatuitor – sa vezi cum au depasit altii, in trecut, o problema similara. Am facut un cancer la prostata. Ce m-a ajutat sa depasesc momentul a fost gindul ca si altii au trecut prin asta. Am reusit consultindu-ma cu ei, incercind mereu sa aflu cum au reusit ei. Asta e valabil si pentru 9/11. Ma ghidez dupa principiul „sa nu clachezi in crize”.

Sa nu intri niciodata in panica, sa incerci sa ramii concentrat pe cautarea solutiilor. Sa fii calm.
In seara de dupa atentate m-am dus acasa si am citit din biografia lui Churchill ca sa vad cum s-a descurcat el in Batalia pentru Anglia – care, dupa mine, a fost mai dificila decit atentatele. Daca Churchill a facut fata unui moment mai greu si daca britanicii au putut, de ce n-ar reusit si new yorkezii?

Terorismul ma preocupa, dar nu sunt obsedat de el. E doar unul dintre lucrurile cu care ma confrunt, la fel cum e criza economica prin care trecem. E foarte important sa gasim solutii pentru a iesi din ea, fiindca peste tot in lume ii afecteaza pe oameni, chiar mai mult decit terorismul.

Din nefericire lumea in care traim ne solicita in multe directii si trebuie sa acceptam ca e necesar sa avem mai mult de o singura prioritate in acelasi timp. De exemplu, acum, desi ne concentram pe criza economica, nu putem sa ignoram ca inca exista teroristi islamisti care vor sa faca rau.

la momentul la care Ana Maria Onisei a realizat acest interviu (care a fost facut dupa ce Giuliani a acordat un interviu la Realitatea TV), am publicat citeva detalii din culisele interviului. le puteti citi aici

despre cit de mult a insemnat pentru mine acel interviu / portret din revista TIME – la vremea citirii lui eram in Austria – am mai scris aici

habar n-am daca atunci constientizam ca e un model de viata pe care vreau sa-l urmez, dar stiu ca m-a impresionat profund. astazi la aproape 15 ani distanta, stiu ca ma insotesc in viata doar de oamenii care au aceast gen de perseverenta, dorinta de a-si depasi limitele (exercitata in mod constant), cultura si dorinta de a-si imbogati constant educatia si, mai ales, care au disciplina.

ceea ce va doresc si dumneavoastra.

munca mea

10 years ago

Amintiri si lectii de la revista Tabu

In week endul acesta am triat citeva cutii cu diverse amintiri care s-au aflat intr-un depozit. Lucruri personale, dar si multe amintiri profesionale; de la dosare cu campaniile Europa FM pina la colectia revistelor Tabu din anii in care am manageruit echipa.

De aproape 4 ani de cind am plecat de la Tabu, n-am mai deschis nicio revista. Nu stiu cum arata astazi revista si, in general, refuz sa intru in orice conversatie pe tema continutul ei actual ori a vreunei decizii editoriale a actualului management.

In week end a trebuit sa ma intorc la revistele vechi pentru ca a trebuit sa iau decizia ce pastrez din cutiile care se aflau in mijlocul casei.

Asta a fost un exercitiu frumos de a ma uita la mine din urma cu 7-8 ani, dar si la munca mea si a unor echipe minunate.

1. E frumos sa constati ca nu mai ai incrincenarea de a te afla fata in fata cu ceea ce consideri a fi o greseala intr-un text. Da, si acum as mai edita unele dintre textele de atunci, “curatindu-le” de citeva emotii pe care le consider in plus, dar – cintindu-le cu mintea curata si fara nicio idee despre ce e vorba in ele – mi s-a parut uimitor ca foarte multe sunt perfect valabile si astazi.

2. Multi dintre tinerii pe care am pariat in 2005-2010 sunt astazi vedete confirmate.
Imi aduc aminte cit de mult ma luptam cu managementul ca sa fie in revista un articol despre x sau y ( “cine naiba a auzit de astia?” era replica standard), dar sa-i vezi cu ochii faptelor de peste aproape 10 ani e un confort psihologic imens. E o confirmare ca instinctul, backgroundul tau cultural functioneaza.

3. Editorialele pe care le-am scris atunci ma reprezinta si astazi. E reconfortant sa vad ca am fost sincera.

4. Sunt atit de multe interviuri frumoase (care mai stau si astazi in picioare) incit e aproape incredibil.
Mi-am amintit de primul interviu international (cu scenaristii de la Sex & The city) si incrincenarea mea in fata colegilor “cum adica pina acum nu am solicitat niciun interviu international?” si de acolo incolo a fost un sir valoros de interviuri cu actori, muzicieni imensi despre care puteam citi si in revistele “de afara”, doar ca era continutul nostru. Scris si facut de noi.
Interviurile care-mi poarta semnatura am sa le postez online, precum si o parte a interviurilor facute de Ana Maria Onisei (pentru ca am acordul ei); pe celelalte, din considerente de drepturi de autor nu le pot posta.

5. E interesant sa vezi cum de la an la an continutul isi schimba proportia de fotografii/ fashion vs interviuri reportaje. Si cum de fapt numerele cele mai vechi, alea care pareau cu cel mai greu content, sunt in continuare perfect valabile. Si stilistic, si editorial. Pentru ca doar continutul (informatia) daca e corecta si puternica rezista peste timp.

Cind muncesti zi de zi la o revista e ca si cum stai zi de zi, multi ani, cu cineva in casa: incepi sa-i vezi mai mult defectele si uiti de ce sunteti impreuna. Sa revad revista dupa atita ani a fost ca si cum m-as fi uitat la un fost iubit, cu mintea si sufletul curate, si-am inteles de ce – in alta viata – am fost impreuna; n-avea cum sa fie altfel.

A fost deci o experienta foarte interesanta in acest week end sa ma pot uita pe munca mea din ultimii ani. Si sa vad ca am relaxarea sa ma uit la ea ca si cum ar fi a altuia, cu curiozitate proaspata, mintea curata si analiza corecta.

E un exercitiu pe care vi-l recomand. E frumos sa te uiti la esenta caracterului tau – revazindu-ti reactiile din munca sau din viata personala – si sa intelegi cu ce te lupti ca sa imblinzesti, dar mai ales de ce unii oamenii iti sunt prieteni sau te-ai regasit peste ani in munca lor.

cover photo shutterstock

ce se citeste pe net – observatii personale

jurnalism

11 years ago

ce se citeste pe net – observatii personale

in ultimele 2 saptamini am publicat pe blog 3 texte care au facut citeva mii bune de vizualizari, au avut zeci (sute chiar) de share-uri si comparindu-le rezultatele, dar si munca pe care am investit-o in fiecare , am ajuns sa ma incrunt.

sa le luam pe rind.

cel mai bine clasat in acest moment dintre cele trei texte este cel despre Nadia Lacoste – PR-ul roman din spatele Printesei Grace de Monaco.

e un story scris dupa o documentare ampla, intr-o naratiune inversa (in reverse) pentru care am muncit 6 ore (poate putin mai mult) si a avut 2 drafturi. are un subiect cu glamour, un context potrivit (am asteptat sa fie filmul despre Grace de Monaco pe ecrane ca sa fie de actualitate si interes povestea) si a beneficiat de o preluare pe prima pagina in click.ro.

urmatorul in clasamentul audientei e un articol care descrie o intimplare de la inceputul saptaminii. job-urile pe care nu le accept – are o naratiune simpla, descrie liniear, cronologic o intimplare aparent banala.

am scris-o la citeva zile dupa ce s-a intimplat (pentru cei curiosi, am cerut si acordul prietenului care ma rugase sa-l ajut, pentru ca asa e etic) , in mai putin de o jumatate de ora si a avut 2 drafturi.

e insa o poveste care vorbeste in egala masura despre cei care o citesc, cit si despre personajul principal. pentru ca fiecare proiecteaza pe propria frustrare, iar textul face referire la multe frustrari generate de o cultura urbana superficiala, bazata de sex. stiam ca acesta va fi efectul asupra cititorilor, de asta am si cerut voie prietenului in cauza sa scriu intimplarea.

later edit: textul a beneficiat astazi si de o mentionare pe blogul lui zoso, ceea ce – ca de obicei – inseaman un push generos la trafic.

cel de-al treilea subiect in ordinea audientei spune povestea incredibila a unui domn care a supravietuit celui de-al doilea razboi mondial , dupa ce a stat intr-o groapa comuna , printre morti, timp de 2 zile.

e un story pentru care am lucrat pe parcursul a 2 saptamini, nu in mod continuu, dar a necesitat verificari ale unor informatii de arhiva si gasirea unei structuri – nonlineare, in cele din urma – care sa puna in valoare marturia in sine.

a avut 4 drafturi.

la momentul la care scriu aceste rinduri, story-ul care vorbeste despre “chiloti” are mai putin de 24 de ore de cind a fost postat si mai are citeva sute de vizualizari ca sa ajunga in audienta story-ul cu printesa Grace de Monaco care are 6 zile de la postare.

e straniu si trist sa vezi ca e usor sa faci mai multa audienta cu o munca de 30 de minute, decit cu un story demn de un film care e scris cu o structura narativa complicata si necesita o tehnica speciala. (si vorbim de povesti care au fost super sharuite, deci de succes pe internet)

ambele povesti scrise jurnalistic (cea cu PR-ul lui Grace de Monaco si cea cu domnul din cel de-a doilea Razboi Mondial) sunt infinit mai aspirationale si pot fi minunate lectii de viata, lectii despre cum sa fii mai bun ca sa-ti fie mai bine. cea a carei audienta creste vertiginos e despre… frustrari.

ceea ce citim spune la fel de multe despre noi ca si despre personajele pe care le descoperim printre rinduri.

“povestile sunt vii si sunt scrise cind vor ele”

diverse

11 years ago

“povestile sunt vii si sunt scrise cind vor ele”

– de ce nu scrii imediat dupa ce ai aflat povestea?

– pentru ca trebuie sa mai stea putin, sa se dospeasca, sa o vad mai obiectiv. adica mai adevarata.

– si tii minte toate lucrurile pina scrii?

– le notez intr-o agenda atunci cind am aflat povestea, mai am si inregistrarile interviurilor.

– si cind stii ca poti sa scrii?

– cind pot povesti lucrurile emotionante fara sa ma mai emotionez. dar uneori trebuie sa predau povestea intr-un articol mai inainte de asta si incerc sa fiu cit mai obiectiva, sa relatez fara sa pun si impresiile, emotiile mele acolo.

– si daca nu te obliga nimeni sa o publici mai devreme, o publici asa cind stii tu ca e bine?

– cam da.

(pauza lunga cit sa manince 3 ursuleti haribo)

– eu cred… ca povestile astea sunt vii. si vor sa fie scrise cind vor ele. stau acolo inchise in mintea ta si dintr-o data zic “hai, gata, sa ma stie si pe mine lumea”

V. 10 ani. copilul unei prietene; sunt babysitter pentru el in seara asta.

V spune ca nu e copil, e loaza. stie cuvintul din scrierile lui Caragiale si spune ca e mult mai bine sa fii loaza decit orice altceva “daca e sa iei note mari, se bucura toti, ca nu se asteptau. loazele sunt amuzante, ride lumea de ele.”

e fan Batman, ultima data cind am avut grija de el, am vazut cel mai recent dintre filmele din serie dar fara sonor. pentru ca V stia tot si imi explica versiunea lui asupra replicilor personajelor.

acum imi scrie o poveste, special pentru mine:)

expresiile de pe chip pe care le tin minte

beauty

11 years ago

expresiile de pe chip pe care le tin minte

Din interviurile pe care le fac pastrez in minte rareori vorbe.

La multi ani distanta de la intimplare, mai stiu privirea unui mare actor roman, in dreapta jos, emotionata (as fi pariat ca are o mica lacrima) cind imi vorbea despre un profesor de la Botosani. Privirea aia si expresia aparuta pe chipul lui pentru citeva fractiuni de secunda m-au facut sa ma sui in tren si, dupa o noapte de mers, sa ajung la Botosani ca sa aflu detalii despre profesorul care a murit demult.

Mai stiu expresia fetei singurei actrite britanice in al carei palmares se afla toate premiile de actorie – de la Oscar la Emmy, Tony si premiu la Cannes, cind imi povestea despre boala mamei ei si despre cit de greu i-a fost sa faca fata situatiei: se uita la salul de Casmir bej pe care-l lasase linga ea pe canapea, maxilarele i se inclestasera a furie, vocea ramasese calma, iar mina dreapta mingiia tandru salul.

Zilele trecute m-a amuzat privirea unui regizor roman la auzul cuvintelor “imi place”; vorbeam despre ce filme ne plac, eu spusesem “imi place x…” si ochii lui s-au fixat brusc asupra mea, cu pupilele usor dilatate a curiozitate si capul inclinat putin intr-o parte. Am zimbit gindindu-ma ca asa trebuie sa faca simpaticele suricate cind vad ceva de mincare si-si fac planul cum pot ajunge acolo.
Nu imi stiu expresiile fetei pentru ca nu ma uit la inregistrari filmate cu mine si stau foarte rar la foto dar prietenii imi spun adesea “ am vazut privirea dominant amenintatoare” sau “iti place asta mult, stiu” in situatii in care nu rostesc niciun cuvint, deci ceva se vede pe fata mea dincolo de orice as spune.
*
Imi place sa ma uit la oameni cind vorbesc printre vorbe. Acolo de fapt se afla povestile care asteapta sa fie scrise. In expresiile chipurilor, in expresivitatea fetei si a miinilor, in pozitia corpului. De asta-mi plac foarte mult oamenii care stiu ca una dintre cele mai mari comori pe care le avem sunt amintirile pe care le gasim, intotdeauna, si pe chipul nostru. Oamenii care au relaxarea sa mearga pe naturalete, sa accepte inaintarea in virsta ca pe un beneficiu, nu ca pe o piedica.

Si-mi plac si produsele care au in grija pielea ta, dar si de povestea ta de viata.

Sunt onorata ca fac parte din campania Eucerin Volume Filler – o inovatie a cercetatorilor de la Eucerin care au gasit o solutie non invaziva pentru remediera pierderii volumului tenului (care vine odata cu virsta) cu efecte dupa numai patru saptamini: tenul isi recapata volumul si are mai multa expresivitate.

Formula Eucerin VOLUME-FILLER combină trei ingrediente active:
• Magnololul, un extract din scoarţă de magnolie, îmbunătăţeşte aspectul pielii activând şi stimulând multiplicarea celulelor care generează de până la trei ori mai mult volum pielii.
• Oligopeptidele stimulează metabolismul pielii acţionând asupra reţelei de colagen, conferind fermitate şi îmbunătățind interacţiunile care au loc între celulele mai tinere din piele.
• Acidul Hialuronic optimizează hidratarea pielii şi, astfel, reduce ridurile.

Inca testez produsele, adica le folosesc zilnic si, cum spuneam zilele trecute pe facebook, imi place mult ca – pe linga efectul “volume” – sunt foarte hidratante si ma ajuta la tenul meu uscat
Cu participarea exceptionala a fotografului Alex Galmeanu am realizat citeva fotografii in care chipul meu vorbeste fara sa fie nevoie de niciun cuvint. E felul prin care ma alatur celor de la Eucerin ca sa va spun ca expresivitatea chipului e una dintre marile noastre comori. Sa avem, deci, grija de ea.

reportaj & story

11 years ago

Reteta S!MPA a lui Joseph Hadad

Sa-si faca timp cel mai important chef din Romania sa creeze impreuna cu tine o reteta noua e o mare onoare. Sa te mai si primeasca in bucataria lui si sa te lase sa pui mina pe ustensilele despre care vorbeste ca si cum ar fi niste diamante e aproape incredibil.

Joseph Hadad, juratul Top Chef, cel care a gatit pentru Bill Clinton, Mihail Gorbaciov sau Madonna, m-a invatat sa gatesc somonul ca si cum l-as picta cu mirodenii.

“O sa facem un preparat semi crud.” mi-a spus in timp ce imi aranja minecile halatului pe care trebuia sa-l port in bucatarie. Apoi mi-a legat un servet albastru la cordon si-a ris “tu nu maninci?”, uitindu-se la miinile mele mici si subtiri. “O sa pregatim ceva cu putin japonez, putin mediteranean.” Habar n-avea ca mie-mi plac lucrurile foarte foarte simple, cu mici ingrediente accesoriu care sa dea culoare si savoare.

Dar, pentru ca inspiratia lui din ziua respectiva s-a intilnit undeva in aer cu dorinta mea, aveam in fata pe masa de lucru linga o bucata mare de somon mai multe recipiente mici cu urmatoarele ingrediente.

anghinare proaspata, telina americana, conopida carpacio crocanta, ridichi carpacio, alune de padure caramelizate, ierburi aromate (coriandru, frunza de morcov, cimbru si busuioc tratate cu putin ulei de masline), icre de manciuria, coaja de portocala in ulei de masline extravirgin.

***

Joseph a devenit bucatar la recomandarea tatalui, tunisian mutat in Israel: “Daca o sa fie saracie si foamete, sa ai ce sa maninci”.

Un sfat pe care l-a dat si celorlalti doi frati mai mari, dar pe care doar unul dintre ei l-a urmat devenind patiser. In familia lui Joseph Hadad mincarea a fost intotdeauna pretuita ca o comoara; tatal care lucra pe vas avea grija sa le aduca copiilor peste, fructe de mare, ulei de masline, dar ii invata discret respectul pentru ceea ce aveau.

La 10 ani cind a mers la ziua de nastere a unui prieten, Joseph i-a dat copilului in loc de cadou o cutie cu sardine. A fost ideea tatalui lui. Era saracie si darul a fost primit mai frumos decit orice altceva. “Mi-as dori sa fie mereu ziua mea de nastere ca sa primesc de mincare”, i-a spus prietenul, iar Joseph tine minte in detaliu si emotia de atunci, dar si lectia pe care a primit-o.

Astazi are grija sa utilizeze cit mai mult si mai eficient fiecare dintre alimentele pe care le achizitioneaza; nu e vorba de a fi econom, din contra – clientul din restaurantul lui trebuie sa plece satul si multumit -, e vorba de a nu risipi ingredientele.

“O sa taiem din somonul asta mare o bucata pentru ce ne trebuie noua acum”, imi arata jumatatea curatata impecabil a unui somon frumos. Taie mai intii o bucata si spune: “Asta nu e buna pentru noi aici ca nu are forma perfecta, dar o punem deoparte si va fi folosita la un tartar”.

Taie apoi bucata pe care urmeaza sa o pregatim si, inainte de a pune restul pestelui la pastrare, ii acorda pentru citeva clipe atentie ca unui bebelus: pielea de pe care desprinsese bucata pe care urma sa o gatim e lipita de carnea pestelui ca si cum ar fi fost marginea unui plic .

“Trebuie sa avem grija sa nu se usuce aici la margine.”

Tatal lui, Eliah, are 76 de ani si e in continuare o inspiratie pentru Joseph: cind merge in Israel, fac amindoi in piata cumparaturi si gatesc, iar Joseph noteaza retete si trucuri cu ingrediente venite din toate colturile lumii. In 2007 Eliah a venit in Romania pentru 30 de zile si-au pastrat acelasi ritual: dincolo de plimbarile prin Bucuresti, de darurile pe care Joseph i le facea tatalui, la 2-3 zile mergeau in piata la cumparaturi si-apoi intrau in bucatarie si gateau amindoi.

Joseph are 3 copii, un baiat – Dor David- de 21 ani si doua fete – Daniela 18, Lipaz 8 ani – si cea mica pare ca-i va merge pe urme. In week end-uri – simbata seara si duminica dimineata vine in bucataria restaurantului si spala vase pentru ca asa vrea ea, nu pentru ca e dorinta tatalui. Stie ca asa o sa invete trucuri pe care n-o sa i le spuna nimeni .

Un parcurs pe care l-a facut si Joseph in tinerete cind mergea la scoala de bucatari: era primul care venea la scoala si pleca ultimul ca sa aiba timp sa invete cit mai multe lucruri, sau mai tirziu cind a muncit cite 18 ore pe zi, fara nicio zi pauza, in cel mai mare si mai faimos restaurant din Tel Aviv si-a devenit cel mai tinar chef executive al locului, la 32 de ani. Una din marile bucurii ale meseriei lui.

***

Cu bucata de somon pregatita, Joseph incepe sa faca magie intr-o tigaie cu ulei incins, linga care a asezat un vas cu apa si gheata. Pune pestele in ulei rind pe rind pe fiecare dintre cele patru laturi, il lasa 10-15 secunde, cit sa prinda o crusta de 2 milimetri si, cind stie ca e facut uniform peste tot, il pune in vasul cu apa si gheata.

“Gheata opreste caldura sa lucreze inauntrul pestelui. Noi vrem sa avem un peste crud pe dinauntru si gheata ne ajuta sa pastram pestele cum ni-l dorim”

Pune apoi pestele pe masa de lucru si-mi intinde doua servetele de hirtie: “Tamponeaza-l pina ii scoti toata apa. Cu grija pentru ca pestele e fragil si nu trebuie sa-l deformam”

Pentru urmatoarele 2-3 minute am tamponat, mingiiat, bucata de somon ca si cum as fi sters cristale de Bohemia.

***

Hadad a venit in Romania in 1997 pentru a putea munci impreuna cu sotia lui si a avea o viata de famile frumoasa. Mai tirziu cind, in urma unei boli grele, sotia a decedat, s-a gindit ca i-ar fi mai usor sa se intoarca in israel, dar copiii aveau prieteni aici, le-ar fi fost greu cu mutarea si-a cautat confortul lor.

A muncit timp de 18 ani la Casa Vernescu pentru ca patronul de acolo era un prieten si n-a putut sa se desparta de el, i se parea ca-l tradeaza daca pleaca. Anul trecut si-a deschis propriul restaurant: la 53 de ani a facut pasul cel mare sa fie antreprenor.

A avut emotii mari. Dupa ceremonia de deschidere la care au participat 400 de persoane, dincolo de miezul noptii – cind au plecat toti invitatii – si-a chemat echipa si-au mai trecut odata in revista ce trebuiau sa faca pentru a doua zi cind veneau primii clienti adevarati, consumatori pe care nu i-a invitat la un cocktail ci care vor sa manince la prinz sau la cina intr-un loc rafinat. Au muncit pina dimineata doar ca sa fie siguri ca totul va fi perfect.

Si-a doua zi, cind a venit primul client, l-a privit prin fereastara bucatariei cu curiozitatea unui copil: ce comanda, cum reactioneaza cind primeste mincarea, ce face dupa ce maninca. Clientul, un om obisnuit, n-a aflat niciodata cit de mult l-a studiat Joseph in ziua aceea.

Astazi sunt clienti care nu pleaca din restaurant pina nu vine el ca sa -si faca o fotografie, iar Hadad are un ritual al politetii si respectului fata de cei care-i calca pragul: oricit de ocupat ar fi in bucatarie (el gateste in continuare, ajutat de un sous chef – Valentina ), iese in restaurant pentru o tura in care ii saluta pe cei de la mese si le multumeste ca l-au vizitat.

***

Cu bucata de peste curatata de apa, un bol adinc ca de supa si o farfurie de sticla, plata, mov, Jadad incepe pictura.

Taie in bucati patrate pestele si marginile rumenite pe foc formeaza o rama ca de tablou pentru fiecare bucata astfel obtinuta. Aseaza 6 bucati pe platou si, cu o penseta, incepe sa puna anghinarea, conopida, nucile caramelizate, icrele de manciuria (cite doua boabe pentru fiecare bucata), ridichiile, ierburile aromate, apoi cojile de portocale si sarea,

Pune o ultima tusa de ulei de masline si, in mai putin de 15 min, preparatul care arata ca o pictura e gata.

“Poti sa ai ingredientele pregatite inainte, pestele il faci repede cind vin musafirii si apoi doar decorezi. In mai putin de o jumatate de ora ai totul gata. Si servesti cu piine prajita”.

Din mina lui, cu indeminarea, grija si dragostea lui pentru fiecare dintre ingredientele pe care le-a asezat pe fiecare bucatica de somon, totul pare foarte foarte simplu.

***

In timp ce maninc ceea ce a creat, iar aromele mi se amesteca in gura intr-un mod senzational (icrele de manciuria cind se sparg formeaza impreuna cu legumele marinate si cu busuiosul sau coriandrul o explozie de gusturi care imi umple gura) il intreb:

“Chef Hadad care e mincarea dvs prefarata?”

“Piine prajita, brinza proaspata, ulei de masline, masline grecesti si un ou moale. Cind se amesteca galbenusul moale cu uleiul de masline si inting cu piinea prajita acolo, apoi iau brinza si masline… asta e pentru mine cea mai buna mincare.”

Hadad e cel mai faimos chef din Romania, are unul dintre cele mai bune restaurante din tara, poate sa pregateasca cele mai rafinate mincaruri pe care ti le imaginezi, dar el – acasa – a ramas acelasi om simplu pe care tata l-a sfatuit sa se faca bucatar.

il puteti intilni la Restaurant Joseph si puteti invata dintre retele lui pe care le posteaza pe blogul personal.

Fotografii de Adi Popa.

Mihai Pohontu, Vicepresedinte Game Operations, Disney Interactive: “Sa incerci cu adevarat sa intelegi ce-i motiveaza pe oameni”

reportaj & story

11 years ago

Mihai Pohontu, Vicepresedinte Game Operations, Disney Interactive: “Sa incerci cu adevarat sa intelegi ce-i motiveaza pe oameni”

“Cind ma gindesc la business deviza care imi vine in minte e din MAO: Este mult haos sub cer, totul merge conform planului. Cu cit totul este un haos controlat, ai mai mult succes cu cit gasesti o structura de a controla acest haos.”

Cind spune cuvintele astea Mihai Pohontu are o liniste si un zimbet cald de parca ar vorbi despre familia lui, iar haosul la care se refera ar fi deranjul pe care l-au facut cei doi copii in camera lor. De fapt, Mihai Pohontu vede lucrurile global pentru ca are in grija citeva mii de oameni in birouri din mai multe colturi ale lumii, iar business-ul de care se ocupa are o cifra de afaceri de citeva sute de milioane pe an.

“A fi manager bun inseamna sa-i educi pe oameni; pe cit te folosesti de ei, tot pe atit trebuie sa le si creezi posibiliatea dezvoltarii personale, nu numai profesionala. E important sa delegi foarte mult si sa imputernicesti oamenii din jurul tau ca sa realizeze si ei lucruri extraordinare.”

Sta la o masa intr-un restaurant select din nordul capitalei, vorbeste despre realitati virtuale si despre cum cea mai mare provocare in tehnologie este ca informatia sa ajunga direct in cortex; spune ca a vazut lentile de contact care acceseaza direct internetul si poti avea informatia intr-o clipa pe retina si stie ca inovatia aceasta, care va fi in citiva ani pe piata, va schimba definitiv sistemul de invatamint: “Scoala trebuie sa-i invete pe copii sa interpreteze datele si sa extraga substanta, nu sa le memoreze.”

Explica aplicat – din doar citeva cuvinte – unde e gresit sistemul de invatamint, iar rezultatele lui profesionale, consolidate pe baza unui sistem american de invatamint ( a plecat din Romania imediat dupa ce a terminat liceul), sunt dovada ca are dreptate, insa romanii nu-l cunosc, presa nu i-a acordat atentie, iar reprezentantii ministerului invatamintului nu si-au pus niciodata problema ca ar putea cere de la oameni ca el solutii pentru scoala copiilor nostri.

In plus nu e doar unul dintre romanii care ocupa una dintre cele mai importante pozitii in companii majore din lume, dar e si genul acela de patriot care se intoarce acasa ca sa-I promoveze pe ai lui. A venit in tara pentru a definitiva noul proiect la care au un colaborator roman – o firma mica de la Iasi – jocul Maleficent, inspirat de filmul cu acelasi nume in care joaca Angelina Jolie. E aceeasi firma condusa de Constantin Marcu care a produs si Fall Frozen – cel mai de succes joc al anului trecut pentru Disney cu 1,5 milioane de dolari incasari in fiecare luna.

Are 35 ani, e unul dintre cei 7 vicepresedinti Disney Interactive, a influentat capital piata de jocuri din Romania (managerii marilor reprezentante ale companiilor care produc jocuri in Ro au fost scoliti de el sau i-au fost colegi), munca lui ajunge zilnic la milioane de copii si el, in restaurantul sofisticat de linga Herastrau, imbracat modest – intr-un pulovar cu guler, maro – isi comanda somon cu legume si cartofi cu rozmarin.

Nimic ostentativ, ceva simplu, practic, sanatos si natural. Asa e Mihai Pohontu.

In 2003 Pahontu tocmai termina cursurile University of California Los Angeles, specializarea politici externe si i se propusese sa fie asistent universitar al unuia dintre cei mai renumiti profesori speciazati in istoria tarilor din Europa de est. Era insa un domeniu mult prea static pentru felul lui de a fi si a preferat sa se alature unor prieteni cu care muncise pe perioada studentiei ca sa creeze o noua companie. Patru tineri si o idee vizionara: jocurile pe consola care incepeau sa ocupe tot mai din timpul unei familii ar trebui sa aiba si versiuni pentru telefonia mobila.

Nu era o activitate foarte creativa, dar era foarte complexa din punct de vedere tehnic, mai ales ca la vremea respectiva nu exista un telefon dominant pe piata; trebuia sa portezi un joc la 200 de modele de telefoane.

Patru tineri, plus alti patru programatori. Asa a inceput compania Jam Data. “Ne-am dezvoltat foarte rapid in SUA unde devenisem publisherul numarul 1, detineam 60% din piata de mobile. Dar nu aveam un business in Europa, unde retelele de telefonie erau diferite si nu puteam face din America portari. Oricit am fi incercat sa cumparam un studio din Europa, nu ne permiteam: traiam din banii pe care ii faceam.”

Pohontu le-a propus colegilor lui sa faca un studio de la zero in Romania, bazindu-se pe talentul la matematici si programare al romanilor, dar si pe cunostintele mamei lui care fusese cercetator la Istitutul de calcul din Bucuresti.

In 2005 i-a fost aprobat business planul, si-a luat sotia (o pictorita americanca de origine asiatica) si s-a mutat in orasul pe care-l parasise cind era adolescent. A inceput sa caute programatori, a adus un sef de proiect din Irlanda si afacerea din Romania a inceput sa functioneze.

S-a miscat atit de repede incit prima leafa pentru angajati s-a platit cu banii veniti prin Western Union pentru ca firma nu avea inca toate actele facute. “Am iesit cu o sacosa plina de bani de la Western Union”, povesteste rizind cu drag, tot asa cum isi aminteste de tinerii pe care ii angajase atunci “copii super pasionati de jocuri”. Astazi acesti copii sunt manageri in companiile multinationale specializate in jocuri care si-au deschis filiale in Romania.

In firma lui de apartament se gaseau prototipuri de telefon care au ajuns pe piata peste foarte multi ani, asta pentru ca marii producatori le trimiteau telefoanele ca sa testeze jocurile lor si sa-i ajute sa-si perfectioneze cercetarile in softuri.

In 2006 Jam Data a ajuns 1000 de angajati in toata lumea si era una dintre cele mai atractive companii din industria jocurilor asa ca a fost cumparata de unul dintre cei mai mari publisheri de jocuri, Electronic Arts, pentru 750 de milioane de dolari. O oferta de care au beneficiat toti cei care fondasera compania. Odata cu vinzarea companiei el a primit si oferta de a fi general manager Electronic Arts Romania si a pus aici bazele locului unde se produce pentru toata lumea, printre altele, celebrul joc FIFA.

In 2007 cind sotia l-a anuntat ca a ramas insarcinata si ca isi doreste sa nasca in Statele Unite, s-a hotarit sa plece din Romania si a inceput sa-si caute alt job. Asa a aparut propunerea Disney care i-a oferit nu doar coordonarea tuturor echipelor care testau si analizau jocurile, ci si crearea unui nou department in care sa dezvolte colaborari cu tineri programatori din toata lumea, genul de inovatori care pot misca lumea cu o firma mica de apartament. Odata cu aceasta propunere a venit si pozitia de vicepresedinte Disney Interactive, o ipostaza la care nici nu visa cind a devenit student in SUA.

Cind a ajuns in America la facultate, Mihai Pahontu stia ca are bani ca sa traiasca decent pentru doi ani. Si-a facut un calcul rapid: primii doi ani de scoala pareau usori (deja lua note maxime), asa ca e putea folosi timpul ca sa munceasca sa stringa bani pentru urmatorii doi ani de facultate.

A vindut pizza, a spalat pahare, s-a mutat in afara campusului ca sa economiseasca bani. Intr-o zi a descoperit un anunt in ziar pentru job-uri la testat jocuri, iar el in copilarie fusese un pasionat jucator pe computerul parintillor.

S-a dus la interviu, a dat proba practica. Trebuia sa parcurga un joc si sa identifice momentele in care acesta nu functiona in parametri, sa sintetizeze informatia si sa o transmita intr-un limbaj care sa fie accesibil programatorului. N-avea cea mai buna engleza, dar stia foarte bine jocul pe care-l testase (era jocul copilariei lui) si l-au acceptat ca junitor tester.

In citeva saptamini crease o procedura prin care colegilor lui sa le fie mai usor cind sintetizau informatiile si devenise seful echipei care testa jocul lui, in citeva luni coordona toate echipele de testing din cladire.

Cind a terminat facultatea era unul dintre oamenii de baza ai companiei, dar n-a vrut sa ramina acolo, a plecat cu alti 3 colegi sa schimbe lumea si-a creat Jam Data – prima companie din lume care a portat jocurile clasice pentru telefonia mobila.

Acum, chiar daca ajunge rar in Bucuresti, Pohontu a ramas legat de Romania nu doar prin colaboratorii pe care persevereaza sa-I caute aici ca sa-I promoveze pe romani, ci prin mici detalii de “acasa”: transforma supa milestrone a sotiei intr-o ciorba folosindu-se de zeama de lamiie si are intotdeauna in debara castraveti murati, ca la mama acasa.

Peste 10 ani, ar vrea sa se intoarca in Romania, dupa ce va fi vindut doua companii (pe care inca nu le-a creat, dar le are in plan).

In mintea lui, lumea virtuala e linga cea reala cu aceeasi forta si eficienta financiara pentru ca stie ca in “virtual” e viitorul. Tot asa cum stie ca in meseria lui e un mix exceptional de stiinta si arta: “Stiinta e captarea datelor, arta e scinteia, e sclipirea in care identifici care e detaliul care va modifica produsul din mormanul de date captate.”

Mihai Pohontu e astazi unul dintre romanii pe care i-am pune in rama si ne-am lauda cu ei, de parca fiecare dintre sucesele lor sunt si ale noastre, uitind munca si sacrificiile lor. Uitind ca noi avem mai mult haos si mai putina atentie pentru a crea structuri prin care sa-l controlam. “Singura constanta in lumea jocurilor e schimbarea. A crea echipe care sunt reziliente si agile prin toate aceste schimbari este cheia succesului; a avea abilitatea de a lucra bine cu oamenii, de a le intelege motivatiile lor profunde e tot un principiu al succesului.” spune Mihai si adauga dupa o pauza: “Sa incerci cu adevarat sa intelegi ce-I motiveaza pe oameni”

Despre Pohontu, colegii lui de liceu isi amintesc ca era “genul de om care iti povestea o idee nebuneasca intr-un asemenea fel incit ti se parea aproape de tine, stiai ca o poti realiza.” Era genul de copil care isi petrecea mult timp cu jocurile pe calculatorul parintilor, traind intr-o lume a lui.

Mama a fost cea care a observat aptitudinile speciale ale copilului si, ca sa poata sa-si urmareasca visul (voia sa fie expert in politici externe), si-a vindut apartamentul si l-a trimis la studii in America. Pentru ca fusese atenta si intelesese ce-l motiveaza cu adevarat ca sa faca lucruri in viata. Asa a inceput aventura lui.

*
Mihai Pohontu mi-a fost introdus prin amabilitatea Glenfiddich in cadrul proiectului Book of success, o plantforma cu povesti incredibile ale unor romani de succes.

carti simpa

11 years ago

Cimitirul – sau ce faci din prietenie

el s-a dus pentru mine pina in nordul Londrei (ma rog, sta la Londra, n-a fost chiar un deranj foarte mare) ca sa asiste la filmarile unei productii la care Akram Khan facea coregrafia si sa-mi scrie mie un reportaj; eu am glasuit la lansarea cartii lui – Cimitirul, rostind cuvinte pe care altfel nu le-as spune niciodata in public.

tocmai am descris prietenia mea cu Adrian Telespan, proaspat autor de roman.

n-am alte vorbe mai potrivite ca sa va recomand mai bine cartea, asa ca incerc sa-mi aduc aminte cam ce am spus la lansare.

*
Telespan a intrat in viata mea via Sanziana Pop. a venit la revista la care lucram sa scrie pentru site. cred ca in primele 3 luni n-am vorbit 30 de cuvinte. dupa care a inceput sa faca glume si sa spuna adevaruri printre glumele alea.

Telespan mi-a captat suta la suta atentia cind a venit in redactie si-a zis “eu vreau sa fac, pentru site, un interviu cu Oana Pellea.” Recunosc ca nu i-am dat prea multe sanse de reusita pentru ca imi imaginam ca Oana o sa-l puna rapid la punct cind e vorba de micile lui obraznicii.

Ei bine, nu doar ca Oana Pellea i-a raspuns, dar interviul ala – care nu respecta nicio regula a interviului clasic – e un profil minunat al Oanei, al umorului ei, al relaxarii pe care o are in fata unei persoane care se uita la ea ca la un OM, dar care stie sa glumeasca cu ea ca si cum ar glumi cu prietenii lui. (aici e interviul minunat)

Ce a facut atunci in interviul cu Oana Pellea face si acum in cartea lui de debut. Stiu ca sunt foarte multi care vor ride si se vor simti bine, se vor amuza de replicile haioase ale personajelor si si-si vor spune cu satisfactie in barba “uite o carte care vorbeste foarte explicit despre sexul intre barbati ”.

Dar vor fi unii care vor trece dincolo de glume si vor vedea adevarurile simple si frumoase, spuse ironic ca sa fie mai usor de ingurgitat. Si n-am folosit intimplator acest ultimul cuvint.

E o secventa in care Adrian Green, personajul principal al cartii, isi descrie unul dintre iubiti, Daniel, de fapt i se adreseaza, vorbindu-i nu cel mai frumos despre toate partile lui anatomice. Si la sfirsit e o voce interioara care comenteaza:

Futu-ti gura ma-tii de perfect. Esti perfect, o pula. Esti perfect doar pentru mine, boule. Dar nu vrei sa intelegi asta!

Si dincolo de limbajul asta care e dur si mie mi-e greu sa-l rostesc in public, desi el e real si poate fi intilnit in conversatii private, e un mare adevar; despre perfectiunea imperfectiunilor in iubire, perfectiunea pe care doar noi o gasim in persoanele pe care le iubim.

Mi-ar placea sa cititi cartea asta cautind aceste adevaruri spuse ironic. E plina de ele.

si, da si mie mi-e greu sa cred ca am rostit injuraturile alea calm, senin, cu cea mai calda si clara voce pe care am antrenat-o in multi ani de radio.

gasiti cartea Cimitirul in librarii sau direct pe site-ul editurii, aici.

P.S. ca sa intelegeti cum e Telespan. ne-a dresat si aliniat pe toti sa venim imbracati in negru la lansare, zeci de oameni s-au conformat si el, senin, era in pulovaras rosu si tricou alb. di-vin.

valoarea adevarata sta in lucrurile simple… MODESTIA

diverse

11 years ago

valoarea adevarata sta in lucrurile simple… MODESTIA

am avut norocul sa intervievez multi oameni MARI; de la actori de Oscar care cistiga zeci de milioane pentru un film pina la sportivi care nu doar ca alearga 3 maratoane consecutive, ci cistiga medalii olimpice avind dizabilitati pe care altii le considera un handicap.

pastrez in minte intilnirile cu ei prin imagini care descriu detalii:

Vanessa Redgrave care mingiia un sal de casmir, cu o miscare foarte lenta si tandra, in timp ce spunea ca boala mamei ei a fost cumplita si-a transformat-o intr-un monstru;

ochii inlacrimati ai lui Vlad Ivanov cind povestea despre profesorul de la Scoala Populara de Arta din Botosani, cel care i-a sadit gustul pentru actorie;

unghiile foarte scurte ale Millei Jovovich, care tradau femeia practica, nicidecum diva pe care o promoveaza ca imagine publica;

relaxarea cu care Principesa Margareta a deschis usile dulapului de haine ca sa alegem dintre tinutele de zi orice mi s-ar fi parut mie potrivit pentru o sedinta foto.

privirea fotografei Annie Leibovitz – mereu in lateral, niciodata catre cel cu care vorbea – semn de o mare, mare timiditate.

zimbetul in coltul gurii al lui Toma Coconea, parapantist si alergator de multi maratoane, cind i-am zis “si cum te motivezi cand nu mai poti?” , dar si replica lui “nu ma gindesc niciodata ca nu mai pot”

imbratisarea lui Steve McCurry dupa ce i-am spus de ce cred nu se domoleste si la mai bine de 50 de ani pleaca prin colturile lumii ca sa fotografieze chipuri cu povesti.

(…)

am invatat de la ei – si de la multi altii pe care i-am intilnit de-a lungul anilor ca dincolo de orice parte cu glamour pe care ne-o imaginam noi sau pe care si-o pun ei ca ambalaj in aparitii publice, acasa fiecare dintre ei e la fel ca noi.

se sprijina zilnic in lucruri simple. si in vorbe bune. spuse din inima. curat, sincer.

toti oamenii MARI pe care i-am intilnit sunt de o modestie care te face sa regreti oricare dintre orgoliile tale.

ei au fost pentru mine – si sunt zi de zi, pentru ca am norocul sa traiesc in apropierea unor asemenea oameni – cea mai buna dovada ca adevarata valoare sta in lucrurile simple.

***

Intra pe Bursa Cosmote Free si scrie si tu o poveste care vorbeste despre o valoare adevarata din lucrurile simple. poti participa la un concurs cu premii frumoase.
COSMOTE Romania revolutioneaza telefonia mobila prin introducerea unui nou portofoliu de abonamente, mai simplu, al carui fundament este inovatia prin simplitate si comunicare nelimitata. Mai multe detalii despre oferta gasesti pe free.cosmote.ro; despre concursul povestilor despre valorile adevarate gasesti informatii accesand free.cosmote.ro/bursa.

stiu ca vrei sa o intilnesti pe Uma Thurman. e f simplu.

filme simpa

11 years ago

stiu ca vrei sa o intilnesti pe Uma Thurman. e f simplu.

daca spun ca o intilnire cu Uma Thurman e doar la un click distanta de tine suna ca si cum ai avea o fantezie pe care ti-o satisfaci pe net. (oricit de cu dublu sens ar suna asta)

numai ca la propriu, la un click distanta, intr-o aplicatie pe facebook si ceva efort creativ dupa aceea, poti sa o intilnesti pe Uma Thurman.

femeia asta care e atit de frumoasa incit pare de pe alta planeta e imaginea noului calendar Campari pentru 2014 si, ca in fiecare an, pentru lansarea acestuia se pregateste un mega party super exclusivist si intilniri cu protagonista, acum poti sa o vezi foarte foarte aproape de tine.

anul acesta printr-o aplicatie speciala pe facebook, www.facebook.com/CampariRomania , poti sa te joci si sa-i creezi actritei un outfit in jurul unui rosu puternic , iar jocul asta te poate pune pe lista scurta a minunatei intilniri.

mai urmeaza un scurt interviu cu reprezentatii romani, in care iti vor fi testate cunostintele de limba engleza si-apoi… magia se intimpla.

***

sunt printre cei care s-au intilnit, gratie Campari, cu Olga Kurylenko si Mila Jovovich si pot sa va spun ca sunt unele dintre intilnirile mele cele mai pretioase din cariera de jurnalist.

de la Olga am invatat ce inseamna disciplina si profesionalismul in relatia cu presa cind esti o vedeta internationala: stia citeva ceva personal despre fiecare dintre jurnalistii pe care-i intilnea si-avea pregatit sa povesteasca o experienta in directa legatura. (si-a intilnit atunci citeva zeci de jurnalisti!) interviul cu ea e aici

Mila Jovovich a fost una dintre cele mai calde si mai sincere persoane pe care le-am intervievat si gasiti povestea ei aici

ce vreau sa va spun cu asta? echipa Campari alege in fiecare an pentru calendarul lor faimos in toata lumea, femei care nu sunt doar foarte frumoase si foarte celebre, ci ai si ceva de invatat de la ele.

si intr-o lume autohtona in care celebritatea e doar cu poleiala, daca veti cistiga dreptul de a o intilni pe Uma Thurman la lansarea calendarului Campari, ar putea fi ca o calatorie initiatica despre ce inseamna de fapt celebritatea.

diverse

11 years ago

Brandu’ lu’ Chinezu la tv, de miine

il cunosc pe Cristi China de pe vremea cind blog era un cuvint doar in cine stie ce dictionar tehnic sau nici macar nu fusese inventat. asa ca da, ii fac reclama in aceste momente pentru ca sunt mindra de ceea ce a realizat.

voi il stiti – cei mai multi dintre voi – de pe chinezu.eu si partea frumoasa e ca multi altii vor incepe sa-l stie de la Look TV de miine incolo.

Cristi realizeaza un pas mare pentru online-ul ro; isi duce brandul la tv (la fel cum se intimpla cu doza de has- Mikey H care a ajuns partenerul lui Bendeac in noua lui emisiune de la Antena 1).

Ce spune asta despre ce se intimpla in media?

ca sa se intoarca la tv publicul care nu mai foloseste acest canal media de citiva ani, e nevoie de oameni care au captat comunitati si audiente in online – acolo unde este acum acest public.

***
pe Cristi China o sa-l vedeti facind interviuri cu oameni MARI si misto, pe care altfel televiziunile nu prea ii baga in seama. adica exact genul ala de emisiune pentru care ai lasa calculatorul ca sa te intorci la tv, genul ala de emisiune care-ti lipsea asa de mult incit ai abandonat tv-ul.

luni marti miercuri si vineri la Look TV, Brandu’ lu’ Chinezu – si pun pariu ca in ceva vreme o sa vorbim despre genul de oameni “brandu’ lu’ chinezu”, adica oameni misto cu care ti-ar placea sa stai la masa la un pahar de vorba… ma rog, de bere, ca tot e vorba de Chinezu.

sa va uitati la emisiune, stiu deja cite ceva despre primele interviuri si vor fi acolo marturisiri care o sa tina prima pagina a ziarelor.

bafta Chinezu. sunt cu ochii pe tine! (asta nu stiu daca e chiar de bine:) )

Este jurnalist, a creat blogul S!MPA ca o oaza de liniste si frumos (cultural, pe cit posibil). A fost redactor sef al revistei Tabu, a facut parte din echipa care a creat brandul Europa FM si care a formatat si rebranduit Radio 21 la sfirsitul anilor ‘90 si a fost consultant pentru lansarea Radio Guerrilla. A prezentat primul sezon al emisiunii Ca-n filme (Digi 24 TV). A sustinut un curs de branding personal pentru actori, la TIFF, in cadrul proiectului "10 pentru film", este consultant in branding & promotion pentru artisti, industria media. Pentru aproape 2 ani (2013-2014) a facut parte din echipa de comunicare a trupei VUNK si a participat la comunicarea proiectul Orasul Minunilor, singura campanie de comunicare a unui reprezentant din industria divertismentului premiata la Romanian PR AWARDS. In perioada 2012 -2014 a fost social media coordonator al Festivalului International de teatru de la Sibiu. Intre aprilie 2016 -aprilie 2019, a lucrat pentru Loredana Groza in echipa de comunicare.

Owner urban,ro - prima platforma de goingout care creeaza experiente. Speaker la conferinte nationale pe teme legate de media, industria online, femei.

» Mai multe detalii

Tag : interviuri

Interviu Webstock Andrei Selaru -Selly “Nu va abandonati copiii in fata telefoanelor” –

E normal ca unii oameni sa nu inteleaga de unde vine valul asta de vloggeri si cum se pot crea bani din ceea ce lor li se pare ca e nimic

Cand era mic, parintii au incercat sa petreaca cat mai mult timp impreuna cu mine si sa-mi stimuleze curiozitatea. Sa se plimbe cu mine prin parc, sa stea cu mine, sa se joace cu mine, astfel incat eu sa devin curios, sa pot sa pun intrebari.

Nu va abandonati copiii in fata device-urilor si a tabletelor, adica o spun pentru ca.. daca voi ii abandonati, ei or sa se uite la mine, pentru mine o sa fie ok, dar spun doar ca idee, nu e bine sa faca asta.

(decitit) Howard Stern-Comes Again – Sfaturi despre interviu de la unul dintre cei mai controversati intervievatori din lume –

Interviu WEBSTOCK 2018 Cornel Amariei (Inventator, 24 ani) – unul dintre cei mai inteligenti tineri de pe planeta: “Innovation must meaning sau, in general, make meaning” –

(ARHIVA) INTERVIU – Andreea Berecleanu -femeia lui Almodovar –

Pe urmele celor mai buni – intalnire cu un viitor jurnalist

De cumparat de la BOOKFEST- Locuri. Oameni.Povesti. De Liliana Nicolae

(INTERVIU) Sandra Pralong – Despre România, cu entuziasm

remember 2014: povesti & interviuri

Interviu (arhiva) Ozana Oancea – despre relatiile mama fiica

INTERVIU: citeva lectii de la Rudy Giuliani, primarul New York-ului in timpul atentatelor din 11 septembrie

Amintiri si lectii de la revista Tabu

ce se citeste pe net – observatii personale

“povestile sunt vii si sunt scrise cind vor ele”

expresiile de pe chip pe care le tin minte

Reteta S!MPA a lui Joseph Hadad

Mihai Pohontu, Vicepresedinte Game Operations, Disney Interactive: “Sa incerci cu adevarat sa intelegi ce-i motiveaza pe oameni”

Cimitirul – sau ce faci din prietenie

valoarea adevarata sta in lucrurile simple… MODESTIA

stiu ca vrei sa o intilnesti pe Uma Thurman. e f simplu.

Brandu’ lu’ Chinezu la tv, de miine

Aboneaza-te la newsletter