Tag : oana pellea

amfiteatru1-1000x600De ce artistii sunt astazi considerati nefolositori  –

De ce artistii sunt astazi considerati nefolositori –

Vremurile acestea in care toate lucrurile se reaseaza pe baze noi, de la alimentatie pana la transport sau micile business-uri  sunt ca o linie de finish intr-o cursa in care ne-am antrenat toti pentru ce va sa fie.

Astazi tragem linie si ne uitam la ce baze morale am fundamentat, la cum ne-am dezvoltat agricultura ca sa avem ce sa mancam pe viitor, la cum ne-am pastrat in tara capacitati de productie pentru bunuri vitale.

Si incercam sa ne adaptam la piata si viata.

La fel, exact aceleasi mecanisme si procese,  se intampla acum in zona entertainment-ului – cu teatru, film, concerte si alte spectacole alternative. Iar consecintele aici sunt mai mult decat dramatice pentru ca au radacini foarte adanci ale unor constructii pe baze gresite.

Am promovat de 30 de ani incoace cel mai adesea “chiloti” – stiri despre ce si-au mai cumparat, ce vacante au facut, cat au cheltuit pe casele lor cei care activeaza in muzica, film, teatru.

Sigur ca e o combinatie de cerere versus oferta pentru ca mereu se spune ca genul acesta de stiri fac audienta; dar de ani de zile actorii romani curati – care nu stau in chiloti in poze, care muncesc in draci si la noi si in strainatate – spun unde pot ei ca oamenii nu stiu ca le place ceva pana cand nu vad acel ceva. Si daca munca lor nu e promovata altfel, adica pe continutul propriu zis, nu prin vacante sau “ o intamplare amuzanta de la repetitii/filmari”, oamenii vor pierde contactul cu realitatea si valoarea efortului lor.

Ani de zile, oameni de televiziune si politicieni au minimalizat efortul si impactul muncii artistilor de orice fel din aceasta tara. Pana la Klaus Iohannis nu stiu un presedinte care sa fi chemat artistii la dialog ca parte a vocii societatii civile, care sa-i premieze in ceremonii publice la Cotroceni (regulat, in afara campaniilor electorale).

Dupa un model comunist adanc infipt in mintea noastra, artistii sunt “elitele fitoase care traiesc pe picior mare si, daca se poate, ar fi bine sa dispara”.

Anul trecut, scriam ceva pe facebook despre prezenta in Romania a Angelei Gheorghiu care lansa un album cu Alexandra Dariescu, o pianista tanara foarte talentata. Cineva a comentat “ ia mai lasati-ne si cu elitele astea care nu sunt bune de nimic”.

Vorbeam de cel mai cunoscut artist roman in lume in acest moment, si probabil unul dintre cei mai patrioti, oricat de desuet ar fi termenul. Pentru ca Angela Gheorghiu isi incepe orice interviu din lumea asta spunand ca e din Romania.

Dar daca cetateanul de rand aude zilnic la tv sau in presa ca artistii sunt prosti sau au o viata nu foarte morala, iar el n-a fost niciodata in sala de spectacol ca sa experimenteze o asemenea emotie, cum credeti ca ar putea gandi altfel?!

Un exemplu similar a fost saptamana aceasta cand Oana Pellea a scris o scrisoare presedintelui pentru a atrage atentia asupra  situatiei artistilor romani in acest moment. A fost urmata in zile consecutive de un grup de regizori si producatori de film, iar ieri si de Tudor Chirila.

Cum a reactionat lumea la scrisoara Oanei? “Nu mai cereti de pomana”.

Scopul tuturor scrisorilor era, desigur, sa puna in spatiu public si pe agenda publica o discutie care pare ca nu are la fel de mare importanta ca altele, desi in aceasta industrie sunt zeci de mii de romani implicati.

De la muzicienii de la filarmonica (fix cei care au studiat ani multi sa cante la instrumente) pana la balerinele de la Opera care au facut sacrificii imense pentru performantele lor artistice. Cei mai multi dintre ei, indiferent de orasul in care activeaza, sunt acum in somaj tehnic. Si au familii si copii acasa, au investit in educatia lor, i-au crescut cu spirit civic; exact genul de copii cu care ne tot laudam.

Revenind la Oana Pellea, daca presa ar fi fost mai atenta in prezentarea ei de-a lungul timpului– daca ar fi inclus de exemplu participarea sa in filmul lui Alfonso Cuaron, Children of men (unde a jucat alaturi de Clive Owen, Michael Caine, Julianne Moore), mai des decat ar fi mentionat pareri subiective despre chipul sau, poate ca astazi lumea nu si-ar mai fi pus problema “cine esti tu sa iei atitudine”.

*

In toata perioada de izolare am scris pe urban.ro (un site pe care l-am preluat anul trecut si pe care l-am transformat in site cultural, accesibil pentru toata lumea, fara sa contina insa nimic din viata privata a artistilor) am scris, deci, despre muzee, filme, i-am invitat pe actori sa va ofere muzica lor preferata ca sa va prezinte o parte din ceea ce-i motiveaza si pe ei in aceste vremuri si multe alte stiri culturale si de lifestyle.

N-a fost nicio barfa, n-a fost nicio vedeta “in chiloti”. Iata primele cinci articole si audienta lor in aceste 2 luni.

vizualizari top 5 urban 17 mai

*

Cred ca in zilele astea, cand tragem linie si incercam – ca la orice restart – sa construim pe baze mai corecte si mai bune, ar trebui sa constientizam cateva lucruri:

Si noi (cei care scriem in orice canal media – de la un status pe facebook pana la o stire tv sau la ziar) am contribuit la imaginea de “nefolositori” a artistilor, cum a contribuit fiecare om de comunicare din echipele lor care i-a sfatuit sa aleaga calea scurta pentru o aparitie in presa fara sa aiba un continut relevant pentru meseria lor.

Astazi cand ne e dor de un concert sau un spectacol de teatru, ar trebui sa ne aducem aminte ca nicio entitate privata – ong, asociatie – nu s-a gandit sa creeze pentru artisti un cadru de spectacole – o sala in aer liber sau un cadru legislativ mai corect adaptat la international. (Stiu avem multe alte probleme, dar la restart de undeva trebuie inceput si in acest domeniu).

De astazi, cand mai apare impulsul sa promovati o stire triviala sau sa dati like la o poza “in chiloti” a unui pseudo artist, mai ganditi-va o runda.

Cand auziti politicieni sau prezentatori tv care jignesc artisti care au facut ceva pe lumea asta – in tara si-n strainatate – sanctionati-i public. Vocea fiecaruia conteaza, si a ta.

Daca astazi artistii din Romania sunt considerati nefolositori, e vina fiecaruia dintre noi – public, presa, echipele artistilor si, pe alocuri, chiar artistii care au cautat calea scurta in loc sa munceasca sustinut ca un sportiv de performanta care vrea sa ia medalie la olimpiada.

Fiecare dintre noi putem ajuta la schimbare. Si cifrele de mai sus, de pe urban.ro, ne arata ca in momente grele emotional ne cautam un prijin si o evadare in arta (sau stirile despre arta).

5811
Undercloud2019_webCumparati bilete: Festivalul de teatru independent Undercloud are nevoie de sprijinul nostru –

Cumparati bilete: Festivalul de teatru independent Undercloud are nevoie de sprijinul nostru –

La 12 ani de la lansarea Festivalului de teatru Independent Undercloud lucrurile in ceea ce priveste crearea si promovarea proiectelor independente de teatru nu sunt foarte vesele.

2019 e cel mai trist dintre utimii ani: proiectele independente nu au mai primit finantari de la departamentele de stat create tocmai pentru a le sprijini. E o mizerie ce se intampla si sunt multe festivaluri care nu vor mai avea loc in acest an, desi ele ajutau la construirea unui eco sistem in teatru, film, dans – ecosistem care impinge in fata dezvoltarea acestor domenii.

E deprimant ce li se intampla artistilor din orice domeniu dar nu scriu acum ca sa mai pun si eu o caramida in constructia deprimarii ci ca s ava rog sa ne mobilizam noi, spectatorii.

Ministerul Culturii are cu totul alte probleme, nicidecum sa ajute sustinerea artistilor. E an electoral, vor investi mai mult in ce le e de ajutor in campaniile electorale. Dar noi spectatorii, putem cumpara bilete si putem ajuta ca proiectele sa mearga mai departe.

Stiu din interiorul echipei ca Undercloud a fost la un pas sa nu se mai faca anul acesta si ca practic au venit cu bani de acasa pentru a duce mai departe un festival care a sustinut si a validat comunitatea teatrului independent in vremuri in care lumea se gandea “actorii astia nu-si gasesc de lucru in teatru de stat pt ca nu sunt buni” in loc sa se uite la ei ca la antreprenori curajosi care isi iau destinul in maini si creeaza produse teatrale care sunt in pas cu vremurile, care sunt o oglinda a societatii.

Asadar, va invit sa ne cumparam bilete la Undercloud 2019 ca un manifest – propriul nostru mesaj pentru autoritati: daca voi nu vreti sa mai sustineti arta, o sa ne unim noi spectatorii sa facem asta.

E mult de scris si nu vreau sa devin patetica, dar in vremuri grele sociale si politice, arta in orice categorie (teatru, film, muzica) a fost un punct de echilibru si de incarcare, o oaza pentru linistirea sufletului si a mintii.

Iata spectacolele pe care vi le recomand din inima sa le vedeti in Undercloud.

Bad Talks, un one man show cu Radu Iacoban,

An-tan-ti-na, un one woman show cu Nicoleta Lefter,

Dust – un spectacol multimedia cu o instalatie de papusi- gandit si jucat de Ana Craciun – Lambru,

Viata la Birou – un spectacol cu Oana Pellea intr-o aparitie surprinzatoare:), in regia Letitiei Rosculet (serialul Triplusec e creatia ei),

Persona cu Alina Berzunțeanu si Emilia Bebu,

Aceasta Sonia, un spectacol de Lia Bugnar cu Letitia Vladescu, una dintre cele mai spectaculoase artiste din noua generatie, nu foarte expusa publicului.

Ne vedem la Undercloud incepand de pe 23 august. Pana atunci cumparati-va bilete, le gasiti aici https://eventbook.ro/festival/undercloud

 

 

 

1874
Cimitirul-desen-superb-350x350Cimitirul – sau ce faci din prietenie

Cimitirul – sau ce faci din prietenie

el s-a dus pentru mine pina in nordul Londrei (ma rog, sta la Londra, n-a fost chiar un deranj foarte mare) ca sa asiste la filmarile unei productii la care Akram Khan facea coregrafia si sa-mi scrie mie un reportaj; eu am glasuit la lansarea cartii lui – Cimitirul, rostind cuvinte pe care altfel nu le-as spune niciodata in public.

tocmai am descris prietenia mea cu Adrian Telespan, proaspat autor de roman.

n-am alte vorbe mai potrivite ca sa va recomand mai bine cartea, asa ca incerc sa-mi aduc aminte cam ce am spus la lansare.

*
Telespan a intrat in viata mea via Sanziana Pop. a venit la revista la care lucram sa scrie pentru site. cred ca in primele 3 luni n-am vorbit 30 de cuvinte. dupa care a inceput sa faca glume si sa spuna adevaruri printre glumele alea.

Telespan mi-a captat suta la suta atentia cind a venit in redactie si-a zis “eu vreau sa fac, pentru site, un interviu cu Oana Pellea.” Recunosc ca nu i-am dat prea multe sanse de reusita pentru ca imi imaginam ca Oana o sa-l puna rapid la punct cind e vorba de micile lui obraznicii.

Ei bine, nu doar ca Oana Pellea i-a raspuns, dar interviul ala – care nu respecta nicio regula a interviului clasic – e un profil minunat al Oanei, al umorului ei, al relaxarii pe care o are in fata unei persoane care se uita la ea ca la un OM, dar care stie sa glumeasca cu ea ca si cum ar glumi cu prietenii lui. (aici e interviul minunat)

Ce a facut atunci in interviul cu Oana Pellea face si acum in cartea lui de debut. Stiu ca sunt foarte multi care vor ride si se vor simti bine, se vor amuza de replicile haioase ale personajelor si si-si vor spune cu satisfactie in barba “uite o carte care vorbeste foarte explicit despre sexul intre barbati ”.

Dar vor fi unii care vor trece dincolo de glume si vor vedea adevarurile simple si frumoase, spuse ironic ca sa fie mai usor de ingurgitat. Si n-am folosit intimplator acest ultimul cuvint.

E o secventa in care Adrian Green, personajul principal al cartii, isi descrie unul dintre iubiti, Daniel, de fapt i se adreseaza, vorbindu-i nu cel mai frumos despre toate partile lui anatomice. Si la sfirsit e o voce interioara care comenteaza:

Futu-ti gura ma-tii de perfect. Esti perfect, o pula. Esti perfect doar pentru mine, boule. Dar nu vrei sa intelegi asta!

Si dincolo de limbajul asta care e dur si mie mi-e greu sa-l rostesc in public, desi el e real si poate fi intilnit in conversatii private, e un mare adevar; despre perfectiunea imperfectiunilor in iubire, perfectiunea pe care doar noi o gasim in persoanele pe care le iubim.

Mi-ar placea sa cititi cartea asta cautind aceste adevaruri spuse ironic. E plina de ele.

*

si, da si mie mi-e greu sa cred ca am rostit injuraturile alea calm, senin, cu cea mai calda si clara voce pe care am antrenat-o in multi ani de radio.

gasiti cartea Cimitirul in librarii sau direct pe site-ul editurii, aici.

P.S. ca sa intelegeti cum e Telespan. ne-a dresat si aliniat pe toti sa venim imbracati in negru la lansare, zeci de oameni s-au conformat si el, senin, era in pulovaras rosu si tricou alb. di-vin.

2571
victoriespremiile mele in online -“succesul vine cind nu te mai astepti”

premiile mele in online -“succesul vine cind nu te mai astepti”

ai grija ce-ti doresti ca o sa ti se implineasca, stiu vorba asta bine pentru ca mi se intimpla des sa o vad adeverindu-se.

anul trecut imi doream foarte tare sa cistig premii pentru munca mea din online. avusesem un an minunat jurnalistic (cu interviuri pentru blogul meu, nu pentru vreo revista, cu Steve McCurry, Akram Khan, Genny Tartakovski, fusesem la 2 pasi de Demi Moore si Gwen Stefani, prestasem o multime de alte articole originale, continut creat de mine, cu surse, telefoane si deranj. aici anul meu 2012 ca un maraton ), iar la ceremoniile care validau munca oamenilor din online fie ma chemau in juriu, fie nu ma bagau deloc in seama.

in 2013, desi suntem aproape la jumatatea anului, am primit mai mult decit mi-am dorit tot anul trecut: doua dintre cele mai importante premii in online (blogger Pro CSR la CSR Romanian Awards, si Best Woman Blogger la Digital Divas).

si nu m-am dus la niciuna dintre ceremonii sa-mi ridic premiul:)

a fost un inceput de an in care am facut citeva lucruri importante pentru mine in zona jurnalismului (cartea despre X Factor e unul dintre ele, interviul cu frumoasa din jungla e altul, profilul mecanicului de pe locomotiva Trenului Regal intra si el aici,  si mai sunt citeva care-mi sunt dragi, un interviu cu Diana Krall e pe banda si vine curind curind:) ), dar in primele luni ale lui 2013 m-am concentrat mai mult pe proiecte in zona de comunicare ( VUNK, Artisti pentru Artisti – UNITER, Festivalul International de Teatru de la Sibiu).

***

la Digital Divas, Oana Pellea spunea ca “succesul vine cind nu-l mai astepti” si mi se pare ca mi se potrivesc vorbele ei zilele astea.

tot acolo, Cornel Ilie spunea ca “oamenii scriu ca sa fie auziti” si ma gindeam ca eu scriu pentru ca, uneori, vad ( mai degraba simt) in niste oameni sau intimplari detalii care spun alte povesti decit cele pe care le auziti de obicei.

uneori, de la o senzatie pe care nici macar nu o pot verbaliza imi spun “trebuie sa fac reporting in directia asta, o sa iasa ceva”. si traiesc o mare bucurie cind aud “dar eu nu am vazut asta” sau “habar nu aveam ca omul asta e asa.”

si mai scriu pentru ca vreau sa arat partea frumoasa a intimplarilor/lucrurilor in speranta ca , pas cu pas, oamenii care ajung pe aici si citesc vor invata sa caute si ei jumatatea plina a paharului.

zilele astea ma reintorc la scris pentru un proiect pe care-l veti vedea in maximum doua luni si care sper ca va lasa “urme” in online.

*

multumesc frumos celor care m-au votat la Digital Divas.cum va multumesc mult voua celor care veniti zilnic aici ca sa cititi ceea ce scriu.

P.S. ma bucur tare ca printre premiantele Digital Divas s-au aflat si Noemi Revnic si Placerile lui Noe, dar si Liliana Olescu cu lilik.ro. doua tinere doamne pe care le-am stresat nesfirsit ca sa-si gaseasca un loc de exprimare in online, stiind ca au ce spune.

4188
hollywoodo actrita pleaca la Hollywood – nuante

o actrita pleaca la Hollywood – nuante

o actrita din romania decide ca e mai bine pentru cariera ei sa mearga in America.

f bun. nu e nici prima, nici ultima. e talentata (ma uimeste cit de usor ii iese sa plinga pe ecran), e frumoasa si are in CV deja citeva filme bune care sper sa o ajute la castingurile viitoare. altfel spus, ii doresc multa bafta.

doar ca tinara in cauza simte nevoia sa se justifice pentru gestul ei spunind ca in romania nu e industrie de film si ca de asta nu poate ea progresa, intr-un text printre rindurile caruia urla cuvintele “vreau atentie! rugati-va de mine sa nu plec!”

textul ajunge la stiri. si e un bun PR pentru ca ea sa obtina viza. (bafta! sa o obtina)

***

au plecat (si au si lucrat in filme mari de afara) Dragos Bucur, Vlad Ivanov, Anamaria Marinca, Alexandru Potocean, Oana Pellea, Medeea Marinescu – ca sa-i pomenesc doar pe cei care-mi vin acum in minte prin prisma contractelor recente, desi cap de lista sunt Marcel Iures si Maia Morgestern. niciunul n-a sarit in sus sa se lamenteze inainte.

da, nu avem industrie de film; da, nici nu ne ajutam noi pe noi sa avem industrie (cazul adinei pintilie al carei film super finantat in afara n-a primit finantare CNC – e doar un exemplu).

dar sunt niste nuante care fac diferenta in ceea ce inseamna caracterul fiecarui actor. si cum speculeaza ei lucrurile (mai ales, ce lucruri aleg sa speculeze) pentru a obtine atentie.

2556
Eric Emmanuel SchmittStarea de gratie: Eric-Emmanuel Schmitt

Starea de gratie: Eric-Emmanuel Schmitt

Exista momente cind te bucuri cu sete. Ca un bolnav care vede oamenii, masinile – intreaga agitatie a orasului, dupa luni cind fetele asitentelor, colegii de salon si curtea spitalului devin insuportabil de familiare.

***
Am trimis Editurii Humanitas intrebarile pentru un interviu cu Eric-Emmanuel Schmitt la inceputul lunii iulie. Mai intii in engleza. Agentul le primeste si le cere inca o data, in franceza. Inteleg franceza, dar n-o vorbesc. Il rog pe Alexandru Matei, prieten bun si francofon rasat, sa m-ajute. Ii spun Gabrielei Maaz de la editura: Daca Eric-Emmanuel Schmitt se hotaraste sa facem interviul prin telefon, le-nvat pe de rost, alta solutie nu vad. Ridem precaut.
Trec citeva saptamini. Se instaleaza nesiguranta. Aflu ca Schmitt e plecat la un festival de teatru, va raspunde cind se intoarce. Evaluez: e un semn bun. Sint sanse.

***
Vin raspunsurile. Au o emotie si-o sensibilitate pe care numai Schmitt poate sa le stapineasca. Citesti si simti caldura, acea simplitate aparenta si atit de umana pentru care scriitorii muncesc sute de ore pe un text. E momentul cind te gindesti ca un scriitor cu zeci de premii, tradus si citit in zeci de tari, s-a oprit sa raspunda la 12 intrebari. A dat asta din timpul lui – cel mai valoros lucru cind ai parte de faima – doar pentru ca oamenii, cititorii, fanii sa poata trai – odata cu el, poate ? – starea de gratie.
E momentul cind te-ntrebi: esti cu adevarat pregatit sa primesti asta? Nu esti. Dar e una dintre rarele experiente cind, ca jurnalist si ca cititor, sa te simti mic, neinsemnat e voluptos, e fericire.

Eric Emmanuel-Schmitt e autorul bestsellerului “Oscar si Tanti Roz”, dupa care in Romania s-a facut un spectacol de teatru cu Oana Pellea si Marius Manole in rolurile principale. Cel mai recent titlu aparut in romaneste al lui Eric-Emmanuel Schmitt e “Cea mai frumoasa carte din lume si alte povestiri

”.

credit foto: Catherine Cabrol (c) Antigone SA

2163
tabu_de_octombrie__vizita_e09c7e6Marius Manole – Vizita

Marius Manole – Vizita

E bine sa fii prieten cu actorii. Când vrei sa scrii despre ei, ii poti ruga sa faca lucruri pe care le-au refuzat regizorilor sau colegilor.

tabu, octombrie 2010

Când l-am rugat pe Marius Manole sa mearga la Hospice Casa Sperantei stiam ca ii imping limitele. Am vazut atunci cum i se strâng maxilarele in timp ce ia o hotarâre. Isi scrâsnea dintii: sa ma refuze sau nu? Stiam ca n-o sa accepte decât daca respectam regula lui: sa le daruim ceva acelor copii.
Pe drumul catre Brasov m-am prins ca ii era frica. Se temea ca o sa simta durerea copiilor blonavi, dar nici chiar asta nu-l speria foarte tare cât faptul ca o sa fie fata in fata cu ei si nu o sa poata sa-i ajute.
|n fata spitalului privat care gazduieste persoane pentru ale caror maladii nu se cunosc inca tratamente, s- a ghemuit in masina – un copil covrig ascuns dupa ochelari de soare si un tricou chic cu inscriptii rock – si, la remarca soferului care a anuntat ca ne asteapta in parcare, a oftat greu:
– Nici tu nu vrei sa intri?

*

Din primavara, Marius Manole joaca alaturi de Oana Pellea in „Oscar si Tanti Roz”, o dramatizare dupa Eric Emmanuel Schmitt. El e Oscar, pustiul bolnav internat intr-un spital de copii care, indrumat de Tanti Roz, o asistenta cu suflet mare, traieste intr-o zi cât ar trai in 10 ani si-i scrie scrisori lui Dumnezeu pentru ca vrea sa si-l faca prieten.
Piesa arata o alta fata a lui Marius Manole, poate cea mai aproape de felul lui de a fi in real dintre toate rolurile pe care le-a jucat: vulnerabil, empatic, intr-un balans delicat intre a da si a primi – dragoste, atentie, incredere.
Rolul n-a fost pentru el la inceput. Vlad Logigan – actor la Bulandra – repetase mai bine de 3 luni când a decis sa se retraga din spectacol. Cu 4 saptamâni inainte de premiera, regizoarea, Chris Simion, i-a dat textul si i-a spus:
– Ai 10 zile sa te obisnuiesti cu rolul. Doamna Pellea e in vacanta, când vine facem o repetitie.
A invatat textul, a memorat miscarile scenice si, la intâlnirea cu Oana Pellea, era pregatit de un snur, un spectacol cap-coada.
– Ce e asta? Asta nu e monolog, nu se poate asa ceva. Eu plec, a spus Oana dupa ce l-a auzit prima data, iar el si-a dat seama ca il provoca. Un fel de examen de admitere – pentru ca nu mai lucrase niciodata cu ea. Daca ii facea fata, jucau impreuna, daca nu, se termina totul.
-Mai pot sa mai spun o data? As vrea sa mai spun o data.
Oana Pellea l-a privit curioasa, apoi a inclinat din cap.
A spus monologul dintr-o suflare, cu o forta si o emotie pe care – crede el – nu le-a mai simtit apoi la nicio reprezentatie cu Oscar. Când a terminat, s-a uitat nerabdator catre examinator.
Oana si-a asezat hainele pe un scaun si s-a transformat intr-o clipa in Tanti Roz:
– Buuun. Ce repetam astazi?
Astazi ceea ce vad spectatorii pe scena e pura magie: o iubire care se simte ca e reala si care trece din unul in celalalt, printr-un un sistem bizar al sufletelor comunicante. Marius ar vrea sa mai joace si intr-un alt spectacol impreuna cu Oana, “dar trebuie sa mai treaca o vreme, pentru ca noi ne-am jucat pe noi acolo. Trebuie sa luam distanta, ca sa fim altfel.”

*

Când Marius Manole a intrat in centrul de zi de la Hospice Casa Sperantei, sapte copii il asteptau in jurul unei mese rotunde pe care erau pestisori din plastilina. Stiau ca se intâlnesc cu un actor si, cum l-au vazut, l-au masurat din cap pâna-n picioare. Apoi, cu timiditate au pornit asaltul ca sa-i capteze atentia.
Un baiat blond a aruncat discret o jucarie pe jos.
– Ce e asta? E dintr-un desen animat, a râs Marius de jucaria pe care a ridicat-o.
– Asterix si Obelix, a soptit copilul.
– Asa, asa, i-a intins jucaria baiatului care a inceput sa zâmbeasca larg. Fusese remarcat.
Dintre cei 7 copii aflati in centru in ziua aceea, 4 erau frati. Doar unul – bolnav grav – statea intr-un scaun cu rotile, dar centrul care se ocupa si de consilierea psihologica si de tratamentul paleativ pentru membrii familiei, tine ca fratii sa stea impreuna când e vorba de joaca. Organizeaza si tabere pentru fratii sanatosi ai copiiilor din centru sau vacante cu toata familia. E parte din filosofia lor: „sa facem viata mai usoara celor care sufera de boli incurabile”.
– Avem o fetita care vrea neaparat sa va cunoasca, i-a spus educatoarea lui Marius. Vrea sa se faca actrita. A si jucat intr-un film, un spot de prezentare pentru centrul nostru. E in alt salon, trebuie sa o anuntam, sa o pregateasca si sa o aduca.
Marius a zâmbit din nou, inclindând din cap in semn de aprobare. Pâna sa ajunga fetita, a explicat, in râsetele copiilor cum a jucat el un câine pe scena Nationalului, in „Inima de Câine”, si mânca de pe jos.
– Chiar de pe jos?
– Da, de pe jos. Si mai auzeam si spectatorii care spuneau ca li se face sila. Bine, n-am patit nimic. Nici viermi n-am facut.
O pustoiaca blonda s-a invârtit cu scaunul cu rotile ca sa-si poata ridica trupul, sa fie mai aproape de el si l-a confruntat cu niste ochi albastri, imensi:
– Actorii-nu-fac-viermi.

*

Actorii se imbolnavesc si ei câteodata, dar Marius nu vorbeste despre asta. Din 2001 de când a terminat actoria a muncit ca un nebun.
Intr-o vreme juca in 18 spectacole, in teatre din toate colturile tarii. Are amintiri cu trenuri in care era singurul calator pe timp de noapte, povesti despre gari din satucuri care pareau desprinse din „Apocalipsa“. Erau zile in care facea naveta Timisoara Bucuresti, o zi repeta in capitala, alta la 538 km distanta. Noptile le dormea pe tren. Il motiva un singur gând: „Sa nu fi niciodata actorul unui singur regizor. E foarte important sa stii sa jonglezi cu orgoliul regizorului si sa stii ce sa alegi sa joci. Altfel publicul te-ar vedea intr-o singura directie si e cea mai mare greseala pe care poti sa o faci.”
I-a luat ceva vreme sa invete sa zica NU si când a facut-o a ajuns la stirile tuturor televizunilor: a oprit un spectacol in care juca la Sibiu.
Bause impreuna cu toti colegii ca sa se poata urca pe scena – trebuiau sa joace pe o scena montata afara, la minus 2 grade, imbracati doar in tircouri. La stiri, el a fost „actorul beat scandalagiu”. Pe de o parte stia ca gresise, pe de alta instinctul ii spunea ca procedase cinstit: refuzase sa joace intr-un spectacol prost. Asta nu l-a ajutat insa sa treaca peste spaima si rusinea intâmplarii, asa ca a stat câteva saptamâni inchis in casa.
Acum stie ca toata perioada aceea de munca in viteza supersonica era o fuga de sine si ca efortul acesta a lasat si urme in trupul lui. Când – epuizat -a ajuns in spital si-a promis ca o va lasa mai moale. Ca se va lasa de fumat si va avea o viata mai linistita. Dupa o vreme a uitat si-a luat-o de la capat. In stagiunea aceasta poate fi vazut in 8 piese la Teatrul National, mai are in lucru inca 2, plus un spectacol de televiziune, dar are si proiecte in care e producator: vrea sa-i ajute pe actorii talentati din tara sa fie vizibili la Bucuresti.
Spune ca una dintre cele mai frumoase lectii pe care le-a invatat in timpul asta a fost „sa coboare garda”.
„Incepi un spectacol, gresesti si – in momentul in care gresesti – esti constient de ceea ce faci. Atunci ai o singura sansa sa te duci la adevarul simplu: sa lasi garda jos. Publicul recunoaste sau simte ca ai gresit, dar simte si onestitatea si, daca esti cu garda jos, incepe sa se transmita o energie de la ei catre tine. Iei de la ei si urci. {i poti sa termini un spectacol foarte sus.”

*

– Actorii nu fac viermi? Da, asa e, când esti pe scena e altceva, a inceput Marius sa-i explice Ioanei, pustoaica blonda care-l infruntase din caruciorul cu rotile. Mi s-a intâmplat sa am febra mare sau sa ma doara maseaua si sa trebuiasca sa intru sa joc. Pe scena nu m-a mai durut nimic.
– Ca nu era in rol.
– Da, pentru ca noi când jucam credem ca suntem altcineva, un personaj. Si pe personajul ala nu-l doare nimic. Si-atunci pentru cât joci, o ora – o ora jumatate, nu te doare nici pe tine nimic.
Când explica asta, din dreapta lui, a intrat pe usa o fetita bruneta de 13- 14 ani, intr-un carucior cu rotile impins de o tânara care parea abia a fi terminat liceul.
– Actrita?, a intrebat-o Marius.
-Katia – a spus ea intânzând mâna usor, atât cât ii putea permite corsetul cu care spatele ii era prins de scaun. „Oaaaaaaaaau, n-am mai vazut niciodata un actor”, a zâmbit dezvaluind discret un aparat de indreptat dintii. „Visul meu e sa ma fac actrita.”
– Stiu. E frumos, nu? Esti altcineva pentru o ora…
Fetita a inceput sa râda relaxata, simtind ca actorul din fata ei – care arata ca un baiat de liceu, blond si subtire – o intelege. A inceput sa-i povesteasca despre actorii ei preferati, a fost surprinsa sa afle ca si Marius l-a jucat pe palarierul nebun din Alice in Tara Minunilor. La fel ca Johnny Depp, preferatul ei.
– Pot sa-ti aduc palaria. Ca nu se mai joaca spectacolul. Si putem sa facem aici o poveste a voastra, cu costume, o si filmam. Ce zici?
– Ar fi super.
– Scrii tu o poveste?
Ioana si-a strecurat carutul pe lânga al Katiei si s-a apropiat si ea de Marius.
– Sa facem Alba ca zapada. As putea juca eu vrajitoarea, iar Katia pe Alba ca zapada.
– Sa facem ceva mai modern, i-a replicat Katia. Alba ca zapada si… cei 7… verisori enervanti.
In râsetele tuturor, s-au stabilit sarcinile: Katia va scrie un scenariu, i-l va trimite lui Marius pe mail care o va invata cum sta treaba cu decupajul si aranjatul miscarilor pentru actori. La urmatoarea vizita vor incepe sa lucreze.

*
In copilarie, Marius a ajuns din intâmplare la cursul de actorie. Tata cumparase un aparat foto si l-a dus la Palatul Copiilor din Iasi sa invete cum sa-l foloseasca, doar ca erau prea multi copii inscrisi si i-au impartit in doua grupe; unii foto, altii actorie. Lui i-a fost rusine sa ceara sa fie schimbat si-asa s-a jucat de-a actoria din clasa I-a. A luat la facultate din prima incercare si, chiar daca a intrat ultimul, in timpul studentiei a devenit vedeta clasei. Parintii l-au lasat mereu sa faca ce-i place si chiar si in momentele critice, ca in disputa de la Sibiu, i-au fost alaturi: „Ai grija, mai tata, sa nu te dea afara. Cu ce o sa-ti mai platesti ratele la casa?“ Asta a fost singura dojana pe care a primit-o, dar el a plâns când si-a auzit la telefon tatal ingrijorat.
Pentru casa pe care si-a luat-o – o garsoniera aproape de Unirii – plateste rate de doua ori mai mari decât salariul pe care-l ia la Teatrul National. Bani pe care–i face din proiecte independente si colaborari cu alte teatre. Casa e insa locul in care se relaxeaza dupa spectacole, unde gateste pentru prieteni (care spun ca e un foarte bun bucatar), unde creste plante decorative sau aromatice, pentru gatit: busuioc, menta.
Pentru noptile grele, are un secret. O fata de perna dintr-un bumbac pufos care pare prietena cu somnul: cum pune capul pe ea, cum adoarme. Ii e asa de draga fata asta de perna ca o spala numai dimineata ca sa fie sigur ca se usuca pâna seara. O ia si in turnee, imbraca perna de la hotel cu ea si pastreaza astfel cu el un pic din „acasa”.
Iese rar in cercurile mondene pentru ca prefera sa fie intre prietenii lui, dar când iese face un soi de one man show, iar toti cei prezenti se distreaza foarte mult. „Oamenii se asteapta sa fac atmosfera la mese si, oricât de obosit as fi, am grija sa se simta bine. De asta si ies rar printre „straini“; e un consum mare pentru mine, dar daca nu as face atmosfera, ar spune ca sunt fitos, nu ca sunt obosit“.
De fapt el face actorie din timiditate si, ca la toti marii artisti, aceasta forma de arta e singura lui cale de a se exprima, de a le vorbi – pe bune – celor din jur.
„Uneori pe scena vorbesc eu, Marius Manole, nu personajul. Pe scena sunt in siguranta. Nu ma loveste nimeni, nu ma fura. Ce poate sa mi se intâmple? Sa nu-mi iasa rolul, ceea ce e cel mai naspa lucru oricum. {i esti vai de tine daca ti se intâmpla. Dar altfel, sunt in siguranta.“
De asta pe strada se imbraca in nuante de gri, ca sa nu-l remarce lumea. Desi uneori, dimineata, pe la 10, pe Lipscani, câte un trecator se mai uita lung dupa tânarul cu cana de cafea in mâna care trece grabit in drum spre repetitiile de la National.

*

Cum a iesit din centrul Hospice Casa Sperantei, Marius Manole a inceput sa dea telefoane. Ii spusese Malina Dumitrescu, director de programe si PR , ca in saptamâna 4 – 10 octombrie sunt zilele internationale Hospice, in care se fac actiuni caritabile pentru asemenea institutii.
– Lia, buna. Vrei sa jucam „Sta sa ploua” si sa donam banii unor copilasi bolnavi?
Asa si-a inceput organizarea propriei actiuni caritabile.
Cum Lia Bugnar, autoarea piesei dar si partenera lui pe scena, a fost de acord, dupa câteva minute a trecut la alt telefon: Voicu Radescu, managerul Green Hours – locul unde ar putea sa joace piesa. Apoi a inceput sa faca o lista cu teatrele din Bucuresti pe care le-ar mai putea implica.
Eram pe strada, in centrul Brasovului, in cautarea unui loc pentru prânz. Vorbea la telefon, stabilea date si deadline-uri. Nu mai era actorul Marius Manole, era producatorul. In momentele alea mi-am adus aminte de o discutie mai veche de-a noastra, despre cum fiecare actor isi alege un rol sau altul si pentru necesitatile lui emotionale, dincolo de a lucra cu un alt actor drag sau un regizor. I-am zis ca poate ca nu stia care vor fi pasii pe care-i va face când a acceptat sa joace Oscar, tot asa cum nu stia cu adevarat de ce se impotriveste sa viziteze copiii bolnavi. Doar ca a venit vremea pentru prima lui mare actiune caritabila. A zâmbit.
In masina pe drumul catre casa l-am intrebat.
– Marius, te-ai gândit vreodata de ce te place atât de mult publicul?
A inceput sa se incrunte.
– Ion Caramitru te-a numit „singura vedeta a Nationalului de dupa 89”, ai fost nominalizat la UNITER de 2 ori, umpli toate salile la spectacolele pe care le faci. Nu poti sa spui ca nu te iubeste publicul.
Tacea. Isi facea de lucru cu o sticla de apa minerala si vedeam in gesturile lui toata fragilitatea cu care facea fata ambitiei, neincrederea amestecata cu hotarârea de a face lucrurile bine daca tot s-a implicat in ele. Dupa o vreme a zis:
-Nu stiu. Pe bune ca nu stiu. Si eu m-am gândit la asta de multe ori.

2705

ce carte ai recomanda pentru vara asta? – recomandari

am pus aceeasi intrebare si pe facebook
iata raspunsurile adunate

Alin Adrian Onacă prima care te atrage la librărie

Paul Nanca “Viata si opiniile lui Zacharias Lichter” – Matei Calinescu

Ruxandra Rusan viata de ciine, peter mayle

Antoaneta Roman “Se consideri le colpe”, de Andrea Bajani, despre multe lucruri, dar si despre unii italieni din România http://www.ibs.it/code/9788806187194/bajani-andrea/consideri-colpe

Ioana Laura Bularca A good year – Peter Mayle

Razvan Tudor scrisori catre fiul meu, liiceanu…

Alexandra Dinescu jurnal, oana pellea

Radu Valentin Sora Delirul – Marin Preda

Eniko Szanto Paler, drumuri prin memorie

Ioana Mischie cristian badilita- “dumnezeu de la mancha doarme cu tampla crapata pe umarul meu”

2436

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!