Tag : muzica clasica

The Nutckracker and I foto1(de vazut) „The Nutcracker and I”, un genial spectacol digital, va fi în turneu în România

(de vazut) „The Nutcracker and I”, un genial spectacol digital, va fi în turneu în România

 The Nutcracker and I”, un proiect inedit care îmbină realul cu virtualul, animația cu dansul și recitalul de pian, creat de pianista româncă Alexandra Dariescu, ajunge în România în noiembrie.

E genul de spectacol la care să vă duceți copiii ca să e împrietenească putin cu muzica clasică, sa se indragostească de balet și să fie parte la o poveste spusă pe limba lor – cu animații.

Spectacolul  va fi prezentat pentru prima oară pe scenele din România, ca parte dintr-un turneu mondial ce include China, Australia, UK, Austria, Germania, Suedia, Belgia și Luxembourg.

Uitați-vă puțin la trailerul spectacolului ca sa înțelegeți magia care va fi pe scenă.

Turneul a devenit posibil cu sprijinul BRD Groupe Société Générale și va avea loc în luna noiembrie în București, Iași, Cluj, Sibiu și Timișoara.

*

Lansat în decembrie 2017 în Londra la Barbican’s Milton Court Concert Hall, “The Nutcracker and I by Alexandra Dariescu” a atras atenția prin atmosfera de poveste real-virtuală creată cu ajutorul muzicii, a balerinei și a personajelor digitale.

[caption id="attachment_49986" align="alignnone" width="1600"]The Nutcracker and I, by Alexandra Dariescu, with ballerina Désirée Ballantyne, animations by Yeast Culture, and choreography by Jenna Lee. At Milton Court Concert Hall, Guildhall School of Music & Drama as part of their Alumni Recital Series  Photo by Mark Allan The Nutcracker and I, by Alexandra Dariescu, with ballerina Désirée Ballantyne, animations by Yeast Culture, and choreography by Jenna Lee. At Milton Court Concert Hall, Guildhall School of Music & Drama as part of their Alumni Recital Series Photo by Mark Allan[/caption]

The Nutckracker and I foto3 The Nutckracker and I foto5

Despre spectacol

Alexandra Dariescu și-a integrat propriul vis in această poveste extrem de iubită, in care se vede re-imaginată în personajul Clarei: de la fetița care visează, la pianistul concertului. Pe scenă va fi un pian mare, la care va interpreta Alexandra Dariescu, și o balerină în spatele unui ecran de pânză. Animații digitale deosebite, desenate și create de Yeast Culture sunt proiectate pe pânză și aduc povestea la viață. Acestea dansează în ritmul muzicii interacționând cu pianista și balerina. Cea mai iubită muzică de balet, a lui Ceaikovski include piese precum Dansul Zânei Prunei de Zahăr, Dansul Arabic, Dansul Chinezesc, Pas de Deux și Valsul Florilor în 15 aranjamente virtuoase ale lui Mikhail Pletnev, Stepan Esipoff, Percy Grainger și trei variante noi de Gavin Sutherland.

Interpretat și produs de: Alexandra Dariescu
Regia: Nick Hillel
Director artistic și director de animatie: Adam Smith
Choregrafia: Jenna Lee
Balerina: Désirée Ballantyne
Producator tehnic: Sander Loonen
Video design produs de: Yeast Culture

3546
afis-enescuconcurs: Impreuna la concert #EnescuFestival

concurs: Impreuna la concert #EnescuFestival

Anul acesta am avut doua obiective in ceea ce priveste articolele pe care le scriu despre Festivalul Enescu: o parte din articole este despre istorie, despre backgroundul muzicienilor , alta este despre lucruri de culise – mici detalii care arata ca si marii muzicieni sunt oameni (foarte curind public un asemenea text).

M-am gindit ca, in acest fel, cei care citesc acest blog si nu sunt neaparat fani ai muzicii clasice inteleg ca nu e un limbaj chiar atit de ermetic pe cit ne asteptam cind nu stim despre  ce e vorba. Doamna Elisabeth Leonskaja spunea zilele trecute ca nu trebuie sa ne punem intrebarea cum a facut Anna Netrebko cind a “atins” o anume nota si ca totul se rezuma la “imi place sau nu”. Depinde de maiestria muzicienilor ca spectatorii sa inteleaga mesajul, textul, povestea din spatele muzicii.

(mai multe din vorbele intelepte ale minunatei pianiste Elisabeth Leonskaja puteti citi aici)

In aceeasi directie a schimbarii unei perceptii despre receptarea muzicii clasice, am pus la cale impreuna cu Raiffeisen Bank o provocare:

Daca nu ai fost niciodata, dar absolut niciodata, la un concert de muzica clasica si vrei sa descoperi, pe pielea si sufletul tau, cum e, lasa mai jos un mesaj. Simplu, fara multe justifcari. Prin tragere la sorti alegem in seara aceasta un norocos care are pentru miine doua bilete la concertul sustinut de Filarmonica din Viena, la ora 20.00, la Sala Palatului.

Atentie. Va inscrieti doar daca puteti sa mergeti la concert miine seara, de la ora 20.00, la Sala Palatului. Inscrierile se termina la ora 21.00, in aceasta seara.

Multumesc si sa ne vedem #impreunalaconcert.

*

este pentru prima data cind Raiffeisen Bank este partener al Festivalului Enescu dar, asa cum stiti din relatarile mele anterioare, aceasta asociere e parte din sustinerea permanenta pe care banca o acorda marilor evenimente culturale (Transilvania FIlm Festval, Festivalul International de Teatru de la Sibiu)

angela-gheorghiu-photo-01In the mood for Angela Gheorghiu

In the mood for Angela Gheorghiu

Astazi este ziua de nastere a doamnei Angela Gheorghiu.

Doamna Gheorghiu este probabil singura romanca in viata careia i se poate spune DIVA in adevaratul sens al cuvintului si , dincolo de celebritatea sa internationala, de talentul cu mare har de la Dumnezeu (dupa ce o vezi o data cintind pe scena intelegi de ce e la nivelul la care este, pur si simplu te hipnotizeaza), dincolo de tot ce s-a scris despre domnia sa, Angela Gheorghiu este una dintre femeile ireal de frumoase care au relaxarea sa spuna citi ani implinesc cu fiecare aniversare.

Doamna Angela Gheorghiu implineste astazi 50 de ani si 25 de ani de super cariera internationala.

E un moment frumos sa vi-o arat in citeva dintre fotografiile cele mai spectaculoase de de-a lungul anilor, presarind printre fotografii informatii din activitatea domniei sale. (eu nu stiam pina la acest articol ca a cintat cu MIchael Jackson)

angela gheorghiu 1 angela gheorghiu 2

Gheorghiu-a-PortraitGheorghiu Angela_Andre Rau_3993 *** Local Caption *** Gheorghiu Angela_Andre Rau_3993

angela gheorghiu Angela-Gheorghiu-9

 

În 1981 cântă pentru prima data la Ateneul Român, într-un concert. Din 1984, studiază la Conservatorul Ciprian Porumbescu, astăzi Universitatea Națională de Muzică din București, sub îndrumarea profesoarei Mia Barbu.

1984 -1990 – Participă la numeroase concerte, emisiuni TV și înregistrări la București.

1990 – Debutează la Opera din Cluj-Napoca, în rolul principal, Mimi din opera lui Puccini ”La boheme”.

1990 – Câștigă competiția internațională pentru tineri soliști de operă Belvedere Singing Competition

1992 – Debutează la Royal Opera House Covent Garden în rolurile Zerlina din ”Don Giovanni” și Mimi din ”La boheme”

1992 – Debutează la Opera de Stat din Viena, cu Adina din ”L’elisir d’amore”, de Donizetti

1993 – Debutează la Metropolitan Opera cu Mimi din ”La boheme”

1993 – Debutează la Salzburg Festival, cântănd “Spiegarti non poss´io” din opera lui Mozart, ”Idomeneo”

1994 – Cântă alături de Placido Domingo într-o serie de concerte în România, Germania, Republica Cehă, Elveția, Austria, Finlanda, Statele Unite, Peru și Portugalia

1995 – Înregistrează primul album de studio cu DECCA

1996 – Înregistrează prima operă cu EMI, ”La Rondine”, la studiourile Abbey Road din Londra

1999 – Participă la spectacolul “Michael Jackson and Friends” din Munchen, dedicat strângerii de fonduri pentru copiii din Kosovo

Angela Gheorghiu Adriana Lecouvreur 2Angela Gheorghiu Adriana Lecouvreur angela-gheorghiu-3Angela-Gheorghiu-6 Angela-Gheorghiu-7

2000 – Interpretează rolul titular din ”Tosca”, în filmul regizat de Benoit Jacquot. Filmul este urmat de o producție nouă a operei, la Royal Opera House, producție creată special pentru Angela Gheorghiu

2002 – Ia parte la concertul ”Proms at the Palace”, organizat cu prilejul Jubileului Reginei Elisabeta a II-a, (Golden Jubilee Celebration) la Buckingham Palace, în prezența Casei Regale a Marii Britanii

2003 – Participă la cea de-a zecea ediție a Concertului Premiului Nobel, susținut la Oslo, în prezența Casei Regale a Norvegiei

2005 – Cântă la concertul organizat cu prilejul Jubileului Reginei Beatrix a Olandei, la Palatul Regal din Amsterdam

2005 – Cântă în deschiderea stagiunii Operei din Valencia, în prezența Casei Regale

2006 – Susține primul recital la Scala din Milano

2006 – Cântă în deschiderea Festivalului de Film de la Cannes

2007 – Interpretează rolul Violetta din ”Traviata” de Verdi, la Scala din Milano

2007 – Interpretează rolul titular la premiera mondială a operei compozitorului Vladimir Cosma ”Marius et Fanny” la Marsilia

2008 – Participă la spectacolul ”Tribute to Pavarotti” la Petra, în Iordania, concertul fiind înregistrat pe DVD

angela-gheorghiu-4 Angela-Gheorghiu-5  angela-gheorghiu-photo-01 AngelaGheorghiuPhotos2

1995 – 2010 – Câștigă numeroase premii internaționale pentru interpretările sale

2010 – O nouă producție creată special pentru ea marchează centenarul operei lui Cilea, ”Adriana Lecouvreur” – Angela Gheorghiu interpretează rolul titular în premieră, la Royal Opera House Covent Garden

2010 – Primește Ordinul Steaua României în grad de Comandor – cea mai înaltă decoraţie acordată de către Președinția României

2010 – Angela Gheorghiu devine Doctor Honoris Causa al Universității de Artă George Enescu din Iași

2011 – Interpretează în premieră mondială o lucrare vocal simfonică a celebrului compozitor grec Vangelis, la spectacolul de deschidere a Amfiteatrului Katara din Doha, Qatar

2012 – Este invitată să cânte la Balul Operei din Viena

2012 – Regele Mihai I al României îi conferă Medalia “Nihil Sine Deo” din partea Regelui Mihai I al României, pentru promovarea valorilor culturii româneşti în străinătate

2014 –  Angela Gheorghiu primește titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, Romania

2015 – Primește, în octombrie, European Cultural Award la Dresda

**

Am avut onoarea si bucuria sa fac un interviu cu doamna Angela Gheorghiu pe care-l puteti citi aici

4845
shutterstock_violoncelfinala de violoncel a Concursului George Enescu – de la muzica la management

finala de violoncel a Concursului George Enescu – de la muzica la management

Zilele trecute am fost la citeva dintre etapele concursului George Enescu. Nu sunt cel mai rafinat, cel mai cunoscator dintre posibilii spectatori ai unui asemenea concurs, dar imi place sa ma uit la competitii si, mai ales, imi place sa ma uit la oamenii in formare.

Oamenii care lupta cu sine ca sa -si depaseasca limitele.

Sunt doua secvente pe care le pastrez cu drag in minte.

la citeva semifinale am avut acces in culise si pe culoarele Conservatorului (locul unde s-au desfasurat o parte din etapele preliminare, restul fiind la Ateneu in salile mici de concert/ repetitii). Cam in toate salile cu pian, folosite de obicei pentru studiul studentilor, erau concurenti cu corepetorii lor.

Am vazut-o pe culoar pe Sarah Rommel , cea care in cele din urma a terminat concursul de violoncel pe locul 3. Parea fragila si cu o smerenie aparte, un fel de sfiala amestecata cu bun simt: stia ca facuse bine in etapa preliminara, vedeai in ochii ei ca e bucuroasa, dar nu se bucura la vedere.
Nu era niciun gest evident de bucurie. Era multumita si linistita.
Am vazut-o in finala si a fost cea mai emotionala dintre interpretrile din concurs, dar si acolo pe scena Ateneului, cind lupta pentru 15.000 de euro si pentru trofeul George Enescu, cinta asa cum o vazusem pe hol: multumita.

Curgea muzica pe linga ea, stia ca ea face magia, era fericita ca poate face asta, dar in toata atitudinea ei (de la rochia grena care se pierdea printre instrumentele orchestrei si pina la gratia gesturilor ei) era finete, rafinament si discretie, adica nimic din ceea ce ar fi facut-o vedeta, ce ar fi scos-o in evidenta in fata celorlalti concurenti.

A pierdut locul 1 in fata unei concurente din Coreea a carei virtuozitate te facea sa te gindesti ca e un robot. O tinara care venise la sala de concert cu doar 10 minute inainte de inceperea concursului si care intrase relaxat intrebind “unde e garderoba?”. O tinara care parea ca depune un mare efort (era cursa de 100 obstacole pe coarda de violoncel) cu fiecare bucata cintata (la micile ei pauze isi stergea transpiratia cu o batista). O tinara imbracata de parca ar fi spus “priviti-ma. uite ce brate albe am, uite ce rochie rosie am”

Uitindu-ma la cele doua concurente, au fost in finala in programe consecutive, m-am gindit ca daca translatam felul lor de a fi in alte meserii (in management, de exemplu) e cel mai bun model ca e nevoie de un echilibru bun intre tehnica si emotie ca sa ai succes si pentru public/ angajati si pentru specialisti/ ceilalti manageri.

Si ca asta e foarte foarte greu de obtinut.

Cea de-a doua secventa e legata de un domn aflat in juriul competitiei de vioara: Augustin Leon Ara – violonist si dirijor

Dincolo de spectacolul de pe scena, domnia sa era un spectacol introvert, un spectacol al detaliilor: ii tresaltau degetele pe mapa unde facea insemnari despre concurenti ( o miscare usoara semn ca stia ce trebuie marcat pe corzi in clipa aia la vioara), i se schimba ritmul respiratiei in functie de dramatismul melodiei sau dificultatea interpretarii, isi misca usor capul cu citeva fractiuni de secunda inainte ca ritmul sa se schimbe ca si cum i-ar da un ajutor, un imbold concurentului de pe scena.

N-am mai vazut niciodata asa ceva. Am stat cu 2 rinduri in spatele dumnealui, in fata mea nu era nimeni tocmai pentru ca juratii sa aiba liniste deplina, si privindu-l de la distanta simteam muzica prin corpul si respiratia sa si mai ales, simteam ca intelege muzica la un nivel …departe de muritori.

M-am gindit ca trebuie sa fie un profesor foarte exigent, dar foarte, foarte special.( Scria marunt in mapa de jurizare si erau doar cuvinte separate; de unde eram, vedeam textul ca o matrice, spatii egale intre cuvinte, siruri verticale, semn de mare rigoare.)

M-am uitat atit de mult si de fix la domnul acesta incit, la pauza dintre concurenti, s-a intors catre mine si mi-a zimbit.

*
Altfel, Concursul Enescu inseamna Bucurestiul care arata minunat cu un ecran urias in fata Ateneului pe care poate vedea oricine competitia (si ce oameni frumosi erau duminica seara in curtea Ateneului); inseamna prietenii intre concurenti (erau pe scarile Ateneului si priveau la concurentii aflati in scena, cu relaxarea si glumele unor liceeni sofisticati, iar eu – care i-am privit pret de citeva minute – ma gindeam citi dintre ei vor ajunge in marile orchestre ale lumii, sau vor fi mari solisti ai lumii si vor fi pastrat cu ei prieteniile formate la Bucuresti); inseamna o energie speciala in Conservator (zilele trecute erau la intrarea in Conservator si studenti romani care nu aveau legatura cu competitia, dar venisera sa-i vada pe tinerii din concurs. discutau toti relaxati despre muzicile pe care le asculta, si nu era vorba de muzica clasica:) ); inseamna Cismigiul cu tineri care si-au limbat instrumentele muzicale in spate.

– ce-ati vazut din Bucuresti zilele astea? ati avut timp sa vizitati ceva?
– da, strada mare de peste doua blocuri (in traducere _ Bdul Magheru), parcul de linga noi, old city…

Si uite asa, cu participarea concurentilor, dar si a oamenilor care isi fac bine treaba aici la Concursul Enescu e usor sa zici, si in tara,si peste hotare, ca Romania conteaza.

Si in cel mai direct mod, ca Romania sa conteze – in muzica si nu numai – e nevoie de controlul elegant si rafinat al emotiei si de un foarte bun management. (lectia din finala de violoncel)

*
Daca as avea copii i-as duce pentru o zi sa vada competitia. E o lectie despre munca si perseverenta, dar dincolo de asta, e magie. E despre cum – fara prea mare educatie muzicala, doar cu suflet curat, inima deschisa si atentie – poti sa simti cine transmite emotie prin muzica si cine nu.

Si inveti, indirect, ca in viata trebuie sa muncesti pentru amindoua: si pentru tehnica si ca sa stii sa transmiti emotie.

1958
bach in showbizBach in showbiz sau cum sa traduci muzica clasica pentru tineri

Bach in showbiz sau cum sa traduci muzica clasica pentru tineri

Am vazut ieri la Filarmonica din Craiova, Bach in showbiz, un spectacol cu variatiuni pe teme din Bach la percutie, spectacol creat de Zoli Toth si Adrian Enescu, si realizat cu sprijinul Raiffeisen Bank.

Sunt doua momente pe care le pastrez in minte.

Dupa prima piesa, spectatorii ar fi vrut sa aplaude dar nu stiau daca se cade sau nu. Se aflau in mijlocul unui recital dupa un repertoriu clasic, in Filarmonica, erau vioara, violoncel, marimba si vibrafon pe scena, plus muzicieni cu multa carte (si premii) in muzica clasica, dar ceea ce ascultasera nu era chiar muzica clasica.

Au aplaudat dupa citeva secunde de ezitare, iar mai tirziu cind Zoli Toth le-a spus ca aplauzele publicului le fac bine, si-au intensificat sonor aprecierea. De la o piesa la alta aplauzele au devenit mai puternice si mai cu pofta, semn ca spectatorii incepeau sa decodifice ceea ce vedeau pe scena si care nu semana cu nimic din ce mai ascultasera in Filarmonica.

Cind publicul a inceput sa aplaude cu putere, au aparut zimbetele pe fetele celor 4 muzicieni – Zoli Toth, Bogdan Pop, Flaminia Nasai, Amalia Gisca (sunt foarte tineri, dar au ani de studiat muzica, pe note:),  mai multi decit anii de cariera ai oricarui artist dance din topuri de la noi).

A fost insa si un moment in oglinda, cind pe fetele spectatorilor erau zimbete largi.

Catre finalul concertului, Bogdan Pop – celalalt percutionist de linga Zoli Toth, fost elev al lui ZoliJ – a inceput sa-si foloseasca trupul drept cutie de rezonanta pentru un moment special de percutie. Spectatorii au fost invitati sa tina ritmul cu aplauzele si, cind si-au dat seama ca si ei fac parte din show, au inceput sa se distreze foarte tare… pe Bach!

*

Bach in showbiz – variatiuni pe teme din Bach – e un show care poate fi receptat din doua directii. Pentru needucatii in muzica clasica – cum sunt eu –  receptia poate sa fie foarte cinematografica, pentru ca Adrian Enescu a creat , inspirat de Bach, o poveste foarte cinematografica. Mi se parea uneori ca sunt intr-un film despre viitor, ca Minority Report, de ex, dar si in povesti gen Amelie 🙂

Celor care stiu bine lucrarile lui Bach cred ca spectacolul le ofera un alt fel de drum care vorbeste, mai ales, despre cit de talentat si de special este Adrian Enescu, compozitorul lucrarilor din program. Probabil unul dintre cei mai vizionari compozitori romani, cintecele scrise de domnia sa in anii 80 “stau in picioare” ca sound si acum, intr-o epoca a muzicii electronice cu ritmuri alerte.

*

Altfel,  mi se pare greu ce vor sa faca Zoli Toth si Adrian Enescu cu proiectul asta si cred ca e o munca de citiva ani buni. Reinterpretind intr-o forma accesibila teme din muzica clasica, traducind pentru un public neobisnuit cu muzica clasica, ei spera ca tinerii sa revina in salile de concerte.

E ceva care se va face pas cu pas, intilnind om cu om, experimentind direct in contact cu muzica si, ca la toti cei care inoveaza si vor sa schimbe lumea, care vor sa sparga ziduri,  e foarte mult de munca.

Cei care vor veni dupa ei, pe drumul pe care-l “asfalteaza” acum, vor merge mult mai relaxati si vor avea un parcurs mult mai comod in a traduce limbajul classic catre un public tinar.

Trebuie ca e insa si o bucurie a vizionarului, indiferent de cit de greu e drumul parcurs.

***

Desi nu sunt o cunoscatoare a muzicii lui Bach, ca o experienta personala pot sa spun ca la una dintre piesele din concert o variatiune dupa Corala Cantata 147 mi-au dat lacrimile. Dupa concert am cautat tema originala si nu m-a impresionat la fel de mult. Asa ca, pentru mine, a functionat “traducerea”.

Spectacolul poate fi vazut dupa cum urmeaza: 5 mai Timisoara, 9 mai Oradea, Satu Mare 10 mai,  Cluj Napoca11 mai, Pitesti 16 mai, Brasov 23 mai, Tirgu Mures 24 mai, Sibiu 25 mai, Deva 26 mai, Bucuresti 5 iunie

 

2298
ciocolata magicate pot ajuta sa multumim oamenilor frumosi cu o ciocolata minunata

te pot ajuta sa multumim oamenilor frumosi cu o ciocolata minunata

una dintre bucuriile mele mari e sa multumesc unor oameni care nu se asteapta sa primeasca multumirile mele pentru ca habar nu au ca au facut ceva care m-a marcat pe mine intr-un fel.

obisnuiesc sa scriu autorilor ale caror carti m-au impresionat foarte tare, sa le transmit mesaje de felicitari actorilor care m-au impresionat sau sa le multumesc oamenilor care au facut fapte bune care au miscat putin lumea din jur. de fiecare data ma gindesc ca trebuie sa fie o mica bucurie ca iti multumeste cineva din alt colt de tara sau de lume, fara sa aiba niciun alt interes decit sa-ti spuna ca pentru o clipa, o ora sau o zi i-ai adus o oaza de bucurie in viata.

astazi am multumit doamnelor de la OMA VISION cele care au facut ca anul trecut Festivalul Enescu sa-mi fie si mie accesibil; Oana Marinescu si colegele ei au facut strategia de comunicare a festivalului Enescu care nu doar ca a ajuns in toata presa internationala si-am avut motive sa fim mindri ca suntem romani, dar au si facut festivalul un spatiu relaxat, in care comunicarea moderna permitea novicilor ca mine sa vrea sa incerce sa testeze muzica clasica.

editia 2013 a festivalului Enescu a fost cea in care am vazut, live, mai multe concerte de muzica clasica decit in toata viata mea (si-am avut un unchi compozitor care a incercat multe in aceasta directie) si-a fost momentul in care mie mi s-a dezghetat mintea (poate inima) in ceea ce priveste muzica clasica.

si stiu ca le datorez asta doamnelor de la OMA VISION.

astazi am fost sa le multumesc. mi-am pus mesajul pe o ciocolata Heidi (“Cu voi Romania are magie. Multumesc”) , mare mare, si am fost la ele la birou. Gestul meu e parte din campania Mesagerii Sentimentelor in care ciocolata Heidi devine mesager – suportul mesajelor frumoase pentru oameni frumosi.

 

 

si tu poti face o asemenea surpriza. imi spui o poveste despre un grup de oameni frumosi carora ai vrea sa le multumesti si ce mesaj ai vrea sa fie scris pe ciocolata pe care sa o primeasca.

eu ma duc la ChocoWorld Heidi fac o ciocolata  special pentru ei si ma duc si le-o duc personal surprinzindu-i.

iti astept povestile aici, printr-un comentariu. luni ma duc sa fac prima surpriza; ar putea fi mesajul tau catre oamenii frumosi pe care vrei tu sa-i bucuri.

*

Chocoworld (Bdul Biruintei nr. 87, Pantelimon), locul unde aceste mesaje si ganduri frumoase se transforma in ciocolata este laboratorul Heidi. Aici oricine isi poate face ciocolata personalizata sau poate participa la seminarii pentru a invata cum se prepara ciocolata si pralinele. poti afla detalii aici.

 

lisitsa1INTERVIU: Valentina Lisitsa, povestea unei pianiste care si-a gasit audienta pe Youtube

INTERVIU: Valentina Lisitsa, povestea unei pianiste care si-a gasit audienta pe Youtube

I se spune Queen of Rahmaninov sau pianista youtube. Cu lejeritatea cu care pare ca interpreteaza concertul nr 3 pt pian al lui Rahmaninov, considerat cel mai greu din punct de vedere tehnic, a ajuns si in topurile youtube pentru muzica clasica; peste 50 de milioane de vizualizari pentru inregistrarile sale.

Ea zimbeste cind aude asta, si se intimpla la mai toate intilnirile, si-apoi cu o engleza imblinzita de “i”-urile unui minunat accent rusesc spune “De fapt, cu etichetele astea, trebuie sa muncesc de 10 ori mai mult ca sa dovedesc cine sunt.”

Valentina Lisitsa e singura pianista care a fost invitata la Royal Albert Hall, una dintre cele mai mari sali de concerte din lume, pentru ca… avea succes pe youtube. “Domnul care m-a sunat mi-a spus: poti sa cinti ce vrei, poti sa vii si cu 3 elefanti pe scena, nu ma intereseaza. Tot ce vreau sa vad este daca publicul tau de pe youtube se va transforma in cumparatori de bilete.”

Si daca publicul de pe internet a dus-o la Royal Albert Hall, pe el trebuia sa-l multumeasca: a creat o aplicatie pe facebook, si-a rugat audienta sa voteze repertoriul pe care sa-l cinte si si-a inceput concertul care a insemnat validarea ei in lumea muzicii clasice cu… Sonata lunii de Beethoven. Un fel de slagar pentru lumea conservatoare a melomanilor. La primele note publicul a izbucnit in urale si in sala pentru citeva clipe a fost ca la un spectacol rock.

*

Valentina Lisitsa are 40 de ani, s-a nascut in Ucraina si din 1991 s-a stabilit in Statele Unite. A devenit celebra in ultimii 3 ani, gratie internetului, iar felul ei de a aborda muzica clasica ar putea fi translatat in muzica moderna la categoria rock. Rock the world.

Lisitsa posteaza pe internet sau publica in caietele program ale concertelor sale explicatii detaliate despre ce reprezinta fiecare dintre momentele pe care le interpreteaza la pian, punind totul in contextul epocii, al vietii compozitorului, dar si al dificultatii – mai ales emotionale – de a interpreta ceva.

“In muzica clasica e un fel de bipolar disorder: pe de o parte oamenii vor sa vina tinerii in salile de concert, pe de alta parte cei care sunt “veterani” folosesc un limbaj greoi si ii fac pe cei tineri sa se simta nepregatiti si needucati pentru asta. Ce fac eu cu notele in care explic ce cint in caietul program nu e un acces la mintea mea, ci la mintea compozitorului pentru ca ceea ce el a scris e un context al vietii lui, al iubirilor lui, al povestilor din jurul lui.

Incerc sa reintorc muzica clasica unde a fost. Bach a inceput sa compuna comisionat de biserica, pentru public. Mozart era platit de stat si a scris cu gindul la public. Schubert, Liszt toti au facut muzica pentru public, nu pentru o casta.”

*

[caption id="attachment_24994" align="alignnone" width="439"] Valentina Lisitsa promovindu-si concertul de la Bucuresti pe Facebook[/caption]

Lisitsa a fost unul dintre copiii minune ai Kiev-ului: a cintat la pian de la 3 ani, iar la 4 ani sustinea concerte. A urmat cursurile unei scoli de copii supradotati si, in ciuda rezultatelor ei spectaculoase in muzica, pentru ca i-a luat mult timp sa invete sa piarda unele competitii de profil, a cautat sa se refugieze pe un teritoriu mai fertil pentru victoriile sigure: sahul.

“Uneori la concursurile de muzica nu pierzi pentru ca ai fost mai slab decit ceilalti, ci pentru ca vii din alta scoala, alta pregatire. Si eu nu acceptam sa pierd, plus ca mi se parea ca nu poti sa faci competitie din arta, in niciun fel de arta. La sah ai nevoie de strategie, ceva psihologie si sa fii competitiv, sa-ti pui cumva in corzi adversarul. Stiam sa fac asta si puteam sa cistig intr-o chestiune masurabila, care avea o competitie corecta. Insa pe parcurs ce am inceput sa inteleg tot mai mult din sah m-am trezit facind mutari doar de dragul spectaculozitatii lor, desi stiam ca ele vor duce la o infringere si mi-am dat seama ca am o parte de artist in mine care e mai puternica decit cealalta. Pentru ca despre asta e arta:  sa-ti asumi riscuri.”

Are felul ei de a privi lucrarile marilor compozitori si alege mereu o alta cale de abordare a interpretarii. “Cind ii intrebi pe melomani cu ce il asociaza pe Liszt, cei mai multi spun virtuozitate. Pentru mine el inseamna culoare, a pus culoare in muzica. Stiu ca se spune despre Rahmaninov, Concertul nr 3 pentru pian ca e cel mai greu din punct de vedere tehnic, dar… cred ca, de fapt, greutatea vine din analiza interioara pe care trebuie sa o faca pianistul ca sa poata sa -si invinga instinctele si sa cinte foarte franc. E o lucrare care te solicita foarte mult emotional, e extrem de dureros de cintat. E sub pielea ta.”

***

Am intilnit-o cu citeva ore inainte de concertul pe care urma sa-l sustina la Ateneu, in sala nr 14 de la etajul 1 care avea si-un pian mare cu coada. Avea cu ea rochia roz cu volane pe care urma sa o imbrace seara. In citeva minute urma sa faca o repetitie pe scena mare a Ateneului, ca sa se imprieteneasca si cu pianul de aici.

“Imi plac lucrarile prin care ascultatorul are senzatia ca pianul, care e un obiect masiv, pare ca devine umil”, a zimbit vorbind engleza pe jumatate rusa care tradeaza de fapt relaxarea. Pentru o persoana cu o ureche muzicala ca a ei, un accent intr-o limba straina e un fleac, dar Val – cum i se spune in varianta americana, prescurtarea de la Valentina – nu e preocupata de asta. Cum nu e preocupata de deranjul pe care-l face pentru ca vrea sa cinte Rahmaninov in deschiderea concertului stiind ca pianul i se va dezacorda in timpul interpretarii si ca va necesita 15 minute de acordaj in pauza. Majoritatea pianistilor obisnuieste sa inceapa cu ceva mai usor, care nu-i solicita nici pe ei, dar nici pianul foarte mult; ea face insa lucrurile diferit.

“Cind eram copil nu vorbeam decit selectiv, cu unele persoane, si din ce ma duceau la mai multi profesori sau medici, ma stringeam mai tare in mine. Astazi stiu ca medicii au numit copiii ca mine cu diagnosticul “mutism social”, dar sunt ok si cu eticheta asta. Sincer, si acum mi-e frica sa vorbesc la telefon – nu stiu de ce, nu ma simt confortabil. In schimb sms-urile si internetul m-au salvat. Pentru ca dincolo de un avatar putea sa fie oricine si lumea era a mea.

In 2007 cind mi-am pus primele inregistrari pe internet am facut-o ca sa-mi gasesc o audienta. Ca sa auda lumea de mine. Da, sunt milioane de vizualizari si habar nu am citi sunt dintre cei carora nu le-a placut ce am cintat, dar e important ca au auzit de mine.”

I-am spus ca studiile sale dupa Chopin sunt unele dintre cele mai celebre pe youtube si si-a miscat capul spre lateral, uitindu-se in sus, ca si cum n-ar fi stiut sa primeasca lauda sau s-a saturat sa auda asta.

“Cinti mult Chopin, e evident ca-ti place. daca ar fi sa alegi un cuvint, unul singur, care -ti vine in minte cind te gindesti la Chopin care ar fi acela?”

“Ooo, nu, nu-mi face asta”, si-a plimbat mina pe fatza de la ochi pina la barbie, parca incercind sa se apere de ginduri. “Nu pot spune un cuvint. In seara asta cint 8 dintre Nocturnele lui si-acolo e o parte din viata lui Chopin mai intim si mai profund descrisa decit in orice jurnal. E dincolo de cuvinte, e dincolo de intimitate si de emotie.”

“Tocmai ce ai spus citeva adjective: intimitate, emotie… le alegem pe astea?”

“Mi-e frica sa pun linga Chopin cuvintul emotie pentru ca s-ar putea intelege “emotional” si Chopin nu este despre asta, ci despre a te uita adinc in tine.”

***

N-a vrut sa-mi spuna nici care e lucrarea ei preferata din Chopin, dar a mea – care-s novice – e aceasta, cu care, intimplator, Valentina Lisitsa a incheiat seria de Nocture din recitalul de la Ateneu.

3275
cintece uitatebun simt si fapte bune, zimbiti, mai avem sperante pentru tara asta

bun simt si fapte bune, zimbiti, mai avem sperante pentru tara asta

in fiecare an, Fundatia Principesa Margareta organizeaza la Ateneu un concert extraordinar. banii obtinuti din vinzarea biletelor  se duc in bursele pe care fundatia le aloca tinerilor care studiaza artele si traiesc in conditii sociale speciale.

anul acesta Concertul Regal il are invitat special pe violonistul Giuliano Carmignola, iar concertul este vineri 25 octombrie la Ateneu.

numai ca anul acesta, intr-un mod magic, semn ca mai avem sperante pentru tara asta, s-au vindut biletele mai bine ca in oricare an (mai sunt citeva, puteti intreba la Ateneu de locuri libere). de ce zic ca e ceva magie la mijloc?!

traim intr-o tara in care oamenii vor invitatii gratuite la orice spectacol si le place mai degraba sa se afiseze, decit sa contribuie efectiv sau sa se bucure de un spectacol; traim in vremuri austere in care oamenii se gindesc de doua ori inainte de a da o suma semnificativa pentru bilete la un concert.

si cu toate astea, s-au vindut majoritatea biletelor la Concertul Regal. pentru mine e cea mai frumoasa dovada ca atunci cind oamenii au incredere intr-o actiune, cind au respect fata de o idee si fata de niste oameni, se mobilizeaza sa -i sprijine.

faptul ca anul acesta Concertul Regal e la un pas de a fi sold out mi se pare una dintre cele mai frumoase vesti. e semnul ca se revigoreaza o generatie care poate pune mina de la mina sa-si sustina copiii si-o face in cea mai eleganta dintre forme, participind la un concert caritabil.

***

dintre zecile de tineri pe care Fundatia Principesa Margareta ii ajuta in fiecare an, e o poveste pe care eu o iubesc mult: un tinar violonist care vine dintr-o familie de hipoacuzici, cu o situatie financiara foarte modesta. tinarul e foarte foarte talentat (dupa ce a intrat in grija Fundatiei Principesa Margareta a ajuns sa fie invitat in concerte la Sala Radio, sub bagheta minunatului dirijor Tiberiu Soare), cinta astazi pe mari scene si studiaza cu cei mai importanti muzicieni. si tatal lui – surdo mut – nu a auzit niciodata cum poate sa-i emotioneze pe ceilalti vioara fiului lui.

Violonistul Alexandru Tomescu a spus cindva dupa ce l-a ascultat cintind “S-a echilibrat universul”, referindu-se la deficienta tatalui si talentul fiului.

***

de ce mai scriu astazi despre Concertul Regal daca biletele sunt sold out?

mai intii ca sa ma plec elegant in fata tuturor celor care au cumparat bilete si mai apoi ca sa va rog sa facem o fapta buna la care nu se asteapta nimeni, dar cu atit e mai frumoasa si poate sa aiba o parte de magie.

sa facem saptamina asta de dinaintea concertului, saptamina in care tinerii care mai cred in valorile adevarate din tara lor fac o donatie catre Fundatia Principesa Margareta.

Ar fi un ajutor pentru alti tineri – in special cei din domeniul artelor, dar si un semnal social despre oamenii in care noi, tinerii, mai credem. puteti dona de al 15 pina la 100 ron , online aici   

ce ziceti? nu e vorba despre suma in sine pe care o donam, ci despre mesajul pe care-l transmitem prin numarul donatiilor.

1935
Virginia-ZeaniPatru vieti – Virginia Zeani

Patru vieti – Virginia Zeani

text de Sorana Savu

Astazi, soprana Virginia Zeani implineste 88 de ani, celebrata in Statele Unite si aici de prieteni si de iubitorii muzicii de opera. Sunt 88 de ani adunati, precum ea insasi spune, in patru vieti – petrecute pe mai multe continente, numarand  sute si sute de spectacole, concurand cu gratie, virtuozitate si profesionalism riguros cu cele mai mari nume ale lumii: Callas, Tebaldi, Sutherland.

In Fort Lauderdale, anul acesta, la aniversare, Doamna Zeani a primit omagiul mai multor sute de fani, care au venit sa asculte inregistrarile ariilor din rolurile sale celebre – de la Traviata la Consulul, de la Rigoletto la Maria di Rohan. Si, desigur, sa-i asculte povestile – populate cu personaje care ar fi fantastice daca n-ar fi reale – pe care le istoriseste cu umor si verva.

La 88 de ani, Doamna Zeani isi imparte viata in patru capitole – si il scrie in continuare pe acesta din urma, pentru ca nu si-a pierdut nimic din curiozitatea si vitalitatea tineretii. Primii 20 de ani sunt petrecuti in Romania, intr-o perioada pe care noi, cei care n-am trait-o, o consideram mai degraba romantica: perioada interbelica.

Pentru tanara cu ochi verzi si voce exceptionala, care trecea granita intre Transilvania si Romania si care a trait direct experienta razboiului, romantismul e mai temperat. E vremea lectiilor cu Lucia Anghel (care a considerat-o mezzo-soprana) si, mai apoi, cu Lidia Lipkowska (care a invatat-o primele patru roluri, printre care si cel care urma sa-I devina semnatura: Violetta). E o vreme care a format-o, si personal si profesional, si nu tocmai cu blandete. Fie si numai prima viata a Doamnei Zeani si tot s-ar transforma cu usurinta in scenariu de film.

A doua viata – peste 30 de ani – incepe in Italia, unde Virginia Zehan din Solovastru devine Virginia Zeani si cucereste, rand pe rand, scene si audiente din lumea intreaga, in perioada de maxima glorie, dar si de maxima concurenta, a operei. Cele peste 60 de roluri, cele peste 600 de reprezentatii cu Traviata, drumul impecabil si implacabil de la partituri de coloratura la marile roluri dramatice, longevitatea artistica extraordinara justifica intru totul titulatura “L’Assoluta” pe care criticii si publicul i-au conferit-o.

Aparandu-si cu tenacitate viata personala, doamna Zeani a ramas in atentia publicului doar pe scena, nu si in paginile tabloidelor. Iar inregistrarile – putine pentru o cariera atat de stralucita si de indelungata – abia acum ies la iveala, pe internet, si ii fac dreptate.

A treia viata e cea petrecuta in Statele Unite, la Bloomington Illinois, unde, invatand engleza din mers, marea soprana isi folosea vocea si expresivitatea pentru a-si pregati elevii pentru marile roluri. Alaturi de sotul sau, celebrul bass Nicola Rossi-Lemeni, au fost, timp de doua decenii, cuplul de aur al Universitatii, mentori pentru zeci de studenti si zeci de prieteni.

In Miami, intr-un cartier inecat in flori, Doamna Zeani continua sa tina legatura cu lumea operei (si cand spun “lumea” chiar lumea inseamna): de la Angela Gheorghiu, cu care are o prietenie calda, de peste doua decenii, la Sylvia McNair, care i-a fost studenta la Illinois; de la Placido Domingo la centenara soprana Magda Oliveiro sau la directorul Operei din Palm Beach, opera de care o desparte doar un parc. Si poate n-ar fi rau sa spun ca, uneori, mai lasa sa rasune Vocea impresionanta. Pentru ca Vocea, respectata si antrenata cu inteligenta, e tot acolo.

Nu poti comprima 88 de ani in cateva paragrafe – dar poti spune din toata inima “La multi ani” unui artist minunat si il poti celebra reamintind unul dintre momentele sale de geniu

*
Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

2078
Fana TesfagiorgisSpendid Isolation – totul e sa stii sa pui corect problema

Spendid Isolation – totul e sa stii sa pui corect problema

acum ceva vreme, pe un drum sibiu bucuresti, un domn sofer care ma avea in grija mi-a pus sa ascult Mahler. luase primul cd “cultural” pe care-l gasise in masina sefei lui. i se spuse ca ma ocup cu “cultura”:)

pasiunea mea pentru muzica clasica e spre zero, cu mici exceptii recente, asa ca dupa o jumatate de ora aveam creierii pe bigudiuri si nu mai stiam ce lucruri despre vedete sa-i spun ca sa-i distrag atentia si sa se creeze ceva conversatie. voiam sa oprim tristetea aia de muzica. (imi cer scuze fata de iubitorii muzicii lui Mahler, iertare, iertare, iertare)

aseara, la o cina, mi-am reamintit asta si un prieten a zis “ai vazut Splendid Isolation? seria de dansuri semnate de Jessica Lang?”. cum nu vazusem si o stiam mai degraba pe Jessica Lange, nu pe doamna coregrafa cu numele apropiat, m-a pus sa promit ca atunci cind ajung acasa caut episodul cu Mahler.

***

Splendid Isolation nr 3 este despre iubirea dintre Alma, o tinara socialite, si compozitorul Gustav Mahler. prima lor intilnire a fost la balet unde au polemizat teribil asupra temei din spectacol. ea n-a dat prea mult credit parerilor lui, dar a acceptat sa-l revada a doua zi. s-au casatorit 5 luni mai tirziu.

Alma studia si ea muzica si ar fi putut fi o compozitoare de succes, doar ca sotul ei, prea tristul si depresivul Mahler a decis ca nu pot fi doi muzicieni in familie, iar ea a renuntat la tot ce ar fi insemnat ca artist ca sa se dedice iubirii pentru un geniu. ( in scrisori povesteste despre cit de greu ii e sa faca fata acestei renuntari chiar si la multi ani dupa casnicie, cind e mama a doua fetite.)

dupa o dragoste cu nabadai, Alma a derapat din mariaj cu o iubire pentru un tinar domn arhitect, moment in care Mahler a scris Simfonia nr 8, pe care i-a dedicat-o.

iata un minut din ceea ce se cheama Spendind Isolation nr 3, dansul inspirat de Alma.

iar aici un making of despre splendid isolation nr 3.

are sens sa va mai spun ca toata noaptea am citit si am ascultat Mahler?
desigur, mi se pare in continuare teribil de trist, ma doare stomacul cind ascult, dar acum ascult cu… alti ochi. cautind ceva printre note.

ma tot gindesc cam cum a pus problema Mahler ca sa o convinga pe Alma sa renunte la ce o reprezenta ca sa se izoleze in lumea lui.

1902
webstock (2)Matematica, muzica clasica si rock – sau de ce cred ca fiecare dintre noi putem fi “Doers & Innovators”

Matematica, muzica clasica si rock – sau de ce cred ca fiecare dintre noi putem fi “Doers & Innovators”

 (speech-ul de la webstock 2013 – Doers & Innovators)

 

cind Cristi Manafu m-a invitat sa vorbesc la aceasta conferinta, primul gind a fost: eu n-am inventat nimic, n-am ce sa caut acolo…. el s-a aparat si-a justificat alegerea, eu l-am ascultat politicoasa…

dar dupa aceea, am mai stat putin si m-am gindit si mi-am dat seama ca sunt citeva lucruri care ar putea fi considerate in categoria “celor care fac”.

pentru cei care nu ma cunosc, citeva cuvinte despre activitatea mea profesionala de pina acum.

am facut parte din echipa care a creat europa fm si unmele dintre campaniile promotionale create de mine in anii 2000 inca se mai fac anual la europa fm, am fost redactorul sef al revistei Tabu si am realizat citeva premiere jurnalistice cu acea revistaa, neatinse nici acum de alte publicatii, iar acum sunt jurnalist free lancer, produc continut pentru diverse companii si am un blog – simpa il numesc eu – bazavan.ro care nu seama cu celelalte bloguri din online – pentru ca eu obsnuiesc – m-am antrenat – sa ma uit putin altfel la lucrurile din jurul nostru.

as putea spune ca sunt unul dintre oamenii care stiu sa-si transforme dorintele in actiuni si sa si le duca la bun sfirsit. dar cred ca toti putem face asta, daca respectam niste lucruri. ca sa le intelegeti mai usor am sa va spun trei mici povesti din viata mea. care au legatura in ordine cu matematica, muzica clasica si muzica rock.

matematica.

mi-a placut matematica la scoala si m-a dus mintea sa avansez repede prin materie, asa ca profesorul meu din scoala generala, ca sa-mi tina interesul captat obisnuia sa ma provoace, imi dadea cite o problema si imi spunea ca pot sa fac ce vreau eu daca gasesc o rezolvare mai scurta si mai rafinata decit cea pe care o va prezenta dinsul.

era o mare provocare pentru ca era nevoie sa muncesc mult, sa citesc mult in paralel, dupa ce rezolvam problema sa ma intorc la ea din mai multe unghiuri ca sa caut cea mai simpla dintre rezolvari. iar asta ma obliga sa gindesc mereu… altfel, outside the box.

in toti cei 4 ani de scoala generala, desi am fost olimpic la matematica, am reusit doar de 3 ori sa am o solutie mai rafinata la probleme decit variantele dinsului si le tin minte pe fiecare dintre ele, dar exercitiul asta de a curata rezolvarea unei probleme mi-a schimbat definitiv modul de a gindi: m-a ajutat sa incerc mereu sa caut ceva si mai bun, si mai creativ, si mai rafinat. si-0am dezvoltat o voluptate a rafinarii lucrurilor pe segmente inchise.

muzica clasica

eu am fost un copil care a venit dintr-o familie saracutza, din parinti muncitori in Romania socialista. am avut bunici la tara, mi-am petrecut vacantele la islaz… cam ca La medeleni sau povestile lui Creanga.

tataie avea doi frati – cei mai destepti si mai realizati oameni dintre neamuri; amindoi mutati la Bucuresti: unul inginer – Ion, celalalt compozitor- Gheorghe.

Gheorghe Bazavan a fost primul om care a avut legatura cu creatia – in cea mai pura forma a ei –  pe care eu l-am intilnit.

eram preferata lui, desi veneam din doua lumi total diferite, iar eu cind il ascultam mi se parea ca vorbeste o alta limba. mi-a zis odata ca sunt rasata si ca asta nu e de la parinti, o am eu in singe… aveam vreo 10 ani si n-am inteles ce inseamna “rasata”, m-am dus si m-am uitat in dictionar si, pentru ca explicatia era legata de cai, mi s-a parut ceva rau.

gheorghe – zis unchiul gogu – a vrut sa ma invete muzica clasica, iar asta pentru mine parea mult mai complicat decit definitia cuvintului “rasat” din dictionar.

intr-o zi mi-a cintat la pian – avea un pian mare cu coada intr-una dintre camerele apartamentului lui de pe Fainari si eu ma gindeam mereu “cum or fi urcat magaoaia asta uriasa la etajul 5?” – mi-a cintat deci intr-o zi la pian o gama si-a spus “sunt doar 7 note muzicale” si cu ele se pot face combinari infinite de muzici.

“n-are cum sa fie infinite pentru ca matematic vor da un numar finit combinatiile de 7”, am facut eu pe desteapta.

“ok, sa spunem ca sunt putin mai multe pentru ca ai tonuri si semitonuri si game diferite, dar ai sa vezi de-a lungul vietii tale ca vei gasi mii de cintece care nu seamana unul cu celalalt. iar asta nu are legatura cu stiinta, cu matematica ci cu simtirea si imaginatia oamenilor.

desigur, iar n-am inteles toate nuantele a ceea ce a spus. si n-am fost niciodata prietena cu muzica clasica. de fiecare data cind a trebuit sa stau sa ascult ceva clasic, m-am rasucit in scaun ca puiul la rotisor.

anul asta, la Festivalul Enescu blogul meu a fost partener. am fost intr-o zi sa ascult Simfonia nr 1 a lui Enescu si s-a intimplat ceva straniu. m-am asezat linga doamna Rodica Mandache care mi-a spus: “cu muzica clasica e simplu, ori o asculti si-ti place, ori te doare capul si atunci sigur au facut ceva gresit oamenii de pe scena”

brusc nu mi-a mai fost frica sa ascult. nu mi-a mai fost teama ca nu as fi suficient de pregatita ca sa inteleg ceea ce au scris niste minti luminate de acum sute de ani.

si-asa s-a intimplat ceva magic: literalmente a fost ca si cum s-a deschis un culoar printre notele pe care le ascultam. am intrat intr-o lume noua si mi-am imaginat povesti frumoase despre ce ascult, am fost intr-un film al meu, cu emotiile mele.

si mi-am dat seama ca toti anii astia nu am fost prietena cu muzica clasica, nu pentru ca nu eram suficient de culta (n-ai nevoie sa fii cult pentru asta, e o prejudecata), ci pentru ca eram ca un copil care a invatat sa inoate, dar care se tine inca de marginea bazinului, fiindu-i frica sa -si dea drumul in larg.

si ca uneori, pentru a intelege creatiile altora trebuie pur si simplu sa te relaxezi, ca sa plutesti.

muzica rock

tot zilele astea am avut privilegiul sa inteleg o alta latura a ceea ce inseamna sa fii creator. desi am platit cu multi nervi pentru lectia asta.

de la inceputul anului lucrez cu trupa VUNK pe partea de comunicare – intr-un fel cam ceea ce am facut pentru europa fm, radio 21 sau radio guerrila – si baietii sunt acum in vrie foarte mare pentru ca au pe 3 octombrie un concert foarte important, poate cel mai important concert al carierei lor.

ei bine, acum citeva saptamini, ne aflam intr-o intilnire de lucru in care membri echipei discutau posibilitatile de inovatie tehnologica pe care sa le foloseasca in show. la intilnire se aflau managerul trupei, Cristian Stan, Cornel Ilie, liderul si creierul a tot ce se intimpal in VUNK si Gabriel Balan, cel care administreaza toate expunerea online a trupei.

 

propunerea mea era un proiect care multiplica efectul din sala catre alte citeva zeci de mii de spectatori, folosind social media – internetul in general. costa aproape 7000 de euro.

propunerea lor costa 20.000 de lire sterline si ii atingea exclusiv pe cei 5000 de spectatori care vor fi in sala polivalenta.

ne-am contrat foarte mult despre eficienta, despre costul pe cap de spectator al investitiei si efectul pe care il pot obtine solutiile propuse. n-aveam banii pentru niciuna dintre propuneri, dar logic era ca e mai viabil sa facem proiectul care costa mai putin si atingea mai multa lume.

ma rog, logic pentru mine, pentru ca ei o tineau una si buna: cel mai bun ar fi proiectul de 20.000 de lire sterline. pentru ca spectatorii vor trai niste emotii speciale, pentru ca show-ul va fi adus la un alt nivel in romania.

am plecat  necajita de la intilnirea aceea, a fost prima data de cind lucram impreuna cind lumile noastre erau fundamental diferite. chiar si faptul ca si ei incercasera multe minute sa ma convinga ca ideea lor e mai buna, desi puteau sa-mi spuna simplu “asta facem, gata”, imi arata ca si ei isi doreau sa fim – ca de obicei – pe aceesi lungime de unda in strategia proiectelor.

mi-am zis “ok, ma supun majoritatii pentru ca nu e proiectul meu, nu e business-ul meu, iar ei stiu mai bine decit mine unde vor sa-si duca afacerea”. dar a fost doar ca sa ma linistesc pt ca eram dezamagita, necajita ca se arunca in gol cu ceva care in mintea mea tinea mai degraba de ego.

a doua zi am primit un mail de la manager care, printre alte lucruri de rezolvat/comunicat, ma anunta ca … ‘facem credit la banca ca sa facem proiectul de 20.000 de lire sterline”

am fost: wtf????  mi s-a parut o foarte foarte mare nebunie.

am  avut nevoie de multe ore de gindire ca sa inteleg unde era diferenta dintre noi.

eu am fost si voi ramine pentru toata viata un spectator; ma voi bucura de emotiile si senzatiile pe care mi le vor oferi artistii de pe scene, cu gindul ca mi se cuvin, pentru ca am platit un bilet pentru asta.

ei sunt CREATORII si stiu ca daca nu controleaza/ initiaza ei senzatiile dintr-un show, spectatorii nu vor trece la nivele superioare ale emotiei. ei stiu ca doar de ei depinde cit de intensa poate fi amintirea spectatorului despre un show.

eu sunt  ca un copil care stie ca-si va primi doza de rasfat pentru ca a facut tot ceea ce trebuia, in cazul de fata si-a platit biletul de intrare.

ei sunt “parinti” pentru spectatorii – copii si sunt gata sa faca sacrificii care par nebunesti pentru ca acestia sa -se bucure de mult asteptata doza de “rasfat”. care trebuie sa fie de la o experienta la alta, mai surprinzatoare. si mai memorabila.

cind am inteles asta nu i-am mai considerat nebuni, ci m-am bucurat ca  tocmai am beneficiat indirect de o lectie despre a fi creator: daca vrei sa schimbi cumva lumea – trebuie sa risti si sa preiei actiunile in dreptul tau, in felul tau, cu crezul tau.

***

care e legatura intre aceste trei povesti si tema de astazi Doers & Innovators?

cum spuneam la inceput eu cred ca fiecare dintre noi putem in dreptul nostru, in partea noastra mica de lume, sa facem schimbari in bine fie si de citiva milimetri, dar pentru asta avem nevoie de citeva lucruri:

sa invatam sa transformam dorintele noastre in actiuni si sa le facem chiar daca pentru altii par nebunesti,

 

sa fim cu mintea deschisa si sa nu ne fie frica ca ne vor judeca altii ca nu intelegem lucrurile la standard, atita timp cit experienta ne atinge pe noi si ne invata ceva despre noi si despre ceilalti.

 

sa ne dam drumul in bazin si sa plutim, ca sa ne folosim si de alte simturi nu doar de logica pentru a cauta raspunsuri

 

si sa cautam de fiecare data solutii mai simple si mai rafinate, mai iesite din rind, la problemele pe care le intilnim.

 

si daca astazi ati ascultat si veti mai asculta povesti ale unor oameni care vi se par speciali si care va surprind si va emotioneaza cu realizarile lor, as vrea sa va ginditi diseara acasa ca fiecare dintre voi puteti face asta, ba chiar mult mai bine in interiorul lumii voastre, pentru proiectele voastre, pentru problemele care vi le puneti.

dar sper sa aveti ambitie si perseverenta ca sa gasiti o solutie mai simpla si mai rafinata decit a celor care v-au fost profesori astazi.

va multumesc frumos.

27 septembrie 2013

instrument muzicalFestivalul Enescu altfel, muzica clasica si erotism

Festivalul Enescu altfel, muzica clasica si erotism

e o doza de erotism in dominarea pe care o exercita dirijorul unei orchestre asupra muzicienilor care o compun.

dirijorul le controleaza emotiile si le dozeaza dupa ritmul pe care el il doreste, chiar daca uneori nu e acelasi cu cel in care a fost scrisa lucrarea

asa a devenit faimos Bolero-ul lui Ravel pentru ca Arturo Toscanini, un faimos dirijor de la inceputul secolului trecut, a decis cu de la sine putere ca masurile muzicale care se repetau pe diferite instrumente trebuie cintate cu un ritm crescendo. Ravel s-a enervat si i-a scris “muzica mea trebuie cintata, nu interpretata”, dar pentru ca Toscanini a avut tupeu si si-a controlat bine muzicienii, Bolero-ul lui Ravel este astazi o lucrare nu doar populara, ci (aproape) populista. desi a fost scrisa ca un exercitiu muzical pentru a insoti exercitiile de balet.

trebuie sa fie o satisfactie in a te lasa dominat intr-o orchestra; esti unul din multime, foarte putini ies cu adevarat in fata – devin solisti si pot conduce ei lucrurile cit de cit – restul sunt pregatiti sa se sincronizeze cu ceilalti, sa respecte ritmul dat de dirijor si sa nu le apara niciodata numele pe coperta unui CD. cei care formeaza “restul” au la propriu urme pe piele (in buricele degetelor, cel mai adesea), dar si urme in suflet, si sunt impacati cu gindul ca ei vor fi tot timpul grupul, orchestra.

dirijorul e vedeta. el a condus, el a dat ritmul. lui ii apar numele si fotografia pe afis/cd. pentru el vine lumea in sala. sa vada si sa auda ce viata noua a dat unei lucrari pe care au mai ascultat-o de multe ori.

***
am vazut astazi putin din repetitiile lui Antonio Pappano (directorul muzical al Operei Regale Covent Garden) cu orchestra Dell’Accademia Nationale di Santa Cecilia. le-a cerut muzicienilor sa schimbe ritmul de citeva ori, sa se indeparteze de partitura in mici detalii si,la un moment dat, a scos citeva masuri. tot un Ravel repetau ( “Une barque sur l’océan” – partea a 3-a din suita “Miroirs”)

Pappano, imbracat lejer ca de repetitii, cu un tricou bleumarin si pantaloni bej si pantofi sport) era foarte diferit in exprimarea muzicii fata de dirijorul care m-a impresionat cel mai mult, Paavo Järvi, dar nu semana nici cu Daniel Barenboim.

(Pappano isi muta greutatea corpului ca tenismenii de pe un picior pe celalalt, iar bratele erau ale unui campion la scrima)

daca nu va fi cu mare suparare pentru cei care-s cunoscatori ca iar ma dau cu parerea (ba chiar frivolizez situatiunile), as spune ca stilul domnului Pappano era “sportiv”, al lui Barenboim era “ludic”, iar al lui Paavo Järvi “elegant hipnotic”. iar muzica pe care am ascultat-o a avut imprimata energia pe care a purtat-o fiecare dintre dirijori.

de aici pina la gindurile de mai sus si concluzia cum ca energia pe care o exercita un om asupra altora asezati in semicercuri concentrice – ca sa-i poata controla si sa le poata impune acelasi ritm – are ingredientele unui joc cu o doza mare de erotism, n-a mai fost decit un pas.

ma rog, putin mai multi. cit o plimbare pe jos pina acasa.

2806
John-Malkovich-john-malkovich-32370625-900-896En attendant Malkovich…

En attendant Malkovich…

text de Sorana Savu

De fiecare data cand sar parleazul in tabara presei mi se intampla cate ceva nemaiintamplat. Azi, de exemplu, dupa ce am obtinut nesperat acces la “The Infernal Comedy” (prin gratia Cristinei, editorul meu)… am intarziat. E ceea ce evit cu grija si ceea ce urasc teribil cand vad la altii, mai ales la spectacole. Am vazut (cu ochiul omului care vrea sa inghesuie si activitatea profesionala de PR de peste zi si pe cea amatoriceasca de jurnalist de cu seara) 7 in loc de 17, dar m-a trezit la timp un status pe FB al Ancai Duma.

Era 17:08, am sarit in masina indemnata de colege (eu pierdusem deja speranta) am ajuns in zece minute la Atheneu si de acolo… in fata usilor inchise. Nu eram singura, dar eram cam fara speranta. Langa mine, un grup destul de mare de intarziati, jurnalisti, dar si posesori de bilete obisnuiti cu accesul la pauza, de la celelalte concerte. Nu si aici – reguli clare. Fara pauza, usile inchise de la 5, punct.

Geanina Corondan, inconfundabila, e abordata de un domn in varsta, necunoscut, care ii aminteste de vremurile din scoala, cand profesoara ii lauda calitatile vocale. Cinci minute mai tarziu, domnul isi declina identitatea: Artanu’ senior, domnul Plesca. What are the odds… Cu totii, asteptandu-l pe Malkovich.

Ii scriu Cristinei SMS-uri triste – sunt trimisa cu job de reporter o data si ratez evenimentul. Dojana editorului e implicita si imi sta pe crestet. Promit Cristinei ca ma revansez si dau sa plec, cand usa se deschide. Pentru vreo sase persoane, inclusiv eu.

Nu stiu cum a trecut spectacolul – intre socul combinatiei opera/monolog, umorul negru din gesturile lui Malkovich si emotiile pe care le resimteam empatizand cu cele doua soprane tarate pe scena si sugrumate in fel si chip, a fost mai mult un vis decat o experienta teatrala. Malkovich era la fel de suav si de periculos ca in “Ripley’s Game”, unul dintre filmele care imi plac exclusiv datorita lui. Accentul austriaco-californian era mai subtil ca al lui Arnold si sublinia ironia partiturii, o ironie tipic germana, foarte seaca.

Legat de subtitrarea care, inteleg, a fost o constanta a tuturor spectacolelor, Malkovich era legat de text in aceeasi masura in care orchestra si solistele erau legate de partitura. Improvizatia isi facea loc in gesturi, in intonatii, in accente, in relatia dintre protagonisti – printre care se numara si dirijorul.

Nu vreau sa fac cronica spectacolului – nu pot sa judec ceva ce-mi place asa de mult la nivel emotional. Dar, ca tortul sa aiba si o cireasa, am ramas si la conferinta de presa ca un reporter amator ce ma aflam. Acolo, complicitatea dintre autorul textului, dirijor si actor principal s-a dezvaluit mai clar. La capatul unui turneu de cinci ani (de fapt vreo trei, s-a corectat Malkovich), cei trei devenisera prieteni. Spectacol dupa spectatol, generasera impreuna iluzia improvizatiei cu subtitrarea la vedere, isi implinisera visele si curiozitatile, isi descoperisera afinitatile.

Un lucru interesant a punctat Malkovich, lucru pe care il ghicesc, de altfel, si care ma paralizeaza in fata artistilor ingrozitor de mari – oroarea de omniprezentii paparazzi. “Acum fiecare om poate fi un paparazzo,” spunea Malkovich. “Stiti cum e – iesi la o tigara, incerci sa discuti cu un prieten ce ai facut, ce faci sau ce ai vrea sa faci si, pentru ca esti cunoscut, oamenii vin si te roaga sa faci o poza cu ei – photo, photo. E foarte nepoliticos si ingrozitor de intruziv. E ca si cum as ruga o femeie sa-si ridice fusta. Da, ar fi haios, dar si teribil de nepotrivit.”

Nu e de mirare ca prefera rolul de regizor in teatru si ca apreciaza mai mult “intimitatea” bizara pe care ti-o da cinematografia – acolo, macar esti printre profesionisti. Alaturi de ei, servesti unui scop comun, incetezi, macar la nivel de conventie, sa mai fii “erou” sau superstar pentru o vreme.

Ca de obicei, ar mai fi atat de multe de spus – dar pana aici se intinde patul lui Procust, postul de blog. Sala a fost arhiplina. Semn ca oamenii vin cand stiu ca li se ofera ceva extraordinar. Sper ca au plecat cu incantarea cu care am plecat si eu. Asteptarea a meritat…

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

***
(NOTA EDITORULUI, aka Cristina:) ): intre cele doua fotografii se afla lumea lui Malkovich. intr-una arata forta si determinare doar din privire, in cealalta – cind nu mai e personaj si nici nu mai are roluri de jucat- e fragil si temator (piciorul ridicat ca o bariera ca sa-l separe de ceilalti, mina care-i acopera o parte din fata semn de timiditate, sprijinul pe care si-l creaza intre mina si piciorul ridicat – nevoia de stabilitate intr-un moment in care a iesit din zona de confort.)
prima e de la un shooting unde si-a facut meseria, a doua e de ieri de la conferinta de presa, de la Bucuresti.

1901
maruca-si-enescu21Iubirile domnului Enescu

Iubirile domnului Enescu

vineri am ascultat Simfonia nr 1 a lui George Enescu si tot timpul m-am gindit ca e o poveste de dragoste intre o doamna ca o printesa din anii 30 si o creatura hi tech, robotica, cu inteligenta artificiala.

pentru ca am tot vorbit despre aceasta senzatie a mea legata de aceasta simfonie , cu participarea exceptionala a unui prieten mai pasionat si mai educat decit mine in muzica clasica – adica pasionat pe bune, caci eu nici urechista nu ma pot numi -, am aflat cite ceva despre iubirile domnului Enescu.

***

a avut un model in tatal lui care – dupa ce mama a semnat un act notarial ca e exonerata de obligatiile conjugale (avusese o tumoare la uter) – a avut o viata foarte patimasa. una dintre pasiunile sale, post sotie, a fost o doamna pe nume Rolland care venea la mosie impreuna cu fiica sa, Eva. Eva a fost cea care l-a invatat pe tinarul Enescu despre cum trec prin corp fiorii dragostei.

mai tirziu a fost Domnica, menajera parintilor, cu care ii placea sa se plimbe si o ruga sa-i cinte romante pina cind era epuizata. cu Domnica a avut o fiica, Elena, care a facut parte din anturajul familiei Enescu pina la moartea tatalui (a fost cea care l-a ingrijit pe patul de moarte pe tatal compozitorului)

au mai fost doamne si domnisoare pentru ca domnului Enescu ii placeau femeile si flirturile, dar marea lui iubire a fost Maruca Cantacuzino. pe care a cunoscut-o la Peles, pe cind a mers in vizita la Regina Maria. Asa descrie Maruca intilnirea in memorii:

“La cateva zile dupa ce il intalnisem pe drumul de la Peles, dupa cina, fumam o tigara orientala parfumata, pe divanul meu, alaturi de Printesa Maria, stralucitoare in voalurile ei lungi, roz; tricota fara sa vada lucrul, in semiintunericul camerei, asa cum fac batranele irlandeze oarbe. Fusese o atmosfera apasatoare toata ziua (…) o furtuna violenta se pregatea sa vina. Fulgere mari brazdau deja cerul jos si tunetul bubuia dincolo de crestele intunecate, ca si cum muntele incepuse sa fiarba. Un zgomot puternic ne-a tintuit pe loc. Trasnetul cazuse la cativa pasi de casa, peste unul dintre cei mai frumosi copaci din gradina. In aceeasi clipa, usile salonului s-au deschis si Romeo anunta: “Domnul George Enescu” (..) Inainteaza spre mine, fatal, irezistibil, pe cand eu merg, ca o somnambula, in intampinarea lui. Cu o stransoare fierbinte, mi-a luat mainile pe care i le-am intins cvasi-constient. Nu stiu ce cuvinte importante mi-au scapat, fara ca macar sa-mi dau seama de ceea ce se intampla; cazusem parca intr-o prapastie, cu o minunata senzatie de prabusire. (…) Ce s-a petrecut mai apoi? Stiu doar ca salonul s-a golit aproape imediat si ca am ramas singura cu el pana dimineata. (…) Ghiceam ca in adancul lui mocnea puterea furtunilor si a primejdiilor, cu o amenintare latenta, ce marea atractia extraordinara pe care o emana”.

s-au iubit doi ani hraniti si din interdictiile sociale – Maruca era casatorita si avea doi copii, dar sotul era recunoscut pentru relatiile sale adulterine -, dar cind sotul ei a murit intr-un accident de masina alaturi de amanta, ea nu s-a casatorit cu Enescu, ci a intrat intr-o relatie cu Nae Ionescu care era cu 13 ani mai tinar.

cind relatia cu Nae Ionescu s-a incheiat (el a transat lucrurile), Maruca a cazut in depresie, iar Enescu si-a anulat toate concertele si-a venit la Bucuresti ca sa o ingrijeasca. s-au casatorit mai tirziu, iar ceremonia a avut loc intr-un apartament pe Kisellef cu un singur martor, Cella Delavrancea.

gura lumii a etichetat intimplarea cum ca pentru Maruca, Enescu a fost doar “un sot necesar”. Maruca i-a fost insa devotata si a avut eleganta ca, atunci cind “obosea” in relatie, sa se retraga putin ca sa le faca loc flirturilor artistului. nu si-a spus niciodata doamna Enescu, s-a prezentat tot timpul drept Printesa Cantacuzino.

cind Enescu a facut un atac cerebral, Maruca a refuzat sa-l ingrijeasca personal, a adus o infirmiera (ceea ce a socat boierimea vremii) si s-a mutat la hotel.

***

acum cind stiu aceasta poveste, cred si mai tare ca Simfonia nr 1 era o poveste de dragoste tumultuoasa  dintre doua fiinte din doua lumi diferite – una fluida, eleganta, alunecoasa, alta riguroasa, futurista, aparent rece si de neinteles. doar ca nu mai stiu care dintre fiinte era femeia si care barbatul.

***

Simfonia nr 1 a fost scrisa cu 2 ani inainte de a o cunoaste pe Maruca Cantacuzino.

in fotografie sunt Maruca si George Enescu.

2621
paavo jarviEnescu, doamna Mandache, povestea mea de iubire si un gind despre mingiieri…

Enescu, doamna Mandache, povestea mea de iubire si un gind despre mingiieri…

… sau la ce ma gindesc in timp ce stau regulamentar in scaun si ascult simfonii la Festivalul Enescu

 

“Cu Enescu e simplu: asculti si ori te doare capul, deci au facut muzicienii ceva gresit, ori se intimpla ceva magic pe scena si iti place”

Asa mi-a spus doamna Rodica Mandache aseara, la Sala Palatului cind urma sa fie interpretata Simfonia nr 1 a lui George Enescu. Si ca sa fie sigura ca si stau si ascult cuminte, m-a invitat politicos, jucaus, dar ferm sa stau linga dinsa.

“Enescu era un mare pianist, a avut un accident la un deget si n-a mai putut cinta la pian, de asta a ajuns la vioara, dar el ura vioara”, a continuat doamna Mandache. “Si inainte sa moara le-a spus apropiatilor : “sa vorbiti frumos de vioara mea si sa nu spuneti lumii ca nu mi-a placut, pentru ca mi-a adus mari bucurii”. Muzica pe care a  scris-o e cu 100 de ani inaintea timpurilor”, spunea doamna si eu ma gindeam “sa vezi cite balerine omor in gind in seara asta” (am un exercitiu care ma ajuta sa stau atenta la muzica clasica, puteti citi detalii despre el, aici)

Dupa care a inceput  ORCHESTRE  DE  PARIS, cu un domn dirijor foarte simpatic, Paavo Järvi. “e printre cei care mi-au placut cel mai mult.” mi-a soptit doamna si-a zimbit jucaus.

***

De aici incolo, ii rog insistent pe  muzicologii si oamenii pasionati de muzica clasica sa ma ignore. Nu am competenta (de ce naiba scrii? vor spune dinsii si, pe alocuri, au dreptate) si pt ca acum descopar niste lucruri care sunt, cu siguranta, stiute de multa vreme, banuiesc ca li se pare ca am descoperit apa calda. Imi cer scuze. Ignorati-ma. Nu pentru dvs scriu, ci pentru cei ca mine carora muzica clasica li se pare fizica cuantica, in speranta ca venim si noi pe cararea dvs, macar pina la mijlocul ei.

***

Simfonia nr 1 in Mi bemol Major op. 13 mi-a parut f f f cinematografica – ca si cum Disney de la inceputuri, de prin anii 30, s-ar fi intilnit cu Spielberg de la Minority report si s-au gindit sa-si uneasca personajele pentru o poveste de dragoste. Partea feminina gingasa, in rochii vaporoase, lungi si ample; partea masculina hi tech, rece, “in colturi”, rigida si pe alocuri suparata.

cum toata simfonia mi s-a parut o discutie intre personajul hi tech care incerca sa o cucereasca pe diva in rochie vaporoasa, iar ea se lasa si nu prea (are final fericit si tandru, ca si cum el ii urmareste respiratia in pat, cind ea doarme si el deja s-a trezit; e asa de frumos construit finalul partii a doua incit iti tii respiratia), i-am zis doamnei Mandache:

“cred ca aceasta simfonie e scrisa pentru sotia lui. si mai cred ca nu se intelegeau foarte bine, ca era o lupta intre lumile lor acolo”.

“nu cred ca nu se intelegeau; ea a scris o carte- album despre lumea de atunci care e un document foarte valoros”

“se mai gaseste in librarii?”

“nu. daca vrei sa o citesti ti-o dau.”

apoi Doamna Mandache a inceput sa zimbeasca cind i-am zis filmul din capul meu, in timp ce ascultam muzica lui Enescu.

“nu mai rideti, v-am spus ca nu stiu sa ascult muzica clasica.”, m-am aparat.

“dar nu rid, imi place”.

***

la pauza, urma Prokofiev, am vrut sa plec

“stai aici. unde sa pleci? crezi  ca te indragostesti de muzica clasica cu Enescu? rusii sunt foarte buni. mie imi plac rusii”, m-a asezat doamna inapoi in scaun din patru propozitii si o privire de profesoara.

“mie imi plac barbatii rusi”, am ris eu.

“mie imi plac toti rusii”, a pus punct ferm doamna Mandache.

la Prokofiev am omorit multe balerine in gind. foarte multe. doar ca, dupa o vreme, am inceput sa ma uit la bratele si degetele dirijorului.

avea o anume tensiune in brate ca si cum in podul palmei era un dop care tinea sub presiune fluxul de energie pe care muzica o aducea in el; asta facea ca miscarile bratelor sa aiba o forta controlata, vibranta. iar degetele, o ho ho, degetele – care erau lungi ca ale unui pianist (avea o palma foarte fina) – erau, in momentele in care vorbeau cu viorile din fatza, ca un stol de fluturi.

la prima pauza de Prokofiev, cind cu tristete am aflat ca nu sunt 3 parti , ci 4(!!), l-am zis colegelor mele de rind (doamna Mandache si Ana Maria Onisei): “cam cum o fi o mingiiere de la domnul asta?”, aratind spre Paavo Järvi, dirijorul.

amindoua au zimbit larg si lung. a inceput muzica si ele au intrat inapoi in filmul lor, iar eu… am mai omorit niste balerine.

 

2469
enescuConcurs: 2 bilete la Festivalul Enescu  in seara asta

Concurs: 2 bilete la Festivalul Enescu in seara asta

daca n-ati prins bilete la spectacolele din Festivalul Enescu si vreti sa mergeti…
daca n-ati fost niciodata la Festivalul Enescu si indrazniti sa experimentati…
daca aveti timp in seara asta de la ora 17 sa fiti la Sala Palatului

pun la bataie 2 locuri la spectacolul sustinut de Filarmonica Nationala din Rusia.
in program vor fi

G. Enescu – Suita nr. 3 pentru orchestră in Re Major op. 27 “Săteasca”
E. Chausson – Poemul pentru vioară şi orchestră op. 25
C. Saint-Saëns – Introducere şi Rondo Capriccioso op. 28
S. Rahmaninov – Simfonia nr. 1 în re minor op. 13

cum puteti participa? spuneti de ce vreti sa mergeti. alegem un cistigator imediat dupa ora 15,00 si ii dorim sa se bucure de spectacol

multumesc ca dati vestea acestui concurs fulger mai departe.

enescuFestivalul Enescu vs tehnologie

Festivalul Enescu vs tehnologie

m-am gindit mult zilele astea de ce spre deosebire de acum citiva ani cind se ruga toata lumea de mine sa merg la Festivalul Enescu eu spuneam “nu nu nu, sa nu ocupam un loc degeaba”, iar anul acesta m-am cerut singura la unele dintre spectacole.

n-are legatura cu o eventuala evolutie culturala a mea.
chiar daca intre timp am capatat ceva mai multa liniste interioara ca sa pot sta cuminte si atenta la concerte, nu de asta am vrut sa merg la Sala Palatului sau la Ateneu.

pentru prima data, in cei foarte multi ani de cind exista festivalul, mi se pare ca atmosfera e mai relaxata.

da, mai vad in public oameni care la intrebarea “ce mai faci?” raspund ca si cum ar declama din Shakespeare “exceeeeptioooonal!”, de parca raspunsul intr-un singur cuvint e prea simplu pentru ei si-atunci trebuie transformat in spectacol.

da, mai vad in public doamne care au fost la coafor si si-au facut instalatii sofisticate in par sau si-au pus tot setul de gablonturi ca sa celebreze onorata adunare.

dar, pentru prima data in foarte multi ani, pentru ca anul acesta Festivalul Enescu e foarte bine conectat online si e foarte natural in comunicare, mi se pare “uman”.

imi place la nebunie site-ul. e in trend, e dinamic, e plin de culoare si ai din prima mai multe optiuni de a alege dintre stiri. imi plac transmisiile live pe site, la tv sau in sala de cinematograf, pentru ca poti sa asculti muzica si daca ai o cutie de popcorn in fata. imi place ca au facut aplicatie pentru telefon in care sa vezi stiri sau programul.

in felul asta subtil, Festivalul Enescu a ajuns la mine in jeans nu in frac si mi-a adus relaxarea unei experiente cu care eu sunt familiara; au tradus limbajul lor pe limba mea.

si toata relaxarea asta, ma face pe mine – novicele – sa ma simt comod cind merg la un concert; sa nu mi se mai para ca trebuie sa intru intr-un pat al lui Procust odata ce m-am asezat in scaunul de concert, un tipar care sa-mi cintareasca din prima cunoasterea. si-mi da voie sa experimentez, sa incerc sa descopar daca-mi place.

e o lectie buna despre cum poti umaniza o manifestare care e perceputa drept “scortzoasa” (da, ma iertati pentru termenul neprotocolar, dar asa e pentru cei ca mine) si-o poti face prin cel mai putin uman dintre mijloace: tehnologia.

1666
repetitie enescuo repetitie cu Daniel Barenboim si Radu Lupu

o repetitie cu Daniel Barenboim si Radu Lupu

Sala Palatului. ora 13.00. 2 septembrie.

Pe scaune, in public, putin peste 30 de oameni. Le-ai spune spectatori daca, la unii idntre ei, n-ar fi niste indicii de diferentiere.

Un asiatic imbracat la costum negru si camasa alba, fara cravata, filmeaza cu un IPhone. Sta in al treilea rind din spatele salii si ar trebui sa aiba un zoom impresionant ca sa obtina o imagine buna, dar pe el nu-l intereseaza imaginea, ci sunetul.

La marginea rindului 11 e o geanta de pinza, crem, din care ies colturile unei geci portocalii. E indesata pe lateral cit sa ramina nederanjate niste partituri care stau drepte intr-un plic de plastic. Nu e nimeni pe rindul 11 si pare ca geanta a fost abandonata in graba.

La pe culoarul orizontal, de dupa primele 5 rinduri de scaune, cele mai privilegiate, stau doi barbati. Sunt trecuti de 60 de ani, sunt aplecati putin de spate si, desi sunt atit de multe locuri libere, stau in picioare sprijiniti de spatarele scaunelor. Se uita cu atentie la ce e pe scena.

Pe scena, cam tot atitia oameni cit cei din sala. Mult mai informal imbracati. Camasa verde cu mineca scurta, hanorac alb cu gluga ciufulita, camasa bej si bretele maro, tricou bleumarin etc.

In mijlocul lor, imbracat in alb complet – camasa larga si pantaloni de in – un domn pe care-l urmaresc toti.

Cinta la pian ceva divin ca si cum ar avea mai mult de doua miini si, din cind in cind, mai gesticuleaza catre ei, explicindu-le lucruri. De fapt are mai mult de doua miini, pentru ca fata in fata cu el e un alt pian si un domn imbracat la costum negru, cu camasa alba, fara cravata, care aproape ca nu priveste claviatura: e ochi in ochi cu domnul in alb.

– Ce cinta?, o intreb pe Catalina, care sta in penultimul rind din sala.

– Mozart. In alb e Daniel Barenboim, iar in fata lui e Radu Lupu. A plecat de 20 de ani din tara si nu mai vrea sa dea interviuri, vine raspunsul in soapta.

Si in timp ce ii ascult -eu, cel mai needucat om in ale muzicii clasice – ma emotionez teribil. Doar ca in urmatoarea secunda imi dau seama ca ceea ce ma emotioneaza nu e doar muzica, ci si energia care e intre privirile celor doi de la pian. Unul e relaxat, amuza(n)t, celalalt e atent, fara sa fie incordat, dar ceea ce-si spun ei acolo, prin priviri, e cu asa o incarcatura incit o simti chiar si din fundul salii.

N-are cum sa fie surprinsa incarcatura asta intr-o inregistrare, e vorba de energia pe care o transmit, asa ca asiaticul se pacaleste putin. E ca un turist care vrea sa vada si acasa ceea ce a descoperit in calatorie chiar daca nu va fi nici acelasi soare, nici aceleasi mirosuri, nici… mai nimic din ce a simtit atunci.

*

Domnul Sergiu Celibidache spunea ca muzica are o a treia dimensiune, pe verticala, pe care nicio inregistrare nu o poate capta, motiv pentru care refuza sa-i fie inregistrate concertele. Azi la prinz, la repetitia pentru reprezentatia de diseara de la Festivalul Enescu cu STAATSKAPELLE BERLIN Orchestra si Concertul nr. 10 pentru doua piane in Mi bemol Major al simpaticului domn Mozart, am inteles mai bine ca niciodata vorbele sale.

Daca as fi ascultat inregistrarea acestui concert n-as fi fost atit de atenta ca la repetitia din sala pentru ca as fi pierdut distanta aia de 5-6 metri de energie electrica dintre Daniel Barenboim si Radu Lupu.

Pe drum catre casa mi s-a parut am gasit raspunsul la dilema “de ce domnul Radu Lupu nu mai acorda interviuri”: a realizat pe parcursul vietii ca nu exista jurnalisti care sa poata reda (la fel ca inregistrarile muzicale la care se referea Celibidache) energia din vorbele sale. Pentru ca unii oameni sunt facuti din alt aluat si au niste detalii in chip, in gesturi si in vorbe pe care chiar daca le simti, nu le poti pune in cuvinte.

Daca aveti bilete in seara asta la concertul de la ora 19.30 de la sala mare a Salii Palatului veti fi binecuvintati.

(N-are legatura daca stiti sau nu cine sunt Daniel Barenboim si Radu Lupu, nici daca ati studiat in detaliu concertul lui Mozart.)

*
Arta e ce faci dumneata din senzatiile care te misca. Arta ramane in om. Sergiu Celibidache

2511
taorminaEnescu la Cinema. Grand Cinema Digiplex

Enescu la Cinema. Grand Cinema Digiplex

acum citeva zile am fost sa vad transmisia live a spectatolului Rigoletto din teatrul de vara de la Taormina. Erau in sala dirijori, sefi de orchestre, oameni pasionati de opera, dar si corporatisti simpatici proaspat iesiti de la program.

urma sa le vorbesc despre cum gust eu filmele dupa sonor (pt ca le aud pe geam de la cinemaul de la parter) si despre bucuria mea de a vedea spectacole de teatru sau de balet de pe marile scene ale lumii, in transmisii directe, fara sa mai fie nevoie sa ma dau peste cap pentru un bilet de avion, cazare hotel si bilet la spectacol. in orasul meu, la cinema.

imi pregatisem un speech despre prejudecatile noastre legate de transmisiile live  ale unor spectacole pe care obisnuiam sa le vedem la fata locului: despre cum emotia e la fel, despre cum te minunezi ca publicul din sala de cinematograf aplauda la final ca si cum ar avea artistii in fata.

numai ca s-a schimbat putin desfasuratorul si am vorbit dupa primul act. iar primul act din Rigoletto a schimbat total lucrurile

***

la finalul actului intii, personajul principal feminin, Gilda – fata bufonului regelui – indragostita de un duce cinta o arie minunata, dar incredibil de grea din punct de vedere tehnic.

in reprezentatia pe care am vazut-o noi, interpreta Gildei a fost incredibila, a cintat ca si cum despartirea de duce i-a rupt in bucati milimetrice fiecare parte din corp si in timp ce-si spunea partitura  cu “nume drag ce-ntiia data face inima sa-mi bata”, au inceput sa-i curga lacrimile.

habar n-am daca era de la efort, de la caldura (spectacolul era in aer liber) sau de la mesajul pe care-l avea de transmis, dar lacrima aceea care curgea aproape neagra – cu tot cu make-up- a dat un dramatism aparte intregului moment.

***

daca as fi fost la Taormina, in locul asta minunat, probabil ca as fi gustat spectacolul cu tot cu aroma de mare, caci linga e un port. dar nicaieri in alta parte, decit intr-o sala de cinematograf (care sa aiba sunet la calitate maxima) n-as fi putut vedea lacrima aceea.

puterea prim planului e de neinlocuit.

dupa lacrima aceea mi-am schimbat discursul. pentru ca despre asta este a vedea o transmisie live de la un mare spectacol: pe ecranul cinematografului, in conditii de confort maxim, dar si cu un sonor exceptional, vezi DETALIILE pe care altfel, ca spectator in sala, in rinduri indepartate, nu le-ai fi vazut.

***

Din septembrie, in perioada festivalului Enescu Grand Cinema Digiplex transmite unele dintre cele mai importante spectacole din festival, in salile de cinematograf. daca n-ati mai prins bilete la spectacolele mari si vreti sa va bucurati, luati-va acum bilete la Grand Cinema Digiplex.

Daca sunteti incurcati de atmosfera rigida de la Ateneu sau Sala Palatului, mergeti la cinematograf si vedeti live aceleasi spectacole.

***

in pauza primului act mi-am cumparat popcorn. da, stiu ca dupa unii opera + popcorn inseamna o asociere monstruoasa, dar pentru mine e mai important sa ma simt bine si sa vad un spectacol care sa ma emotioneze.

iar faptul ca de anul acesta, in premiera la Grand Cinema Digiplex poti vedea spectacolele de la Enescu (tot acolo puteti vedea Balshoi Theatre!!!) mi se pare una dintre cele mai minunate forme de melange cultural.

daca tinerii nu ajung la Ateneu, sa ducem muzica clasica in cinematografe. 🙂

2055
_DSC0180Naturaleţea şi forţa Ruxandrei Donose

Naturaleţea şi forţa Ruxandrei Donose

text de Ana Maria Onisei

Ruxandra Donose abia terminase repetiţiile pentru concertul  care urma să deschidă Festivalul Internaţional al Orchestrelor Radio, sub bagheta dirijorului Christian Zacharias, când ne-am întâlnit pentru interviu.

Zâmbea, în blugi evazaţi şi-o bluză de culoarea mării: „Gata, începem?“, a urcat vocea Ruxandrei Donose, încă plină de energie. Îşi ţinea mâinile sprijinite pe coapse ca o şcolăriţă în timp ce vorbea de pe canapeaua din holul Sălii Palatului. De fiecare dată când se pregătea să răspundă, se oprea pentru o pauză de gândire, iar vocea revenea, mai întâi şoptită – şi-i trăda timiditatea suavă, modestia -, pentru ca apoi să capete o intensitate jucăuşă. N-avea nimic din strălucirea forţată, căutată cu orice preţ a unei dive. „Câteodată, când repet, mai beau şi câte o Coca-Cola. Râd colegii că în loc să beau ceai cu miere sau ouă crude, la repetiţii, eu beau Coca-Cola şi mănânc biscuiţi.“

O spune cu naturaleţe şi-ar putea trece drept un om obişnuit dacă n-ai fi conştient că urcă, uneori chiar şi în aceeaşi săptămână, pe cele mai mari scene ale lumii. Cum îi place Ruxandrei Donose să spună când se gândeşte la presiunea care e parte din destinul unei mezzosoprane, e ca şi cum ai avea un nou loc de muncă în fiecare săptămână. Trebuie s-o iei iar de la zero, chiar dacă eşti la cel mai înalt nivel internaţional.

Şi cum vă încurajaţi?

Un nou rol este un moment în care trebuie să te autobiruieşti. Ştii că ai fost angajat pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce poţi, totuşi, când ajungi în faţa unui nou colectiv, trebuie să arăţi ce poţi şi să justifici prezenţa ta acolo. Pe parcursul carierei şi pe măsură ce experienţa creşte, înveţi să-l gestionezi. Cum mă ajut? Tot aşa cum fac când cânt: gândindu-mă la ce spun, nu la ce-ar putea să gândească cei din jur.

*

Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie la Adevarul, Dilema Veche, Esquire

2268

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!