Tag : personal

tudor chirila by alexandra sanduConcurs cu Tudor Chirila:)

Concurs cu Tudor Chirila:)

in viata mea de jurnalist am scris de citeva ori despre Tudor Chirila. de fiecare data stia ca voi scrie despre el, fie pentru ca facusem interviu (ca atunci cind a jucat in “O lume pe dos” – aici un fragment pe care nu l-am pus in revista), fie pentru ca imi daduse acces la informatii oarecum private (ca vizita in studioul lui).

de data asta nu stie ca scriu si incalc o regula a prieteniei noastre: dau “din casa”. dar am un motiv, il scot pe Chirila la concurs:)

***
Cea mai indepartata amintire a mea cu Tudor e de pe vremea cind lucram la Radio 21.

Organizam o petrecere a radioului intr-o discoteca de pe linga Unirii care astazi nu mai exista, Why Not. In desfasuratorul concertului aniversar, Vama Veche era ultima, iar Tudor din prima clipa in care sosise isi aratase nemultumirea pt dotarea salii, pt cum se auzisera trupele de dinainte. Chiar si publicul parea suparat pentru ca nu participase la muzicile pe care le auzise pina atunci.

Nici la primul cintec de la Vama n-au reactionat spectatorii foarte bine si, din culise, il vedeam pe Chirila cum stringe din falci. Cind a terminat de cintat prima piesa s-a intors catre noi, cei din spate, a cerut o bere si -a facut semn trupei sa nu inceapa sa cinte. Am alegat pina la frigider mai tare decit campionii la 100m si, desi erau 3 – 4 m pina la el, mi s-a parut ca au trecut ore pina cind i-am dat cutia de bere. Imi amintesc ca era o cutie verde si, chiar si acum, mai stiu zgomotul urias al capsei care a deschis-o, in vizoleala publicului care probabil gindea ca si mine: “nebunul asta n-o sa mai vrea sa cinte”.

Tudor statea pe un scaun de bar, avea microfonul pe un stativ in fata si bea din bere. Dupa citeva secunde s-a intors catre colegii lui, le-a spus ceva ce nu auzeam, dar ii vedeam in continuare falcile incordate si ma rugam sa nu le fi zis “hai sa plecam”. Apoi a luat microfonul si-a inceput sa cinte “Knocking on the heaven’s door”. Era in lumea lui, cu ochii inchisi, cinta pentru el, nu pentru oamenii din sala. Dar in primul rind citeva fete au inceput sa plinga. A fost cu urale la sfirsit si -au stat mult in scena pentru ca i-au bisat.

Nici acum nu stiu daca atunci si-a pus ambitia sa urneasca publicul sau daca s-a aparat, cintind doar pentru el, rezultind magia aia. Trebuie sa fi fost prin 1998 – 1999.

***

Cea mai simpatica amintire cu el e dintr-un hotel bucurestean unde – in cel mai pur stil occidental – isi promova piesa “O lume pe dos” cu o sesiune de interviuri “one to one” cu diversi jurnalisti. Ma inscrisesem si eu pe lista, asa ca m-am asezat la masa interviurilor unde o avea alaturi pe mama sa, Iarina Demian, care nu era doar regizoarea acestui spectacol , ci si parte din distributie (se reintorcea la actorie cu acest text.)

Vorbeam despre cit de mult a ”chinuit-o” Tudor pe doamna Demian la repetitii, despre cum se aseza in sala ca spectator si se uita la dinsa cum joaca si protesta, o obliga sa o ia de la capat, impingindu-i limitele, pentru ca apoi sa se intoarca pe scena ca actor si sa se lupte cu rolul lui pentru care a muncit mult ( in prima parte e un dirijor si-a cercetat “coregrafia” celor mai mari dirijori ai lumii, a studiat partiturile lui Wagner ca sa uneasca pe scena corporalitatea specifica acestei meserii cu mintea personajului.).

Doamna Demian povestea ca se certau foarte mult la repetitii si-a zis: ”Ceea ce e foarte frumos aici, si eu am inteles foarte bine, e ca Tudor a suferit in momentele alea ca totul să iasa perfect. Dar era atât de dur! Ma gândeam: Doamne Dumnezeule, daca el ar repeta cu actorii n-ar putea sa duca piesa la capat niciodata. De fapt, intre doi oameni care au si relație de sânge, dar si profesionala, pot fi N situații limita, dar nu exista tradare”.

Tudor era intr-un fotoliu in stinga mea si s-a facut mic in scaun. Pur si simplu s-a lasat in jos intre pernele fotoliului si-a inceput sa rasuceasca intre degete un pliculet gol de ceai. A fost o tacere minunata de citeva secunde, in care era ca un copil de gradinita care tocmai a spus cit de mult o iubeste pe mama. Dupa citeva clipe a redevenit Chirila pe care-l stiti si-a explicat rational ce vedea pe scena, de ce protesta etc etc .

Asta era in 2010 si gasiti aici interviul publicat atunci.

***

Anul trecut prin primavara eram amindoi in Starbucks la Victoriei. In sfirsit se hotarise sa-mi arate scenariul pe care-l scrisese (ma rugasem de el ceva vreme in acest sens) si aveam in fata dosarul care tinea munca lui de citeva luni bune. Pe linga noi treceau fete care chicoteau cind il vedeau la masa lunga cu lampi, unde stau de obicei studentii pentru ca isi pot incarca laptopurile. El era pur si simplu “ecranat”, parea ca nu vede nimic din foiala pe care o produce in jur.

A pus presiune pe mine in primul minut “vezi ca l-au mai citit doar doua persoane pina acum”, apoi mi-a pus foile in brate si s-a bagat cu capul intr-o carte mai groasa decit Biblia.

Mi se parea ca-mi urmareste fiecare pauza, fiecare gest sau respiratie si ca, atunci cind dau pagina, stie care sunt replicile pe care urmeaza sa le citesc. Ca ma monitorizeaza mai ceva ca Tim Roth in Lie to me. El era cu capul in cartea lui si nu a rostit nicio vorba pina cind n-am spus: “gata, am terminat de citit”.

Conversatia din minutele urmatoare, tehnica – pe replici, pe structura scenariului, pe ideea de la care a pornit povestea -,  e cea mai personala/ intima discutie pe care am avut-o vreodata cu Tudor Chirila. Cea mai cu garda jos. Si e cea mai pretioasa amintire a mea legata de el. Si de perfectionismul lui.

Pe moment mi-am dorit foarte tare sa reuseasca sa-si faca filmul (si-acum imi mai doresc asta, pentru ca e o idee frumoasa si o poveste foarte emotionanta), dar pina sa ajung acasa aveam o alta idee in cap: ca Tudor ar trebui sa apara mai mult in public, in afara momentelor in care cinta, ca sa-l vada lumea cum e el de fapt.

***

De asta m-am bucurat tare ca la festivalul de teatru de la Sibiu de anul trecut a petrecut ceva vreme cu bloggerii acreditati (locuiam in acelasi hotel, a fost usor sa vina cu noi la cafea pe terasa), de asta m-am bucurat ca anul asta a mers sa vorbeasca la Women on Web, de asta ma bucur ca acum organizeaza un eveniment privat special la care doi dintre voi pot avea acces.

Marti, 8 mai, de la ora 19.00 in Garajul Europa FM e o auditie in premiera a noului album Vama si am voie sa invit doi cititori ai blogului. Nu doar ca vom putea asculta noul album “2012” in super premiera, dar Tudor si baietii vor povesti putin din istoria cintecelor si , sunt sigura, va fi inca o ocazie pentru cei care-l stiu pe Tudor doar de la tv sa fie surprinsi de cum e el, vazut de aproape.

Iata explicatia pentru care il scot pe Tudor Chirila la concurs:)

Spuneti-mi o amintire legata cumva de Tudor Chirila si Vama. Semnatarii celor mai simpatice povesti merg marti in Garajul Europa FM.

Concursul se incheie miine, luni, la ora 12.:)

P.S. Chirila nu ma omori. Promit sa nu mai scriu despre tine cel putin un an de acum incolo:) (dupa ce scriu despre cintecelul Rolul soarelui la nasterea caruia am asistat. apropo, e misto!)

P.P.S fotografia pe care am ales-o sa ilustreze acest text e realizata de una dintre prietenele lui Tudor, Alexandra Sandu, si face parte din proiectul DayDreamers

caipiine, cai si lectii de viata

piine, cai si lectii de viata

tanti Elena a trecut de multa vreme de jumatate de secol de viata. e sotie de “cowboy”, traieste la Herghelie de cind se stie si, chiar daca locul casei s-a schimbat dintr-un oras in altul, mereu au fost caii si sotul, Nicu, cowboy-ul.

in dimineata asta am facut piine de casa amindoua. mi-a pus toate ingredientele pe masa si m-a lasat pe mine sa framint piinea. intre timp mi-a oprit televizorul mic de pe frigiderul ei vechi “lasa stirile, piinea se framinta cu dragoste in liniste, ca sa creasca mare”.

pe cind framintam si ma supraveghea indeaproape, am vorbit despre cai. daca ii place sa calareasca, daca are un preferat din herghelie, cu care cal imi recomanda sa ma joc mai mult.

dupa ce-am intrebat “care dintre ei e armasar naravas?” s-a lasat linistea. n-a mai zis nimic.

dupa o vreme mi-a adus o copaie in care sa punem piinea la dospit, un stergar cu care sa o acopar, s-a uitat la ce am produs si, cind s-a asezat inapoi pe scaunul de unde ma supraveghea a zis:

“si oamenii si caii sunt la fel. o iubire mare o recunosti in doua feluri – cind te intilnesti prima data sau cind ai pierdut-o. am auzit replica asta ieri intr-un film.”

a oftat si, pentru ca terminasem de framintat, mi-a dat inapoi drumul la televizor.

1270
familie1zile perfecte

zile perfecte

sunt zile in care stiu sigur ca am cea mai frumoasa meserie din lume, iar azi a fost una dintre ele.

mi-am inceput ziua in culise la Te cunosc de undeva, emisiunea de la Antena 1, si m-am distrat f f tare. era asa o energie buna acolo, concurentii se ajutau intre ei si se distrau foarte tare; am revazut-o si pe Sofia Sunda – pestisorul de aur de la X Factor – si-acum pusa pe cocolit concurentii: adusese placinta facuta de mama ei. am cunoscut si o doamna f f speciala care este o parte din istoria televiziunii in romania si abia astept sa scriu despre dinsa in week end (meeeeeeega povesti am cu dinsa)

a fost f f fain si -am plecat cu un gind: daca Lora, Delia si Jorge s-ar fi nascut in Anglia sau America, ar fi fost super super staruri de musical. daca Maria Buza s-ar fi nascut in America, ar fi fost una dintre cele mai mari vedete ale lumii.

va povestesc despre cum erau ei in concurs peste citeva zile.

***

mi-am continuat ziua la o filmare la care am jucat, nu m-am uitat, pentru o aplicatie a revistei Biz. 5 bloggeri, 5 companii si jocurile copilariei. a fost f funny.

***

cind m-am intors acasa am venit o bucata de drum pe jos si am parcurs Cismigiul; la intrarea dinspre Conservator m-am intilnit cu Alexandru Tomescu – cu vioara in spate se ducea sa repete.

la intrarea dinspre Primarie m-am intilnit cu Betty Facaianu, o minunata doamna care face make-up de teatru si film si cu care am lucrat la multe sedinte foto.

***
acum am de scris despre bun simt si cum sa traiesti fericit in on line – ghid de best practice – pentru prezentarea mea de miine de la Women on Web si e o tema simpatica, asa ca o sa-mi fie drag.

***
uneori se aliniaza planetele si e o zi perfecta.
ca azi, pentru mine.

1237
copenhagaif your style was a country, it will be …

if your style was a country, it will be …

week end-ul acesta am fost setata pe calatorii – fie ele si din amintiri – si ca sa nu stric linia incep saptamina cu un joc.

if your style was a country, it will be …

daca felul tau de a fi, de a te imbraca, de a trai ar trebui descris printr-o tara, ce loc ai fi?

scrie la comentarii tara si de ce ai fi asa, lasa-mi te rog si o fotografie care sa se apropie de ideea ta despre tara respectiva…

va fi un fel dragutz de a ne cunoaste mai bine.

***

iata si raspunsul meu: danemarca – mai exact copenhaga.

minimalista, practica si rece. desi  – de la distanta – culorile soarelui te fac sa te gindesti ca e “cald”. e insa “un soare cu dinti”.

ok, e rindul vostru….:)

mentormi-e foarte dor sa…

mi-e foarte dor sa…

ce-ti doresti sa-ti aduca iepurasul?, m-a intrebat vineri un prieten

un mentor

nici nu stiu cum de mi-a venit raspunsul asta. dar mi-e dor sa mai am un model ca profesorul meu de matematica din scoala generala; sau un mentor ca seful meu de la radio 21.

o persoana de la care sa invat lucruri de viata si de moarte, a carui parere sa conteze si sa ma marcheze; care sa-mi dea “teme” de rezolvat si eu sa le caut solutii respectind deadline-ul si asteptind raspunsul lui/ei tremurind pe dinauntru; care sa ma cunoasca atit de bine incit sa ma provoace si sa-mi impinga limitele.

asa ca daca stiti un iepuras care sa aduca mentori, sa-l trimiteti si la mine.

ceea ce va doresc si dvs.

1688
zeromoodboard inspiratie: No words

moodboard inspiratie: No words

El e Zero si e ciinele unuia dintre cei mai talentati art director romani, Tavi Cocis. Zero a locuit acum citiva ani , pentru un week end, la mine, cind tatalui lui era intr-un teambuilding.

In week end-ul acela am invatat doua lucruri importante despre inspiratie.

Prima lectie a venit odata cu intoarcerea de la plimbare: i-am scos zgarda si el a ramas pe hol nemiscat. Dupa o vreme a inceput sa scinceasca. El stia ca trebuie sa fie spalat pe labutze inainte de a intra in casa si nu se abatea de la regula.

A doua lectie a venit din comunicarea cu el: iti transmitea dupa regulile lui ce vrea sa faca.

***
Inspiratia e si disciplina ritualului zilnic, dar si comunicarea dincolo de vorbe. Daca ai ceva cu adevarat important de spus, ai sa poti spune si fara cuvinte.

Foto Diana Iurkiewicz

***

timp de o luna realizez un moodboard al inspiratiei cu oameni si intimplari care m-au inspirat , parte din proiectul international LiveInspire la care participa bloggeri din intreaga Europa. ma puteti vota aici :)

toate povestile din moodboard pot fi citite aici.

proiectul este creat de Intesa Sanpaolo Bank.

917
lifelibertatea de a da nastere unei vieti

libertatea de a da nastere unei vieti

Dragi conducatori (supremi, ca la comunisti pt ca asa va comportati)

As vrea sa pot sa decid eu daca voi avea un copil sau nu, si nu sa fiu la cheremul unui psiholog care – saracul- va fi pe post de cenzor comunist.

As vrea ca decizia asta grea – de a pastra un copil sau nu – sa fie a mea si sa nu o impart cu multa lume; mi-e de ajuns ca trebuie sa-i explic unui medic ca vreau sa renunt la o viata. Si-as vrea ca medicul sa simta daca am nevoie de consiliere psihologica pentru a face fatza intimplarii si sa-mi RECOMANDE sa vad un psiholog. Dar sa fie DECIZIA MEA daca il voi intilni sau nu.

As vrea sa ma incurajati sa fac un copil, daca va pasa atit de mult de natalitate: sa-mi creati in tara asta siguranta zilei de miine – job-uri, gradinite, scoli, un sistem de invatamint competitiv.

Nu invatati psihologul, pentru ca aveti nevoie de cifre bune la capitolul natalitate, sa-mi vorbeasca despre centre de plasament sau despre adoptie, n-ati facut nimic pentru viata copiiilor abandonati, ne-au salvat de fiecare data strainii.

***

Ce veti face pasul urmator? Veti evalua psihologic pe oricare femeie care e gravida ca sa decideti daca e capabila sa faca sau nu un copil?

E reversul legii pe care o propuneti acum si, oriciti parinti cretini care-si molesteaza copiii, ii exploateaza sexual etc am avea, nu cenzura vietii e solutia, ci functionarea corecta a unui sistem de protectie a copilului.

***

In Romania sunt in plan legi care incalca dreptul la viata privata, care reglementeaza viata sexuala a individului, iar asta inseamna totalitarism, dictatura.

Ma gindesc ca din perspectiva alegerilor, dragii nostri conducatori supremi se intreaba “ce lege ar putea aduce simpatie din partea prostimii?” si inventeaza proiecte de lege pe masura.

***

N-am copii si n-am facut niciun avort. Traim intr-o lume in care se cunoaste termenul de contraceptie si as vrea sa ramina decizia mea si a tatalui copilului cind si daca dau nastere unei vieti. Pentru ca asta e parte din libertatea mea ca fiinta umana.

***
Cred ca tine de noi, ca indivizi educati care stiu ce inseamna societatea civila, sa luam atitudine in fata unui proiect de lege care vrea sa controleze dreptul la viata. Multumesc.

2465
inspirationmoodboardMoodboad-ul Inspiratiei

Moodboad-ul Inspiratiei

in lumea creativilor moodboard-ul e locul acela in care aduni toate lucrurile care te-ar putea inspira pentru proiectul tau: imagini, bucati de material, flori etc.

dar cum arata moodboard-ul care sa defineasca inspiratia?

de miine, toata luna completez acest Moodboard, cu povesti despre ceea ce cred ca inseamna inspiratie;
7 povesti despre oameni pe care i-am intilnit si care sunt o sursa de inspiratie pt mine

moodboard-ul meu este parte dintr-un proiect international – Live Inspire la care Romania mai este reprezentata de Cristi China si Adi Hadean, ne puteti vota pe oricare dintre noi – dupa ce postam pe platforma story-urile noastre – ca sa cistige Romania competitia creativitatii europene.

proiectul este creat de Intesa Sanpaolo Bank.

de miine va stresez sa ma votati. primul post din moodboard-ul inspiratiei va fi despre Povestea muzei:)

P.S. impreuna cu Cristi si Adi am decis ca oricare dintre noi ar fi cistigatorul din dreptul Romaniei, vom dona premiul pentru o cauza caritabila.

1300
broscutzaprintzesa, a printzesi, printzesire

printzesa, a printzesi, printzesire

Verbul a printzesi nu e in dictionare, desigur nici actiunea “printzesire”, dar in lumea femeilor e foarte usor de inteles si nu-ti cere nimeni sa aduci Doom-ul cind il aude.

pentru voi, astialaltii nenorocosii care nu traiti in lumea femeilor, “printzesitul” e o stare: e rasfatul care vine din lucrurile marunte, din atentia la detalii si din bucuria de a petrece intr-un spatiu care – pentru ca e plin de oameni frumosi – pare magic.

printzesitul e cam ca fotografia aceasta.

poate sa se intimple acasa la tine, in vacanta, in parc sau pe o terasa, la soare.

***

daca mi-ar fi spus cineva ca voi printzesi intr-un showroom auto, care – de cele mai multe ori – e rece si “sales- oriented” n-as fi crezut.

dar ieri am petrecut o zi plina de rasfat (cu portelanuri fine de la Casa Wagner, cu fandacsii simpatice, cu pantofi creati de Dan Coma, cu prajituri din cele mai fine, cu valeti maestrii in ale umorului – trupa Obligo, si cu sampanie desigur) in show room-ul Porsche, unde un Beetle verde, dupa ce a fost sarutat de buna voie de noi, s-a tranformat in print.

ce nu stiti voi astia care nu printzesitzi e ca un print trebuie sa fie exact ca in povesti – sa ramina vesnic tinar (ce ati vazut voi vreun Fat Frumos in povesti pe la 80 de ani?!) si sa fie mereu actual (cindva avea parul blond si pina la umeri, eventual tuns rotund; acum are freza lui Ken – iubitul lui Barbie-, sau freza lui Beckham – iubitul Victoriei, alta Barbie) .

de asta numai unul putea fi printul masinilor pentru printesele urbane: broscuta Beetle – care n-a imbatrinit din anii 60, ba din contra, s-a digitalizat si a invatat sa o rasfete mai bine pe printesa. si stie el sa se transforme intr-un loc magic, care sa salveze printesele de cenusiul lumii urbane, stresante.

***
cu regret in suflet va anunt ca la sfirsitul balului printul nu m-a ales pe mine, ci pe Carmen Albisteanu si a plecat acasa cu ea. pardon, acasa la ea.

n-am plins foarte tare pentru ca a fost foarte dragutz balul si-a fost minunat sa (re)descopar ca printesitul e starea de spirit a femeilor frumoase.

P.S. am primit cadou de la ajutoarele printului o umbrela in forma de inimioara, care o sa faca sa zimbeasca orice printesa voi intilni pe strada in zilele ploioase. si am si un dar special pentru voi – pe care-l pun la bataie miine – si care va va ajuta sa va luati o broscuta acasa la voi. adica un print Beetle.

2493
imbatrinimnoi cind imbatrinim?

noi cind imbatrinim?

– salut, poti sa vorbesti?
– da, sunt pe drum catre casa.
– si eu. in metrou, la Eroilor. tocmai a coborit o fata cu o fusta ca a mea!
– ce fusta?
– lunga, in multe culori. fata asta avea jumatate din virsta mea!
– si? poate avea bani de la parinti; e o fusta scumpa?
– nu. ma gindeam ca saptamina asta fac 40 de ani, am doi copii si port haine ca de 20.
– nu e grav, daca era o fusta scurta era mai nashpa, dar asa esti o doamna.
– nu, nu e vorba despre asta. (pauza, oftat). m-am gindit ca mama, la virsta mea, nu se imbraca la fel ca mine. poate gresesc undeva.
– s-au schimbat vremurile, mama – la Alexandria – se imbraca din tinerete ca o femeie de 30-40 de ani. suntem altfel.
-nu. cred ca noi nu ne mai prindem ca imbatrinim: traim in viteza, facem sport, mincam inteligent si, pentru ca nu mai simtim ca imbatrinim, ne imbracam ca la 20 de ani.
– ei, hai. ce ai?
– saptamina viitoare fac 40 de ani si, vazind-o pe fata asta imbracata ca mine, mi-am dat seama ca nu simt anii astia. noi cind imbatrinim?

***
o conversatie la telefon cu o prietena, azi dupa amiaza.

as fi vrut sa-i raspund ca, vorba cintecului, “intr-o miercuri spre joi” ne vom trezi, ne vom uita in oglinda si vom vedea ca am imbatrinit. n-am fost suficient de inspirata. si oricum trebuia sa aflu ce cadou isi doreste de ziua ei.

1632
scoalaintre rromi si tigani e inca o lume

intre rromi si tigani e inca o lume

tinarul din primul plan e Luci.

cind a dat la facultatea de Drept, stia istoria ca-n carte; la examen a scris pagini dupa pagini si profesorii au inceput sa-l verifice: i-au ridicat foile sa vada daca are copiute, l-au ridicat din banca. el s-a lasat verificat, apoi s-a intors la scris. dupa a treia verificare i-a intrebat ce au cu el si, ca sa nu para ostentativi, profesorii au inceput sa-i verifice si pe alti colegi de examen.

astazi se pregateste pentru intrarea in Barou, apoi vrea sa dea examen sa se faca procuror si ii datoreaza perseverenta lui in ale studiatului mamei care l-a obligat in copilarie sa mearga la scoala. are o iubita romanca, dar familia lui nu e suparata ca nu e “de-a lor”, sunt mai suparati ai ei: “cu tiganul ala te-ai gasit si tu sa iesi?”

***

domnul in camasa verde se numeste Ganea, are 38 de ani si de fiecare data cind aude cuvintul “incendiu” se gindeste la o intimplare din clasa III-a.

erau la o lectie deschisa si l-a intrebat invatatoarea despre un incendiu, iar el n-a stiut sa raspunda. invatatoarea a insistat, era cel mai bun elev din clasa, dar el n-a scos niciun cuvint. dupa ce-a plecat inspectia, a replicat: “nu stiam ce inseamna incendiu, la noi in familie se vorbeste tiganeste si n-am mai auzit acest cuvint”

tine minte intimplarea pentru ca i-a aratat diferentele dintre lumi, uneori – pentru ca avem culturi diferite – nu ne intelegem, desi vorbim cuvinte pe care le pricepem toti. si mai tine minte intimplarea pentru ca l-a marcat: a fost printre putinele momente cind in fata unui profesor n-a stiut sa raspunda. altfel, era invatat de acasa ca trebuie sa stie de citeva ori mai bine decit ceilalti copii lectia ca sa poata sa reuseasca in viata. mama lui are 4 clase, dar si-a obligat copiii, cu nuiaua, sa mearga la scoala.

astazi dl Daniel Ganea este director al asociatiei Centrul Cultural al Rromilor O Del Amenca si lupta pentru egalitatea de sanse si pentru drepturile rromilor.

***
pe domnul Gheorghe nu-l am in fotografii, e jandarm si n-are voie sa apara asa, oricind-oriunde, in poze. si el e rrom, are un frate geaman postas in Fetesti. au invatat carte si sunt mindri ca au cistigat increderea comunitatii, dar se necajesc cind aud clasicele “tiganii astia, niste hoti/criminali/escroci/ etc”, iar cind colegii remarca supararea lor aud invariabil “hai, mai, ca tu nu esti tigan”. sunt satenti blonzi, cu ochii verzi, dar acasa vorbesc tiganeste, iar doamna Adriana Gheorghe – care face cele mai bune prajituri din lume – e sotia traditionala: nu se imbraca niciodata in pantaloni, in semn de respect pentru barbatul ei.


***

intre romani si romi, pe un teritoriu fin al-tarimului-dintre-doua-culturi, sunt tiganii romanizati care-si trimit copiii la scoala, care au facut si ei scoala si care mai pastreaza din cultura etniei lor limba si respectul pentru capul familiei, barbatul.

pina sa-i cunosc pe citiva dintre ei, cind ma gindeam la discriminarile etnice, ma gindeam mai ales la romii care arata a tigani. doar ca cei pe care i-am intilnit astazi sunt sateni si albi la chip, au ochii verzi si nu mai poarta haine traditionale, nici salbe-n par decit in scenetele copiilor de la scoala. nu se ascund ca sunt rromi, dar au evoluat.

vor mai trece 30-40 de ani, poate mai mult, pina acesti rromi – care s-au desprins prin educatie de tigani – nu vor mai simti presiunea a doua lumi; una din care aproape au iesit si cealalta care nu-i accepta inca.


***
am fost in comunitatea de tigani din Fetesti Sat la initiativa Active Watch. zilele viitoare am sa va povestesc despre un proiect special Burse Romi in Domeniul Medical. (nota mea. in Romania niciun medic nu recunoaste ca e de etnie rroma pentru a nu fi marginalizat, desi exista cazuri de medici de succes)

primul razboi mondialca-n filme … in transee

ca-n filme … in transee

va aduceti aminte de secventa cu Bridget Jones care se duce sa relateze despre un incendiu si sfirseste prin a face striptease pe bara pompierilor?

ei bine, cam asa ma simt eu de la o editie la alta cind filmam intro-urile de prezentare pentru Ca-n filme.

***

colegii mei de la emisiunea Ca-n filme sunt plini de initiative si de creativitate. e minunat asta, pina cind nu te lovesti, la propriu, de gloantele creatiilor lor.

pentru editia pe care o veti vedea duminica de la ora 20.20 am filmat … in transee. La Muzeul Militar National.

e o editie in care povestim despre eroii din filmele romanesti (cu mega interviuri de la Cristian Tudor Popescu, Sergiu Nicolaescu, Neagu Djuvara si Florin Piersic, plus Oana Paunescu si Liviu Marghidan, plus alte surprize) si s-a justificat pe deplin alegerea locului de filmare, doar ca pentru mine – femeie sperioasa si timida in fata camerei de filmat – fiecare excursie prin muzeu, insotita de exclamatiile baietilor “waaaaaau ce tare e asta” a fost si o stringere de inima: ma pun sa ma sui pe tanc? trag cu pusca?

am sfirsit in transee: la Stefan cel Mare (grea sabie mai avea, grea grea ), la Razboiul pentru independenta si la Primul razboi mondial (unde auzeam ghiulelele suierindu-mi la urechi), am facut o excursie printre multe tancuri, am fost statuie linga niste domni voievozi si am descoperit locul meu preferat: trasurile regale.

spre distractia voastra citeva fotografii (distractia adevarata o serviti duminica seara de la 20.20 la digi 24)

razboiul de independenta (unde eu m-am bagat intr-o groapa, desi eram gatita pruna cu o vesta o minunatie)

primul razboi mondial:)

***

relatare de pe front cu participarea directorului de imagine Eugen Simonia si a unui brav soldat care alerga cu tricolorul intr-o mina si sabia in aialalta pe un deal, in echilibru perfect.

***

la trasuri am vazut aceasta comoara: sania Regelui Mihai, lucrata manual, din lemn.

Muzeul National Militar e o minunatie. daca aveti timp va recomand cu mare drag sa-l vizitati pentru ca veti descoperi lucruri foarte frumoase. curtea interioara e plina de tancuri , pe perioade istorice, iar la trasuri orice doamna/ domnisoara o sa se simta printesa. in plus sunt multe arme si puteti afla multe multe detalii inedite despre istoria noastra. pretul de intrare e de 2,5 ron (pt copii), 5 ron (pt adulti)

***

cit despre locurile (sau costumatiile) pe care mi le propun colegii mei, am sa va mai relatez zilele viitoare. editia de saptamina viitoare va fi cu filmul de animatie si am cosmaruri ca ma vor imbraca in pui vorbitor.

iata-i pe colegii mei, daca tineti la mine, cind ii vedeti pe strada, rugati-i sa filmam in leagane si balasoane, la mare, la soare. multumesc.

*
Vesta mea de Ioana D’arc este creata de M12 si poate fi gasita la Molecule F

1981
sandvichIpocriziile noastre de toate zilele

Ipocriziile noastre de toate zilele

mi se intimpla sa maninc din cind in cind la McDonald’s. mai ales cartofi prajiti, mai ales cind sunt foarte obosita. e ca un fel de recompensa de stress.
cum sunt curioasa din fire, imi doresc de ceva vreme sa ajung in spatele tejghelei la McDonald’s sa vad eu cum se fac lucrurile si care sunt procedurile de functionare. (imi imaginez ca e ca un mecanism de ceas, cu multe rotite in functionare)

stiind acest lucru, saptamina trecuta prietena mea Ludmila Tones m-a invitat la un eveniment in care puteam sa-mi fac singura un sandvich la McDonald’s.

m-am distrat foarte tare, m-au imbracat ca de chirurgie (ocazie cu care am vazut camera de relaxare a angajatilor), m-au pus sa semnez ca nu am gripa si nici alte boli dubioase si mi-au dat drumul in bucatarie.

sandvich-ul in cauza se face f f simplu, o chifla care se prajeste pe loc, cu 2 shot-uri de sos (miere cu mustar), ceva ceapa, ceva salata, doua feliutze de roshii si un piept de pui la gratar .

e noul Chicken Grill si productia mea arata cam asa

la momentul “fabricarii” lui am postat aceasta fotografie pe facebook si au fost persoane care au reactionat de genul “vai, dar maninci la McDonald’s? Si recomanzi McDonald’s?”

***

am fost prea ocupata saptamina trecuta si n-am avut timp sa polemizez, dar vreau sa lamuresc ceva.

Nu recomand nimanui sa faca ceea ce fac eu. Se intimpla uneori sa povestesc despre o parte din lucrurile pe care le fac, pentru ca mi se par inedite ( e acces la o parte de lume in care nu ajungem in fiecare zi), dar asta nu inseamna ca trebuie sa faceti ce fac eu.

cit despre “vai, maninci la McDonald’s?!”, dati-mi voie sa spun ca e o reactie ipocrita.

da, din cind in cind, savurez cu mare drag o portie de cartofi prajiti, uneori si un sandvich. si n-am murit.

***

si nu, acest post nu este platit de McDonald’s, ei sunt doar un pretext ca sa semnalez ipocriziile noastre de toate zilele.

OCTAPSRING-8000_PILLOWSSecretele somnului meu – scurt, dar eficient

Secretele somnului meu – scurt, dar eficient

De mai bine de 10 ani ma trezesc la 6 dimineata. Aproape in toate zilele, indiferent de ora la care m-as culca. In vacante sunt un cosmar pentru toata lumea: pina s-au trezit ceilalti, eu am facut o multime de activitati:)

***

Pe de o parte fac asta pentru disciplina si pentru ca dimineata pot sa fac mai multe lucruri (nu suna telefonul, nu ma deranjeaza nimeni).
Pe de alta parte, felul meu de a fi – dorm putin – ma ajuta sa tin ritmul asta.

Care sunt avantajele: pot sa citesc o carte pe saptamina; pot sa -mi rezerv o ora pe zi pentru lucruri femeiesti care au legatura cu baia cu spuma, gomajul cu zahar in ulei de cocos etc.

Dar chiar si asa, sunt lucruri cu care ramin in urma. Ma rog, nu despre restantele mele vreau sa povestesc acum. Ci despre o smekerie pe care am descoperit-o de-a lungul timpului.

***

4-5 ore de somn pot fi mai odihnitoare decit 10 ore . Chiar daca suna ciudat, pot sa demonstrez asta, pe linga vorba aia celebra cu “calitatea conteaza, nu cantitatea”.

Somnul fara perna e mai odihnitor (daca nu ai o perna desteapta care ia forma corpului tau); muschii nu mai au nevoie sa sustina nimik si, cu un exercitiu prin care “transmiti” greutatea corpului catre pamint, poti obtine o relaxare care e la fel de valoroasa ca somnul.

Daca stii care sunt orele cele mai potrivite pentru somnul tau de calitate si te folosesti optim de sectorul acela orar, somnul e mai calitativ.

***

De-a lungul timpului prin hotelurile lumii am dormit in zeci de feluri de paturi si de saltele. Categoric o saltea buna (contribuie putin si pilota, la asta) te face sa te simti ca intr-o perpetua imbratisare.

La ultima mea excursie cu First Class la British Airways (eram intr-un press trip), am descoperit fotoliul pat care ia forma corpului tau. Pur si simplu, corpul se relaxeaza instantaneu (ok, am baut si o sampanie pe drum:) )

De atunci, am aflat ca sistemul super inteligent al spumei cu memorie care pastreaza amprenta corpului , se regaseste in Saltele Octaspring care se distribuie acum si in Romania. Salteaua asta e un fel de inger al somnului, sau robot- inger, pentru ca tehnologia ei, elementul Octaspring cu forma cilindrica si structura deschisa de fagure, permite ventilatie superioara care reduce transpiratia in timpul somnului.

In plus, e atit de desteapta incit nu transfera miscarea, adica daca eu fac tulumbe pe partea mea de pat, tovarasul de saltea poate sa doarma linistit pentru ca nu se misca “patul” in dreptul lui, ca la saltelele pe arcuri metalice. Salteaua se adapteaza fiecarui punct al corpului, in mod personalizat in functie de greutatea cu care apasam iar in limba SF, asta se cheama “zone cu adaptabilitate 3D”.

Stiu asta pare dubios ca mentionez chestiunea aceasta cu miscatul patului (simt niste zimbete, le simt), dar… trebuie sa va spun ca exista si un dezavantaj cind te trezesti mereu la 6 dimineata.

“Iar? N-ai putea sa stai si tu o dimineata mai mult in pat, fara sa faci galagie? Unii oameni muncesc si apreciaza somnul mai mult decit tine.”

Raspund la asta invariabil, cu nasul dintre paginile vreunei carti sau cu computerul pe genunchi: “si eu apreciez somnul, dar stiu sa dorm bine”

*

conform unui studiu online efectuat in perioada 13 decembrie 2011 – 03 ianuarie 2012, aproape jumatate dintre români se trezesc dimineata cu dureri de spate, gât sau lombare, iar 35% dintre acestia nu se simt odihniti. studiul arata si ca mai mult de un sfert dintre români au probleme cu somnul.

ridem, glumim, povestim de acasa, dar daca nu va odihniti suficient in timpul somnului, e foarte posibil sa va schimbe viata o saltea inteligenta, asa ca e bine sa stiti ca puteti testa saltelele Octaspring in Afi Cotroceni.

3300
floareFlori si iubiri

Flori si iubiri

acum vreun an scriam ca “florile-s ca iubirile: investesti ce investesti si, daca doamne fereste obosesti si o lasi mai moale cu ingrijitul, gata – s-au dus. mor.”

de vreo 2 saptamini, m-am razgindit. florile sunt mai tari decit iubirile.

ea e violeta – cind e simpatica infloreste cu flori mici, violete – si mi-a demonstrat contrariul.

cind m-am mutat in casa noua, violetei nu i-a priit locul. oricita grija am avut de ea, a inceput sa se usuce. de la o zi la alta se mai usca un buchet de radacini. in cele din urma a ramas o singura radacina cu 2 frunzulite verzi.

am continuat sa o ud zi de zi, sa-i zimbesc si sa o rasucesc dupa soare. cit a fost frig am tinut-o linga calorifer si, usor, usor, cele doua frunzulite au facut copii, acum au si nepoti. ba chiar inca o familie vecina de radacini.

restul ghiveciului e gol. pastreaza aminitirea pentru partea care a murit.

deocamdata.

****

si-acum ma gindesc ca florile-s mai tari decit iubirile.
pentru ca o iubire cind moare, se duce pentru totdeauna. si chiar daca mai ramine o mica radacina in viata, uneori e mai bine sa o uzi cu amintiri ca sa ramii cu un gust frumos.

pe cind florile, cu vorbe bune si caldura & apa, renasc.

1956
familie1tine-ma de mina

tine-ma de mina

am avut multa treaba in ultimele doua zile si n-am putut posta pe blog, acum sunt mult prea obosita ca sa mai scriu ceva coerent. asa ca imi pun starea mea in citeva fotografii. si un filmuletz.

cum spuneam si pe facebook, as vrea sa particip la campionatul mondial de imbratisari-primire.

filmuletul l-am primit, intru inveselire de la corina

1154
cratitacum sa fii super chef cind nu ai habar sa gatesti

cum sa fii super chef cind nu ai habar sa gatesti

am descoperit marea smekerie pentru cum sa fii un super chef cind nu ai habar sa gatesti.

adio Copolovici, adio Hadean, adio.

Irina Mihalcea mi-a vindut un pont la telefon putin mai devreme (sunt o doamna il spun tuturor ) despre cum sa am super mincare acasa, cind vin musafirii si sa para ca eu am pregatit tot.

exista un site (pomello.ro) pe care poti sa comanzi ce ai fi vrut tu sa gatesti si ei ti le aduc cu tot cu oale si tavi.

am vizualizat instant cum vin musafirii, ii si plimb prin bucataria in care miroase de ti se face foame instant, dar nu e niciun vas murdar, totul e impecabil. apoi ii invit la masa si, la complimentele lor despre delicatesele servite, zimbesc timida ca si cum “asta e… asa stiu eu sa gatesc” :)

P.S. ca sa stabilim adevarul istoric – eu gatesc dupa urmatoarele criterii: sa se pregateasca in maxim 30 de min si sa nu murdaresc multe vase in timpul procesului… si chiar si asa, gatesc rar.

***

sa nu va aud ca e vreun post platit… a fost o conversatie intre fete din care am aflat asta si mi se pare f tare:)

creature comfortscare e obiectul tau de confort part3

care e obiectul tau de confort part3

astazi e a cincea zi in care adun de la cititori povesti despre obiecte care inseamna “acasa”.
am pornit acest proiect dupa ce am descoperit o carte care are fotografii cu obiecte care dau siguranta/confort proprietarilor

am adunat 40 de povesti pina acum…

primele 20 de obiecte si povestile lor sunt aici.

alte 20 obiecte si povesti aici.

acum incepem o noua serie. cind ajung la 50 pornesc demersurile pentru layout-ul unui ebook. asa ca nu ezitati sa va spuneti povestea obiectului care inseamna “acasa”.
va fi aproape anonima, pentru ca voi posta doar prenumele… nu este un proiect care sa genereze stiri pentru libertatea sau cancan (sunt deja obiecte de la muzicieni, prezentatori de televiziune sau actori), e un proiect despre emotii individuale.

multumesc frumos ca vreti sa participati.

*
Florin

Ochelarii pe care-i port când mă uit la filme, cu iubirea mea în braţe, pe canapeaua mea preferată. Ochelarii de vedere înseamnă pentru mine dezbrăcarea de convenţia socială care îmi cere imagine zâmbitoare, unidirecţională, superficială.

***
Monica

Nu cred să existe un început mai promiţător pentru relaxare- moi, călduroşi, discreţi: papucii de casă. Cei pe care nu-i arăţi musafirilor pentru că al tău e universul liniştit al lui „acasă”. Nu-i afişezi la intrare, nu-i laşi pradă umezelii din bucătărie ori baie. Papucii de casă care ajung doar în camera de zi şi apoi în dormitor. Care te aşteaptă la graniţa dintre lumea dezlănţuită, rece, ostilă şi căminul tău cald şi liniştit. Nu-ţi trădează prezenţa (cine mai foloseşte încălţări cu toc în casă, în afară de toţi vecinii de deasupra de pe tot mapamondul?), sunt fraţi de cruce cu covorul şi tatonează temători podeaua rece. Dacă strada se împrieteneşte încet-încet cu pijamalele, papucii de casă, cipicii, babuşii ori botoş(e)ii sunt numai şi numai pentru ACASĂ.

***
Dan-Andrei
Acum patru ani primeam de la matusa mea care facuse un concediu in Israel o piatra. Unii imi spun ca e un talisman insa eu nu vad acest obiect asa. Este “my gratitude rock”. Este obiectul care ma linisteste si imi aminteste de fiecare data cand il privesc cat de noroc sunt. Norocos ca am avut mereu un loc de munca care sa imi placa la nebunie, norocos ca de fiecare data cand am avut un necaz am reusit in final sa-l depasesc, norocos ca financiar mai mereu nu am avut probleme serioase, norocos ca am prieteni cu care ma stiu de peste 25 de ani si multi altii care imi fac ziua mai insorita, norocos ca am putut studia si acumula cunostiinte si valori care sa imi deschida noi orizonturi si norocos ca nu imi este rusine cu nimic din ceea ce fac zi de zi.

Aceasta piatra a recunostiintei am purtat-o cu mine peste tot in ultimii patru ani. M-a insotit mereu prin conferinte, interviuri, evenimente, sedinte, concerte, stadioane, spitale, sali de operatie, iar singura data cand ma despart de ea este cand imi dau hainele jos de pe mine cand fac un dus sau cand merg la piscina. Multi au vrut sa mi-o confiste cum ca ar reprezenta un pericol, a trebuit sa o ascund, sa le explic ca este o parte din mine si ca nu pot sa ma despart de ea. Altii mi-au spus ca nu sunt un bun crestin, ca nu trebuie sa ma ascund dupa obiecte ca nu asa ne invata biserica. Altii mi-au spus ca sunt superstitios si ca este o prostie. Adevarul este ca ma linistesc imediat ce o scot din buzunar si o tin in mana. Este poate un efect placebo, poate este ceva cu adevarat mistic sau poate este pur si simplu o metoda pe care am dezvoltat-o inconstient de a ma “repara”, sau de a-mi trage sufletul pentru cateva clipe sau minute. Piatra are gravata pe ea imaginea simbolica a miracolului de la Tabgha, un oras in partea de nord vest a Marii Galilee in Israel. Acolo Isus a facut miracolul multiplicarii pestilor si al painilor hranind astfel mii de oameni infometati care il urmau in timpul predicilor sale. Piatra a fost luata de langa mormantul lui Isus, gravata si mi-a fost trimisa de urgenta inainte de craciunul anului 2007. De atunci suntem,nedespartiti si imi aduce in viata un confort zi de zi.

***
Camelia

O fotografie cu “copiii” mei, pe care i-am pierdut si n-o sa-i mai am niciodata. Nu stiu daca e chiar obiectul meu de confort cat mai degraba un lucru care imi aminteste ca am fost candva femeie. De cate ori o privesc, ma regasesc curajoasa si luptatoare si imi da speranta ca maine va fi o zi mai buna. Si daca intr-o zi cineva ma va intreba de ce nu am avut niciodata copii, o sa le pot arata o poza cu ei. Chiar si asa, sub forma de cateva celule. Am totusi o amintire!

***
Tina

Un portret facut de prietena mea cea mai buna la plecarea ei in tari straine, infatisandu-ne pe noi doua, cu vise, idei, amintiri si tot ce ne-a legat in decursul celor 20 de ani de cand ne cunoastem. Pentru ca pentru mine, ani la randul, ea era “acasa”.
Atunci cand te muti an dupa an, acasa nu mai inseamna 4 pereti si un pat, ci persoanele si amintirile pe care le iei cu tine in fiecare coltisor de lume. Tocmai de aceea, sunt nedespartita de albumele foto, vechi de ani de zile si de un hardisk unde se afla tot ce e mai important pentru mine: idei, poze, muzica, filme preferate si fara de care m-as simti pierduta :)

***
Cristina Elena
“confort inseamna flori, de orice fel, imprimate pe obiecte din casa. fara ele e imposibil. apoi mai e ceaiul aromat si biscuitii cu nuca, musai cu cei dragi. cartile frumoase care iti taie respiratia cu ideile si felul in care te deschid si te provoaca nu lipsesc. si sigur sigur inseamna piele catifelata si parfum placut pe langa tine.”

***
Sabina

O patura care, desi voluminoasa, m-a insotit pana acum in patru tari diferite. In momentul de fata imi tine de cald in Bratislava, Slovacia. Si imi da o senzatie nemaipomenita de “acasa”.

***
Catalina

Cand eram in clasa a saptea, mama mi-a adus, dintr-o calatorie la Istanbul, un medalion care mi-a devenit foarte drag. Un medalion in forma de romb, cu o piatra mica, din sticla albastra. Era prima oara cand mergea la Istanbul, orasul o incantase si a vrut neaparat sa-mi aduca o bijuterie de acolo. De atunci l-am purtat mai tot timpul – ma fascina culoarea lui intensa si felul in care stralucea in lumina. Mai tarziu, dupa ce mama a murit, m-am atasat si mai mult de el. De frica sa nu-l pierd, mi-l puneam la gat rar, doar in zilele in care simteam ca am nevoie parca mai mult de prezenta ei pe langa mine. Il purtam la examene, la interviuri sau cand zburam cu avionul.

Vara trecuta, cu o saptamana inainte sa merg pentru prima oara la Istanbul, l-am pierdut. Nu stiu cum, nu stiu unde, stiu doar ca mi l-am pus la gat intr-o zi si la sfarsitul zilei disparuse. M-am enervat, am plans, am cautat peste tot, pe pat, sub pat, prin masina, pe sub covor – nimic. Atunci prietenul meu mi-a spus: „O sa mergem la Istanbul si o sa cautam prin toate magazinele si prin toate pietele pana cand o sa gasim unul la fel”. Imi placea ideea… si nu prea. Nu voiam sa fac shopping pentru un medalion care sa SEMENE cu cel dat de mama.

Zece zile mai tarziu, ne plimbam amandoi prin curtea Palatului Topkapi. Avusesem o zi tare frumoasa si insorita. La un moment dat, in timp ce eu ma oprisem sa fac o poza, prietenul meu s-a aplecat brusc si a ridicat ceva de pe jos. A venit la mine cu zambetul pe buze si cu palma intinsa. Pe jos, prin iarba, gasise un medalion cu o piatra mica, din sticla albastra, cu o forma usoara de romb. Medalionul de la mama se intorsese la mine in cel mai frumos si mai firesc fel posibil.

*
Ioana
Acasa inseamna multe lucruri, si printe ele, inseamna lucrat pana tarziu, pana cand in diminetile de mai, la 4 jumatate nu se aud decat vrabiute, gugustiuci si alte minunatii inaripate care te anunta ca e vremea sa dormi. Si alaturi de ciripiturile lor – acelasi radio, care ruleaza aceleasi 100 de piese pe care le stiu pe de rost si pe care le pot fredona la auzul primelor acorduri. Cu ele mi-am scris licenta, cu ele am insirat perle, cu ele mi-am facut bagajele si tot ele au colorat noua casa. Acasa e atmosfera pe care putine lucruri o pot construi cu atata precizie ca jazzradio.com intotdeauna /vocallegends, care a inlocuit cutiilecu cd-uri din liceu dar a pastrat margelele, parfumul mamei, biroul murdar de lipici si cele mai frumoase
nopti.

***
Stefania

M-am mutat de multe ori din 2005 incoace si de atunci am pierdut cumva sentimentul care insemna pentru mine acasa. De fapt viata a inceput sa fie altfel, un fel de trai neinradacinat sau cu radacinile la vedere. Acasa au inceput sa fie alte lucruri, mai multe – modul de a ma simti bine cu oamenii apropiati, oriunde ar fi ei si oriunde am fi impreuna, povestile si locurile care ma leaga de anumiti oameni, in care am fost in vreun fel fericita. Asta reprezinta si fotografiile din imagine.

***
Miruna

Puloverul meu cel mai comod, de cate ori il port ma simt casual si in super forma :)) E destul de vechi, l-am cumparat acum cel putin 3 ani si-l tot port de atunci. E si cam scamosat si larg, dar fix de aia-mi place. In plus, e negru, una din culorile cele mai la indemana de purtat – si-mi lasa umerii goi :) Love it.

***
Ioana P

Este telefonul din casa bunicii mele si acum din casa mea. Cumva, a facut firesc tranzitia de la copilaria mea la copilaria fetei mele.

***
Andreea

Am invatat sa nu ma leg de obiecte, sa nu-mi pun idei si sentimente in cutiute inflorate, infierate, in lumanari parfumate, ori cani, ori licori parfumate. Totusi, am 2 obiecte dragi.
Primul: fotografia bunicului meu, pe care o port de 10 ani in portofel. Oriunde as fi, el imi da linistea si calmul acelui “acasa”. Din pacate, el nu-si mai poarta pasii pe aceasta lume, pur fizic si palpabil, de fix 17 ani. Dar, cum spunea o vorba veche, acum nu trebuie sa-mi mai fie dor, caci plecat in acele locuri, imi e mai aproape ca oricand. Moartea suprima distantele, moartea lasa spiritele sa umble alaturi. Iar subconstientul meu e sigur ca pastrand aceasta fotografie tot timpul langa mine, nu uit sa fiu eu, cea pe care a construit-o cu sarg si drag, bunicul. Si tot prin intermediul ei stiu ca-mi pot accesa toate amintirile care-mi statornicesc in ganduri si-n simtiri linistea.
Si perlele. Bijuteriile mele preferate. Perlele primite de la mama. Ele ma fac sa ma simt si puternica, si femeie si delicata. Cumva e intelesul lumii in ele, deslusit prin puterea iubirii si a daruirii. Multumesc, mama!

***
Andreea G

O cana simpatica primita cadou de la mama mea imi insenineaza diminetile si imi aminteste de zilele de vara pe care le petreceam alergand prin gradina bunicii. De trei ani nu ma despart de ea, de trei ani am mare grija de ea. E pusa intr-un loc la vedere astfel ca imi aminteste mereu de familie, de “acasa” . Confort inseamna si muzica iar de curand am descoperit reteta relaxarii, albumul celor de la Thirty Seconds to Mars.

***

Amalia

Primele lucruri ce le-am achizitionat ca sa ma simt ca acasa au fost carti, carti ce le-am citit si indragit de-alungul timpului dar mai ales carti citite in copilarie impreuna cu bunicul :). Steinbeck, surorile Bronte, Maugham, Jack London le-am gasit usor si m-am bucurat sa le citesc in original. Chiar si uitindu-ma doar la ele pe rafturile bibliotecii imi dau un sentiment de siguranta, de confort. Apoi la o prima vizita in Romania am luat cu mine volumele ultra frunzarite ale lui Cosbuc si Teodoreanu. Pe astea nu am mai avut curaj sa le recitesc dar tinindu-le doar in mina si vazind petele dulci de cozonac “cuib de viespi” (facut de bunica) de pe paginile ingalbenite imi recreaza atmosfera linistita si plina de dragoste a casei bunicilor.

***
Andreea V

Acasă înseamnă rafturile pe care am pozele cu părinţii, casetele cu muzica preferată şi nişte oi.

Raftul arată la fel de când eram în liceu pentru că pe vremea aia l-am şi făcut. Acum mi se pare că arată ca un altar; a ajuns unul fără intenţie. De la o treabă practică s-a transformat, peste ani, într-un spaţiu pe care nu l-am mai folosit, dar care rămâne parte din ambianţa camerei.

Pozele cu părinţii îmi aduc aminte de faptul că am avut o copilărie şi o adolescenţă grozave, cu oameni blânzi şi amuzanţi şi tineri care m-au crescut ca pe cel mai bun prieten al lor. Casetele cu muzică sunt ale formaţiilor pe care le-am ascultat cel mai mult în liceu – Nirvana, The Doors, Korn, System of a Down. Originale sau copiate de pe alte casete, versurile m-au însoţit mereu, acasă sau pe walkman, ca nişte înţelepţi tovarăşi de la care am învăţat să înţeleg că lumea ni se arată sub foarte multe aspecte. Oile mi-au plăcut pur şi simplu. Dintotdeauna, mari şi mici, sub formă de jucării de pluş, genţi sau puşculiţe, le-am adunat. În oaie am văzut mereu serenitatea; animalul acela care pare că trăieşte în umbra pericolului, dar căruia nu pare să-i pese de asta. Ca şi când, o înţelepciune mai adâncă o face să treacă peste evidenţa pericolului care o paşte şi să accepte că “ce va fi, va fi”.

***
Sabina C

Acum acasa pentru mine e acolo unde e ceasul meu cu Mickey si pe care il am de mult si care imi spune cand sa plec la munca. In plus, maimutica Maimu imi aminteste de cineva foarte drag si imi tine de cald in zilele friguroase.

***
Maria D

Pe o etajeră a bibliotecii din camera mea din Craiova şi-a aflat, la un moment dat, demult (în urmă cu vreo 11 ani e demult?) locul un îngeraş de porţelan, care apoi i-a chemat şi pe alţii, astfel că s-a format un stol, variat, dar armonios. Parte au rămas să vegheze camera, goală acum, deoarece de vreo cinci ani mi-am luat zborul la Bucureşti, parte mă însoţesc. Le ţin companie pe o etajeră, devenită a lor, în fiecare din locuinţele în care m-am perindat, o iconiţă triptic cu Sfânta Treime şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, o adunare de scoici de pe toate litoralurile vizitate (nu multe, dar în creştere) şi o pruncă moroşană care îmi urează „La mulţi ani!” de la Sărbătorile din 2003, de când mi-a trimis-o mesager poetul tare drag inimii mele, Radu Cârneci. Desigur, fundal asortat şi statornic – cărţi, la fel de dragi: Eminescu, Nichita, C.D. Zeletin… Lista continuă.

*
Aela

O masca de carnaval primita de la mama si adusa direct din Venezia acum foarte multi ani, inainte sa plec la casa mea :) Si care, de fiecare data cand ma uit la ea imi creeaza starea de “acasa” dar ma face sa retraiesc si emotiile speciale pe care mi le transmite orasul acela de fiecare data cand il vizitez.

Daca era sa aleg o “fiinta” de orice fel, ar fi fost pisica mea, Luna, dar ai zis obiect 😉

***
Lavinia

Sam, catelul negru, miniatural si delicat, chiar daca nu intra la categoria “obiecte”, cu siguranta se regaseste la categoria “dragi”:). Fiecare zi e mai frumoasa si mai colorata alaturi de el. Oriunde am merge impreuna, ne-am simti ca acasa. :)
Pe copacelul mic si verde il cheama D-nul Chi, si l-am primit cadou de la mama, de ziua mea. Imi zambeste in fiecare dimineata cand il stropesc si cand ii laud verdele. :)

***
Olivia C

Confort, pentru mine, e o stare de spirit. Starea de spirit pe care o simt cand inchid o usa si stiu ca, in acel loc, pot sa fac aproape tot ce vreau, cand vreau. In Bucuresti, obiectul de confort e acest breloc si cheile (casei) pe care le gazduieste

1945
golden-retriever-1ingrijesc golden retriever

ingrijesc golden retriever

dupa citeva ore in compania unui golden retriever m-am indragostit profund… dar cum m-a lovit ratiunea repede incerc solutii creative. (m-a certat stapina catelului, e labrador retriever; il rog pe Sasha- catelul – sa ma ierte ca nu stiam de cine m-am indragostit)

sunt atit de multa vreme plecata incit nu pot creste un ciine (asta ca sa nu zic ca nu sunt foarte responsabila:) ), dar….

as putea ingriji in week end/ in timpul saptaminii (daca sunt in bucuresti) un golden retriever  (later edit: labrador retriever) cind stapinii sunt plecati.

deci daca aveti un golden retriever (labrador) si nu aveti unde sa-l lasati cind plecati in vacanta, dati un semn; poate avem noroc si voi – ca va ingrijesc bine ciinele-, si eu (daca sunt in bucuresti) ca-mi satisfac nevoia de joaca si dragoste pt un catel atit de simpatic si de iubitor, fie si part time.

va multumesc:)

zapadaimi place iarna…

imi place iarna…

… pentru ca vecinii, care abia au timp sa se salute in timpul saptaminii, ies in week end sa deszapezeasca in curtea interioara sau in fata blocului, insotiti de vin fiert pe care-l impart prieteneste cu vorbe vesele.

… pentru ca atunci cind aluneci pe zapada apare o mina hotarita de domn care sta stavila gravitatiei; iar la “multumesc” raspunde cu intelepciunea multilor ani din buletin “sarbatori fericite”, desi e sfirsitul lui ianuarie.

… pentru ca proprietarul unui restaurant a decis sa puna deoparte mincarea ramasa peste zi pentru oamenii fara adapost si ii hraneste de doua ori pe zi pe cei care dorm prin imprejurimile circiumii lui. (“daca-mi scrii numele, ai incurcat-o; nu fac asta pentru niciun fel de publicitate”, mi-a spus domnul cind a vazut ca-mi sticlesc ochii la aflarea povestii)

… pentru ca ti se lipesc narile de ger, dar miroase a curat si-a rece.

… pentru ca ti se lipesc miinile de lucruri ca si cum ele te roaga sa mai stai un pic… sa le tii companie

…pentru ca totul – la suprafata – e alb si proaspat si uiti ce e “sub”.

… pentru ca orice raza de soare se oglindeste in zapada si are putere dubla. asa inveti sa pretuiesti mai mult soarele.

***

s-au intimplat astazi, 28 ianuarie, in mijlocul bucurestiului.

1514
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!