Eşti obişnuită să îi găseşti numele în comentarii răutăcioase cu tentă sexuală sau în analize complicate despre culisele politice. E printre puţinele femei care pot atinge această performanţă: să se afle în arii de interes diametral opuse. Dar în goana aceasta după senzaţionalul asocierii cu lumea care face regulile ţării, nu mai ai timp să te uiţi la ea ca la o femeie. În exclusivitate pentru Tabu, Elena Udrea vorbeşte despre perioada în care se contura ca femeie.
februarie, 2008
tabu: Există o declaraţie a dvs., pe blog, în care faceţi referire la copilărie: „Când văd copii, mă gândesc la copilăria mea şi la şansa de a trăi într-o familie unită, chiar dacă modestă social, dar şi la câte mi-aş fi dorit şi mi-au lipsit şi aş vrea ca niciun copil să nu rămână cu vreo dorinţă neîmplinită.“ Cum a fost copilăria dvs.? Ce v-aţi dorit şi nu aţi avut?
Elena Udrea: Am avut o copilărie foarte frumoasă, cu jocuri în faţa blocului; o copilărie fericită pentru că părinţii ne-ar fi dat tot ce ne doream.
tabu: Mai aveţi fraţi?
E.U.: Da, mai am un frate mai mare cu doi ani şi jumătate. Eram foarte mulţi copii în cartierul în care locuiam, ne jucam în faţa blocului, până noaptea târziu în vacanţe, nu exista internetul care să ne preocupe ca acum. Era frumos şi nu pot să spun că atunci am simţit lipsurile.
Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că ne lipseau lucruri. Eu n-am văzut Pepsi Cola până la 14 ani. Nici nu ştiam că există.
tabu: Dar există lucruri pe care vi le doreaţi, de exemplu de Crăciun, şi nu le-aţi primit?
E.U.: Nu. Am vrut o dată o păpuşă care spunea „mama“. Costa 260 de lei pe vremea aceea, iar păpuşile mai mici erau 180. Eu am primit-o pe cea mică, dar nu e ceva care să fi fost o dramă. Iar mai târziu, părinţii încercau să-mi asigure ceea ce mi-aş fi dorit ca adolescentă: să am pantofi noi la începutul anului şcolar, de exemplu. Dar astea sunt lucruri care acum par din altă lume.
tabu: Ştiu ce însemna grija de a avea pantofii noi la începutul anului şcolar.
E.U.: Da. Chiar vorbeam cu o prietenă despre câţi pantofi avem acum şi cum ni-i cumpărăm, nu că ne trebuie, ci pentru că ne plac, lucru care era de neimaginat pe vremea aceea. Pe vremea copilăriei şi a adolescenţei mele, aveai o pereche nouă de pantofi la începutul anului şcolar, una de cizme de care trebuia să ai grijă să nu se dezlipească pentru că trebuia să te ţină două-trei ierni. Şi îmi amintesc cum mă bucuram când îmi mai creştea puţin piciorul pentru că erau obligaţi să-mi cumpere o altă pereche de pantofi chiar dacă pe cealaltă n-o stricasem.
tabu: Eraţi ambiţioasă la şcoală, în grupul de colegi?
E.U.: Da, am fost un copil foarte ambiţios. Am luat premiul întâi din clasa I şi până într-a VIII-a. La liceu am trecut prin acea perioadă tumultuoasă a adolescenţei, pe care eu am simţit-o acut, punându-mi întrebările pe care şi le-a pus toată lumea, doar că mi se părea că eu sunt prima. Apoi am devenit pragmatică şi am început să învăţ doar la materiile care mă interesau. N-am mai fost premiantă, dar am rămas un elev bun.
tabu: Dar eraţi un lider informal?
E.U.: Nu ştiu, cred că ar trebui întrebaţi foştii colegi, ei ar şti să răspundă cel mai bine. Eram lider şi prin faptul că eram comandant, mai întâi de detaşament, apoi locţiitor de unitate. Îmi amintesc că am fost prima elevă care a fost făcută pionier. Era o formă de recunoaştere importantă pentru acea perioadă şi-mi aduc aminte că am fost aşa de mândră când m-au făcut comandant de detaşament, că mi-am pus şnurul şi la şorţuleţ. Mi-a spus învăţătoarea că trebuie să-l port doar când mă îmbrac în costumul de pionier.
tabu: Părinţii ce ziceau?
E.U.: Au fost întotdeauna mândri de mine, sunt şi acum. Dar am fost un copil foarte ascultător. Erau cozile acelea celebre. Se aduceau ouă, se striga în tot cartierul. Se aducea detergent, stăteai la coadă. Eu am crescut copiii din bloc, am făcut cumpărăturile vecinilor, le-am spălat covoarele sau maşinile. Dacă era vorba despre o treabă casnică, eram şi eu la ajutat vecinii. Nu refuzam pe nimeni, până s-a supărat mama pentru că acasă nu mă punea să fac nimic şi eu făceam treaba prin vecini.
tabu: Cu cine vă înţelegeaţi mai bine, cu tata sau cu mama?
E.U.: Cu mama. Părinţii ne-au crescut într-un spirit foarte conservator. Tata era mai indulgent pentru că aşa sunt taţii, ei oricum stau mai puţin lângă copii. Mama a încercat să ne crească într-un fel foarte rigid, dar eram mai apropiată de ea. Acasă eram extrem de protejaţi faţă de tot ceea ce se întâmpla în societate la vremea respectivă.
Singura pretenţie pe care o aveau era să venim cu note bune, gândindu-se că asta e şansa noastră să facem mai mult decât au făcut ei.
tabu: Vă aduceţi aminte de momentele în care discuţiile cu părinţii au devenit „serioase“, când au început să vă considere un adult?
E.U.: Foarte târziu, plecasem de mult de acasă. Mama şi acum are pretenţia să-mi spună cum să fac şi ce să fac. N-am avut acel gen de relaţie în care să discuţi, cum cred că se întâmplă astăzi pentru că acum copiii sunt educaţi altfel. Noi ştiam că sunt lucruri pentru oameni mari care nu se discută cu părinţii, şi nu discutam. Multe lucruri fireşti nu le-am discutat cu mama decât foarte târziu când plecasem de mult de acasă. După ce terminasem facultatea, eram pe picioarele mele. Dar şi atunci cu atenţie şi reticenţă.
tabu: Eraţi printre fetele populare din şcoală, cele pe care le plăceau cei mai mulţi băieţi?
E.U.: Am avut o adolescenţă foarte ciudată. Poate din cauza educaţiei şi a mediului în care am trăit, nu prea existau fete în cercul nostru de copii care să aibă prieten în şcoală sau în liceu. Nu se permitea aşa ceva. Eram în clasa XII-a şi ieşeam în oraş, iar mama trebuia să ştie dacă plecam cu colega de bancă, să mă plimb, să beau un suc. Duminica sau sâmbăta când ieşeam, trebuia să ştie foarte clar că mă întorc la ora 7 sau la 8, după cum se întuneca şi dacă nu se întâmpla aşa, scandalul era cât casa.
Într-un interviu pe care l-au dat vecinii fără ca eu să ştiu, au şi recunoscut cu sinceritate că „noi n-am văzut-o niciodată pe Găbiţa – aşa mi se spunea pentru că mă mai cheamă şi Gabriela – cu vreun băiat când a stat în Buzău“. Iar dacă stau şi mă uit în urmă, cred că eram o adolescentă obişnuită. Nu cred că aveam sex-appeal. Umblam în nişte rochii până la pământ. Cred că aveam cea mai lungă uniformă din liceu şi nu puteam niciodată să calc din acest motiv. Tot timpul se rupea pe lateral şi mama trebuia să o coasă.
tabu: Dar care a fost momentul în care aţi început să aveţi încredere în dvs.?
E.U.: O, foarte târziu. Să vă dau un alt exemplu. În facultate, erau petreceri cu colegii de an. Eu n-am fost la nicio petrecere. Nu ieşeam cu colegii pentru că aveam complexul studentului venit din provincie. Am trăit cu complexul ăsta foarte mulţi ani, terminasem facultatea când am ieşit prima oară cu soţul meu într-un loc în care veneau multe personalităţi publice. Nu ştiu dacă vreodată am avut încredere în mine ca femeie. Plus că nu m-am bazat pe asta. Întotdeauna mi s-a părut că sunt alţii care aveau mai multe calităţi decât mine.
tabu: Dar cum v-aţi defini ca femeie?
E.U.: Sunt un partener foarte loial într-o relaţie. Am o relaţie de 11 ani cu soţul meu. Sunt o persoană foarte consecventă, mie mi se întâmplă rareori să consider că lucrurile au ajuns la o limită. Întotdeauna mai găsesc resurse pentru a trece peste probleme. În rest, sunt o femeie puternică dacă reuşesc să trec peste ceea ce mi se întâmplă în viaţa publică. Mai puţin mă gândesc la mine ca femeie, mai mult mă gândesc la mine ca persoană, ca om. Niciodată n-am avut pretenţia despre mine că aş fi un om modest, nici acum nu sunt prin ceea ce urmează să spun: chiar mă bucur de mine însămi.
Sigur că mai sunt lucruri pe care le fac şi n-aş vrea să le fac. Poate mi-e jenă uneori că fac lucruri care nu sunt conform cu principiile mele, dar trebuie să le fac. De exemplu, trebuie să comentez activitatea unei femei politician. N-aş vrea să fac asta, dar n-o comentez ca femeie, ci ca politician, pentru că altfel ar fi discriminare pozitivă. Dar chestiunile astea nu le fac cu dragă inimă. În rest, sunt foarte bucuroasă că am reuşit să nu mă schimb nici datorită faptului că sunt o persoană publică, nici pentru că, în timp, am avut norocul de a accede social.
tabu: Când v-aţi îndrăgostit, cum eraţi?
E.U.: Pe cât sunt de cerebrală, pe atât sunt de romantică într-o relaţie. Deşi, dacă stau să mă gândesc bine, toată viaţa am făcut ce a trebuit. E adevărat că am făcut o alegere, dar am ales ce trebuie. Într-o relaţie, nu ştiu cât pun suflet şi cât pun raţiune, dar cred că pun mai mult suflet. Cred că în momentul în care m-am îndrăgostit de soţul meu, am fost… o femeie în deplinătatea sensului cuvântului.
tabu: Ce zic părinţii despre succesul pe care-l aveţi acum?
E.U.: Mama mă sună tot timpul şi de multe ori e nervoasă pentru lucrurile neadevărate care se spun despre mine. Nu o să uit niciodată că am sunat-o când m-am hotărât să-mi dau demisia de la Preşedinţie. Era o perioadă în care auzea multe lucruri urâte despre mine, dar nu mi-a spus niciodată nimic. Atunci a fost prima dată când a plâns şi a spus: „Foarte bine, lasă-i în pace. Nu ai nevoie de toate astea, n-a ajuns copilul meu să se vorbească aşa despre el.“ Ea era obişnuită cu mine cu o altă imagine, întotdeaua foarte bună în cercul de cunoscuţi. Asta a fost singura dată când ea s-a exteriorizat. Şi m-a impresionat. Era o descărcare nervoasă după tot ce strânsese într-un an de zile.
tabu: Prima şedinţă politică vă mai amintiţi care a fost?
E.U.: Pot să vă spun cum ne-am întâlnit prima oară cu preşedintele Traian Băsescu care câştigase postul de primar al Capitalei. Şi a cerut să se întâlnească cu consilierii Alianţei. Vai, ce a putut să ne facă! A măturat cu noi. Pentru că noi, care tocmai câştigaserăm alegerile, dar nu aveam niciun merit – cel puţin cei ca mine care atunci intraseră în politică – ne-am permis să spunem tot felul de prostii. Ne credeam atât de importanţi, că mai aveam puţin şi-i fixam şi agenda primarului, dar noi nici nu călcaserăm în Primărie. La un moment dat, ne-a spus testul stâlpului. „Voi veţi fi politicieni când se va opri lumea pe stradă şi vă va recunoaşte. Dacă vă puneţi la un colţ în intersecţie şi trec oamenii pe lângă voi fără să ştie cine sunteţi, nu sunteţi politicieni.“ Şi îmi amintesc că în toată şedinţa n-a mai scos nimeni un cuvânt. Atunci am început lecţia de politică.
tabu: Deci a fost greu începutul.
E.U.: Da, a fost foarte greu. Dar şi acum este greu pentru mine, pentru felul în care am ales să fac politică. Mai sunt şi alte femei care fac politică şi nu se aud atâtea scandaluri despre ele. Nu le neagă nimeni nici competenţa, nici moralitatea. Deci cred că ceea ce mi se întâmplă mie nu vine de la faptul că sunt femeie, ci de la felul în care am ales să intru în bătălie: total, fără rezerve, mereu în prima linie.
tabu: Dar dacă aţi fi avut mai mult cu 20 de ani, să zicem, credeţi că aţi mai fi avut aceste probleme?
E.U.: Cred că aş fi fost scutită de comentariile care se fac la adresa femeii Elena Udrea, nu la mine ca politician.
Dar această parte mondenă nu o neg foarte mult, deşi mi-am promis că dacă se va mai sări foarte tare peste regulile de bun-simţ, am să-i dau în judecată, pentru că m-a şi ajutat. Dar dacă ar fi trebuit să încerc să obţin această notorietate, trebuia să fac un efort uriaş – şi financiar, şi logistic – şi tot nu reuşeam. De exemplu, în urmă cu mulţi ani, am încercat să fac o afacere cu o prietenă; un restaurant. N-am reuşit pentru că nu ne-am priceput la afaceri. Încercam atunci tot ce se putea ca să avem un minim de mediatizare. Nu ne mediatiza nimeni, deşi tot eu, Elena Udrea, eram, ba chiar ceva mai tânără.
tabu: Dacă mâine aţi renunţa la viaţa publică, ce-aţi face?
E.U.: Nu vreau să renunţ la politică, e viaţa mea, fac ce mi-am dorit şi îmi place foarte mult. Dar m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă n-aş mai face asta. Cred că aş fi exact ce am fost înainte, avocat.
tabu: Aţi tânji după celebritatea aceasta?
E.U.: Fiind lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult în viaţă, sigur aş suferi dacă n-aş mai face politică. Dar celebritatea îmi foloseşte ca politician dacă îmi aduce încrederea oamenilor; altfel mi-a adus numai neplăceri. Pentru mine, un pas în plus către celebritate înseamnă o mulţime de lucruri negative care se întâmplă în spate. Nu pot spune că celebritatea mă face fericită pentru că ea s-a construit pe un context negativ în ceea ce mă priveşte. Dar politician fiind, dacă mă gândesc la celebritate ca la forma prin care poţi să obţii încrederea oamenilor, am nevoie de ea.
tabu: În cariera dvs. politică au fost două momente delicate, mai întâi interviul lui Eugen Istodor care a făcut trimitere la decolteul dvs., apoi interviul lui Robert Turcescu cu întrebarea despre Norvegia. V-aţi gândit vreo clipă în acele momente să renunţaţi la cariera politică?
E.U.: Momentul interviului cu Eugen Istodor a fost foarte sincer. E adevărat că m-am comportat ca o persoană care venea dintr-un spaţiu privat, cineva care nu ştia cum se răspunde la interviuri. Nu ştiam că niciodată nu spui tot ce-ţi trece prin cap ca şi cum ai vorbi cu un prieten. Mai ales că nu mă intervieva o persoană care să mă protejeze cumva pentru că eram începătoare. Asta este, trebuia să ştiu. Iar la emisiunea respectivă, mi-a părut foarte rău de întâmplare, dar aş fi depăşit momentul în secunda următoare dacă nu începea tot tam-tamul. Mi-a părut rău că am dezamăgit nişte oameni care mă creditaseră şi care probabil că şi-ar fi dorit să nu fiu în situaţia aceasta, dar nu m-am gândit nicio secundă să plec din cauza asta. Nici vorbă, nu dintr-atât.
tabu: Când aţi plâns ultima oară?
E.U.: Am plâns la un film, în iarna asta, în vacanţă. „Sweet November“ („Idilă la New York“). Bine că nu am timp să văd mai multe filme, că aş plânge mai mult. În rest, pentru lucrurile care se întâmplă, nu plâng. Mă enervez când citesc lucruri urâte despre mine, dar ştiu că sunt oameni care cunosc adevărul şi cu toate astea scriu ce scriu ca parte a jocului politic. Şi raţiunea câştigă, reuşesc să trec peste astea.
